Mircea Eliade – Ion Moţa şi Vasile Marin

Rareori se întâlnește în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntași legionari, căzuți pe frontul spaniol. În războiul civil din Spania – devenit repede un război între ideologii politice și interese economice extra-naționale – au murit, fără îndoială, sute de mii de oameni, de ambele părti; oameni și mai buni, și mai răi, desperați sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut, totuși, că printre acele câteva sute de mii de morți de pe fronturile spaniole – se mai pot număra jertfe atât de voluntare ca a lui Ion Moța și Vasile Marin.

Revoluția naționalistă – ca și rezistența guvernului democrato-comunist – a găsit desigur, încă din primele zile, aderente fanatice. S-au înscris voluntari pentru ambele tabere și din toate țările. Dar plecarea celor șapte comandanți legionari români în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari în trupe de șoc – a fost simbolică. Simbolică ar fi fost de asemenea înrolarea contelui Ciano, a lui Litvinof sau a Generalului Göering – într-una din acele trupe de șoc care au 70 la sută pierderi…

Problematica morală a unui șef este întotdeauna mai dură ca a unui simplu fanatic. De foarte multe ori un șef nu are dreptul să se jertfească direct, personal, misticei pe care o promovează. Atât Ion Moța cât și Vasile Marin dăduseră nenumărate probe de spiritul lor de jertfă: închisori, suferință, prigoană morală; o tinerețe trăită eroic, responsabil, ascetic.

Această ultimă și fatală încercare – plecarea în Spania – și-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credință și eroism creștin. Nici cea mai aspră morală omenească nu-i silea să se jertfească; pentru că tinerețea lor fusese o jertfă continuă și fanatismul lor creștin și naționalist fusese de nenumărate ori încercat. Semnificația morții lor trece, deci, deasupra valorilor și eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moța și Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creștinism. O jertfă care să verifice eroismul și credință unei întregi generații. O jertfă menită să fructifice; să întărească creștinismul, să dinamizeze un tineret.

Ion Moța avea adversari, dar nu avea nici un dușman. Era un tânăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele și privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă și nedomolită macerație lăuntrică; siguranță lui în lumea de dincolo, în viață sufletului după moarte, îl făcea să sufere și mai mult de puținătatea acestei scurte vieți pământene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Aștepta nerăbdător să se jertfească, să învețe pe alții drumul unei vieți eroice, impersonale. „Martir” înseamnă „martor”; cel care moare pentru o credință mărturisește pentru ea, dovedește celorlalți că o asemenea credință te mântuiește de spaima morții, că în ea găsești un sprijin, după ce ai găsit un sens al existenței. Ion Moța dovedise demult că își găsise sensul suprem al existenței. Sângele lui ardelenesc, familia lui de aspri și încercati naționaliști, educația lui de luptător – totul contribuise ca Ion Moța să-și ghicească menirea și să-și mărturisească cinstit sensul pe care înțelege el să-l dea existenței sale, încă de pe băncile Universității.

În viața politică a României de după război – intransigența și demnitatea lui Ion Moța îl făcuseră admirat chiar de adversari. Bărbăția luptei lui își avea rădăcinile într-o sinceră și bogată viață religioasă. România puternică, cinstită și creatoare, pentru care era gata să se jertfească încă din cea dintâi zi a luptei sale – era înainte de toate o Românie creștină. Ca și seful și prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moța credea că misiunea generației tinere este să împace România cu Dumnezeu. Să transforme litera moartă în viață creștină. Să lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul când a simțit că Lucifer se înclețtează din nou în lupta cu Cristos – Ion Moța, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împăcâtă, să se jertfească pentru biruința Mântuitorului. Alți voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moța a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruința lui Cristos. O asemenea moarte fructifică – chiar și aici, pe pământ…

Vasile Marin aparținea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi și de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă și curajos gândită. Aprecia înainte de toate inteligența, căuta pretutindeni talentul. De când l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al „reacționarilor” francezi, era abonat la Action française și cunoștea toate cărțile lui Leon Daudet și Maurras. Avea temperament de luptător și fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuși, în figura lui râzătoare, sub vorbele lui totdeauna ironice – hotărârea unei jertfe atât de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor că nu se teme de ea; a căutat moartea cu înverșunare, cu bucurie, ca și unul care știe că de-abia din ceasul morții începe adevărata viată veșnică. Jertfa lui e tot atât de semnificativă și tot atât de fertilă că și a lui Ion Moța. Doi oameni de structuri sufletești atât de deosebite – primesc moartea cu aceeași bucurie. Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalți seninătatea pe care ți-o dă credință, sensul creștin și eroic pe care îl capătă viața atunci când ești gata, în orice clipă, să renunți la ea.

Mircea Eliade

Vremea, an X (1937), ianuarie 24, nr. 472, p.3.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!