Ioan Scurtu – O lectie de demnitate nationala

Au fost vremuri cand oamenii politici romani promovau interesele nationale ale Romaniei, cu demnitate si competenta, neacceptand sa se supuna deciziilor luate de marile puteri.

Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Bratianu, seful delegatiei Romaniei la Conferinta de pace de la Paris, intrunita dupa incheierea Primului Razboi Mondial.

Acest razboi a fost declansat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de catre Austro-Ungaria. Dupa doi ani de neutralitate, tara noastra a intrat in lupta alaturi de Antanta, care – prin Conventia politica din 4/17 august 1916 – s-a angajat sa recunoasca dreptul Romaniei de a-si anexa teritoriile locuite de romani in Austro-Ungaria, adica Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul si Bucovina.

Armata romana a adus o pretioasa contributie la cauza Antantei, ajutand la macinarea fortelor militare ale Puterilor Centrale (au ramas inscrise in istorie marile batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz din vara anului 1917). Razboiul s-a incheiat in ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.

In 1917-1918, cele doua mari imperii multinationale (habsburgic si tarist) s-au prabusit sub loviturile luptei de eliberare a popoarelor asuprite. Pe ruinele lor au aparut noi state: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia. In acelasi timp, slavii de sud au creat Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, iar romanii din Basarabia, Bucovina si Transilvania s-au unit cu Romania.

Conferinta pacii de la Paris, care si-a inceput lucrarile la 18 ianuarie 1919, nu a fost – cum spera Bratianu – un for de dezbatere si decizie a unor state egale, asa cum fusesera pe campul de lupta. El se intemeia pe Conventia din 4 august 1916, care prevedea ca Romania se va bucura de aceleasi drepturi ca si aliatii ei la viitoarea Conferinta a pacii.

Intre principiile enuntate si modul corect de desfasurare a Conferintei de pace, existau deosebiri fundamentale. Deciziile erau luate de „Consiliul celor patru” (Woodrow Wilson – S.U.A., Georges Clemenceau – Franta, Lloyd George – Marea Britanie si Vittorio Emanuele Orlando – Italia), numit si Consiliul Suprem. Statele mici, intre care si Romania, au fost incluse in randul statelor „cu interese limitate”.

Seful delegatiei romane avea sa declare ca, la 28 iunie 1919, a trebuit sa semneze tratatul de pace cu Germania, „fara a fi avut textul scris si fara ca vreunul din noi [membri ai delegatiei] sa-l fi citit”.

Pentru a nu avea un tratament similar si in privinta urmatorului tratat – cel cu Austria, in care Romania avea interese directe, intrucat Imperiul Habsburgic stapanise partea de nord a Moldovei, numita Bucovina – Ion I. C. Bratianu a luat initiativa asocierii statelor cu „interese limitate” pentru a se prezenta solidar in fata Consiliului Suprem. El a negociat cu reprezentantii Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei si Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, astfel ca s-a convenit adoptarea unei pozitii comune, solicitand cunoasterea din timp a tratatului, pentru a putea face observatii si propuneri.

Ca urmare, la 29 mai 1919, delegatii acestor cinci tari au fost invitati la Ministerul de Externe al Frantei, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat, fara clauzele militare si cele privind reparatiile, care urmau sa fie formulate ulterior. In seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispozitie textul (incomplet) al acestui tratat.

Liderul roman a adresat in scris un memoriu presedintelui Conferintei de pace (Georges Clemenceau), prin care protesta impotriva unor clauze care inlesneau interventia Marilor Puteri in treburile interne ale tarii sale. El se referea la obligatia Romaniei de a semna un tratat special care sa garanteze drepturile minoritatilor nationale si sa legitimeze dreptul marilor puteri de a controla aplicarea legislatiei privitoare la minoritatile nationale. De asemenea, Romania trebuia sa accepte ca, timp de 5 ani de la incheierea pacii cu Austria, sa acorde liberul tranzit pentru toate marfurile, mijloacele de transport si supusii statelor Aliate si Asociate, fara nici un fel de vama si in conditii cel putin egale cu cele rezervate supusilor romani.

Ca urmare a demersurilor facute, sefii delegatiilor Romaniei, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor au fost invitati sa-si expuna punctul de vedere privind tratatul de pace cu Austria in sedinta plenara din 31 mai 1919. Seful delegatiei romane a avut o atitudine ferma, neacceptand interventia Marilor Puteri in treburile interne ale tarii sale.

Bratianu avea sa relateze ca nu putea sa renunte, in calitate de „reprezentant al Regatului Roman, la situatia de stat independent, pe care aveam convingerea ca am nu numai dreptul, dar si datoria stricta si imperioasa ca s-o reprezint in orice caz”. Referindu-se la tratatul minoritatilor impus celor cinci state, Bratianu a sustinut ca Romania a asigurat drepturi egale cu etnicii romani pentru toate minoritatile nationale si ca era gata sa primeasca orice conditie care ar fi acceptata de celelalte state membre ale Societatii Natiunilor. Acesta teza a fost respinsa de Consiliul Suprem. [Presedintele Wilson ar fi trebuit sa acorde asemenea drepturi pentru negrii din S.U.A., Lloyd George si Georges Clemenceau pentru indienii si africanii din propriile colonii etc.]. Era limpede ca marile puteri urmareau sa-si asigure o parghie pentru interventa in treburile interne ale Romaniei sub pretextul ca se interesau de soarta minoritatilor.

Bratianu a protestat si contra prevederilor privind liberul tranzit, care ar fi insemnat „sa punem pur si simplu intreaga politica economica si de transporturi a Romaniei sub controlul marilor puteri”. Aceste state, care practicau o politica protectionista pentru propria lor economie, cautau sa impuna Romaniei sa-si deschida portile in fata marfurilor si capitalurilor occidentale, pentru ca acestea sa-si asigure propriile interese, in defavoarea celor romanesti.

Consiliul Suprem, care a inlocuit Conferinta de pace, a refuzat sa tina seama de obiectiile lui Bratianu, urmarind „sa impuie Romaniei conditiuni pe care nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatarnarea si interesele sale politice si economice”.

In fata acestei realitati, Ion I. C. Bratianu a depus, in ziua de 2 iulie 1919, un amplu memoriu la Biroul Conferintei de pace, in care detalia punctul de vedere al delegatiei romane, dupa care a parasit Parisul.

Explicand, in sedinta Adunarii Deputatilor din 16 decembrie 1919, pozitia sa, Ion I. C. Bratianu a rostit aceste cuvinte memorabile: „In chestiunile cele mari, in acelea de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate care sa hotarasca a te compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatei”.

Nota redactiei: Poporul roman ar trebui sa fie profund recunoscator ca au existat acesti mari romani cu coloana vertebrala, verticalitate si demnitate omeneasca, nu numai romaneasca, care au actionat la timp sa nu ne pierdem tara, sa ramanem fermi pe pozitie. Daca nu erau ei, la nici un an dupa Marea Unire, Romania s-ar fi dizolvat sau ar fi inceput sa se dizolve, sau poate ca nu ar fi existat dinainte si nu ar mai fi ajuns sa faca Marea Unire.

Sursa: ioanscurtu.ro.