vaccinare

Teodor Palade – Ni s-a zugrăvit un nou orizont – vaccinarea!

Teodor Palade - Ni s-a zugrăvit un nou orizont – vaccinarea!

În decursul existenței sale, lumea și-a tot schimbat aspirațiile. Și, subordonată în timp unor țeluri diferite, a urcat sau a coborât pe drumul ei către viitor – calea presărată cu sumedenie de incertitudini. Azi, obiectivul nu mai este industrializarea, ca în secolele optsprezece sau nouăsprezece, și nici digitalizarea ca în secolul abia încheiat. Decarbonizarea și depopularea au devenit Scopul. Iar drumul spre atingerea acestuia, drum care urmează să treacă obligatoriu prin botezul pandemic pentru a deveni credibil, se numește vaccinarea!

Dincolo de paravan

Pentru a înțelege încotro mergem, ne-am obișnuit să privim la conducătorii noștri direcți, la cei pe care noi, neputincioși în a ne depăși proastele obișnuințe, credem că i-am ales și, mai ales, ne închipuim că ne sunt datori. Câtă naivitate! Ei știu prea bine că nu nouă ne sunt datori. Rolul nostru, deloc decisiv, a fost acela de a reprezenta cât mai veridic decorul, paravanul. De mulți, de foarte mulți ani, poate din totdeauna, noi, cei mulți, am reprezentat numai ornamentul, podoaba ridicată în fața ochilor mulțimii, destinată să deruteze privirea gloatei de la adevărații actori. Da, amăgiți continuu,  am ajuns a fi acele obiecte decorative în spatele cărora stăpânii își instalau în jilțuri largi slugile prea plecate. Timp în care noi, convinși că avem puterea de a ne hotărî singuri soarta, completam cu încredere buletinele de vot. Niște hârtii cu totul și cu totul inutile. „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”, a spus cu aproape un secol în urmă Mark Twain. Și, multele decenii scurse de atunci au demonstrat că ilustrul scriitor și publicist american a avut mare dreptate!

Azi, constatăm că nu un amărât de prim-ministru dintr-o țară de mâna a treia hotărăște soarta poporului său. Nu un președinte agramat, care abia poate rosti corect gramatical câteva fraze în limba autohtonă, este acela care stabilește direcția de mers a țării sale. O adevărată viespărie, cu puteri nelimitate, plasată cu mult deasupra legilor, conduce cu adevărat omenirea. Așa-zisa elită a lumii – o încrengătură formidabilă de interese financiare, militare, economice și religioase, strânsă la un loc de dorința acerbă de dominare – trasează, prin planuri abițioase și strict respectate, mersul omenirii: „instrumentele şi mijloacele folosite de aşa-zisa elită a lumii pentru dominarea omenirii sunt structurate într-o ‘piramidă a puterii’ care are la vârf familiile de potentaţi ale aşa-zişilor ‘iluminaţi’ de inspiraţie satanică (Rothschild, Rockefeller etc.) – care au elaborat planul şi supraveghează îndeplinirea lui – şi include, pe diferite trepte, tot felul de grupări oculte precum grupul Bilderberg, francmasoneria mondială de toate orientările, riturile, fracţiunile şi ramurile (Marele Orient al Franţei, ritul scoţian antic şi acceptat, ritul Memphis-Misraim etc.), cercurile aşa-zis ‘selecte’ şi think-tank-urile de tipul CFR, Comisia Trilaterală, Masa Rotundă, Clubul de la Roma, societatea iezuiţilor, instituţiile financiare internaţionale precum Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, organismele militare de tipul NATO, uriaşele concerne multinaţionale, marile agenţii mass-media şi chiar guvernele marilor puteri economice(… ) Toate aceste grupări masonice, organisme financiare, politice şi economice, agenţii secrete, cercuri de influenţă, instituţii administrative, paravane economice şi politice, societăţi mai mult sau mai puţin religioase constituite sau infiltrate şi controlate pe ascuns de către agenţii aşa-zişilor ‘iluminaţi’ constituie doar câteva dintre numeroasele braţe ale caracatiţei mondialiste.”(1)

De ce cvasitotalitatea guvernelor lumii urmează cu supușenie „Planul”?

Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este simplu. Va trebui să ne depășim propriile impresii și credințele de moment. Va fi necesar să lăsăm în urmă convingerile sădite în mintea noastră, încă din copilărie, care spun că soarta ne este hotărâtă de aleșii noștri.

Guvernele nu sunt de capul lor. Ele fac ceea ce li se dictează de către aceia care au avizat numirea fiecăruia dintre miniștri și au sprijinit politic și financiar înscăunarea prim-miniștrilor și a președinților de țară. Prin voința acestor păpușari și împinse de obligațiile față de stăpânii lor, guvernele sunt prinse într-o țesătură extrem de deasă și inflexibilă de interese. Există zeci de Acorduri, Pacte, Legi internaționale, Planuri, Agenții internaționale, Cluburi, Agende de lucru etc. la care guvernele au aderat (de voie sau de nevoie) și care, prin decizii, sugestii sau indicații cu statut de obligativitate, dirijează mersul lucrurilor.

Ne întrebăm, cu temei, de ce în fața acestei pandemii care a născut o sumedenie de suspiciuni, aproape toate guvernele lumii au acționat identic? De ce, într-o lume atât de diversă, antagonică pe alocuri, guvernele s-au aliniat disciplinate acelorași comandamente, și-au chinuit cu bună știință cetățenii și și-au distrus economiile?

Au făcut-o pentru că, acolo sus, au fost elaborate niște programe a căror îndeplinire nu este facultativă. Ba din contră, este urmărită cu maximă rigurozitate. Au mai făcut-o pentru că, în scopul ducerii la bun sfârșit a acelor programe, au fost înființate, în decursul timpului, o mulțime de organisme și asocieri internaționale prin care guvernele au fost legate de mâini și de picioare. Să încercăm, împreună, o reamintire a lor fără a avea pretenția că le-am numit pe toate: Agenda pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite, Acordul de la Paris, Clubul de la Roma, Planul de Acțiune al populației mondiale, Conferința Mondială a Populației de la București, Legea Europeană a Climei, Pactul Ecologic European, Viziunea Europeană Strategică, Roadmap on Vaccination pentru statele UE, Agenția Internatională de Energie, Organizația Mondială a Sănătății, UNESCO… etc.

Oprindu-ne numai la una dintre aceste organizații internaționale – Agenda pentru Dezvoltarea Durabilă a Națiunilor Unite – să cităm cele scrise de Kevin Mugur Galalae, cercetător de origine română cu activitate științifică în Canada, Germania, Marea Britanie și România: „Guvernele lumii au aderat la Agenda pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite, care este bine mediatizată, dar nu poate fi realizată decât dacă se execută mai întâi programele de decarbonizare și depopulare și acestea nu se pot face în mod deschis, deoarece primul necesită distrugerea multor sectoare economice și al doilea crimă în masă (…) Obiectivul depopulării nu este explicat nicăieri, deoarece implică genocid și crime împotriva umanității, dar fără el nu sunt posibile decarbonizarea și nici sustenabilitatea, motiv pentru care este urmărit în secret cu acordul tacit al majorității guvernelor lumii. Implicit, totuși, obiectivul depopulării apare în Indexul de Depășire (Overshoot Index), care descrie nivelurile sustenabile ale populației din fiecare regiune și țară de pe pământ și gradul în care lumea este suprapopulată.”(2)

Ca și cum mulțimea de instituții transnaționale nu ar fi fost îndeajuns, la nivel statal, au fost instituite organisme și societăți naționale, blagoslovite de guverne, menite să ajute la îndeplinirea sarcinilor trasate de primele. Profitându-se de pandemie, în România, spre exemplu, a fost creată în mod expres o funcție similară guvernatorului, cu puteri aproape nelimitate: Comandantul Acțiunii!

Lumeatreizarea, un process deja vizibil

În aprilie 2021, într-un articol intitulat „Lumeatreizarea: Nenorocirea cu ardere lentă a Americii”, Ryan Green, descrie pe larg efectele adânci ale pandemiei. Efecte care ne afectează pe fiecare dintre noi, inclusiv comunitățile largi, chiar statele cele mai bogate ale lumii. „Lumeatreizarea este o nenorocire cu ardere lentă pentru cei care trăiesc în țările dezvoltate, obisnuiți cu confortul, conveniența și securitatea. Lumeatreizarea înseamna sărăcirea treptată și inevitabilă a unei țări bogate. Este efectul vizibil al crizelor majore care afectează populația, instituțiile, corporațiile și chiar guvernul. Se răspândește insidios în fiecare aspect al vieții de zi cu zi și în cercurile noastre mici. Mai puțină dezvoltare înseamnă mai puțină bogăție, mai puțini bani în circulație pentru ca toată lumea să-și poată satisface necesitățile și obligațiile. Această economie în scădere aduce tot felul de declinuri care afectează serviciile, infrastructura, lanțul de aprovizionare, instituțiile, schimbarea vieții și rutina populației.”(3)

Practic, ne spune Ryan Green, statele lumii, chiar și cele mai bogate, parcurg un process lent de întoarcere la statutul caracteristic lumii a treia: nivelul de trai scade semnificativ; criminalitatea are o creștere șocantă; numărul persoanelor fără adăpost explodează; valurile de emigrație nu mai pot fi controlate; scade dramatic calitatea serviciilor către populație iar firmele private dispar în ritm rapid; infrastructura nu numai că nu se dezvoltă dar este practic abandonată; ating o cotă alarmantă inflația, impozitarea și confiscările; inegalitățile sociale ajung la cote nemaiîntâlnite; securitatea persoanei este abandonată…

Sunt aspecte pe care le vedem cu toții, cu care ne confruntăm mai ales în ultimul an, după debutul pandemiei. Întrebarea este: Dacă statele bogate trec prin acest proces regresiv înfiorător, ce se întâmplă în țările trăitoare cu adevărat în lumea a treia? Vor arde ele lent, până la „cenușeizare”?

România, încotro?

Un sondaj de opinie recent arăta că în majoritate covârșitoare populația României are convingerea că țara merge pe un drum greșit. Întrebați cum prognozează viitorul României în termeni meteorologici, 76% dintre cei întrebați au răspuns „Nori, ploaie și frig”(4).

Nu ar trebui să ne mire. Semnele unui asemenea derapaj erau evidente. Repetatele încălcări ale Constituției încă de pe vremea tristă a președintelui Băsescu, voluntarismul și mitomania politicienilor, lipsa demnității, slugărnicia față de străinătate precum și lipsa totală de respect pentru cetățean din partea guvernanților, sunt dalele cu care se pavează drumul nostru spre viitor. Iar avalanșa de idioțenii și stupizenii din timpul acestei pandemii reprezintă ovăzul din traista pusă în fața cailor costelivi care trag la căruța pe cale de destrămare cu numele România. Noua destinație? Aceea indicată țării zilele trecute de prim-ministrul guvernului român: Vaccinarea în masă!

După zile de discuții furtunoase în coaliție privitoare la evitarea căderii guvernului, la continuarea guvernării și la obiectivele sale viitoare, prim-ministrul Cîțu a avut o singură și scurtă declarație: „Sunt foarte bucuros că ne asumăm, această coaliție, ca obiectiv principal campania de vaccinare. Este important să avem o campanie de vaccinare de succes. Sunt convins că vom avea o campanie de vaccinare de succes.”(5)            

De sărbătoarea Floriilor, același prim-ministru al României îi îndeamnă pe români să spere: „Știu că aveți nevoie de speranță, după un an de pandemie. Dar speranța noastră, a tuturor, trebuie să fie vaccinarea. Pe asta ne bazăm! Nu avem altă soluție.”(6)

Observați? Nu interesează redresarea economică, nu interesează nivelul de trai cel mai scăzut din Uniunea Europeană, nu interesează infrastructura care se prăbușește, nu interesează nici măcar situația periculoasă de la granițele țării. Guvernul României, orb, și-a pierdut țara. Guvernul României, precum un angajat fidel marilor companii farmaceutice, are un singur scop: Vaccinarea. „Nu avem altă soluție!”, spune șeful guvernului. De ce oare? „În fapt, România a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriștii americani au numit ‘președinție africană’) și prostocratic – un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Aceasta este cauza principală a situației de acum a țării.” (Andrei Marga, Meritocrație, mediocrație, prostocrație.)

Note:

  1. https://www.dir.org.ro/city-of-london-washington-dc-si-vatican-centrele-de-putere-ale-iluminatilor-de-unde-este-condusa-planeta/
  2. https://www.activenews.ro/stiri/CUM-OPRIM-PLANDEMIA-de-Kevin-Mugur-Galalae-166228
  3. https://www.madpatriotnews.com/thirdworldization-the-slow-burning-shtf-of-america/
  4. https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-24640055-sondaj-daca-compare-viitorul-economic-termeni-meteo-cei-mai-multi-romani-descrie-ploaie-frig-roman-din-9-considera-premierul-trebui-nu-mai-insiste-eliminarea-sporurilor.htm
  5. https://www.facebook.com/ObservatorAntena1/videos/4002173819876922
  6. https://www.facebook.com/florinVcitu/

A consemnat pentru dumneavoastră Teodor Palade via teopal.ro.

avram iancu, tebea

Începutul bătăliei de la Abrud dintre trupele maghiare și moții din Munții Apuseni, conduși de Avram Iancu

Începutul bătăliei de la Abrud dintre trupele maghiare și moții din Munții Apuseni, conduși de Avram Iancu

La data de 6 mai 1849 a început Bătălia de la Abrud, bătălie în care trupele maghiare conduse de maiorul Hatvani sunt înfrânte de către moții conduși de Avram Iancu. La această confruntare s-a ajuns deoarece în primăvara anului 1849, ameninţat de spectrul invaziei trupelor ţariste, guvernul ungar dorea lichidarea rapidă a rezistenţei românilor din Transilvania și astfel începând cu luna aprilie au pornit asediul asupra cetăţii din Alba Iulia, cetate care pe lângă cea a Devei, dar și a Timișoarei, continua să reziste trupelor ungurești.

Foarte curând a devenit evident faptul că atâta timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este inutil, deoarece un mare număr de soldați unguri vor fi blocați în această zonă. Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul cetății de la Alba Iulia, guvernul ungar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace. Astfel că, la data de 6 mai 1849, o importantă forţă militară ungară condusă de maiorul Imre Hatvani, a atacat prin surprindere oraşul Abrud, dar va suferi o gravă înfrângere în fața moților conduși de Avram Iancu, însăși maiorul Hatvani reuşind să scape cu viaţă doar prin fugă și însoţit doar de câţiva din oamenii săi.

După pierderea bătăliei, comandantul maghiar Hatvani a promis că va reveni în oraș pentru a se răzbuna și de aceea el se va deplasa în oraşul Brad unde va începe imediat pregătirile pentru o nouă luptă împotriva românilor.

Numai că și cea de-a doua bătălie de la Abrud desfășurată între 18-19 mai 1849 s-a terminat tot cu înfrângerea trupelor ungurești, trupe care au fost nevoite din nou să abandoneze oraşul. După această a doua luptă pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari a fost pe moment înlăturat, însă românii au pierdut câţiva conducători de valoare, printre care pe prefectul Petru Dobra, ce a fost ucis de unguri la Abrud şi pe prefectul Ioan Buteanu, capturat şi dus la maiorul Hatvani, care l-a spânzurat, pentru a se răzbuna pentru înfrângerea suferită în fața românilor.

Sursă: Lecția de Istorie.

romania, suveranitate

Teodor Palade – Epopeea tristă a suveranității României de după 1989

Teodor Palade - Epopeea tristă a suveranității României de după 1989

România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (Constituția României, art. 1, al. 1)

Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Noi am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes. (Mircea Malița, 2018, Interviu QMagazine)

Aruncând o privire prin istoria mai veche sau mai recentă a României este greu, dacă nu imposibil, să găsim o perioadă de timp în care am fost un stat cu adevărat independent și suveran. Să fi fost de vină poziția noastră geografică, aflată la contactul dintre marii jucători ai istoriei? Să fie din cauza spiritului nostru național înclinat spre supunere și servilism? Sau se datorează faptului că de secole nu avem conducători cu respect față de neam și iubire de țară?

„România și-a cedat suveranitatea”

Pentru un observator serios și imparțial al realității românești de azi primul articol din Constituție ar putea părea o glumă care se mulează neașteptat de bine pe spiritul bășcălios al românului. Oricât de mult ne-am dori să fie altfel, în mod concret România nu mai este un stat suveran și nici un stat independent. Calitățile de „național”, „unitar” și „indivizibil”, au ajuns și ele discutabile, fiind din ce în ce mai mult lipsite de un suport real. Golite de conținut prin politica concretă de cedare consecutivă, cele trei noțiuni mai există doar ca vorbe devalorizate aruncate pe piață, din când în când, cu scopul de a ameți naivii și de a adormi eventualele câteva conștiințe rămase ca prin minune încă treze în amorțirea generalizată indusă picătură cu picătură națiunii timp de treizeci de ani.

Rătăciți în această realitate de neevitat, ne convingem pe zi ce trece de adevărul celor spuse cu câțiva ani în urmă de Mircea Malița, patriarhul diplomației românești, un om care chiar știa ce vorbește: „România și-a cedat suveranitatea!”(1)

Niciuna, dar chiar niciuna, dintre componentele de bază ale suveranității nu ne mai aparțin. Ele au fost cedate, bucată cu bucată, pentru promisiuni deșarte, într-un troc infam în care, totdeauna, am fost cei înșelați.

O succintă analiză ne lămurește pe deplin. Chiar dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra epopeii triste parcurse de România în ultimii treizeci de ani pe drumul spre asumarea statutului de colonie europeană, realitatea crudă îl contrazice.

Suveranitatea politică

Este grav. Chiar greu de pronunțat. Dar, politicienii români nu mai aparțin acestei țări. Ceea ce fac ei nu mai are nicio legătură cu spiritul românesc. Fiecare cu stăpânul lui aflat undeva, mai departe sau mai aproape, execută ordine. Nimic în minus, nimic în plus. Pentru că, în momentul în care dau cel mai mic semn de nesupunere, dispar ca prin farmec de pe scena politică, li se intentează procese penale și, vinovați sau nu de acuzațiile aduse, înfundă pușcăriile. Cunoaștem sute de astfel de exemple în ultimii treizeci de ani.

Pentru noul politician, ca și pentru vechiul, România este o vacă de muls. Atât. Dincolo de ugerul care încă n-a secat definitiv și de găleata cu lapte din care împart în stânga și în dreapta (după ce și-au pus deoparte ce cred ei că li se cuvine) nu-i interesează nimic. Ghidonați din zone rămase ascunse vulgului, puși pe funcții prin mașinațiuni politice dubioase finanțate din aceleași zone enigmatice, susținuți de personaje ce preferă să rămână în umbră, politicienii români sunt eliptici de patriotism, de dragoste de țară, de respect pentru acest popor, de grijă pentru viitorul lui sau de mândrie pentru istoria națională. Printr-o formulă demnă de marii alchimiști ai lumii, peste noapte, ONG-uri non profit, unele un adevărat noroi al societății, se transformă în mine de aur. Devin doldora de valută forte și se metamorfozează în partide politice potente cu șanse reale de a accede la conducerea țării.

Suveranitatea politică, dacă dreptul de a-ți alege singur conducătorii și partidele politice care să-ți reprezinte interesele pe plan intern și internațional s-o numi așa, nu mai există de mult în România. Mai zilele trecute, Adrian Severin, discutând cu Cozmin Gușă despre amestecul americanilor în justiția română, afirma că imediat după inițierea parteneriatului strategic, atunci când a sugerat că ar fi timpul ca românii să-și aleagă singuri conducătorii pe care și-i doresc, reprezentantul SUA a răspuns: „Nici o problemă, alegeți voi acum pe cine vreți, că oricum noi îl vom schimba.”(2)

Suveranitatea legislativă

Nici legile românești nu mai sunt autohtone. Nu ne aparțin. În niciun mod. În mare parte, ele nu sunt gândite aici, nu sunt inițiate aici și nu sunt adoptate de Parlamentul României decât după aprobarea oficială a unor foruri paranaționale.

În baza tratatelor internaționale semnate de România, legislația internă este subordonată legislației europene, iar „indicațiile” primite de la Bruxelles sau Strasbourg surclasează legile naționale. Sunt tot mai dese situațiile în care „sugestiile” Uniunii excedează cu mult Constituția. Dar, cui îi pasă?

„Scopul celor care conduc de la Bruxelles este crearea unei Europe federale, iar eforturile sunt continue, universaliştii sau mondialiştii lucrând la realizarea ei. Noi îi spunem Europa Unită, dar ea este cât se poate de federală. Acest lucru presupune crearea Uniunii Statelor Europene. Şi chiar dacă statele îşi vor putea păstra denumirea, ele vor ceda suveranitatea, li se va anihila puterea de decizie şi de autodeterminare”( 3) spunea același Mircea Malița.

Suveranitatea juridică

Ne-am pierdut suveranitatea până și în domeniul atât de sensibil al justiției. Amestecul celor dinafară în numirea unor magistrați cu rang înalt, dirijarea și chiar impunerea din umbră a unor sentințe, sugestia (devenită ordin) de a fi arestate anumite persoane, dovedesc cu prisosință că avem o justiție aservită, departe de a fi independentă.

Nu putem uita așa numitul Mecanism de Verificare și Cooperare (MCV) impus României la data intrării sale în Uniunea Europeană. MCV a reprezentat și mai reprezintă încă, după 14 ani de aplicare continuă, unul dintre cele mai invazive metode de amestec în treburile justiției. Au fost stabilite criterii („obiective de referință”) prin care se evalua (de fapt se dirija) situația din justiția României. Ani de-a rândul Comisii de monitorizare și Misiuni de evaluare suprastatale s-au perindat la București pentru a trage de urechi și muștrului responsabilii de mersul justiției. Poate numai în anii 50 ai secolului trecut, sub șenila tancurilor rusești și presiunii dictaturii proletariatului importată și supravegheată din răsărit, justiția a mai fost siluită într-un asemenea mod.

Judecătorii români au fost „îndrumați” de oficialii americani până și în soluționarea unor dosare. Iată o declarație extrem de gravă a consilierului juridic rezident al Ambasadei SUA la București, care este și rezidentul regional al SUA pentru combaterea corupției în România (chiar există o asemenea funcție!), Jessica Kim: „Am oferit asistență în mai multe moduri, dar mai ales prin consolidarea capacității de combatere a corupției – prin instruirea procurorilor, anchetatorilor și judecătorilor… Am oferit îndrumare în funcție de nevoile din dosare, la cererea partenerilor.”

Sfidând orice cutume diplomatice, ambasadori ai statelor care ni se socotesc stăpâne se amestecă ostentativ în treburile justiției române. În comunicatul Ambasadei SUA la București din 19 februarie 2021 se arăta: „În cursul acestei săptămâni, Chargé d’Affaires David Muniz și Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au participat la numeroase întâlniri, continuând sprijinul pe care Ambasada îl acordă promovării statului de drept în România, inclusiv desființării SIIJ. Săptămâna a debutat cu o întrevedere cu Ministrul Justiției Stelian Ion, pentru a evidenția Parteneriatul Strategic și pentru a discuta prioritățile esențiale referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru asigurarea independenței sistemului judiciar. David Muniz și Jessica Kim au mai participat la o întâlnire la Direcția Națională Anticorupție (DNA), evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasadă și DNA, și declarând că sprijină activitatea importantă a DNA în lupta continuă împotriva corupției din România. Alte întâlniri importante au avut loc la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, la Consiliul Superior al Magistraturii și la Agenția Națională de Integritate. In cadrul întâlnirilor s-a subliniat implicarea comună a țărilor noastre în consolidarea eforturilor de combatere a corupției din România.”(4) După cum se vede, domniile lor sunt prezente peste tot.

La începutul anului 2021, Asociația Magistraților din România (AMR) și Asociația Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului (AJADO) denunță public atitudinea ipocrită a ambasadelor străine cu privire la independența justiției în România: Subscrisele asociații, susținem ferm comunicatul Secției pentru judecători, din data de 25 februarie 2021, prin care s-a atras atenția asupra faptului că Ministrul justiției sfidează cadrul constituțional prin angrenarea reprezentanţilor altor state într-un proces eminamente intern, prezentând distorsionat realităţi din domeniul justiţiei în unicul scop de a obţine susţinere politică pentru proiectele de modificare a legilor justiţiei.”

Așa cum sugerează și Jessica Kim, politicienii români au fost aceia care au îndemnat oficialități ale altor state, ambasadori sau alți lucrători în ambasadele acreditate la București să se amestece în justiția autohtonă. Ba, în cele mai multe situații de această natură, în loc să protesteze și să se ia măsuri pe linie diplomatică pentru încălcarea grosolană a Convenției de la Viena, politicienii noștri încurajează amestecul ambasadorilor acreditați la București în justiția din România. Un exemplu edificator este reacția doamnei Monica Macovei, fost ministru al Justiției, în prezent europarlamentar român: „Ambasadorul american are tot dreptul să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât DIICOT, cât și DNA, adică parchetele specializate pe crima organizată și pe corupție. Sigur că-i interesează ce se întâmplă cu investiția lor, în sens de eficiență. Investorii străini sunt interesați să nu fie corupție în România”.

Suveranitatea noastră juridică a fost sintetizată magistral de fostul ministru al justiției, Tudorel Toader, după lecturarea unui raport MCV: „Ni s-a arătat cât și cum ni se permite.”

Suveranitatea economică

Va fi extrem de dificil de găsit un român care să nu înțeleagă că economia României aparține altora. Suveranitatea ei economică, atât de importantă în suita de elemente care definesc suveranitatea unei țări, a fost abandonată de foarte multă vreme. Știm cu toții. Pentru a o spune, nu este nevoie să apelăm la subtilități, la subterfugii, la fente diplomatice sau la minciuni atent elaborate. România nu mai are industrie petrolieră deși este țara cu cele mai mari rezerve de petrol din zonă. România și-a vândut aproape jumătate din pământul agricol deși are, încă, cel mai productiv pământ din regiune. România nu mai fabrică locomotive, tractoare, tancuri, avioane, oțeluri speciale, mașini unelte de înaltă tehnologie. Nu-și mai exploatează cărbunele, uraniul, metalele nobile, aurul, pădurile… Alții se ocupă de toate astea. Odată pierdut controlul asupra acestor rezerve strategice, a dispărut și dramul de suveranitate pe care pretindeam că îl mai aveam.

„Conform comunicatului nr. 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.”(5)

Ce au păzit și cum au acționat serviciile speciale și autoritățile pentru a se evita dezastrul? Nu-i niciun secret. Ne dezvăluia, încă de acum cinci ani, eminentul economist Constantin Cojocaru: „Prin Legea 15/1990 au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit. Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.”

Vi-l amintiți pe dl. Timmerman? Pe tipul acela rubicon care venea în România ca un boier pe propria moșie și arunca în stânga și în dreapta amenințări sub forma de „directive europene”? Iată ce ne spunea el, cu mulți ani în urmă, privitor la industria noastră minieră: „Şi sper că România va avea curând un plan pentru eliminarea cărbunelui şi tot ce e nevoie pentru a-l implementa. Şi vă asigur că noi, Comisia Europeană, vom fi alături de România pentru ca planul să fie pus în aplicare”. Ceea ce se și întâmplă. Minerii, miile de oameni care trăiau din exploatarea cărbunelui, toate industriile adiacente, independența energetică a României? Vax!

Suveranitatea militară

Poate nu există domeniu care să evidențieze mai bine suveranitatea decât domeniul militar. În România, imediat după accederea la NATO, armata a fost, la propriu, decimată. O epurare atât de drastică a mai fost cunoscută de instituția militară numai la momentul instaurării dictaturii proletariatului. În numai câțiva ani au fost aruncați pe drumuri, la propriu, mai mult de 200.000 de militari. Oameni pregătiți pe bani mulți pentru apărarea țării și care nu știau nimic altceva să facă. De la efectivul de 320.000 militari în anul 1990, s-a ajuns, în prezent, la circa 70.000. Între aceștia, o parte semnificativă o reprezintă civilii.

Din momentul admiterii în Alianța Nord-Atlantică, România nu a mai avut dreptul de a lua decizii autonome privitoare la evoluția, înzestrarea sau instruirea armatei proprii. Schimbările instituției militare au fost profunde. De la dimensiune și organizare generală, de la sistemul de pregătire și instruirea trupelor, de la orientarea dotării și mărimea industriei proprii de apărare, de la tipurile de armament în uz și calibrul muniției, totul, dar absolut totul a fost dictat de Alianță. Până și gradele și croiala uniformelor au fost schimbate.

„A fi aliat nu înseamnă a fi supus!” spunea de curând eseistul francez Herve Juvin, criticând poziția prea plecată a Franței în fața NATO.

Armata națională, reperul indiscutabil al suveranității statale oriunde pe mapamond, ne mai aparține numai la nivel de simbol. N-am fost departe de a-i șterge și acest statut. Să nu uităm că, pe parcursul mandatului unui ilustru ministru al apărării, s-a propus scoaterea aserțiunii „național” din denumirea oficială a forțelor noastre armate și a ministerului coordonator. Se argumenta, într-un inexplicabil avânt globalist, că existența cuvântului cu pricina ar putea deranja sensibilitățile marelui nostru aliat de peste ocean… Personajul respectiv nu era un oarecine. Ministru de externe în două mandate, el ocupase apoi funcții de conducere în Parlamentul României, ca ministru al justiției coordonase ani mulți sistemul juridic românesc și, din poziția de director, condusese Serviciul de Informații Externe!

Suntem, astfel, obligați de realitate, să privim cu oarecare rezerve cele scrise la art. 118 din Constituția României:

(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.”

În loc de concluzie

Aproape fiecare frază de până acum, indiferent de domeniul abordat, reprezintă o concluzie. Marchează pașii parcurși de România pe calea atât de umilitoare și de primejdioasă a cedării, parte cu parte, a suveranității naționale, a viitorului acestei țări.

Poate, înainte de încheiere, ar mai trebui amintit că nu ducem lipsă de personaje care laudă cu gura plină „realizările” prezentate mai sus. Pentru a exemplifica, să citim împreună cele scrise de dl. Prof. Silviu Cerna, în februarie 2021, despre suveranitatea economică a României: „În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica ‘prin noi înșine’ aplicată în perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic, România trebuie să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. În definitiv, autarhia înseamnă reducerea importurilor și limitarea intrărilor de capital străin, ceea ce împiedică dezvoltarea economică și face imposibilă suveranitatea economică.”(6) Domnia sa este profesor la Universitatea din Timișoara și sădește temeinic în mințile fragede ale sutelor de tineri studenți, viitorii noștri economiști, ideea că independența națională este un moft care reprezintă o frână în calea dezvoltării țării și că România poate progresa numai cedându-și suveranitatea. Un vizionar!

Note:

  1. https://www.qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea/
  2. https://solidnews.ro/externe/2021/03/09/adrian-severin-adevarul-despre-parteneriatul-ro-sua-si-condamnarea-basescu-udrea/
  3. https://www.qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea/
  4. https://www.luju.ro/scandalos-ambasada-sua-indeamna-la-desfiintarea-siij-oficialii-americani-se-implica-in-distrugerea-sectiei-pentru-investigarea-infractiunilor-in-justitie-charg-d-affaires-david-muniz-si-consilierul-juridic-rezident-jessica-kim-au-participat-la-numeroase-i
  5. https://www.justitiarul.press/cifre-cutremuratoare-referitoare-la-jefuirea-poporului-roman/
  6. https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24630791-suveranitatea-economica-intre-sloganuri-realitati.htm

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

mesaj patriotic, nicolae iorga

Ilie Bădescu – „Elitele” şi mesajul patriotic

Ilie Bădescu - „Elitele” şi mesajul patriotic

Sentimentul religios, derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate), este un sentiment capabil să dezvolte o inteligenţă de tip „planetar” sau holistic. Sentimentul prieteniei curate, al amiciţiei spirituale, ca şi sentimentul apartenenţei la o echipă, la o lucrare bună, etc. sunt sentimente inteligente. Sentimentul apartenenţei la neamul din care faci parte este un alt sentiment inteligent. Copilul care a fost format în mediul unor astfel de sentimente, în frunte cu sentimentul religios, va fi ferit de alunecări spre emoţii distructive.

Ne vom referi în cadrul acestui serial dedicat patologiei politice la efectele catastrofale ale declinului acestor sentimente inteligente în compoziţia sufletească a elitelor ciclului postmodern. Acest declin este factorul care explică multe dintre relele veacului de acum, dar mai ales poate furniza o cale spre explicarea patologiei politice şi deci a maladiilor spirituale ale întregii epoci.

Cum spune românul, „peştele de la cap se-mpute”, adică răul începe de la cei de sus spre cei de jos. Ne vom referi, deocamdată, la unul dintre sentimentele inteligente ale omenirii, dezvoltat puternic în Europa veacului al XX-lea, dar aflat într-un declin, o contracţie şi deopotrivă o deviere patologică tot aşa de puternice la startul acestui secol şi mileniu în care am intrat. Triumful european al acestui sentiment este legat de veacul al XIX-lea. Toţi istoricii mari ai Europei au evidenţiat noutatea spirituală a veacului aceluia numindu-l „secol al revoluţiilor naţionale” şi deopotrivă al unui triumf spiritual deplin în dinamica sufletească a elitelor lumii, triumful unui sentiment inteligent: sentimentul iubirii de popor (iubirea de neam) sau, cu un termen înscris în toate dicţionarele naţiunilor, sentimentul patriotic, patriotismul.

Poporanismele care se propagau de la nord-vest spre sud-estul continentului, narodnicismul Rusiei Mari, sămănătorismul, emergenţa paradigmei psihologiei popoarelor, elanul fantastic al studiilor etnografice, naşterea etnomuzicologiei prin fapta spirituală a lui Constantin Brăiloiu etc. sunt numai câteva dintre mărturiile puterii stilistice ale unui asemenea sentiment inteligent, care devenise nucleul sufletesc al multor manifestări spirituale ale elitelor europene. Acest sentiment a modelat faţa lumii mai mult decât orice fenomen economic ori politic sau militar. Un asemenea sentiment a furnizat şi energia medicinii sufleteşti colective în vremuri de criză. Cel ce poate iubi un popor îşi atestă, prin aceasta, şi puterea de a-şi iubi semenii din comunitatea cea mică, sat ori mic orăşel, se poate jertfi pentru familia lui, poate iubi un străin dacă acela nu se ivea în zarea de viaţă a unui popor cu gânduri viclene. Pentru elitele europene, sentimentul acesta era încă mai înalt şi mai cuprinzător, căci europenii iubeau popoarele cu iubirea creştină a predicii de pe munte, care ne îndrumă să iubim şi pe vrăjmaşii noştri nu doar pe cei care ne iubesc pe noi. Altfel spus, în iubirea neamului tău este pusă iubirea generică de neam, adică a oricărui alt neam. Chiar şi în riposta la venirea cotropitoare a altor neamuri asupra propriului popor se pune un sentiment de respingere bărbătească, de demnitate, nu însă de ură. Un etnic creştin n-ar spune că urăşte pe careva pentru că este de alt neam decât dacă se va fi des-creştinat între timp, dacă-l va fi pierdut pe Dumnezeul iubirii. Aceasta în cazul în care L-a avut pe Dumnezeu în inimă nu doar în declaraţia de pe foaia de botez. În iubirea creştină de neam este con-ţesută iubirea de neamuri, un tip special de sentiment, un patriotism care include, nu unul care exclude.

Cel ce se cultivă sufleteşte la şcoala iubirii de neam nu are cum să regreseze în ura de neam, decât dacă a fost din start format în sentimentul de ură faţă de neamul acela, ori dacă sentimentul său este doar unul de faţadă, afişat, adică este deja îmbolnăvit de intersecţia cu un impuls mârşav, cu minciuna şi cu declaraţia falsă pentru care avem un termen adecvat: demagogie. În atari cazuri ne confruntăm cu cele două forme patologice ale afirmării unui sentiment: demagogia şi şovinismul.

Demagogia este produsul minciunii, nu al sentimentului patriotic, iar şovinismul este produsul urii de neam, nu al sentimentului inteligent al iubirii de neam. Escrocii ştiu să exploateze această simbioză atribuind sentimentului iubirii de neam ceea ce nu decurge din esenţa sa, ci, cum s-a arătat din cele două impulsuri mârşave: minciuna iubirii de popor şi ura faţă de neam, chiar dacă este ura faţă de un alt neam decât cel de apartenenţă. Dacă ungurul a fost educat în sentimentul urii faţă de valah atunci el poate urî ceea ce este valah. Dacă românul este educat în ura faţă de rus, el va urî ceea ce este rusesc etc. Dar, într-un atare caz, patriotismul ar fi mincinos, n-ar fi iubire, ci ură; iubirea de popor se numeşte în atari situaţii demagogie şi şovinism, precum s-a precizat. De aceea cel ce declamă iubire faţă de propriul popor fiind în stare să urască un alt popor este un mincinos patologic. Un român care ar urî un ungur n-ar fi capabil să-şi iubească nici propriul popor, fiindcă ura nu poate uni oamenii, indiferent de apartenenţa lor. Într-o atare duplicitate, care este esenţa demagogiei şi a şovinismului, se ascunde un suflet bolnav. Demagogia este una dintre exprimările simptomatice ale patologiei politice, un simptom al maladiei elitelor, adică este un sentiment duplicitar, trădând un amestec de viclenie şi mediocritate sufletească, ascunsă de accentul isteric. Într-un cuvânt, demagogul este un tip de personalitate accentuată, cu termenul unui psihiatru austriac, K Leonard. Iubirea de popor este verificabilă prin mila de popor şi de suferinţele lui, prin grija pentru hrana lui când e flămând. Acest tip de iubire este arătat de Iisus Domnul în Betsaida când privind mulţimile flămânde le spune ucenicilor: „Mi-e milă de popor!” şi apoi întăreşte: „Daţi-le să mănânce!”. Acest fel de iubire a dispărut din viaţa sufletească a elitelor lumii postmoderne. Şi aceasta este o mutaţie antropologică de care se leagă seria de nenorociri ale lumii, deflagraţia de ură şi dispreţ cu care sunt înconjurate sufleteşte popoarele de către elitele lor. Textul patriotic a fost alungat din discursul politic, din manualele de istorie şi de literatură, din subtextul teoriilor despre fenomenul cel mai complex dintre toate fenomenele de viaţă colectivă, fenomenul etnospiritual în expresia lui naţională. Textul patriotic a fost înlocuit de contratextul cinic al dispreţului naţional, al superiorităţii şi trufiei elitelor gonflate de orgolii dar cu suflete mediocre. Golul sufletesc este insuportabil pentru oricine şi atunci este compensat fie de frazeologia mlăştinoasă a cinismului, de ceaţa pastei etno-nihiliste, a gândirii anarho-dogmatice, de cuvântul înveninat al viperei antinaţionale, fie de discursuri gongorice despre gloria închipuită a vreunui neam altfel modest şi oropsit, vai de capul lui. „Inimi bătrâne, urâte!”, aceasta este definiţia profetică a configuraţiei sufleteşti a elitelor antipatriotice ori demagogice. Sindromul acestei patologii politice este sintetizat în acest text eminescian: „inimi bătrâne urâte”. Acest tipar sufletesc este comun, aşadar, elitelor cinismului antipatriotic, la un pol, şi ale demagogiei patriotarde, la celălalt pol. Antipatriotismul şi patriotardismul sunt două feţe ale aceluiaşi fenomen de cădere sufletească şi compun nucleul uneia dintre maladiile sentimentului politic, care, pe o faţă a sa, îmbracă forma demagogiei şi pe alta, forma şovinismului real sau virtual. Cel ce declamă patriotismul fără să-l probeze cu încordarea slujirii poporului în vreun fel ori altul este un nefericit agent al disoluţiei sufleteşti; el poate trece foarte uşor de la fraza patriotică la înjurătura şi blestemul neamului ori la ura de neam, adică la şovinism introiectat ori extravertit (îndreptat contra propriului popor ori contra altor popoare).

După decembrie 1989, s-au înmulţit demagogii neamului şi deodată cu ei cei ce-şi fac o meserie din înjurătura de neam, din blestemul neamului, căutători de multiple şi polimorfe defecte etnice, blestemând poporul pentru propria lor nulitate, ca şi cum poporul s-ar fi îndatorat prin vremuri pentru stârpiturile de acum. Sufletul acestui monstru bicefal este treierat de ură şi minciună chiar fără s-o ştie şi cel mai neînsemnat moment îl trădează, îl face să-şi dea arama pe faţă. Elitele lumii par să nu mai poată iubi popoarele peste care supervizează. O dovedeşte textul vârfurilor acestor elite. Mintea lor, forma lor de gândire vântură şi împrăştie multe, dar nu adună nimic. Materia gândirii lor este planeta, ei nici nu mai vorbesc de popoare, ci de populaţia planetară deasupra căreia croiesc politici demografice, proiecte populaţionale, ca şi cum ar fi sosit rândul omenirii întregi la vânturătoarea veacului.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Ilie Bădescu via revistaclipa.eu.

ion minulescu

Ion Minulescu – Drum Crucial

Ion Minulescu - Drum Crucial

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București), poet și prozator român, a fost reprezentant important al Simbolismului românesc. A fost numit director general al artelor în 1922.