Marina Hociotă, călugărița-sublocotenent, „a doua Ecaterina Teodoroiu” a Armatei Române

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu.

Pe când era copil s-a remarcat pentru rezultate bune la învățătură, dar era recunoscută și pentru curajul ei neobișnuit, călărind încă de la 10 ani.

Ea a împărtășit durerea plecării de acasă într-o scrisoare către biograful ei, preotul Grigorie Popescu: „Am plecat la mănăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în școală, unde numai în limba ungurească învățăm lecțiile”.

În timpul primei conflagrații mondiale, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au alăturat efortului de război, în condițiile în care ei constituiau repere spirituale pentru cei aflați pe câmpul de luptă, dar și pentru cei rămași pe frontul de acasă. În județul Neamț, Mănăstirea Văratec a dat o eroină puțin cunoscută, care și-a pus toată energia și priceperea în slujba cauzei pentru care luptau românii.

În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec.

Izbucnirea războiului și intrarea României alături de Antantă, în 1916, a găsit-o pe Mâna cu entuziasm patriotic pe care îl exprima fățiș. „Vă puteți închipui ce bucurie am putut simți când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri care ne-au eliberat de sub jugul strein unguresc”, mărturisea într-o scrisoare inserată în volumul «Preoțimea română și întregirea Neamului» apărut în 1940.

Călugărița Mina Hociotă și idealul național al anului 1918

Numită de mulți „a doua Ecaterina Teodoroiu”, în ciuda vârstei de doar 20 de ani, nu s-a dezis de a pleca pe frontul de la Mărășești, unde fusese mobilizată. În calitate de infirmieră aducea răniții din tranșee și de pe câmpurile de bătălie, îi transporta la spitalele din Iași sau Vaslui, iar o perioadă chiar a rămas la spitalul din capitala Moldovei pentru a-i ajuta pe cei de acolo, în condițiile în care izbucnise epidemia de tifos exantematic.

Unele mărturii iconografice ne-o prezintă în haine de ostaș, ceea ce atestă faptul că nu a fost doar o simplă infirmieră. De altfel, pentru actele ei de bravură a primit gradul de sublocotenent, fiind a doua femeie ofițer din Armata Română, după Ecaterina Teodoroiu. A primit, de asemenea, de două ori distincția «Crucea Comemorativă». Ca o dovadă a faptului că se mândrea cu originile sale ardelenești, de fiecare dată când a primit această distincție își prindea la medalie o pânză tricoloră pe care scria „Ardeal”.

În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de lângă prefectura din Tecuci.

Munca ei a fost remarcată de superiori, astfel că tânăra a primit o uniformă militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului, la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent.

Călugărița a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar curând a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului, asistând la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare.

În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi și a fost transportată pentru operație la Iași. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de profesorul Dimitrie Gerota.

După izbucnirea epidemiei de tifos exantematic în Iași, doctorul Gerota a rugat-o să rămână alături de el, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă”, iar ea a acceptat.

După război Maica Mina s-a întors la Mănăstirea Văratec, cu conștiința împăcată: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”

Mănăstirea Nămăești

După moartea mătușii sale în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în Argeș, iar în anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta” din București.

În momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, devenind membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România” a „Corpului luptătorilor naționaliști”.

În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I în fața Mausoleului de la Mărășești, alături de alți veterani ai Primului Război Mondial.

A murit în anonimat, în iulie 1977, dar a lăsat peste timp ca învățătură celor ce vor veni următoarele cuvinte „Aș dori să se gândească cititorul la tagma noastră călugărească, la acei ostași ai Domnului, cari și-au împlinit ascultarea patriei cu zel și abnegație și s-au întors la metania lor, la sărăcia din mănăstiri în care viețuiesc și desigur că se va încredința că aceste ființe – călugări și călugărițe – merită mai multă atențiune din partea statului și a noastră a tuturor, mai mult respect și recunoștință”.