nicolae mavrogheni

Lecția de Istorie - 30 septembrie 1790 - Moartea domnitorului Nicolae Mavrogheni

La data de 30 septembrie 1790 a fost executat din ordinul sultanului Selim al III-lea , pentru insubordonare faţă de Imperiul Otoman, domnitorul Nicolae Mavrogheni, cel care a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790. Trebuie amintit că Nicolae Mavrogheni era de loc din Paros, o insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee și a obținut tronul Țării Românești cu ajutorul marelui vizir otoman Cezayirli Gazi Hasan Paşa, într-o perioadă în care domniile în Țările Române se succedau cu repeziciune.

nicolae mavrogheni

Nicolae Mavrogheni

Personaj excentric, Mavrogheni va intra în istoria Țării Româneşti prin câteva fapte demne de a fi consemnate. Astfel, îngrozit de criminalitatea din ţară şi de nepăsarea autorităților față de siguranţă locuitorilor din București, Mavrogheni încă de la preluarea domniei, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora. Va pedepsi aspru paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie.

Astfel, în mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană aproape că a dispărut, în aşa fel încât domnitorul a dat dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din visteria statului.

De asemenea, deghizat în fel şi chip Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag si de a verifica modul cum preoţii ţineau slujbele şi cum îi ajuta pe cei sărmani.

Nicolae Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni

De asemenea, unele mărturii spun că domnitorul cerceta destul de des pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii. La numai un an de când a devenit domn, Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi de unde le au, iar confiscarea, deşi făcută în folos propriu, a fost foarte apreciată de popor, care văzu în el un al doilea Vlad Ţepeş.

În scurt timp bogăţia lui Mavrogheni va deveni proverbială în Europa, mai ales după ce acesta a început să colinde străzile Bucureştiului într-o trăsură trasă de doi cerbi care aveau coarnele poleite cu aur. Și cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor si a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podească cu podini din lemn străzile principale ale orașului.

Tot el a construit Spitalul Filantropia şi Biserica Izvorul Tămăduirii şi a introdus pentru prima dată în Bucureşti conducte de apă care să alimenteze cişmelele publice. Tot lui Mavrogheni i se pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului roman Caligula.

În lăcomia lui după bani, Mavrogheni „făcea” boieri pe bandă rulantă, în sensul că cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa în țară a apărut o serie de boieri înnobilaţi de domnitor contra-cost, fapt ce a nemulțumit pe boierii de viţă veche şi pe grecii fanarioţii.

Această nemulțumire au ajuns la urechile lui Vodă, aşa că acesta s-a hotărât sa le dea o lecţie. Astfel, într-o zi a adunat Divanul şi i-a scos pe toți boierii în curtea palatului, apoi a poruncit să i se aducă calul. Şi luând caftanul de catifea de pe spatele unui boier l-a pus pe cal şi râzând strigă către boieri: „Iată boieri, am numit un nou spătar!” A silit apoi pe boierii să-şi scoată căciulile şi să salute pe „Spătarul Murgu”.

Trebuie amintit totuși că un rol important l-a avut Nicolae Mavrogheni în crearea unei forţe militare cu prin care sa asigure ordinea publică în țară. În ce priveşte politica sa externă, Mavrogheni a fost constant de partea turcilor, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii, iar cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii la Calafat, considerată de sultan, ca fiind de fapt un act trădare, Mavrogheni va fi decapitat în ziua de 30 septembrie a anului 1790.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

proprietatea productiva, distributism, beloc, hilaire beloc, globalism, globalisti

Patrick Matiș - Distributismul unu la unu - De ce este proprietatea privată atât de detestată de către globaliști?

Karl Marx, capul tuturor răutăților globaliste de astăzi, și ne asumăm ce spunem, avea următorul citat cu privire la proprietatea privată:

„Teoria comuniștilor se sumarizează într-o singură propoziție: abolirea proprietății private.

De ce le stă în gât globaliștilor, astăzi, proprietatea privată? Ne vor afară din casele noastre? Ne vor reduși la o mare șleahtă de oamenii ai străzii fără nimic dar fericiți? (Aluzie la asistații sociali care seamănă leit cu proletarii de pe vremea lui Marx.) Chiar și dictonul „nu veți avea nimic dar veți fi fericiți” a dispărut de pe site-ul WEF recent și a fost fact-check-uit. Au dat-o la întors ca la Ploiești, cum se spune pe la noi. Că au văzut că lumea s-a prins că vor să ne ia proprietatea. În fine..

În distributism proprietatea este foarte importantă, ea fiind de tip productiv. Adică, proprietatea nu înseamnă doar casa și terenul pe care te afli, în care locuiești, unde trăiești și atât. Mai și produci, cum ar veni.

De ce este importantă? Pentru că proprietatea înseamnă libertate. Proprietarul este un om liber, având libertatea să facă ce dorește cu și pe proprietatea sa, ea devenind productivă pentru comunitatea în care trăiește și din care face parte.

În România sunt foarte mulți proprietari. Aceasta nu place globaliștilor de la Davos și de aiurea, pentru că le ia macaroana de sub nas, mai exact proprietarul, sau omul liber, nu poate fi controlat.

România este țara în care oamenii neaoși sunt de-ai pământului, sunt sedentari, ar spune unii, sunt de-ai locului, adică aparțin pământului unde s-au născut. Adică, sunt proprietari pe pământul pe care s-au născut, fiind responsabili de a-l ocroti, cultiva, lăsa moștenire generațiilor următoare. Aceasta este parte din tradiția românească milenară. Nu avem ce-i face, e pământ frământat de veacuri.

V-aș mai supune atenției două citate:

„Puterea politică crește din țeava pistolului.”Mao Zedong.

„Fascismul este căsătoria dintre Stat și corporații.”Benito Mussolini.

Acestea sunt două indicii care, pe unii i-ar scandaliza, pe alții i-ar trezi. Politicul și corporațiile, adică marile proprietăți private sub formă de companii transnaționale care căpușează finanțele mondiale, dețin, prin intermediul unor fonduri de investiții, imensa parte din proprietățile lumii, precum Blackrock și Vanguard, progenituri clare ale școlii austriece de economie de tip marxist. Ele dețin și WEF de la Davos.

Dar nu-i alege nimeni, se aleg între ei. Și nici nu le-a cerut cineva ajutorul. Se rezervă pe ei înșiși ca să ne ajute să scăpăm de proprietate.

Revenind la distributism. Ce înseamnă mai exact proprietatea productivă? Are legătură numai cu agricultura, cu țărănismul care e atât de înapoiat considerat de către globalistoizi? Nu. Un mic exemplu ar fi chiar și o imprimantă multifuncțională care, folosită pentru a da servicii de printare, scanare și xerocopiere, devine o mică proprietate productivă care aduce un mic venit recurent deținătorului, sau mai bine spus proprietarului ei. La fel și un computer, un PC desktop sau laptop, proprietate a liber-profesionistului, sau freelancer-ului, devine obiectul muncii lui sau ei, și chiar sunt foarte mulți astfel de liber-profesioniști români angajați în diverse proiecte în țară și în afară.

Orice mică proprietate cu care prestăm servicii sau producem bunuri devine proprietate productivă. Mai mult de atât, ea poate să devină o activă atunci când funcționează singură, fără prezența proprietarului ei. Atunci aduce un venit pasiv, adică ne aduce bani și când dormim; se numește asset în engleză. Poate fi oricare menționate mai sus, sau chiar și imobiliare: apartamente, case, clădiri de birouri sau de restaurante care sunt date la închiriat.

Distributismul în Statele Unite se mai numește și Capitalism Conștient, sau Conscious Capitalism. Conform Investopedia, capitalismul conștient este definit astfel:

„Termenul de capitalism conștient se referă la o filosofie economică și politică responsabilă din punct de vedere social. Premisa din spatele capitalismului conștient este că întreprinderile ar trebui să funcționeze în mod etic în timp ce urmăresc obținerea de profituri. Aceasta înseamnă că ar trebui să aibă în vedere servirea tuturor părților interesate implicate, inclusiv a angajaților, a umanității și a mediului înconjurător – nu doar a echipelor de conducere și a acționarilor. Ideea de capital conștient a fost creată de cofondatorul Whole Foods Market, John Mackey, și de profesorul de marketing Raj Sisodia.”

Unii exegeți ai distributismului ar nega această asociere, însă funcționează la fel pe modelul de rețea de lucrători-proprietari. Să ne aducem aminte de faptul că în timpul socialismului de tip dejist și ceaușist de la noi, cei care lucrau în fabrici și uzine puteau cumpăra acțiuni la companiile de stat, astfel devenind lucrători-proprietari, și mulți au cumpărat pe atunci. Chiar și părinții mei au deținut câteva astfel de acțiuni, pe care, din păcate, a trebuit să le vândă după 1990.

WEF militează pentru „capitalismul inclusiv”, promovat asiduu și de către Biserica Catolică de la Vatican, însă, atunci când vorbesc de părțile interesate (stakeholders) nu menționează cine sunt acestea, și nici nu menționează cine ar putea să fie inclus în acest tip de „capitalism”, de îndată ce nu promovează proprietatea privată.

Distributismul știm bine că reprezintă larga răspândire a proprietății productive. Adică la cât mai mulți oameni.

Motivul pentru care globaliștii detestă proprietatea privată este pentru că, repet, nu o poate controla, dacă este descentralizată și larg distribuită peste tot în această umanitate. Ei pierd controlul și inclusiv nu mai sunt utili, nu ar mai fi alimentați cu nimic, nici cu bani, nici cu alte proprietăți. Nu ar mai știi ce face omul în timpul său intim și nu ar mai putea să-l controleze. Nu ar mai face profit continuu și nu ar mai fi acea pace tacită care astupă gurile lumii pentru totdeauna. Nu ar mai avea mână forte de fier asupra niciunuia dintre noi.

Dar haideți să vedem ce spune G.K. Chesterton despre proprietate:

„Socialiștii pornesc de la premisa că proprietatea privată nu a fost niciodată altceva decât un fel de lux capitalist rudimentar; și sunt foarte speriați când se ciocnesc cu țăranul și descoperă că cel mai puternic simț al proprietății nu se găsește în lumea luxului, ci în cea a sărăciei.”

„Proprietatea este doar arta democrației. Aceasta înseamnă că fiecare om ar trebui să aibă ceva pe care să îl poată modela după chipul său, așa cum este modelat după chipul cerului.”

„Este singurul loc de pe pământ unde un om poate schimba brusc aranjamentele, poate face un experiment sau își poate permite un capriciu. Oriunde altundeva trebuie să accepte regulile stricte ale magazinului, hanului sau muzeului.”

Cu acestea fiind expuse, aș conchide întru înțelegerea a ce înseamnă proprietatea privată. Așadar, proprietatea privată este acel spațiu în care omul este liber să creeze și să exceleze așa cum l-a făurit Dumnezeu, este liber să-și exprime conștiința. Altminteri, când nu deține nimic în proprietate, nu are nici libertatea de conștiință, atât de suprimată de globaliști, pentru că alții îi fac regulile, pentru că se desfășoară pe proprietatea altuia.

Am consemnat

Al vostru devotat, Patrick Matiș.

eliade, mircea eliade, a fi sau a nu mai fi roman

Mircea Eliade - Unde ne e omenia?

Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată; dar niciodată oameni întregi.

Ceva mai grav și mai deprimant: lumile care se așteaptă, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate – tot de asemenea oameni mutilați sunt visate și pregătite.

Va veni într-o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi – și ne va da o lume nouă. O lume cu sânge și lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește; lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută de oameni întregi.

Astăzi ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești. O viață organică, echilibrată, plenară – este socotită o tentativă de insubordonare. Dacă vrei să visezi o lume nouă pentru anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. Ești dator să auzi un singur țipăt – sau mai bine să nu auzi nimic. Ești obligat să vezi o anumită culoare – sau dacă nu, să nu vezi nimic.

Mircea Eliade în „Unde ne e omenia?”.

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Despre bunicul lui Neagu Djuvara: „un biet omușor de pe la Brăila, un mic fanariot...”

La congresul literaților din Viena am văzut reprezentată România de un domnișor, anume Djuvara, care nici literat e, nici vrun om acătării, un biet omușor de pe la Brăila, iată tot. Dar se vede că, de vreme ce în acel congres avea să se facă nițică politică socialistă, trebuia un mic fanariot care să asiste la adunări. Nu avem, se’nțelege, o opinie exagerată despre importanța acestor congrese internaționale, dar în orice caz s- ar fi ales în România toată un om mai vrednic de a o reprezenta ca literat decât un băiețoi care-a scris franțuzește o broșurică despre Chestia izraelită, lipsită de orice originalitate, și care apoi s-a furișat pe lângă o legațiune română sub un titlu extraordinar și supernumerar oarecare, până ‘i va suna ora sfântului buget.

Odinioară cancelariile țărilor noastre erau pline de băieți primiți pe procopseală, cari învățau a scrie și a citi în vro atenanță murdară, precum le descrie cu pana sa de maistru răposatul Filimon. Din acești logofeți Coate goale, din aceste ciocoflendure au ieșit genitorii roșiilor actuali, de o promiscuitate înspăimântătoare de proveniență. Astăzi legațiunile noastre amenință a deveni asemenea instituții de primire pe procopseală a fel de fel de plevușcă greco – bulgărească, pe care o vezi apoi răsărind prin congrese internaționale și reprezentând România.

Acolo însă unde România ar trebui să fie reprezentată, ea lipsește.

Astfel în Veneția s-a ținut în luna aceasta congresul geografic internațional.

Aci vedem reprezentate Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chili, Columbia, Egiptul, Franța, Germania, Japonia, Grecia, Englitera cu coloniile, Mexicul, Olanda, Portugalia, Republica Argentiniană, San Salvador, Rusia, Spania, Statele Unite, Svedia, Svițera, Ungaria, Venezuela.

Din partea României d. Obedenaru promisese a veni, dar în momentul din urmă n-a venit. Pân-în timpul din urmă congresul rezervase un compartiment pentru obiecte din România, dar n-a sosit nimic.

Asemenea n-a fost nimeni din partea României la manevrele militare italiane de la Padova, cari au avut loc de la 11 – 22 septemvrie. Cu toate acestea erau reprezentate aci Germania prin patru ofițeri superiori, Englitera prin trei, Franța prin patru, Svițera prin trei, Svedia și Norvegia prin doi, Portugalia prin unul.

Unde s-ar întroluca socialiști, ateiști, comunarzi or oameni tot de mâna aceasta, acolo veți vedea răsărind cîte un Caligari, Horia și Mircea Rosetti, ori altă seamă de tinerime fanariotică sub numirea specioasă de reprezentanți ai rasei ciobanilor de la Rucăr ori a moșnenilor din Câmpulung.

Dar la ocazii în adevăr serioase, cum e bunăoară un congres geografic, cum sunt manevrele militare ale unei nații consângene cu noi, la ocazii în care Apusul înrudit ar putea să fie interesat în lupta pentru existență a poporului romanic de lângă Dunăre, acolo sferele noastre determinante strălucesc prin absența lor.

Timpul, 24 septembrie 1881

mircea cel batran, domnitorul tarii

Lecția de Istorie - 23 septembrie 1386 - Începutul domniei lui Mircea cel Bătrân

La data de 23 septembrie 1386 începe domnia lui Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai importanți conducători ai Ţării Românești, în timpul căruia s-au pus bazele principalelor instituții ale statului.

El a fost fiul voievodului Radu I şi fratele lui Dan I, cu care era asociat la domnie și pe care îl secondează la tron după moartea acestuia.

După preluarea domniei, Mircea cel Bătrân reușește să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau controlul asupra gurilor Dunării, reușind și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în zona Balcanilor.

Bătălia de la Rovine

Bătălia de la Rovine

În scurt timp Mircea va intra în conflict cu Imperiul Otoman și datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. Astfel, Mircea va deveni dușmanul otomanilor, iar cel mai important moment al luptei dintre el si turci va fi în anul 1395 când sultanul Baiazid, supărat de acțiunile domnitorului muntean, va trece Dunărea în fruntea unei forțe însemnate pentru a cuceri Țara Românească.

Sultanul Baiazid

Sultanul Baiazid

Neputându-se opune într-o luptă deschisă, datorită inferiorității numerice a armatei sale, Mircea cel Bătrân a ales o tactică de hărțuire, atacând armata otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. El înfrânge în această luptă oștile turcești, dar nu poate să-și consolideze poziția la tronul țării, deoarece după o nouă luptă dată lângă Argeș, va pierde tronul țării, fapt ce îl determină să se retragă în Transilvania așteptând vremuri mai bune. Strategia militară abordată de către Mircea în lupta de la Rovine, dar și tactica retragerii din Transilvania îi aduce acestuia o mare faimă între conducătorii acelor vremuri.

Retras în Transilvania, Mircea începe să-și refacă armata, numai că în locul său, turcii îl așează în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea regelui Sigismund al Ungariei. Revenit la domnie, în 1397 pe râul Ialomița și în anul 1400 în apropiere de Giurgiu, Mircea cel Bătrân zdrobește două armate otomane ce se întorceau din expediții de jaf în Transilvania.

Baiazid și Timur Lenk

Baiazid și Timur Lenk

Apoi înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în vara lui 1402 a deschis o perioadă de instabilitate în Imperiul Otoman, iar ca urmare Mircea va organiza o acțiune împotriva turcilor. Numai că noul sultan Mahomed I va începe o nouă campanie de cuceriri în zona Balcanilor și planifică o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfarsitul vieții un tratat de pace cu Imperiul Otoman, imperiu care recunoștea independența Țării Românești în schimbul unui tribut anual.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la data de 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

constantin brancusi

Constantin Brâncuși - Decorat de Nicolae Iorga pe 22 septembrie și înjosit de comuniști. Un român pe care se pare că nu l-am vrut

Motto: „Când am plecat v-am lăsat săraci și proști. Când m-am întors v-am găsit și mai săraci, și mai proști.”

Constantin Brâncuși.

La data de 22 Septembrie 1931, acum 89 de ani, la propunerea lui Nicolae Iorga, președinte al Consiliului de Miniștri, Constantin Brâncuși a fost decorat cu ordinul „Meritul cultural pentru artă plastică”. Și totuși… se pare că oferta acestuia a fost respinsă de către statul român.

Se presupune că sculptorul Constantin Brâncuși i-a făcut statului român oferta de a-i lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris de pe Impasse Ronsin nr. 10. La 7 martie 1951, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române a luat în discuție această propunere.

La ședință au participat nume sonore precum: George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și Krikor H. Zambaccian.

Academicienii și intelectualii români au respins oferta lui Brâncuși, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente și astfel atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez. Cu toate acestea, cercetătorul Doina Lemny a precizat că artistul român n-a lăsat nici o notă de atelier, cu atât mai mult un testament privind donația pe care ar fi făcut-o statului român și pe care acesta ar fi refuzat-o.

Preluare – Istoria pe răzătoare.

dimitrie bejan, parintele dimitrie bejan

Părintele Dimitrie Bejan - Ne-am deprins cu viața de celulă. Dacă eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos

„Dacă eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă şi-ţi aduce bucurie.”

La 21 septembrie 1995 la cetele Drepților s-a adăugat încă un mare mărturisitor și Sfânt: părintele Dimitrie Bejan.

Nu puține sunt dățile în care cuvintele sunt de prisos, odată puse lângă mărturii despre acești mari eroi ai lui Hristos. Este necesar însă a afirma despre părintele Dimitrie Bejan că, deși nu este consacrat cum se cuvine în conștiința românilor precum alți mărturisitori ai veacului XX, el este unul dintre cei mai mari și vrednici de laudă stâlpi ai mărturiei în fața Tronului Ceresc pe care neamul românesc a dat-o în secolul trecut.

Simbol viu de modestie, simplitate și dragoste față de oameni

„…Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

manastirea oranki

Mănăstirea Oranki

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui Dimitrie Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

dimitrie gusti

Dimitrie Gusti

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie ‘vinovat’ de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din ’61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de ‘trăire legionară în defavoarea comunismului’ sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

dimitrie bejan, parintele dimitrie bejan

Părintele Dimitrie Bejan

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (…)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (…) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Cărți ale Părintelui Dimitrie Bejan

Cărți ale Părintelui Dimitrie Bejan

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s-a făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu DO în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (…)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii.”

— Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier în propria țară, volumul II

„Ne-am deprins cu viața de celulă. Trăim în rău ca-n elementul nostru. Dar ne ridicăm – prin preocupări – deasupra mediului ticălos. Trăim aici încarcerați. Dar de mult am evadat și sufletele noastre ne plasează lângă cer. De mult mâncarea pe care o mâncăm ne lasă indiferenți. O mâncăm fără gust, fără discuții pe marginea calității și cantităților. Mâncarea e o necesitate, la fel ca și celelalte pretenții fiziologice. Trupul s-a deprins cu puțin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde, impulsiv, animalic – ca la început. Constați că în gamelă e ceva de mâncat. Fără grabă, așezat, cuminte, mănânci, după ce te-ai închinat. Te ridici, faci cruce din nou și predai gamela milițeanului de pe sală. Masa nu mai e o bucurie. O primești fără salivație. Pui motorină într-un motor de tractor. Înseamnă că ne-am depășit. Că ne spiritualizăm. Se poate!”

(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare)

Înneguratul Aiud în amintirile părintelui Dimitrie Bejan

Înneguratul Aiud în amintirile părintelui Dimitrie Bejan

„Am trecut ușor prin pușcărie.. am suferit exact ca ceilalți.. dar n-am simțit suferința”

„Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea și o spun conștient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am și eu un inger, cum ai și frăția ta și toți cei botezați. A fost cu mine îngerul, cred.

Am trecut foarte ușor prin pușcărie. Foarte ușor. Am suferit exact ca și ceilalți, și de foame și de frig, dar n-am simțit suferința. Poate am stat mai mult la Zarcă, dar nu am simtit suferința. Este foarte greu de crezut lucrul acesta… Nu-ți vine să crezi, dar așa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…

Și mie mi s-a întâmplat – să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului – să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat și m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu Dumnezeu și să primesc răspuns. Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata mea la culcare și rămân o ora… Apoi vin și mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des de vorbă cu Dumnezeu. Dar după aceea mă tem, părinte! Așa mă tem și cad în genunchi, cu capul la pământ și-I cer iertare că am îndrăznit să-I pun probleme direct. Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar dupa aceea, dupa ce-mi revars parerea de rau, simt o bucurie interioara! Simt o bucurie care nu stiu de unde vine si cat tine! Si de cate ori am simtit o lumina!…”

Părintele Dimitrie Bejan

Părintele Dimitrie Bejan

Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos

„– Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

– Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

– Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

– Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

– Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

– Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?

– Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.

– Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

– Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.

– Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

– În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

– Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?

– În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

– Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

– Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

– Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

– Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

– Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

– Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.

– Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

– Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

– În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

– Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

– Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

– Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

– Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

Părintele Dimitrie Bejan icoană

Părintele Dimitrie Bejan icoană

– Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

– Ce făceaţi cu posturile?

– Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la ‘zarcă’. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.

Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: ‘La revedere, părinţilor!’. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

– Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

– Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: ‘– Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?’ Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!”

Părintele Dimitrie Bejan, sau despre temnița făcută rai

Părintele Dimitrie Bejan, sau despre temnița făcută rai

Părintele Iustin Pârvu despre Părintele Dimitrie Bejan

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe „batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase…

Părinții Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustin Pârvu și Demostene Andronescu

Părinții Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustin Pârvu și Demostene Andronescu

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

Preluare marturisitorii.ro.

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, expozitia nod

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești – Expoziția NOD (3 septembrie - 3 octombrie 2022)

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” invită publicul în perioada 03 septembrie – 03 octombrie la Parterul Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia pentru a vizita expoziția NOD, semnată de artiștii Georgiana Manea Josan și Eusebiu Josan, curator Lina Țărmure. 

„Conform DEX-ului, nod se referă la un ‘loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel.’. ‘pânză’, ‘strâns împreună’, ‘în lungul sau la capătul’, ‘strâns tare’, acestea sunt cuvintele / sintagmele care, armonizate cu grijă, pot alcătui tabloul metaforicodescriptiv al celor doi artiști, care ar suna astfel: Georgiana Manea-Josan și Eusebiu Josan și-au început pânza din același capăt, și au continuat-o împreună de-a lungul parcursului personal și profesional. Deși aflați continuu la o distanță infimă, strânsoarea împreunării fiind omniprezentă, cele două ‘fâșii de pânze’ au fiecare o specificitate aparte. Fie că vorbim despre grădinile Georgianei sau despre structurile abstracte ale lui Eusebiu, compozițiile converg dintr-o gândire abstractizată, dar care se bifurcă în virtutea caracteristicilor distinctive ale fiecărui individ.”

Lina Țărmure.

ioan ianolide

Ioan Ianolide – Scrisoare către duhovnicul meu – 1985 (partea 2)

Pronia cerească mi-a împărţit viaţa în jumătate pe la mijlocul secolului 20. Cum această epocă a fost excepţional de tensionată, iar eu am intrat în focarul ei cel mai intens, suferindu-i toate contorsionările şi abisurile, am avut ce învăţa. Căci nu e simplu să iei parte activă la tensiunea dintre Stalin, Hitler şi Reagan, ori să treci din burghezie în fascism şi din fascism în comunism, sau – lucru uluitor de grav – să vezi cum Ierusalimul lui Hristos trece de sub stăpânirea islamică sub stăpânirea talmudică (Talmudul este carte religioasă la evrei, care conține un comentariu și o dezvoltare dogmatică a Vechiului Testament, sub raport religios, legislativ, literar și istoric). Aşa se explică tumultul vieţii mele, deşi sunt un biet anonim pe care nu-l cunoaşte decât temniţa.

Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr, cu un aer de arhanghel ce vesteşte o minune, mi-a zis: „Tu crezi în Dumnezeu?”. Surprins, i-am răspuns cu sinceritate: „Cred!”. „Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii ce e credinţa. Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi de este nevoie, trebuie să-ţi dai viaţa fericit pentru Hristos!”, mi-a zis el. Am rămas uimit. S-a făcut o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: „Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”. „Tu eşti străin de sfinţii şi martirii acestui veac”, ma avertizat el pe un ton profetic. „Ce trebuie să ştiu?”, l-am întrebat. „Cum, tu nu citeşti ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?!”

Acel tânăr nu era un arhanghel, ci un flutură-vânt, un mic aventurier peste care bătuse Duhul Sfânt pentru câtva timp. A dispărut pentru totdeauna din viaţa mea şi n-am mai auzit de el. Eu însă am făcut din credinţă un concept sincer de viaţă nouă, propunându-mi înnoirea mea personală, cât şi înnoirea lumii în care trăiam. Formarea mea pe această cale n-a avut un îndrumător încercat, ci s-a făcut din prisosul de dar şi har ce mi l-a dat Duhul Sfânt. Aşa m-am trezit angajat în lupta cu păcatul din mine şi din lume.

La început erau nişte generalităţi conform cărora mă orientam. Şi aşa am intrat în conflict cu egoismul lumii burgheze, cu ateismul ideologiei comuniste şi cu orgoliul rasismului fascist. Tuturor acestora L-am opus pe Hristos, deşi la vârsta aceea nu eram prea clar în ideile mele. Cu părere de rău mărturisesc că preoţii de atunci şi literatura ce mi-o serveau ei nu au fost suficiente pentru setea ce ardea inima mea. Totuşi, bruma de educaţie creştină ce s-a făcut în şcoli, cât şi atmosfera evlavioasei noastre naţiuni au dat primii germeni ai credinţei din mine.

Un rol important în formarea conştiinţei mele l-a avut bunica mea, care era analfabetă şi mama, care ştia puţină carte; amândouă erau personalităţi puternice, echilibrate şi impresionante.

Societatea de dinainte de al doilea război mondial era în descompunere prin abuzuri, crime, dezmăţ şi lăcomie. Tineretul era dezorientat şi frământat. Aşa se face că şi tinereţea mea a fost pigmentată cu unele vicii ale epocii şi vârstei.

Eram nemulţumit de mine şi de lumea în care trăiam. Fiind condus mai mult de sentiment decât de raţiune, mi-am exprimat, aşa cum puteam să o fac la vârsta aceea, refuzul meu faţă de o astfel de lume. Consecinţa a fost că m-au întemniţat burghezii, apoi fasciştii şi la urmă comuniştii, în ordinea în care ei s-au perindat la putere.

Dar nici în temniţă nu am fost prea înţelept şi m-am luptat cu morile de vânt. Un criminal odios şi libertin pătimaş m-a chinuit până ce m-a înfrânt, silindu-mă să recunosc public că el este un om de onoare, iar eu un calomniator şi un bandit. Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: „Sunt un ticălos!”. Acesta a fost momentul crucial al vieţii mele lăuntrice: conştiinţa păcatului, mai precis, umilinţa.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.

activenews

Mihai Tîrnoveanu - ActiveNews cenzurat pentru un adevăr istoric. Sinuciderea asistată a statului român

Facebook susține că prezentarea crimelor bestiale înfăptuite de unguri la IP reprezintă un „discurs al urii”. Localitatea a fost declarată oficial drept „Localitate Martir a Neamului” pentru acest masacru întreprins de populația maghiară locală și militarii horthyiști.

Atunci când adevărului istoric i se pune botnița corectitudinii politice, se cheamă că trăiești în comunism, adică globalism.

ActiveNews a fost cenzurat de Facebook pentru un adevăr istoric: prezentarea masacrului comis de maghiari – militari și civili, localnici! – la Ip, în urmă cu 82 de ani. În ciuda contestației redacției, cenzorii Facebook au șters postarea și au pedepsit contul ActiveNews prin suspendare temporară și amenințare cu ștergerea. Este ca și cum dacă evreii ar prezenta crimele holocaustului, Facebook ar șterge postările sub pretextul că incită la ură împotriva germanilor, iar polonezilor care publică despre masacrul de la Katyn li s-ar suspenda conturile pe motiv că incită la ură la adresa rușilor. Săracii criminali! Să-i plângem și să-i iubim! Iar pe morții noștri să-i ștergem din memorie, să-i ștergem din istorie. Fahrenheit 451 este aici. Doar „adevărul” Facebook va rămâne.

În satul Ip au fost executați, chiar de Înalțarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 1940, imediat după odiosul Dictat de la Viena impus de Hitler – dictatorul ăla urât de toată familia d-lui Zuckerberg – 157 de români. Crimele au fost înfiorătoare. Cu adevărat de sălbatici. Mame gravide au fost spintecate odată cu trupurile copiilor nenăscuți și apoi răvășite în danțăte de bucurie pe-afară. Românii hăcuiți au fost lăsați ca niște stârvuri de animale moarte, în colbul drumului.

Nu au fost uciși de către extratereștri, ci de către unii localnici împreună cu trupele horthyste… dar nu este voie să spui cine erau localnicii, adică nația lor. Atunci când adevărul istoric este înlocuit cu „adevărul” corectitudinii politice se cheamă ca trăiești în comunism, adică trebuie să vorbești cifrat, cei de peste 45 de ani știu concret ce înseamnă asta.

O „aparent” altă poveste este aceea că unii, respectiv persoane sau site-uri, pot scrie orice, fără nicio cenzură pe Fb, deși fără îndoială că și aceștia au parte de raportări. Măi frate, dar nu li se întâmplă nimic, deși au audiență mare sau chiar foarte mare.

De ce contează în context audiența? Pentru că (vă dau aici un exemplu personal, ca om „pățit” în astfel de cazuri), organele corectitudinii politice, de exemplu CNCD și cine naiba controlează Fb din România, consideră că dacă ai audiență și „inciți la ură” ești periculos și trebuie să fii ras, adică sa ți se șteargă postări, să fii coborât mai jos în fluxul prietenilor, adică restricționat ca audiență, sau în cazul unor „elemente” cu un grad prea ridicat de naționalism să nu ai pur și simplu voie să-ți folosești numele real pe contul de Fb.

Chiar nu am o idee concretă cine este Cenzorul Fb România, nu are nume, sediu, identitate cunoscută… singura entitate din România fără adresă. Spre deosebire de România, conservatorii republici din SUA aduc acum în fața Comisiilor parlamentare organele speciale ca FBI, care s-a dovedit că au coordonat cenzura Facebook pentru suprimarea articolele despre Afacerea Hunter Biden sau pericolele vaccinurile Covid, eliminând vocile adevărului.

Nu cred că la noi a fost și este altfel. Doar că noi n-avem nici un parlamentar conservator care să tragă pe cineva la răspundere, chiar dacă se încalcă flagrant Constituția României.

Un lucru știu sigur, prin cenzura practicată „pe bucăți” se contribuie la sinuciderea statului național român.

Vectorii de disoluție ai Articolului 1 din Constituția României sunt prezenți pe televiziuni, la guvernare și în parlament, vând suveranitatea energetică, economică, așadar națională, fără nicio „cenzură”.

Fantomele lor din „opoziția” politică și media au protecție pe Fb și popularizare maximă pe televiziunile oficiale, în schimb cele câteva voci care susțin în adevăr Articolul 1 din Constituția României sunt închise sistematic în celula cenzurii.

Poporul nu are voie sa le audă, nu are voie să le cunoască numele, asa cum poporul, nu are voie să cunoască istoria lui măreață ce ne-ar putea spune dacă ar fi auzită, înteleasă, că vom putea fi din nou ce am fost si mai mult decât atât.

Avem în această țară atâtea minți luminate, sunt o grămadă de soluții legislative simple, prin care România s-ar ridica într-o perioadă scurta de timp.

Avem pe fond tot ceea ce ne trebuie din punctul de vedere al resurselor materiale și umane pentru a ne „bate” din punct de vedere economic și cultural pentru primele locuri în Europa.

Avem în schimb o conducere politică care ne obliga sa ne batem pentru ultimul loc în Europa.

Tot ceea ce se întâmplă, se petrece într-o paradigmă controlată de sinucidere statală asistată.

Aparent am deviat de la subiect, dar de fapt l-am pus în semnul semnificației lui: nu mai avem „voie” nici măcar să ne împotrivim. Pe vocea noastră trebuie pusă botniță, pentru ca nu cumva vreun strigat „necontrolat” să trezească poporul.

În teoria sociologică există conceptul „aripii de fluture”, în sensul ca un anumit eveniment, aparent nesemnificativ dintr-o anumita zonă poate produce efecte, răsturnări de situație, la nivel general.

Eu cred că aripa noastră de fluture va fi Aripa îngerului nostru păzitor care va face în cele din urmă ca Adevărul, Calea și Viața să înflorească din nou Grădina Maicii Domnului, România.

Amin.

P.S.: ActiveNews ar trebui să dea în judecată Facebook și să solicite sprijinul organelor speciale în depistarea celor care încalcă art. 30 din Constituția României: „Cenzura de orice fel este interzisă.”

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Tîrnoveanu.

activenews