centrul cultural palatele brancovenesti, palatul mogosoaia, recital de florii
,

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Luna aprilie aduce evenimente culturale inedite în cadrul Palatului Mogoșoaia

centrul cultural palatele brancovenesti, palatul mogosoaia, recital de florii

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului - Luna aprilie aduce evenimente culturale inedite în cadrul Palatului Mogoșoaia

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia invită publicul, la începutul lunii aprilie, la o serie de evenimente culturale care, sperăm, să transforme aceste zile mohorâte de primăvară într-un prilej pentru o serie de experiențe culturale inedite: 

La galeria Cuhnie, publicul este invitat să viziteze cea de-a treia ediție a expoziției de icoane ortodoxe contemporane- ANASTASIS. În cadrul expoziției pot fi admirate icoane realizate în atelierele mănăstirilor din țara noastră dar și din Sfântul Munte Athos. Printre atelierele de lucru participante se numără cele de la mănăstirile Bistrița de Vâlcea, Diaconești, Vatoped și Xenofont.

Expoziția va fi deschisă până la data de 7 mai.

Galeria Foișor găzduiește, până la data de 16 aprilie 2023, expoziția intitulată Gravură și Litografii- Colecția Cristina Seltea Gheorghief.

La galeria Parter, este ultimul weekend în care publicul mai poate vizita selecția de lucrări aparținând Colecției de Artă Contemporană a Centrului Cultural „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului”.

Sala Scoarțelor găzduiește în acest sfârșit de săptămână două evenimente de excepție: sâmbătă, 08 aprilie 2023, de la ora 10.00 are loc Simpozionului Național „Mircea Eliade și Mitul Eternei Reîntoarceri”, ediția a XVI-a.

Invitații simpozionului sunt: prof. dr. Nicolae Georgescu, dr. Mihai Neagu Basarab, Aureliu Goci-critic literar, Lucian Gruia, dr. Elena Armenescu, Ana Calina Garaș-scriitor, Gabriela Banu-scriitor, Doina Rizea, Vilia Banta-scriitor, Mihai Antonescu-scriitor, Elisabeta Iosif, Emilia Dănescu, prof. dr. Gabriela Georgescu și Corina Vlad Diaconescu.

Programul Simpozionului:

1000-1030 – Moment religios, rugăciune de pomenire In Memoriam Mircea Eliade, Mihail Diaconescu, Ion C. Stefan, Corin Bianu, scriitori;

1030-1100 – Cuvânt de deschidere: Prof. Maria Mona Vâlceanu;

1100-1200 – Comunicări: Prof. dr. Nicolae Georgescu, Dr. Mihai Neagu Basarab, Aureliu Goci, dr. Elena Armenescu, prof. dr. Gabriela Georgescu;

1230-1330 – Comunicări: Lucian Gruia, Doina Rizea, Vilia Banta, Elisabeta Iosif, Mihai Antonescu: Mihai Diaconescu, Ion C. Ștefan, Corin Bianu, scriitori;

1330-1400 – Lansarea volumului „Mamaia Anta și Prințesa”, autor Ion Dulugeac;

Moment muzical susținut de Corina Vlad Diaconescu.

Moderator: Prof. Maria Mona Vâlceanu.

Anastasis
Gravură și Litografii – Colecția Cristina Seltea Gheorghief
Simpozionului Național „Mircea Eliade și Mitul Eternei Reîntoarceri”, ediția a XVI-a
Recitalul extraordinar vocal-instrumental dedicat Sărbătorii Floriilor

Alături de Mihaela Stanciu, prim-solistă a Operei Naţionale Bucureşti, mezzosoprana Antonia Cosmina Stancu, pianista Teodora Țepeș, soprana Diana Loredana Lazăr și soprana Saviana Rusu, publicul este invitat să participe sâmbătă, 08 aprilie 2023, la recitalul extraordinar vocal-instrumental dedicat Sărbătorii Floriilor.  În cadrul recitalului vor putea fi admirate lucrările din expoziția Simfonia Florilor, autor Diana Loredana Lazăr. Evenimentul va începe la ora 16.00.

/0 Comments/by
Florin Constantiniu

IN MEMORIAM Florin Constantiniu – Ca istoric, sunt absolut sigur că, mai devreme sau mai târziu, legitimitatea istorica a României Mari, în frontierele ei de la sfârșitul lui 1918, va triumfa (interviu)

Florin Constantiniu

IN MEMORIAM Florin Constantiniu - Ca istoric, sunt absolut sigur că, mai devreme sau mai târziu, legitimitatea istorica a României Mari, în frontierele ei de la sfârșitul lui 1918, va triumfa (interviu)

La 90 de ani de la nașterea marelui istoric Florin Constantiniu (8 Aprilie 1933 – 13/14 Aprilie 2012), prezentăm IN MEMORIAM un interviu de Ion Longin Popescu: „Datoria cea mai sfânta a clasei politice este să readuca Basarabia în frontierele românești”.

– La prea scurta vreme de la explozia ei, extraordinara revolta anti-comunista a tinerilor din Basarabia e uratita in mod dramatic, pusa la indoiala, suspectata de manipulari. Ne punem toata nadejdea in calitatea dvs. de istoric cu mare experienta analitica si culturala. Cum interpretati evenimentele de la Chisinau? De ce au iesit tinerii basarabeni in strada?

– M-am asteptat ca, la alegerile din Republica Moldova, comunistii sa fie castigatori. Mai intai, detineau puterea si aveau experienta falsificarilor din perioada sovietica, dupa cunoscuta formula a lui Stalin: „Nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”.

In al doilea rand, erau acele categorii conservatoare, speriate de orice inovatie: taranii si pensionarii. In al treilea rand, erau grupurile minoritare (rusii, ucrainenii, gagauzii), tematoare ca Basarabia se va reuni cu Romania. In aceasta configuratie a electoratului, comunistii trebuiau sa castige. Victoria lor a fost asigurata si de faramitarea opozitiei, care, intr-o adevarata si funesta traditie romaneasca – dezunirea! – nu a stiut sa-si reuneasca fortele si sa ofere alegatorilor un program credibil si atragator. Daca rezultatul alegerilor nu a fost pentru mine o surpriza, in schimb, reactia tinerilor moldoveni a fost o surpriza, si inca o surpriza de proportii. Marturisesc a nu fi banuit ca tineretul din Basarabia uneste maturitatea politica si vointa de actiune.

Un coleg istoric ii compara cu „bonjuristii” pasoptisti de la noi si avea dreptate: multi din ei au „vazut lumea”, au facut o elementara comparatie cu situatia din Republica Moldova si au tras concluzia corecta: atat timp cat comunistii de tip stalinist raman la putere, tara lor este condamnata la inapoiere. Disperarea lor de a-i vedea in continuare la putere pe exponentii unui conservatorism rudimentar, in esenta de tip sovietic, explica explozia de manie si violenta. Nu este insa suficient sa spargi geamuri intr-o zi si apoi sa te resemnezi. Spiritul combativ trebuie mentinut si amplificat. Cand i-am vazut pe tinerii basarabeni atacand Parlamentul si Presedintia, mi-am repetat vorbele mamei lui Napoleon I: „Numai de-ar tine”. Chiar daca, temporar, autoritatile comuniste au izbutit sa-si impuna vointa, inceputul a fost facut, iar prabusirea puterii comuniste este inevitabila, mai devreme sau mai tarziu, dupa cum inevitabila este si revenirea Basarabiei in frontierele Romaniei.

– Televiziunea si presa acuza puterea politica de la Bucuresti ca fiind ezitanta fata de evenimentele din Basarabia. Se impune un ton de sustinere mai energic?

– Am inteles pozitia autoritatilor de la Bucuresti, dar nu am fost intrutotul de acord cu ea. As repeta cuvintele lui Iorga de la Consiliul de Coroana din 6 septembrie 1939, cand s-a hotarat neutralitatea Romaniei in razboiul care tocmai izbucnise: „Facem astazi o alta politica decat aceea pe care o avem in inima”. In inima, am fi vrut sa trecem Prutul, sa fim alaturi de tinerii din Chisinau si sa ardem portretele lui Lenin. Ratiunea ne spunea insa ca, in contextul politic international, o astfel de atitudine este imposibila. Autoritatile romane au vrut, prin moderatia lor, sa arate ca factorul perturbator al relatiilor bilaterale este puterea de la Chisinau si ca acuzatiile privitoare la imixtiunea Romaniei in tulburarile de la Chisinau sunt rodul unei fantezii cu finalitate politica precisa.

Intelegand ratiunile acestei atitudini, cred insa ca guvernul roman s-a purtat prea „cu manusi” cu Voronin. In fond, se putea, in virtutea reciprocitatii, sa fie declarata „persona non grata” si doamna ambasadoare a Republicii Moldova la Bucuresti. Apoi, nu am inteles graba de a numi un nou ambasador al Romaniei la Chisinau. In relatiile internationale, una din modalitatile de a semnala celeilalte parti nemultumirea este de a lasa fara titular reprezentanta diplomatica proprie. Bucurestiul ar fi putut exprima si pe aceasta cale protestul sau fata de declaratiile mincinoase si de sicanele facute cetatenilor romani, precum si fata de propaganda antiromaneasca, desfasurata de regimul comunist de la Chisinau. Cred ca, in viitor, guvernul roman trebuie sa denunte in cadrul ONU, UE, OSCE si NATO caracterul represiv al regimului comunist de la Chisinau si sa utilizeze toate mijloacele pentru a-l izola pe plan international. Dupa ce i-am auzit pe presedintele Vladimir Voronin si pe d-na prim-ministru Zinaida Greceanii (mai ales ea, vorbind despre „jartfili omenesti” pe care le pregatea!) mi-am dat seama ca, atat timp cat comunistii se mentin la putere, Republica Moldova trebuie sa fie considerata, asa cum se spune astazi, un rogue state, un stat-derbedeu, un stat-paria, care nu are ce cauta in Uniunea Europeana. Este fundamental gresit sa se creada ca, odata admisa in UE, Republica Moldova – daca la putere raman comunistii – va deveni un stat european. Fals! O apasa mostenirea stalinista, de sorginte mongola (Stalin a fost intruchiparea unui nou Genghis-han) si ea nu va fi inlaturata decat atunci cand toate „resturile menajere” ale stapanirii sovietice vor fi varsate in tomberoane si arse in crematoriu, altfel spus, cand oameni de speta lui Voronin si Greceanii vor disparea definitiv de pe scena politica din Republica Moldova.

– Evenimentele recente din Basarabia ne-au apropiat de unirea la care visam, cu fratii de peste Prut?

– Istoric fiind, incerc sa valorific experienta istorica. Unirea Basarabiei cu Romania (27 martie/9 aprilie 1918) s-a facut printr-un efort de vointa politica de pe ambele maluri ale Prutului: au vrut si romanii din Vechiul Regat (inca o data, omagiu basarabeanului Constantin Stere, stabilit in Romania, dar care a avut un rol decisiv in convingerea Sfatului Tarii de la Chisinau sa voteze unirea cu Romania) sa fie uniti cu fratii lor din Basarabia, au vrut si basarabenii sa fie uniti cu fratii lor din Romania. Unirea se va face cand, intocmai ca in 1918, va exista aceasta vointa – i-as zice bilaterala – de unire. Nu putem interveni in nici un fel in Republica Moldova, pentru a-i determina pe basarabeni sa se uneasca acum cu noi. Trebuie sa devenim atractivi (asta este, din pacate, legea economiei de piata), daca vrem ca „moldovenii” sa vina spre noi. Pana atunci sunt de indeplinit cateva conditii prealabile:

a) Romania trebuie sa declare raspicat ca nu are nici o pretentie asupra Transnistriei. Stapanirea lui Gheorghe Duca, domnul Moldovei, dincolo de Nistru a existat (1681-1683) doar in calitatea lui de dregator al Portii Otomane (spre deosebire de domnii din Tara Romaneasca si Moldova, echivalati cu un pasa cu doua tuiuri, el a avut trei tuiuri – cozi de cal). Desigur, si dincolo de Nistru exista romani care au vrut, in 1918, sa intre in frontierele statului roman, dar basarabenii au avut intelepciunea sa spuna ca Romania se intinde numai pana la Nistru. Maresalul Ion Antonescu a facut o greseala – dupa parerea mea – cand a vrut sa anexeze teritoriul dintre Nistru si Bug. Frontiera noastra rasariteana este Nistrul.

b) Clasa politica din Romania trebuie sa inteleaga ca datoria ei cea mai importanta – as spune cea mai sfanta – este sa readuca Basarabia, asa cum a ciuntit-o Stalin in 1940, dand parti din ea Ucrainei, in frontierele romanesti. Clasa politica romaneasca, in totalitatea ei, este vinovata ca, in 1990-1991, cand au existat conditii pentru unirea Republicii Moldova cu Romania, s-a lasat antrenata in dispute interne, in loc sa inteleaga ca, deasupra conflictelor, exista un interes national: unirea Basarabiei cu Romania. A fost ratata, in 1990-1991, o sansa pe care istoria, din nou generoasa (la fel ca in 1918), ne-a oferit-o, dar pe care noi am ratat-o. Nenorocirea Romaniei a fost ca in ultimii 20 de ani a avut la conducere nu oameni politici devotati interesului national, ci niste pigmei, pusi pe chiverniseala personala. Nu au fost interesati de interesul national, ci de interesul personal, un interes tradus – rusinos – in vile si masini.

c) Autoritatile romane trebuie sa manifeste maxima intelegere fata de cetatenii moldoveni. Cunosc numeroase cazuri de astfel de cetateni care asteapta de ani de zile sa primeasca si ei cetatenia romana. Daca sunt romani, cetatenia ar trebui sa le fie acordata imediat: sunt romani de-ai nostri, de ce sa-i supunem la toate formalitatile unui stat birocratic, asa cum, din pacate, este Romania?

d) Trebuie desfasurata o intensa activitate de lamurire a forurilor internationale, despre caracterul nociv al regimului comunist (azi progresist – n.n.) de la Chisinau si despre drepturile legitime ale Romaniei asupra Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta (avem un contencios nu numai cu Republica Moldova, ci si cu Ucraina!). Ca istoric, sunt absolut sigur ca, mai devreme sau mai tarziu, legitimitatea istorica a Romaniei Mari, in frontierele ei de la sfarsitul lui 1918, va triumfa.

Interviu realizat pentru Formula As in 2009 si reprodus de Basarabia-Bucovina.Info In Memoriam Profesorul Florin Constantiniu.

/0 Comments/by
gheorghe bratianu

Gheorghe Brătianu – Torța din mâna statuii Libertăți este menită să lumineze sau să incendieze planeta?

gheorghe bratianu

Gheorghe Brătianu - Torța din mâna statuii Libertăți este menită să lumineze sau să incendieze planeta?

Scrisoare deschisa adresata d-lui W.G. Leland, Presedintele comitetului international al stiintelor istorice, Washington de catre Prof. Gheorghe Bratianu, după bombardamentul din 4 aprilie 1944. Publicat in ziarul Curentul, patronat de Pamfil Seicaru, precum și în Revista Fundațiilor Regale.

Domnule presedinte,

Ma cunoasteti putin, desi numele noastre se afla de optsprezece ani pe aceeasi lista a Comitetului intemeiat la Geneva in 1926, care isi datoreste intr-o larga masura activitatea si publicatiile sprijinului D-voastre. Dar va amintiti desigur mai bine de alt reprezentant al Romaniei in acelasi Comitet, neuitatul Nicolae Iorga, pe care l-ati desemnat vice-Presedinte, in momentul in care ati urmat in scaunul de Presedinte, regretatului H.W. Temperley.

Ati fost astfel, pana in clipa in care razboiul a pus capat legaturilor internationale, in fruntea celei mai inalte instante de coordonare si organizare a studiilor istorice a acelor carora le revine sarcina sa expuna, dar sa si judece faptele si intamplarile din viata omenirii. Si razboiul acesta, cu toate grozaviile lui, va lua odata sfarsit. Nu stiu cati dintre noi vor mai fi in viata, dar cat va fi o omenire se va scrie si istoria, care ramane peste veacuri constiinta ei. In numele acestei constiinte, care se va rosti maine prin glasul istoricilor lumei, a caror munca ati fost chemat sa o indrumati, vin astazi sa va intreb ce judecata se cuvine distrugerilor care au lovit in zilele din urma tara mea, nu in obiectivele ei militare, nici in instalatiile ei industriale, nici in caile ferate, dar in institutiile ei de stiinta si de cultura.

Desigur, ati fost printre acei care s-au cutremurat la vestea sfarsitului tragic al lui Nicolae Iorga si ecoul acestui sentiment a fost puternic, cu deosebire in Universitatile Statelor Unite. Un om nu moare niciodata cu totul, daca opera sa ramane si poate fi continuata. Nu va cutremurati oare deopotriva, afland ca dupa ce Iorga a fost rapus in persoana sa, astazi in Universitatea, cu truda lui cladita, i se nimicesc si urmele operei sale?

Imi veti spune poate, la fel cu altii care ne vorbesc prin vazduh de peste mari, ca asa sunt acum legile razboiului si ca Romania este lovita ca o urmare a imprejurarilor politice in care se afla. Dar de veti judeca aceste imprejurari, nu dupa oportunitati de moment, ci in lumina adevarului istoric care este unul si acelasi pentru vremuri si popoare, veti putea oare tagadui ca la temeiul imprejurarilor de care suntem invinuiti astazi, se afla motiunea senatorilor americani care au rasturnat in 1920 principiile lui Wilson, au revenit in anii hotaratori de dupa razboi la doctrina de izolare a lui Monroe si au determinat, astfel lipsind pacea de garantiile Statelor Unite, toata evolutia politicii europene pe care o osanditi acum cu atata asprime?

Raspunderea acestor greseli se cuvine sa o poarte populatia nevoiasa a oraselor Romaniei si asezamintele ei de cultura, ridicate cu jertfa si munca generatiilor unui secol? O asemenea logica nu este si nu poate fi a D-voastra.

Stiu, Domnule Presedinte, ca nu putem vorbi la fel in arena politica a lumii de astazi. Romania n-a fost si nu este o Mare Putere, interesele ca si posibilitatile ei sunt marginite. Nu putem raspunde cu aceleasi arme si trebuie sa induram loviturile ce ni se dau de pretutindeni, cu resemnarea ce ti-o impun catastrofele naturii. Asa este legea de fier a relatiilor dintre cei slabi si cei puternici.

Dar este deasupra noastra si dincolo de aceasta lume a nedreptatii si a nelegiuirii, o Judecata suprema, in fata Careia vom fi cantăriti, nu dupa numarul si greutatea avioanelor si carelor de lupta, ci dupa aceea a cugetarii si a faptelor noastre. Caile acestei judecati n-au fost niciodata patrunse, dar nu există pildă ca in lungul timpului istoriei, faptele bune sau rele, sa nu-si afle rasplata, prea adesea cu insutita dobanda. Fie numai teama ca intr-o zi istoricii sa talmaceasca intelesul facliei pe care Libertatea o inalta in pragul Noului Continent, nu spre raspandirea luminii, asa cum socotise Woodrow Wilson, ci ca o torta de incendiu a civilizatiei in secolul ce a urmat.
Domnule Presedinte, cuvintele mele pot sa va para indrasnete si, scriindu-le, imi dau seama ca pot starni mai mult mania si resentimentul D-voastra. Dar acei care scriu istoria trebuie sa marturiseasca adevarul, asa cum este, – fie el placut sau neplacut – asa cum il rosteau odinioara profetii in fata regilor si puternicilor zilei. Si in fata Senatului Romei, ne spune povestea, s-a infatisat odata un taran de la Dunare, care si-a spus pasurile si necazul, cu vorba ce i-o lasase Dumnezeu. Senatul insa nu l-a osandit pentru cuvantul sau cel greoi si necioplit, dar a retinut din talcul sau miezul curat al adevarului, ce il aducea in cumpana judecatii sale.

…Sunteti istoric, Domnule Presedinte „noblesse oblige”.

GHEORGHE I.BRATIANU

Referitor la scrisoarea prof.Gheorghe Bratianu, iata ce scria marele ziarist Pamfil Seicaru:

„Facem loc acestei emotionante scrisori pe care dl. Gheorghe Bratianu o adreseaza profesorului american W.G. Leland. Este o nobila expresie a revoltei constiintei omenesti in fata pustiirilor aviatiei anglo-americane. Fiecare cuvant vibreaza de o durere intensa, continuta, fiecare fraza scandeaza raspunderile morale ale celor care socotesc forta mai presus de legile morale ale omenirii. A pastra tacerea in fata urgiei, tacerea ar egala un act de lasitate. Suferinta poporului roman trebuie sa-si afle o expresie, actele de teroare, de dementa devastatoare, sportul vanatoarei de oameni trebuie denuntat judecatii severe de maine.

Dl. profesor Gheorghe Bratianu s-a facut interpretul constiintei umane ultragiate, gasind tonul, expresia, accentul necesar. Prea des fac apel marile puteri la comandamentele morale ale vietii umane, ca sa se poata socoti libere de constrangerea respectului datorit acestor principii. Cand se urmaresc femeile si copiii pana in bietele adaposturi improvizate unde cauta disperati un refugiu, si asupra acestor adaposturi de pamant, se svarle cu o satanica precizie bombele ucigase, cand peste aceste nevinovate victime se flutura idealurile umanitatii, trebuie sa se ridice strigatul de protest a constiintei umane. Dl. Gheorghe Bratianu raspunde acestei chemari a omului de cultura in mijlocul salbaticei renegari a umanitatii.”

/0 Comments/by
alexandru tipoia, alexandru țipoia

Alexandru Țipoia (1914 – 1993), la 20 de ani de eternitate, o opera de constructor

alexandru tipoia, alexandru țipoia

Alexandru Țipoia (1914 - 1993), la 20 de ani de eternitate,
o opera de constructor

Artist exhaustiv, complex și complet, unic în genul său printre artiștii de frunte ai generației sale, Alexandru Țipoia a fost, înainte de toate, cu predilecție, un Constructor de imagini, un Arhitect al formelor plastice, un artist al Permanențelor, al Definitivului, al Eternului ca atitudine artistică.

Din panoplia sa artistică nu i-a lipsit nici o modalitate a exprimării. S-a manifestat cu dăruire și pasiune în Desen (toate tehnicile), Pictură (toate tehnicile), Gravură (toate tehnicile), Sculptură (tehnici variate), Artă decorativă (tapiserie, broderie, mozaic, ceramică etc.), Pictură Murală bisericească și Restaurare de pictură la Monumentele Istorice etc. Așadar, condiția sa artistică supremă a fost „Totalitatea”, „Întregul”, deci „Risipirea”, căreia să nu-i scape nimic, cea care i-a caracterizat „prea plinul” tumultului alcătuitor, tumult pe care n-a ezitat să-l facă vizibil de-a lungul unei vieți dăruite cu pasiune artei, așa cum niciunul din contemporanii săi nu a facut-o.

Alexandru Țipoia este un artist de un „cu totul alt tip” decât marii colegi ai generației sale, atât de bine cunoscuți, iubiți, apreciați și pentru că previzibili și mereu identici, cu ușurință clasificați.

This slideshow requires JavaScript.

Ceea ce caracterizează cu obstinență Opera lui Alexandru Țipoia este tocmai unicitatea ei ca Imprevizibilitate, imposibilitatea de-a o stăpâni cu ușurință din afară ca privitor, ca amator sau ca administrator profesionist al Fenomenului artistic.

Faptul că Operei nu-i putem găsi cu ușurință un sertăraș în care să o cazăm pentru a o clasifica, pentru a pune ordine în gândirea culturii noastre plastice, este un handicap pentru toți, căci ea Scapă în permanență unei ușoare conștientizări, unei rapide clasificări, iar omul nu iubește și nu se apropie de ceea ce nu controlează, de ceea ce îi scapă.

Faptul că Opera lui Alexandru Țipoia în ansamblul ei nu iese în întâmpinarea unor sensibilități și obișnuințe bine stabilite, ci din contră, rupe aceste obiceiuri, deconcertează, descumpănește, deranjează, dă de gândit, este o consecință a inadecvării demersului său plastic la modalitatea obișnuită a omului curent de-a înțelege și de a-și apropia percepția artistică. Dar nu artistul trebuie să urmeze gustul și nevoile societății, ci societatea trebuie să-l urmeze pe artist, dacă poate, în cercetările și cuceririle sale interioare.

Cu toate acestea, aș spune tocmai de aceea, Opera lui Țipoia se așează cu greutate și statornicie la întretăierea a trei mari curente ale artei românești, curente reprezentate în epocă de trei mari personalități ale plasticii noastre: Ciucurencu (n. 1903), postimpresionist; Baba (n. 1906), clasicizant; Țuculescu (n. 1910), expresionist și expresionist abstract.

This slideshow requires JavaScript.

Acestor atitudini plastice, Alexandru Țipoia le opune o viziune arhitectonică, de factură sintetică, abstrăgând esențialul din natură și redându-l ca pe o concluzie plastică, o dorință și o nevoie de organizare a spațiului (a suprafeței pânzei) diferită de cea a iluștrilor săi colegi. La el dorința era să răzbată calmul, reculegerea extatică, forța spiritului fără gesticulație inutilă, reducerea la maxim a mijloacelor utilizate, apropiindu-se oarecum de ceea ce s-a numit ulterior „arte povera”.

Această dorință de epurare a imaginii plastice din arta lui Țipoia, venea ca o replică, ca o opoziție la postimpresionism, din care s-a alimentat din belșug expresionismul, răspândite ambele în epocă în arta românească.

Dar cum nu te alcătuiești organic, ca ființă „contra” cuiva, ci ești emanația propriei tale structuri interioare, pictorul s-a lăsat sedus de puterea de convingere a unui mod de exprimare, preluând generos dar parcimonios, de pretutindeni, tot ce-i corespundea, fără prejudecăți, fără angoase, creându-și cu timpul un stil personal, recognoscibil, plin de o modernitate reținută și de o sobră intelectualitate.

Pânzele lui Țipoia sunt încâ de timpuriu „simple”, „epurare”, simple ca formă compozițională, dar complexe, concentrate ca un aforism, esențializate prin „stilizare”, ceea ce le apropie întrucâtva de cubism, amintindu-l, fără să fie însă cubiste, căci tehnica nu insistă pe volum, ci numai îl sugerează, cu discreție și rafinament.

Încă din 1937, de la vârsta de 23 de ani, Alexandru Țipoia se adună în jurul unui nucleu solid, plin de poezie și armonie al formelor, sugerând materialitatea „în plan”, punând „emoția plastică” în slujba unui concept al sintezei. Desenele sunt revelatoare pentru înțelegerea plastică a picturii sale în ulei. Ampla sa expoziție din 28 ianuarie – 20 februarie 1940 de la Sala Ileana (Cartea Românească), din București, este încununarea unui efort plastic deosebit și distanțarea netă de tot ceea ce pictura românească practica la acea vreme. În 1943, profesorul George Oprescu recunoștea într-un articol din Universul că „Dna Rădulescu și Țipoia reprezintă la noi două din curentele ‘moderne’ cele mai Înaintate”.

Și totuși, în acel moment, nici Magdalena Rădulescu, nici Horia Damian nu ajunseseră la sinteza oferită de Al. Țipoia. Ambii iubind materia plastică, mai rătăceau prin secvențe subalterne: prima căutându-și reperele în arta etruscă, sub înrâurirea picturii lui Massimo Campigli, desigur fără a le găsi simultan, al doilea, aplecându-se spre interpretarea naturii imediate, parcă subjugat de farmecul ei dar și de viziunea lui Corneliu Baba, de la acea epocă. Ambii au părăsit România și s-au realizat în mod firesc, în lumea liberă a occidentului. Dar în timp ce ei plecau, așa cum au făcut-o atunci și Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, prieteni cu Alexandru Țipoia, acesta făcea greșeala ireparabilă de-a se întoarce în 1947 din Italia, pentru a se găsi instantaneu, prizonierul pe viață, fără scăpare, al Gulagului roșu.

Drumul artistic al lui Al. Țipoia va fi marcat din acel moment cu brutalitate de „Starea de Captivitate”, de „Stressul permanent” și de „Exilul interior supus Terorii exterioare” în care artistul a trebuit să-și ducă viața și să-și elaboreze Opera.

Condițiile politico-sociale ale Comunismului și-au pus amprenta asupra sensibilității sale artistice excepționale, subminând-o, destabilizând-o, așa cum nu s-a întâmplat nici cu Ciucurencu, nici cu Baba, iar din cu totul alte motive nici cu Țuculescu.

Privind de unde s-a plecat și văzând unde s-a ajuns în opera sa, deci privind „traseul” creației, nici Ciucurencu, nici Baba, nici Țuculescu nu au avut un parcurs dintr-o „neliniște continuă”, dintr-o „nemulțumire continuă”. Condiția lui artistică este similară și extrem de apropiată cu cea a cercetătorului științific, numai că domeniul său de activitate este arta, transmiterea emoției sub formă de concluzie, printr-un limbaj plastic redus la esență. Lucru remarcat de altfel și de Ion Frunzetti, încă din 1946, la expoziția lui Țipoia de la Ateneul Român: „Departe de a fi ajuns la o formulă, pe care să o considere rețetă universală, confecționând la infinit după indicațiile ei, Țipoia preferă să păstreze fiecărui tablou caracterul de experiență”.

Și s-ar putea spune că neliniștea, nemulțumirea este condiția sa primordială: nemulțumirea, precum cea a omului de știință, pentru că numai ea poate mișca și împinge implacabila mașinărie a spiritului într-un efort continuu de autodepășire, până la paroxism.

Această nevoie interioară de depășire de sine, l-a salvat pe pictor, de-a lungul deceniilor de impus și constrângător „Realism socialist”, să eșueze într-un lamentabil formalism, într-o schemă artistică prestabilită, practicată de majoritatea artiștilor deceniilor 6 și 7 ale secolului XX.

În perioada cea mai neagră a istoriei României, după 1948, artistului îi cade în sarcină responsabilitatea întreținerii întregii familii formată din șapte persoane, nimeni nemaiavând nici un venit, prin confiscarea proprietății funciare, tatăl său având „domiciliul obligatoriu”, ca moșier, iar fratele său fiind închis, șapte ani și jumătate, până în 1956, pentru „activitate contra clasei muncitoare”. Alexandru Țipoia, ca artist necolaboraționist, din 1949 „tras pe linie moartă” până la Revoluția din decembrie 1989, face față onorabil terorii impuse în artă de autorități, începând cu Partidul Muncitoresc Român, apoi cu Partidul Comunist Român, în vederea creării „omului nou”.

Paralel cu arta „figurativă” din care trebuie să-și întrețină acum familia, gândește abstract în continuare, face artă pentru sine, fără să expună, își continuă cercetarea care îl va scoate din acest „impas” impus, care nu-i era nici propriu, nici firesc.

Cum fiecare individ în parte, a trebuit să plătească într-un fel sau altul, cu libertatea, fie ea și de expresie, gulagului comunist, pictorul a plătit-o cu arta sa „realistă”, dar nefăcând niciodată rabat la calitatea plastică propriu-zisă. Calitatea artistică a operei este salvarea sa întru eternitate.

După 1960, evoluția sa plastică își reia oarecum cursul inițial, constrânsă tot mai puțin de cerințe de ordin politic. Arta sa își continuă aventura cercetării pentru propria nevoie a existenței, materia se structurează iarăși după propriile nevoi spirituale ale sufletului artistului. Imaginile lucrărilor sunt acum mai sobre, evocând „teme abstracte”, cu „tentă” existențială, filosofică, dezvoltate pe cicluri mari, care acoperă două, trei decenii.

Așa au luat naștere ciclurile „Instrumentelor muzicale”, al „Cariatidelor”, al „Mișcărilor ondulatorii” etc.

Opera lui Alexandru Țipoia triumfă cu o apoteoză plastică de o infinită sensibilitate, de o calitate spirituală deosebită, marcându-și teritoriul său propriu, cu eleganță, discreție și forță, în spațiul spiritualității românești.

Încă necunoscută suficient, la nivelul pe care creația sa o merită și impune, opera sa este în continuare victima moștenirii mentalității comuniste.

Muzeul Național de Artă al României, spre rușinea sa, nu expune decât o singură lucrare, din 1941, pe când artistul avea 27 de ani, în timp ce opera sa acoperă mai bine de jumătate de secol de cercetare plastică, iar lucrări ale artistului se mai află în depozitele de la subsol ale muzeului. Trebuie, de asemenea, să subliniem faptul că Muzeul Național de Artă al României în noul său volum de prezentare al Galeriei de Artă Românească, editat în 2001, îl omite total pe Alexandru Țipoia. Nu numai că nu-i reproduce opera expusă în muzeu, dar nici măcar nu-i pomenește numele, printre celelalte citate (unele de-a dreptul nesemnificative pentru Istoria Artei Românești), ca și cum artistul n-ar fi existat, cu toate că Muzeul i-a organizat în 1998 o expoziție Retrospectivă, ce-i drept, care a durat foarte puțin timp pentru că era prea valoroasă și interesantă și nu convenea Direcției. Tot așa nu convenise nici vechii Direcții a Muzeului din regimul comunist, care a făcut totul ca Retrospectiva Alexandru Țipoia să nu aibă loc cu toate că era în „planul” muzeului, dar numai fictiv. Iată tradiția și moștenirea comunistă cum acționează și astăzi!

Cât de bogați suntem, pentru a ne putea permite să ignorăm operele capitale!

În același timp, Istoria adevărată a artei românești așteaptă răbdătoare să fie în sfârșit scrisă.

Text apărut în revista Căminul Românesc de la Geneva, septembrie, 2008.

/0 Comments/by
4 aprilie 1944

Dumitru Puiu Rujan – La 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi

4 aprilie 1944

Dumitru Puiu Rujan - La 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi

Marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureştii, capitala României, au fost victima unui masiv ȘI UNIC bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului: Palatul Regal, Universitatea, Hotelul Athenee Palace, Ateneul Român, Hotelul Splendid etc. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august, scria profesorul Ioan Scurtu. Practic, atacul americanilor a fost în sprijinul sovieticilor, care nu puteau rupe frontul spre România. Potrivit ziarului „Timpul”, faimoșii aviatori de vânătoare români şi servanţii bateriilor antiaeriene au reuşit să respingă totuși valurile de bombardiere americane. Astfel, în ziua tragică de 4 aprilie au fost doborâte 44 de aparate inamice, mai mult de o treime din numărul total cu care americanii ne-au atacat! A doua zi, deasupra Ploieștilor, numărul avioanelor doborâte a fost de 54!

Cum se vede, cât erau ei de americani, România nu prea era atunci „sat fără câini” (comandor aviator Tudor Greceanu – n. red.)… Adevărat, la 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania, având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie cu un an inainte.

De menționat, mareşalul Antonescu nu s-a considerat în război efectiv cu cele două mari ţări occidentale (făcuse în Occident strălucite studii militare!), iar România nu a întreprins nici o acţiune militară împotriva acestora. Chiar dacă avioanele americane şi engleze au executat în 1942-1943 mai multe raiduri aeriene împotriva țării noastre, vizând cu precădere zona petroliferă din Valea Prahovei și uzinele de armament din Brașov (lamentabil, chiar în ziua de Paști!), rezultatele au fost mai curând modeste. De exemplu, la 1 august 1943, din cele 177 de avioane americane plecate din Libia, au fost doborâte de artileria antiaeriană si aviația română 41 „fortărețe zburatoare”, s-au întors la bază doar 88, dintre care 55 cu avarii importante (unele au aterizat pe parcurs). Au fost omorâţi 147 aviatori, iar 116 au fost luaţi prizonieri in România.

La 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a declarat că intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictată exclusiv de necesităţi de război.” Dar după două zile a avut loc, neașteptat pentru nimeni, marele bombardament american asupra Bucureştilor, soldat cu 3000 de victime civile!!

Mihail Sebastian

Mihail Sebastian

În ziua fatidica 4 aprilie 1944 un număr de 220 bombardiere B-17 (aceleasi Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Liberator) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute și sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Scriitorul Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”

Gheorghe Zane

Gheorghe Zane

Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale. Gheorghe Zane nota și el : „Bombardamentul din 4 aprilie n-a adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”

Măruca Cantacuzino-Enescu

Măruca Cantacuzino-Enescu

Măruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament: „Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosevelt; în tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din Est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”

În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, inexplicabil, cu victime nevinovate care nu trebuie uitat. (Citatele dintr-un studiu al prof. univ. Ioan Scurtu)

Un monument dedicat piloţilor americani aminteşte despre bombardamentele din 1944 asupra Bucureştiului. O vreme a stat în curtea Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti, ulterior fiind mutat cu onoruri în Parcul Cişmigiu. Acolo se află şi în ziua de astăzi.Monumentul este închinat de romani soldaților americani din Parcul Cișmigiu:

„Pentru americani, firesc, sunt eroi, pentru noi, nu. Este o glorie faptul că au bombardat şi au ucis civili? Nu putem să-i glorificăm după acele bombardamente”, a declarat istoricul şi colonelul în rezervă Ion Dănilă. „Monumentul este asemenea unei cărţi deschise pe care stă inscripţionat faptul că 378 de soldaţi americani au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”. Adevarat, și 24 de piloți români, dar ei n-au fost (în istorie) învingători. Doar pe cerul Patriei…

A consemnat pentru dumneavoastră Dumitru Puiu Rujan.

/0 Comments/by
stefan cel mare

Testamentul lui Ștefan cel Mare

stefan cel mare

Testamentul lui Ștefan cel Mare

Bătrânul domnitor voia ca tronul țării să rămână pe mâini sigure. În țară era pace, dar Ștefan simțea că pacea e relativă. Țările vecine, dar și unii dintre boierii țării așteptau să închidă ochii voievodul, ca să-si dicteze condițiile, să pună un domn pe care l-ar putea manevra și inclina să le facă toate hatârurile. Când simți ca puterile îl părăsesc de tot, Ștefan a chemat „țara” la ultimul lui sfat:

„Boieri dumneavoastră, v-am chemat să mă mărturisesc înainte de moarte, să mă spovedesc țării. Rog să mă iertați că am fost prea bun cu voi și prea crunt.

Am moștenit o țară de țărani și vă las o țară de oșteni. În Moldova, toată populația care știa să țină în mâini numai coarnele plugului, știe azi să țină în mâna și sabia.
Turcul ne-a dorit Moldova un pașalic al Imperiului Otoman. Leșii (Polonezii) – un voievodat al Țării Leșești. Ungurii – un teritoriu al Țării Ungurești. Tătarii – un loc de pașune pentru caii lor. Dar n-au izbutit. Vă las o țară bine apărată. În cetatea noastră de la Dunare – Chilia, și de la Marea Neagră – Cetatea Alba, șed acum ca un spin în coasta țării pagânii cei fără de Dumnezeu. Îmi pare rău de neputințele pe care mi le-a adus bătrânețea, căci visul meu era să vă las țara întreagă și neștirbită. Căci o țară, atâta timp cât își va avea hotarele știrbite, va sângera mereu. Și acum nu sângerez atât de rănile mele din bătăliile trecute, cât de aceste două răni vii – Chilia și Cetatea Alba. Ca să pot dormi liniștit în mormântul meu, aș vrea să-mi jurați că nu veți uita niciodată de ele și, atunci când va sosi clipa prielnică, veți face tot posibilul ca să le întoarceți Moldovei. Nu ni s-a furat doua cetăți, ni s-a furat ceva mai mult – Dunarea ne-a fost furată și Marea Neagră ni s-a răpit. Moldova fără de mare e țară numai pe jumătate.

Mulți ne-au vrut îngenuncheați. Mulți ni s-au dorit ‘eliberatori’. Turcii vroiau să ne elibereze de unguri, ungurii – de Leși (Polonezi), Leșii – de turci. Dar toți urmăreau alte scopuri: cum să ne facă robi și turcilor, dar și lor. Grea mi-a fost domnia. Timp de 47 de ani mă miram în fiecare zi că n-am murit. Dușmanul m-a îngenuncheat numai de doua ori: la Chilia și la Valea Alba. El nu țintea moartea mea, el țintea moartea Moldovei. Și când am avut noroc, Moldova l-a avut.

Vă las o țară pe care mi-am dorit-o și v-ați dorit-o. Și nu aș vrea să închid ochii fără să stiu pe cine ați ales domn al țării în locul meu. Nu doresc ca mormântul meu să fie stropit cu sânge. Nu doresc să se certe din cauza tronului țării parinți și copii, frați și surori, nepoți și unchi. Vreau să mor împăcat. Vă rog, boieri dumneavoastră, să faceți alegere și să-l sprijiniți pe Bogdan-vodă, fiul meu și domnul vostru. Ștefan, cu mâinile tremurânde, își scoase coroana de pe creștetul încununat de plete cărunte și o așeză pe fruntea lui Bogdan, care sta în genunchi înaintea tronului.

Nu e o coroană de diamante, e o coroană de spini, fiule. Aș vrea să-ți dau câteva sfaturi, de care poți asculta, dar de care poți și să nu ții seamă. M-am temut să rostesc aceste cuvinte cu coroana pe cap, să nu le luați drept poruncă. Acum, când mi-am luat locul printre boieri, cred că le pot spune.

Trăim vremuri tulburi. Din toate părțile, fiare gata de pradă se uită cu ochi pohticioși către biata țară a Moldovei. Eu și boierii și răzeșii mei am făcut tot ce mi-a stat în putință și am apărat-o, pe unde cu cuvântul, pe unde cu sabia, de dușmani. Iar dușmanii ei sunt mai ales vecinii ei, care vor să-și marească țările pe seama Moldovei. Care vor țara Moldovei ca pe o simplă regiune a țărilor lor. Și Leșii (Polonezii) jinduiesc să vă aibă birnici. Să vă facă pe cât se poate mai curând catolici. Ca și ungurii, care visează mereu gurile Dunării. Și tătarii nu s-ar da în lături s-o prefacă într-o pășune pentru caii lor sirepi. Și cazacii care ajung pâna aici cu gând să se bată cu păgânul pentru credință, dar se întorc înapoi cu turme și herghelii de-ale moldovenilor. Și rusul care a început să se lățească în toate părțile, dintr-o țară mică devenind o țară cu întinderi mari, pe seama vecinilor. Și turcul care a cuprins atâta lume.

Toți ne-ar vrea vasali si birnici. Și dacă tu, fiule, și voi boieri dumneavoastră, veți vedea că nu puteți ține țara, și-ți vedea că nu aveți încotro, să o închinați, dar să nu o închinați oricui. Dacă vreți ca fiii și nepoții voștri să mai vorbească limba noastră strămoșească, să nu o închinați vecinilor – nici Leșilor (Polonezilor), nici ungurilor, nici muscalilor (rușilor). Aceștia, dacă vin, nu se mai duc din țară și sub diferite pretexte au să vă treacă la alta credință și au să vă impună să le vorbiți limba și jugul va fi dublu. Vor găsi argumente că sunteti unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mai nobile. Și nu veți fi stăpâni, ci străini în țara voastră.

Și din toți – cel mai tare astăzi e turcul. As vrea să vă știu liberi. Dar dacă veți vedea că nu vă puteți păstra libertatea, și gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea să rostească niciodată, să vă închinați celui cu care m-am războit întotdeauna – turcului; că acesta nu cumpără moșii în țară străină, nici moschei nu zidește și nici altă limbă decât turca turcul nu are dreptul să învețe. Și fiind Turcia prea departe de Moldova și peste ape, ea nu va dori niciodată să se mute în Moldova, ca unele neamuri de la nord care caută regiuni mai călduroase și pământuri mai roditoare. Veți plati birul umilitor până veți găsi putere în voi să vă scuturați jugul nesuferit. Și aș dormi la locul meu de veci împăcat, dacă aș ști că mi-ați ascultat sfatul. Eu am ostenit. Și plec să mă culc. Nu aș vrea să dorm somn greu, însoțit de coșmaruri. Aș vrea să dorm în somnul cel de veci împăcat. Asta e ultima rugăminte a celuia care v-a fost mai mult decât un domn, v-a fost un părinte.”

/0 Comments/by
goralii, polonia, romanii din polonia

Iacob Gheorghe – Goralii, românii din Polonia

goralii, polonia, romanii din polonia

Iacob Gheorghe - Goralii, românii din Polonia

În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au emigrat acolo în urmă cu multe sute de ani. În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești, nu și-au uitat obiceiurile.

Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci ROMÂNI! În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania, care au practicat transhumanţa cu mult anterior.

Pe la 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas. Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă.

Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi, își păstrează tradițiile cu smerenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.

Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca noastră.

This slideshow requires JavaScript.

Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.

Cauzele primelor veniri ar fi fost condițiile grele din Ardeal, lipsa de pășuni și faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiți cu drepturi și pământuri. Azi, valahii din Carpații polonezi sunt în întregime slavizați și mai păstrează doar câteva cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Ultima „infuzie” cu iz românesc a intrat în sudul Poloniei după cel de-al doilea război mondial, când o mare parte a comunităților poloneze din Maramureș și Bucovina s-au repatriat. Aceștia au adus în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra pălincă de Maramureș.

Goralii polonezi sunt asimilați perfect în țara gazda dar, deși reprezintă un procent foarte scăzut în rândul polonezilor, ei se diferă foarte mult de aceștia iar imaginea lor este cunoscută și apreciată în toată Polonia. În Polonia, goralii sunt comparați cu eroi, cu oameni liberi ai munților.

Datorită faptului că își păstrează cu sfințenie tradițiile, goralii constituie o puternică concurență pe piața agroturismului montan. Nu rareori, românilor le este dat să audă, de la turiștii străini: „păi astea le-am văzut și în Polonia, și încă mai bine păstrate!”

/0 Comments/by