vintila horia

Vintilă Horia - Despre România Profundă

Întoarcerea lui Vintilă Horia, creatorul român veșnic contestat de dușmanii omului.

„Românul este un om fundamental al unei păci universale, care o să vină odată în omenire, poate nu prea târziu, și al cărui fundament omenesc l-a pus omenia română”

Marilena Rotaru: Ce credeți că are de spus, la ora actuală lumii, spiritul creator al poporului român?

Vintilă Horia: Asta este una dintre problemele pe care mi-am pus-o foarte des în ultimul timp. Care este simbolul spiritual al poporului român? A avut o lungă istorie, o istorie de aproape 3000 de ani, unul din popoarele cele mai vechi din Europa.

Întrebarea este ce cântărește poporul român în cântarul metapolitic al lumii? I-am recitit pe Blaga, pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica și alți gânditori români care s-au ocupat de problema asta, comparând acest fel de a face filozofia culturii sau filozofia istoriei cu alți filozofi occidentali, cum a fost Spengler, sau Ortega y Gasset, sau Unamuno și alții.

Și ei și-au pus problema asta față de Europa, sau față de Spania, de Germania, sau de Franța. Problema i-a pasionat și pe intelectualii argentinieni acum vreo 50 de ani.

M-am întrebat: ce înseamnă România și care este colaborarea ei la contextul culturii universale, la contextul trăirii universale? Am ajuns la concluzia că, peste războaie, peste înfrângeri sau victorii, peste agitații politice sau sociale și chiar peste agitații culturale, românul este un prototip universal pentru viitor.

Cred că este singura ființă umană care a știut să adune din trei milenii de experiență și de patimi, în special, este singura ființă umană care nu s-a războit niciodată ca să facă rău voit altuia. Niciodată românul nu a vrut să cucerească teritorii care nu i-au aparținut.

Deci este un om fundamental al unei păci universale, care o să vină odată în omenire, poate nu prea târziu, și al cărui fundament omenesc l-a pus omenia română. Asta este credința mea.

Fragment din Întoarcerea lui Vintilă Horia, un excelent interviu realizat de Marilena Rotaru.

vasile voiculescu, rugul aprins

Vasile Voiculescu - Bătea la Poarta Cerului (poem)

Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios şi-ncet ca o străină
Târziu, un înger a deschis să vază
Şi-a stat, uimit de palida lumină.

Era o biata rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse calea-nfricoșată
De la pământ la graniţa cerească

Părea atât de tristă şi umilă,
Dar totuşi credincioasă şi curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.

Apoi, grăbit a luat-o-n cer la dânsul
Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;
I-a podidit pe toţi, privind-o, plânsul
Şi-au strâns-o-n braţe toţi ca pe o soră!

Ea le-a zâmbit, stergându-le plânsoarea
Şi s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfătișeze bunului Părinte
Ca să primească binecuvântarea;

„Stăpâne veşnic, dătător de viaţă,
Din ce-ntunerec mă-nălţai la Tine.
Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă,
Din ce vârtej de patimi şi ruine!

Cât am luptat cu oarbă rătăcire,
Cu nebunia surdă şi păcatul
Dar n-am putut să samăn o sclipire
În largul nopţii stăpânind de-a latul.

Şi-n van am ars un creier, neîndurată,
Ca pe-o feştilă, fără de cruţare,
Învinsă, goală, stinsă, spulberată
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.

Să pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea cătuşă ce mă strânge
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Ș-apoi trecui oceane-ntregi de sânge!”

Cum sta smerită în faţa strălucirii,
Silită ochii sarbezi să şi-i plece
Sărmana rază – far al omenirii,
Părea o umbră lâncedă şi rece.

„Tu vii aicea singură şi-nvinsă?
Grăi cel veşnic nevăzutul Tată
Tu fugi de teama de a nu fii stinsă?
Dar când s-a stins lumin-adevărată?!

De te-am trimis în lumile-nvrăjbite
Nu te-am chemat cu pumnii strânşi şi goi:
Ca pe-un mănunchi de raze împletite
Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la noi!

Dintr-un biet sâmbur năbușit în faşă,
Din scăpărarea unei minţi senine
Să fii crescut o mare uriaşă,
Să porţi pământul însuşi pân la Mine!

Plângând stingheră şi tremurătoare,
C-ai fost înfrântă vii să-mi dai de ştire?
Nu te primesc săracă şi datoare!
Cui ai lăsat bogată moştenire?!”

Mergând apoi spre raza-mbărbătată
I-a sărutat obrajii amândoi:
„Copila mea, fii binecuvântată,
Ia-ţi deci puteri şi-ntoarce-te-napoi!

Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească oștile cereşti,
Tu să rămâi, că tu eşti doar lumină
Şi nu trăieşti decât când străluceşti!”

nimic, gol, vid

Patrick Matiș - Nimicul Gol (poem)

Am scris acest poem inspirat dintr-o conversație cu o bună prietenă, doamna Apetroaie, căreia îi mulțumesc pe această cale, despre marii teoreticieni de la noi care le știu pe toate și totuși vin cu foarte puține soluții sau chiar cu nimic, nimicul gol, care e chiar gol, pentru a ne scoate țara și neamul din situația în care suntem azi. Am intitulat-o Nimicul Gol. Să vedem:

Un Neica-Nimeni s-a suit în Deal,
Un biet Dulap cu un Vuiet în Surdină,
Un eșec ce s-a transformat în ideal,
Ceva ce părea real,
Un Si bemol,
Un mototol..
Nimicul Gol!

Am pus ștampila pe cine ne-a mințit
Desconsiderând c-am fi avut vreo vină,
Și l-am crezut necontenit
Pe bietul hoț de case parvenit,
O foaie de turnesol,
Un nenorocit prostovol..
Dacă Nimicul poate fi Gol!

Am mers departe în crezul nostru..
Dar mă gândesc, poporul cui se închină?
Să ne fi înfrânat, să ne fi pus căpăstru?
Poate ne ascultă Dumnezeu în surdină
Și ne așteaptă înapoi în Marea Sa Grădină,
E tot ce putem spera,
Căci nimic nu mai putem tolera
Să mai facem vreun rostogol,
Să ne mângâiem domol,
Căci, deja știm, Regele este gol..
Un nimic.. chiar gol!

Una, alta, vreau să spun solemn
Timp mai este doar pentru cel demn!
Nu înțelegeți, e suficient și așa
Dar să vedem pe unde scoateți cămașa
Atunci când vine nota de plată,
Dând pe afară, acumulată,
Acesta fiind acel semn
Cu nimicul gol lumea e sigur terminată!

Vorba trece, scrisul rămâne gravat,
O mică știre-bombă răsună fină,
În țară nimic nu s-a rezolvat,
Nici nu știm cât ar mai fi durat
Până când casa și copiii ni se vor fi luat.
Ați auzit cum sună a fol,
Dar parol!
Nimicul e CHIAR Gol!

Am consemnat,

Al vostru devotat

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

scoala

Elena Radu - Ce ar trebui să reprezinte „școala”?

În ultimii ani apar din ce în ce mai multe știri cu privire la diverse comportamente anormale și periculoase ale elevilor atât față de alți elevi, cât și față de profesori.

Legea învățământului ar trebui să asigure cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții.

Învățământul reprezintă domeniul și activitatea de instruire și de educare, iar învățătura înseamnă:

„1. Sistem de îndrumări teoretice și practice într-un anumit domeniu de activitate; doctrină; principiu teoretic sau practic; precept. 2. Cunoștințe, cultură; erudiție, înțelepciune. 3. Pregătire, studiu, școală; ucenicie. 4. Precept la care se ajunge prin experiență practică sau pregătire teoretică; învățământ, povață, sfat”.

Recunosc că nu am intrat în contact prea mult cu mediul școlar actual. Însă, din discuțiile purtate în ultimii 2 ani cu un grup de liceeni și cu un psihiatru au reieșit următoarele:

în școli s-a ajuns la situația ca unii copii să creadă că pentru a fi acceptați și a se integra printre ceilalți elevi/liceeni este necesar să fie cât mai „cool”, adică să facă orice să braveze pentru a fi considerați „diferiți” de către ceilalți. Cu cât ești mai diferit și ai un comportament mai agresiv și mai „ciudat” în școală, cu atât ieși mai mult în evidență și ai falsa impresie că ești mai popular sau mai apreciat.

Un grup de liceeni mi-a povestit că unii colegi ai lor „aderă” la diverse comportamente sau pretind în mod fals că au anumite „orientări” numai pentru a fi primiți în grupuri minoritare, astfel încât să simtă că fac parte dintr-un grup și să nu se simtă marginalizați, din cauza lipsei de încredere pe care o au în propria persoană.

Sunt mulți care critică părinții pentru comportamentul pe care îl au copiii la școală.

Însă, probabil au uitat cum era când erau copii. Mediul și anturajul te poate schimba, indiferent de câtă educație ai primit acasă. Copil fiind, ești ușor influențabil, iar pentru a fi acceptat și a obține popularitate, dacă asta „e la modă”, uiți repede ce te-au învățat părinții.

În societatea actuală, vedem cum chiar adulții renunță ușor la propriile principii pentru a fi acceptați la locul de muncă și a fi „în trend cu moda” (indiferent de funcția pe care o ocupă, cu sau fără studii superioare, parlamentar sau om de rând).

Părerea mea este că aceste comportamente periculoase pentru societate care apar în școli și care încep să fie din ce în ce mai multe și să aibă un grad de pericol social din ce în ce mai mare este efectul normelor stabilite prin legi privind regulile din școli.

Regulile care s-au instituit prin legi în domeniul învățământului s-au îndepărtat treptat, din ce în ce mai mult de la ceea ce ar trebui să însemne „drept fundamental la învățătură”, „învățământ”, „învățătură”.

La școală profesorul este cel care trebuie să îl instruiască și să îl educe pe copil pentru că îl ajută să dobândească cunoștințe și pregătirea necesare care să îl ajute în viața de adult.

Însă, prin normele extrem de permisive introduse prin legi, s-a ajuns la situația în care copilul să creadă că este dreptul lui să îl instruiască atât pe profesor, cât și pe ceilalți copii și în niciun caz ca urmare a bagajului de cunoștințe pe care le deține.

Singurele reguli în avantajul copilului din școli ar trebui să vizeze eliminarea oricărui abuz din partea profesorului față de elev, precum și eliminarea oricărui abuz din partea celorlalți elevi.

Restul regulilor ar trebui să vizeze obligația elevului de a colabora pentru a-i fi respectat și a beneficia de dreptul la învățătură.

Aceste reguli nu ar trebui nicidecum să îi permită elevului ca sub pretextul exercitării dreptului să devină el un abuzator față de profesori sau ceilalți elevi și nici să considere că impunerea unor reguli care să aibă ca efect atingerea scopului pentru care s-au înființat școlile înseamnă o vătămare a intereselor sale. Că, de altfel, nici părinților care susțin că dacă al lor copil nu are chef de școală sau de atingerea scopului pentru care au fost create școlile, al lor copil să nu fie „deranjat”.

Scopul creării școlilor și garantarea dreptului la învățătură prin Constituție, au fost tocmai acelea ca orice copil să aibă o șansă în viața de adult, indiferent de nivelul de pregătire profesională, materială sau psihologia părinților.

Oricărui copil trebuie să i se acorde o șansă în viață prin accesul în mod real și efectiv la învățătură, indiferent de norocul sau ghinionul pe care l-a avut să se nască într-o anumită familie.

Însă, prin modalitatea în care se legiferează în domeniul învățământului și normele care se introduc, legiuitorul se îndepărtează cu mult de la dreptul fundamental la învățătură.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Elena Radu.

curtea domneasca din bucuresti

Gabriel Constantin - Curtea Domnească din București în vremea lui Constantin Brâncoveanu

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a însemnat perioada de maximă înflorire a Curții Domnești din București, fapt care, într-un cadru mai larg, s-a înscris în registrul bogăției edilitare a Capitalei lăsată moștenire de către Brâncoveanu.

Amprenta înnoitoare a operei brâncovenești s-a reliefat foarte sugestiv în bogata serie de ctitorii laice și religioase realizată de voievodul român, iar din aceste puncte de vedere Curtea Domnească din București prezintă și astăzi unele mărturii ale acestei opere.

constantin brancoveanuDeși a moștenit un edificiu pe care Ovary Janos îl găsise în 1678 „impunător și destul de strălucit”1, Constantin Brâncoveanu a inițiat totuși, încă din primii ani ai domniei sale, o serie de lucrări menite să dea și mai mult fast Curții Domnești din București. Astfel, cele dintâi lucrări au vizat terminarea paraclisului realizat de către Grigore Ghica, fapt pentru care noul ctitor „i-a făcut turnul și tinda bisericii, înfrumusețând biserica și cu tâmple și cu zugrăvituri și cu alalte toate împodobind-o”2. Fațada de vest a Bisericii a fost placată cu plăci de piatră de Albești prinse în perete cu copci de fier. A urmat „casa cea domnească ce iaste pe stâlpi de piatră și iaste cu trei cafasuri și cu toate ce se văd într-însa, care iaste despre Biserica cea mare”. Era de fapt ultimul corp de case de pe latura răsăriteană a Palatului la care s-a referit și secretarul lui Constantin Brâncoveanu, italianul Anton Maria del Chiaro3. Acesta din urmă ne-a lăsat și o foarte sugestivă descriere a încăperilor care alcătuiau acest remarcabil edificiu: „sălile erau mari și boltite, iar prima dintre ele are în mijloc un rând de coloane dar destul de scunde. Sala a doua servește pentru adunarea divanului unde se mai fac banchete în zilele solemne, altele sunt săli sau camere de audiență de unde intri apoi în iatacul domnului și de aici în cămările doamnei care în realitate sunt numai două și o cămăruță”. Partea de nord a ctitoriei brâncovenești a fost distrusă în momentul ridicării unor case în secolul al XIX-lea.

Biserica Buna-Vestire București

Biserica Buna-Vestire București

Toate aceste lucrări au schimbat înfățișarea Palatului. Latura de sud era străjuită de două foișoare legate printr-o loggia, împodobită cu coloane și capiteluri realizate în stilul brâncovenesc. Una din aceste piese a fost recuperată și montată pe actuala terasă a muzeului, alte două păstrându-se în Biserica Buna-Vestire.

Importante modificări au fost aduse și vechiului nucleu al Palatului în condițiile în care Constantin Brâncoveanu a dispus ca bolțile din secolul al XVI-lea – construite în timpul lui Mircea Ciobanul –, susținute pe stâlpi cruciformi, au fost dublate cu ziduri noi care au sporit puterea de susținere a structurii superioare, astfel încât, probabil cu această ocazie s-a adăugat un nou etaj. Aflată în imediata vecinătate a loggiei, sala tronului a dobândit o suprafață de 300 mp. Deși mărturiile arheologice ale acestei istorice săli, care s-au păstrat până astăzi, sunt foarte puține, totuși un fragment din peretele de nord ne dovedește că această încăpere era neobișnuit de înaltă, cu pereți completați cu arce în relief, cu ferestre spațioase ce dau spre culoarul de acces la paraclis. O ușă asigura legătura între sala cu lunete și divanul cel mare, iar spre vest se desfășirau câteva camere ocupate probabil de voievod.4

Mircea Ciobanul Voievod și Doamna Chiajna

Mircea Ciobanul Voievod și Doamna Chiajna

Alte lucrări care s-au desfășurat din porunca lui Brâncoveanu la Palatul din București au vizat refacerea clopotniței Bisericii Buna-Vestire, distrusă în urma unei explozii a prafului de pușcă (1692) provocată de un trăznet. Noua construcție era „mai bună de cum au fost întîi, puindu-i și ceasnic în clopotniță, făcându-i și horă împrejur care n-au mai fost înainte la alți domni”. O altă realizare a fost construirea unei băi domnești, pentru care s-au folosit marmură și meșteri veniți de la Istanbul. Cercetările arheologice au scos la iveală o încăpere octogonală de cca 3 mp, situată între latura de vest a Bisericii Buna-Vestire și casa parohială, care avea sub paviment camera pentru cuptorul care asigura, prin două orificii, aerul cald. Totodată, spațiul din fața Palatului voievodal a fost remodelat în sensul în care au fost amenajate terase care asigurau coborârea în trepte către Dâmbovița, iar pentru întreținerea acestui teren, ca și pentru grădina din zona actualei străzi Covaci, au fost angajați peisagiști cunoscători ai concepției horticole italiene.

În anul 1707, Constantin Brâncoveanu a înlocuit vechiul foișor de lemn din grădină cu unul din piatră, iar în 1712 a înconjurat întregul perimetru al Curții cu un zid de cărămidă, lucrare ce a ieșit la iveală în urma cercetărilor arheologice desfășurate în mijlocul curții Hanului lui Manuc și pe străzile Gabroveni și Șelari. În anii 1712-1713, au fost ridicate încăperi din piatră pentru seimeni precum și șoproane pentru trăsurile domnești.

Așadar, domnia lui Constantin Brâncoveanu a constituit perioada de maximă înflorire a Curții Domnești din București. Potrivit mărturiilor celor care au vizitat Palatul, acesta era construit din cărămidă, piatră și marmură; în interior, pereții erau împodobiți cu fresce, iar spre exterior erau acoperiți cu un strat de tencuială albă. Perdele de mătase și covoare orientale împodobeau sălile și culoarele, iar candelabrele aduse din Occident asigurau lumina palatului. Noua înfățișare a acestui loc a fost remarcată și de membrii delegației engleze care au vizitat Palatul Domnesc în aprilie 1702, în frunte cu ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol, lordul Paget. Astfel, epigrafistul Edmond Cheshull, care îl însoțea pe ambasador, descrie Palatul ca fiind „frumos și elegant, făcut din piatră, având apartamente după modelul creștinilor și fiind înconjurat de două vaste grădini”.5 Totodată, Cheshull mai amintește că „Palatul principelui, cu apartamentele și grădinile alipite, este nobil și măreț și mult preferabil celor în care turcii ignoranți atât de ambițios se complac”.

Înalții oaspeți au fost găzduiți în casele Brâncovenilor de sub dealul Mitropoliei, iar când au ajuns la Curtea Domnească au fost întâmpinați de către Constantin și Ștefan, primii fii ai voievodului, care i-au condus până sus în foișor unde se afla Constantin Brâncoveanu însoțit de marii boieri. „Când au intrat în spătăria cu stele s-au tras patru salve de tun în semn de omagiu”. „Discuția s-a purtat timp de două ore în camera ce adăpostea scaunul domnesc”, întrucât amintește cronicarul „vodă Constantin l-a așezat pe lord pe scaun, iar el a luat loc pe patul alăturat”6. Vizita s-a încheiat cu un copios ospăț, după aceea înalții oaspeți fiind conduși la Cotroceni de unde au putut să admire panorama Bucureștilor.

Sunt cunoscute condițiile în care Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat de pe tronul Țării Românești și modul în care acesta și-a pierdut viața la Constantinopol. Consemnăm doar că cei care au urzit căderea domnitorului, Cantacuzinii, au continuat totuși opera lui Brâncoveanu. Astfel, Ștefan Cantacuzino, cel care a ocupat tronul țării după moartea lui Brâncoveanu, a edificat portalul de la intrarea Bisericii Buna-Vestire și a construit Palatul Doamnei Păuna, o locuință dedicată în exclusivitate cerințelor soției sale, doamna Păuna. Este vorba despre o clădire cu parter și etaj, cu ferestre largi, pereții fiind acoperiți cu motive florale roșii și galbene. O parte a acestui edificiu se păstrează și astăzi pe strada Soarelui.

În fapt, Palatul Doamnei Păuna a reprezentat ultima construcție realizată în perioada de apogeu a Curții Domnești din București, care, odată cu instaurarea domniilor fanariote, a cunoscut intrarea într-un proces ireversibil de decădere.

„Curtea Domnească din București în vremea lui Constantin Brâncoveanu”, Gabriel Constantin, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 301, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

1. Cronica lui Radu Greceanu, în Cronicari munteni, II, p. 151.

2. Ibidem, p. 32.

3. Anton Maria del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Ed. Nicolae Iorga, București, 1914, p. 27.

4. P. I. Panait, Muzeul Curtea-Veche, București, 1973.

5. Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 45.

6. Ibidem, p. 52.

alexandru vlahuta, scrisoare

Alexandru Vlahuță - Christos a Înviat!

Și-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Și-un dușman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazaret!

El n-a venit să răzvrătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculț, pe jos, colinda lumea
Și mulți hulesc în urma lui.

Și mulți cu pietre îl alungă
Și râd de el ca de-un smintit:
Iisus zâmbește tuturora –
Atotputernic și smerit!

El orbilor le dă lumina
Și muților le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întârește,
Pe morți îi scoală din mormânt.

Și tuturor de o potrivă.
Împarte darul lui ceresc –
Și celor care cred într-însul,
Și celor ce-l batjocoresc.

Urască-l cei fără de lege…
Ce-i pasă lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Și înfrățirea tuturor.

Din toată lumea asupriții
În jurul lui s-au grămădit
Și-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amuțit:

„Fiți blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertați pe cei ce vă lovesc,
Iubiți pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmășie se pornesc…”

Cât bine, câtă fericire
Și câtă dragoste-ai adus!
Și oamenii drept răsplăture
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.

Au râs și te-au scuipat în față
Din spini cunună ți-au făcut,
Și în deșarta lor trufie
Stăpâni deasupră-ți s-au crezut…

Aduceți piatra cea mai mare
Mormântul să-i acoperiți
Chemați sutașii cei mai ageri,
Și străji de noapte rânduiți…

S-au veselit necredincioșii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar.

Și valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate și iubire
Și pace-n neamul omenesc.

Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
Și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere
Sculați… Christos a Înviat!

arkaim, cetatea ridicata de daci in muntii urali

Arkaim, cetatea ridicată de traci in Munții Urali

Arkaim, cea mai misterioasă aşezare antică, situată în regiunea Celiabinsk, în sudul Uralilor, a fost descoperită în 1987, în timpul lucrărilor de adâncire a văii răului din apropiere, care urma să fie inundată. Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.

Arkaim, la fel de vechi precum Babilonul

Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, că cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa până în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul.

Vadim Cernobrov

Vadim Cernobrov

S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană. Vadim Cernobrov, un arheolog rus, este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, căci şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de „tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăştiei de pe teritoriul dacilor.

Vadim Cernobrov este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: „Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.

cetatea arkaim

Cetatea Arkaim

O cetate abandonată

Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fără să fi existat altă aşezare înainte, după un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imita secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţine 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu pătrundă ploaia sau ninsoarea. Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apă rece curgătoare având rol de răcire a încăperii.

arkaim, cetatea ridicata de daci in muntii urali

Diferite aspecte ale Cetății Arkaim

Cetate protejată printr-un sistem anti-furtună

Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc în loc, altare ritualice pentru foc. Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substanţă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost ameninţaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

În zonă apar fulgere globulare, iar oamenii sunt cuprinşi de atacuri de panică

Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fără să fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar. Mulţi copaci din zona prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o altă sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apă, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Cetatea Arkaim, muntii urali

Cetatea Arkaim

Geţii din actualul teritoriu al României, constructorii cetăţii

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării „Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă „organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.

Relieful concentric al ţării noastre, model pentru cetate

Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboară în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică „im” înseamnă noroi, mal), probabil că „arcă” fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fără motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănătoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Regina Tomiris

Regina Tomiris

Massageţii, adoratorii Soarelui

Burchard Brentjes

Burchard Brentjes

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări „Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe aceşti massageti, „aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”. După cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, „ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.

Regina massageţilor îi înmoaie capul duşmanului său într-un burduf plin de sânge

Herodot

Herodot

Una dintre cetăţile massagetilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sar – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de această cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 î.Hr., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris. Herodot ne spune că „cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfârşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a găsit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: ‘Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!’”

Urmaşul lui Cirus, Darius, a pătruns în 517 î.Hr. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, „în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, „unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salva pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de ostile geţilor”. Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe massageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afară cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră.

Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţă, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele! Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătălie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat statul „Amu Daria”.

„Cetatea berbecului viril” a dahilor

Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor („dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în „Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărî, la 250 î.Hr., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Cetatea lor circulară, care pare a fi construită după planul Arkaimului, se numea „Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept „Cetatea Berbecului mort”(!!), deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă „berbecul viu”. Fără supărare, „coi” e cuvânt străvechi, cu conotaţii de virilitate!

Urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitridate. Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Şureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucită căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 î.Hr. După modelul răzbunării reginei massageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gură aur topit, „ca să-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan

Ilia Ahmedov

Ilia Ahmedov

În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de „tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Munţii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumătate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului.

Pilonii cercului formează o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul. Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nicio aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două râuri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.

Originile getice ale cetăţii Arkaim

Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că „arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor.

Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, „The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor apariţii, în spaţiul carpato-dunărean. Astfel de construcţii circulare, „aparate ale lui Uriel”, cu rol astronomic, astrologic şi agronomic, sunt caracteristice primei civilizaţii.

Aparatul lui Uriel de Christopher Knight și Robert Lomas

Aparatul lui Uriel de Christopher Knight și Robert Lomas

Reamintim că în „Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un „aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste „aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau „aparatul solar” din lemn şi granit. Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lor străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Sursă: formula-as.ro.

nicolae iorga, stefan cel mare

LECȚIA DE ISTORIE - 12 aprilie: Bătălia de la Doljești în urma căreia Ștefan cel Mare a devenit domnul Moldovei

La data de 12 aprilie 1457 a avut loc Bătălia de la Doljeşti, în urma căreia Ştefan cel Mare ocupă tronul Moldovei, înlăturându-l pe Petru Aron, domnitorul care-l ucisese pe tatăl său, Bogdan al II-lea, la Reuseni în octombrie 1451. Dorind să răzbune moartea tatălui său, tânărul Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457, cu sprijinul lui Vlad Ţepeş domnul Valahiei şi ajutat de boierii din Ţara de Jos, adună sub steaguri circa 6 000 de oameni cu care se îndreaptă spre Suceava pentru a-l da jos pe Petru Aron.

Confruntarea dintre Petru Aron și Ștefan cel Mare are loc la Doljeşti, pe pârâul Hreșca, afluent al Siretului, la data de 12 aprilie 1457, lupta încheindu-se cu înfrângerea lui Petru Aron, care fuge apoi în Polonia de unde va emite în continuare, pretenţii la tronul Moldovei și numai uciderea sa, în timpul unei expediți moldovenești în Transilvania, în 1468 va duce la consolidarea domniei lui Ștefan cel Mare.

A doua zi după bătălia de la Doljești, pe câmpul numit „La Dreptate” din apropierea Sucevei, Adunarea Țării îl va aclama pe Ștefan, iar mitropolitul Teoctist îi va da binecuvântarea și îl va unge ca domn al țării, cu acest prilej începând una dintre cele mai lungi și mai glorioase domnii din istoria Moldovei.

Trebuie amintit că lunga domnie de 47 de ani, a lui Ștefan cel Mare, a fost marcată de numeroasele lupte cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa şi pentru întreaga creștinătate, dar cea mai importantă victorie asupra turcilor, va rămâne cea obținută la Vaslui la 10 ianuarie 1475, această bătălie fiind considerată cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit după această victorie „eroul creștinătății”.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

george pruteanu

Paul Gabriel Andrei - Religia în școli în viziunea lui George Pruteanu

Pe 28 februarie 2008 domnul PRUTEANU pe blogul său personal scria următoarele cu privire la religia în școli. Cât de actual e textul, mi se pare incredibil:

„Religia e o componentă de anvergură a universului spiritual al omului, deci e de neconceput absenţa ei din spaţiul formator care e şcoala. O imensă parte din cultura umanităţii (literară, filosofică, muzicală, grafică: pictură/sculptură), din toate epocile, e întemeiată pe relaţia dintre om şi Transcendenţă. Nenumărate cărţi, simfonii, tablouri, statui, de azi sau de ieri, conţin direct sau indirect trimiteri la zona Sacrului (personaje, locuri, spuse, acţiuni).

Un tînăr care iese din liceu fără a avea habar cine e Iov sau Moise, Ioan Botezătorul sau Maria Magdalena, ce semnifică Iona sau Abel şi Cain, Mahomet sau Buddha, Tao sau Allah – nu e decît un (neo)barbar, un om incomplet, o fiinţă străină de o vibraţie care fascinează de mii de ani sufletul omenesc.

Eu văd locul religiei în şcoala românească pe două paliere: unul al informării echidistante, exhaustive (desigur, sumar, şi de-a lungul anilor) şi celălalt, al educaţiei religioase propriu-zise.

Pentru primul palier, consider că e absolut necesară o materie obligatorie numită Religiile lumii, în care să fie prezentate, cu imparţialitate ştiinţifică, cele cîteva mari religii ale omenirii de azi, sub toate aspectele. Vor fi expuse (treptat, în diverşi ani de studiu) miturile fondatoare ale acelor religii, personajele esenţiale, istoria pe scurt, practici, rituri, sărbători, simboluri, clădiri/monumente semnificative, mari personalităţi etc.

Elevul va avea, astfel, un tablou al diversităţii credinţelor religioase şi va fi ferit de dogmatism. Va şti, putem spune, pe ce lume trăieşte.

Pentru celălalt palier, e de dorit existenţa unor ore opţionale (pînă la 14 ani, pe baza deciziei părinţilor; după 14 ani, pe decizia elevului) de Educaţie religioasă (catehizare), departajate (conform opţiunilor existente) pe culte/confesiuni: ortodoxă, catolică, adventistă, baptistă, protestantă, luterană, mozaică, islamică etc.”

Parcă vorbește de frământările unora de acum. Și cu eleganța vorbelor sale, Pruteanu le dă peste nas tuturor „deștepților” care acum au sărit în sus de fund pentru o materie OPȚIONALĂ.

Ba mai mult, tot pe site-ul domnului Pruteanu am găsit un articol în care făcea o comparație cu statutul religiei în școlile din statele europene.

O să aveți surpriza să observați că în multe state occidentale religia e materie obligatorie. Cel puțin era în 2008.

Om de televiziune, lingvist, critic literar, George Pruteanu a devenit foarte cunoscut prin emisiunea intitulată la început „Doar o vorbă să-ți mai spun”, difuzată de Tele7abc, ProTV și TVR 1. În perioada 2005-2007 a fost membru în Consiliul de Administrație al televiziunii publice.

GEORGE PRUTEANU a încetat din viață pe 27 martie 2008. El a suferit un infarct miocardic, la vârsta de 60 de ani.

Nota redacției România Culturală:

Pentru ca în școala românească (eșuată în mare parte) de astăzi să se studieze religiile lumii, ar trebui să existe profesori special pregătiți în acest domeniu, în măsura în care nici Istoria Credințelor și Ideilor religioase a lui Eliade este băgată într-un foarte mare con de umbră. Practic, NU AVEM astfel de profesori-pedagogi în ceea ce privește studiul religiilor și spiritualității astăzi, mai ales că majoritatea marilor confesiuni religioase NU MAI AU nimic de-a face cu drumul spiritual, ci doar cu credințele oarbe și cu anumite aspecte trunchiate ale credințelor, ca să nu mai intrăm și în partea întunecată a cultelor religioase. În plus, nu există o tradiție pedagogică în acest sens, nu există cine să-i pregătească, pentru că socialismul de tip stalinist de la noi a avut grijă să taie multe din aceste rădăcini.

Toată această găunoșenie este pentru a ne atrage atenția asupra a cât de ateizată și ateistă este societatea din ziua de azi, nu numai în România unde consumismul grosier materialist este în intensă vogă și practică zilnică, ci și în toată lumea, în toate țările unde materialismul domnește puternic și chiar plutonian, adică ascuns la vedere.

Am adus în discuție această chestiune deoarece suntem în săptămâna sfântă a Paștilor ortodocși. Să reflectăm, deci!

Dumitru Mociornita

Dumitru Mociorniță - Copilul desculț care a încălțat România

S-a născut desculț și sărac, într-un sat uitat de lume, în imediata apropiere a localității Băicoi. Cu toate astea, priceperea sa avea să-și spună cuvântul, iar el avea să devină unul dintre cei mai importanți oameni ai perioadei sale.

S-a născut în 1885, la Țintea-Băicoi, într-o familie modestă, dar harnică. Cu toate că a mers la școală, Dumitru Mociorniță a fost supus unui tratament discriminatoriu, din pricina condiției financiare precare a părinților săi. Se spune că învățătorul îl așeza mereu în ultima bancă pentru a fi mai greu de observat faptul că băiatul nu are încălțări.

Și pentru că de mic știa că vrea să-și depășească condiția, a fost unul dintre puținii români care a trecut bariera de patru clase absolvite. S-a mutat la Ploiești, unde a locuit în gazdă, și a urmat cursurile gimnaziale la Liceul „Sfinții Petru și Pavel”. Imediat după finalizarea lor, s-a mutat în București, unde a urmat Liceul Economic „Kretzulescu”, în paralel învățând temeinic limbile franceză și germană.

Nu dura mult până să obțină o bursă la Școala Superioară de Comerț, din Capitală, absolvind această instituție cu magna cum laude. Și-a mutat mai apoi studiile în afara țării, urmând „École Supérieure de Commerce de Paris et d’Industrie”, ca mai apoi să ia calea Germaniei și Angliei unde și-a desăvârșit cunoștințele în domeniu, informează Adevărul.ro.

Abilitățile acumulate aveau să-l ajute să-și găsească rapid un loc de muncă, ajungând să lucreze la Tăbăcăria lui Nicola Prodanof, cel care deținea monopolul în domeniu, la noi în țară, atunci. La numai 24 de ani, Dumitru Mociorniță ajungea unul dintre cei mai importanți oameni din firmă.

Spirit întreprinzător, Dumitru Mociorniță și-a dat rapid seama că o modalitate bună de a îmbina utilul cu plăcutul este dacă ar încălța Armata Română, proaspăt intrată în mijlocul ororilor Primului Război Mondial, totodată extrem de prost echipată.

Așadar, tânărul întreprinzător a făcut bocanci, șei, cizme, dar și îmbrăcăminte pentru soldații români aflați pe front, acțiune care îi aduce onoruri, medalii, dar și privilegii binemeritate de la Stat.

În dorința de a excela în ceea ce face, Dumitru Mociorniță împrumută 30 de milioane de lei și cumpără un teren pe strada Apele Minerale (astăzi Ion Minulescu), din Capitală, unde își construiește prima fabrică de încălțăminte cu numele lui.

Nu durează mult și se extinde, deschizând fabrici și în Braşov, Craiova, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Tecuci, Câmpulung, Roman, Cluj sau Târgovişte, în 1938 dobândind un capital de peste 200 de milioane de lei.

Din nefericire, începutul erei comuniste a reprezentat sfârșitul său. Vâzându-l ca pe un „chiabur”, comuniștii i-au confiscat toată averea și l-au tranformat din „Regele Pantofilor” într-un ocnaș.

În data de 10 mai 1948, Dumitru Mociorniță este arestat și trimis direct în închisoare, întreaga avere fiindu-i naționalizată.

După ce a scăpat de închisoare, el a trăit într-o pivniță, în sărăcie lucie, iar organele de control obișnuiau să-l mai viziteze din când în când, pentru a vedea dacă s-a însănătoșit pentru a-l retrimite la închisoare.

În 1953, Mociorniță își dădea ultima suflare, iar la înmormântarea sa participa un număr record de oameni: familie, prieteni, dar și foști angajați.