Traian Vuia a zburat peste Banat și a sfidat legile fizicii

La 18 martie 1906, dată istorică a aviației, pe terenul de la Montesson, lângă Paris, „Liliacul”, pilotat de Traian Vuia, își ia zborul, decolând exclusiv prin forța motorului său, fără ca vreo forță exterioară să îl „lanseze”.

Înfăptuirea zborului mecanic cu un aparat mai greu decât aerul constituia, pe la sfârșitul veacului trecut și la începutul veacului nostru, o adevărată fascinație. Mii de temerari încercau să îl realizeze, în timp ce „baloniștii”, care încă de la finele veacului al XVIII-lea reușiseră să se înalțe în nacelele baloanelor, zâmbeau cu superioritate, convinși că viitorul este al lor, al celor cu vehicule aeriene mai ușoare decât aerul.

În sfârșit, la începutul secolului XX (1903), doi americani, frații Wright, au izbutit să zboare cu un avion. Numai că aparatul lor nu s-a putut desprinde singur de la sol, prin forță motorului său, ci a fost, „propulsat” prin catapultare – deci printr-un impuls exterior – și numai după aceea a pornit-o spre înălțimi.

Cel dintâi care s-a ridicat de la sol numai prin forță motorului său, realizând întâiul zbor mecanic din teoria tehnicii mondiale, a fost, în 1906, un bănățean: Traian Vuia.

S-a născut în comuna Bujor (care astăzi îi poartă numele), în județul Caras-Severin și a urmat liceul de stat la Lugoj, dovedindu-și încă din copilărie iscusința în diferite meșteșuguri. Îndrăgostit de tehnică și mai ales năzuind să fie aviator, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta, dar după un an a trecut la Facultatea de Drept, unde, frecvența nefiind obligatorie, a putut munci într-un birou juridic pentru a-și câștiga existenț

Iată-l în 1901 doctor în drept și ulterior practicând avocatura la Lugoj. Dar marea sa pasiune nu îl părăsise, mai mult, reușise să îi „molipsească” de ea și pe alții.

Construiește macheta unui „aeroplan-automobil” și, cu banii strânși anevoie de el, dar mai ales cu cei donați de mai mulți români bănățeni, pleacă la Paris, pe atunci capitala aviației modiale.

Aici adresează un memoriu Academiei de Științe a Franței (februarie 1903), în care își prezintă proiectul, dar înaltul for științific, dominat de „baloniști”, îl respinge, punând o rezoluție care astăzi sună ridicol, declarând că a încerca să realizezi zborul cu un aparat mai greu decât aerul „este o himeră”, care „nu poate să izvorască decât dintr-un creier bolnav”.

Un altul s-ar fi descurajat, Vuia însă are încredere în ideea sa și o duce mai departe. „Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman”, spunea el adesea.

În același an, 1903, brevetează invenția sa și trece la construirea proiectului, din nou ajutat cu bani de inimoșii bănățeni.

În 1905, după învingerea a numeroase dificultăți tehnice, aparatul «Vuia-I» (denumit de prietenii săi „Liliacul”, datorită formei aripilor sale) este gata: un monoplan ușor, cu o elice tractivă și aripi de pânză pliabile, trenul de aterizare fiind alcătuit dintr-un cărucior cu roți pneumatice.

La 18 martie 1906, dată istorică a aviației, pe terenul de la Montesson, lângă Paris, „Liliacul”, pilotat de Traian Vuia, își ia zborul, decolând exclusiv prin forța motorului său, fară ca vreo forță exterioara să îl „lanseze”. Un cunoscut istoric al aviației avea să scrie peste decenii: „Traian Vuia a făcut ca bătrâna Europa să se deștepte. El este primul în timp”. (Rene Chambe)

Ulterior, Vuia a construit și experimentat noi tipuri de avioane, perfecționate, de asemenea două elicoptere, prevăzute cu mai multe rotoare de propulsie și sustenație, cârmă de direcție și stabilizator orizontal.

Tot el este inventatorul unui original generator cu aburi (1925), de concepție propie, care și-a găsit o largă aplicare în construcția centralelor termice.

Patriot înflăcărat, Traian Vuia a susținut unirea Transilvaniei cu Regatul României, organizând chiar «Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Banat», editând o revistă și manifeste patriotice.

În cursul celui de al doilea război mondial, deși la o vârstă înaitată, a făcut parte din mișcarea de rezistență din Franța, fiind președintele «Frontului Național Roman».

A revenit în Romania în 1950, dar a murit curând după aceea, măcinat de o boală grea, după ce avusese fericirea să-și vadă plaiurile natale.

„Oameni de știință și inventatori români”, Editura Nicolau.