16 septembrie, ora 16.00, Librăria Cărturești MNȚR
Muzeul Național al Țăranului Român

GENOMUL POPORULUI ROMÂN ÎN VIZIUNEA LUI
GEORGE EMIL PALADE
Nicolae M. Constantinescu

Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România

Dedic această comunicare împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui George Emil Palade –premiant Nobel– care a văzut lumina zilelor la Iaşi în ziua de 19 noiembrie 1912.

Am ţinut această prelegere la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” în luna aprilie 2012, apoi la Iaşi, Târgu Mureş, Arad, Ploieşti, în faţa studenţilor de la facultatea de Medicină din Bucureşti şi la Institutul Agronomic din Bucureşti – şi voi căuta să o prezint în cât mai multe locuri din ţară, fiindcă tratează o temă profund românească. Mă bucur că în calitatea mea de membru fondator al Fundaţiei Tzigara Samurcaş, mi s-a oferit oportunitatea de a o ţine şi aici, la Muzeul Ţăranului Român, fiindcă după cum veţi vedea personajul principal al eseului meu este ţăranul român. Pe această cale îmi exprim recunoştinţa mea domnului director general Virgil Niţulescu pentru generozitatea cu care m-a primit.

Titlul pe care l-am ales mi-a fost sugerat de o discuţie pe care am avut-o în 1999 cu profesorul Palade la Universitatea La Jola din San Diego, în sudul Californiei. Îi solicitasem profesorului să mă primească, eu reprezentând la vremea aceea interesele diplomatice ale României pe coasta de vest a Statelor Unite. I-am prezentat situaţia din ţară – dificilă şi pe plan material şi pe plan spiritual, datorită în mare parte mentalităţii de a supravieţui cu orice preţ pe formula sauve qui peut (se salvează cine poate – n. red.), care îi făcuse pe mulţi imorali, egoişti, lipsiţi din ce în ce mai mult de ancestralul spirit românesc al într-ajutorării.

Profesorul m-a ascultat, a zâmbit şi cu o voce calmă mi-a spus: „Domnule doctor lucrurile se vor îmbunătăţi la Români. Şi-ţi spun aceasta fiindcă aşa cum fiecare om are genomul lui, la fel se poate vorbi despre o genomică a unei naţii, care la români este reprezentată de capacitatea formidabilă de a renaşte din cenuşă. Şi lucrul acesta nu l-am observat doar odată, nu l-am observat doar într-un singur loc, ci el a reverberat pe tot teritoriul ţării noastre, ori de câte ori românul distrus material sau sufleteşte, a avut forţa de a o lua de la început, de a reporni aproape de la 0, de a reclădi, de a reconstrui mediul în care trăia şi de a se reface şi pe el.”

Eu mă uitam la profesor puţin descumpănit şi de aceea cred că a socotit cu cale să întărească cele spuse cu un exemplu: „Uite domnule doctor, satul X –să zicem din Moldova– este prădat de tătari. Cine a apucat să fugă s-a ascuns în codrii. Restul au fost luaţi robi, satului i s-a dat foc, vitele au fost luate, hambarele au fost golite. După ce hoarda se retrage, oamenii rămaşi în viaţă se reîntorc şi constată prăpădul. Ei ştiu de la bătrâni că tătarii nu calcă acelaşi loc decât după 15-20 de ani, pentru ca să aibă din nou ce prăda. Deci reîntorşi oamenii îşi reclădesc gospodăriile din cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix, pasăre mitică, ce poseda proprietatea de autoincendiere periodică şi de regenerare din propria cenuşă. Comparaţia cu pasărea Phoenix nu se referă doar la refacerea din cenuşă ci şi la longevitatea extraordinară a ei, care o plasa în rândul fiinţelor nemuritoare”.

„Bine domnule professor”, i-am spus eu „oamenii aceia care se întorceau după 2-3-4 săptămâni, aveau ca model al refacerii vechea locuinţă, reluau nişte relaţii sociale solide şi respectate, refăceau structura satului pe tipare bine cunoscute. Noi acuma după 45 de ani de comunism constatăm că textura socială s-a rupt, numai avem modele, s-a pervertit totul, nu mai există cultul familiei, cultul proprietăţii s-a depreciat devenind o valoare nesigură, ne lipsesc simbolurile. Şi în fond ce modele am mai putea constitui noi pentru cei tineri, din moment ce a trebuit să facem compromisuri pentru a supravieţui, ne-am dovedit treptat în mai mică sau în mai mare măsură nişte colaboraţionişti cu puterea sovietică şi apoi cu puterea comunistă emanată din dictatura proletariatului. Fiindcă –am spus eu apăsat– şi tăcerea în faţa fărădelegilor a fost tot o formă de colaboraţionism”.

Profesorul m-a lăsat să termin şi mi-a spus: „Îţi înţeleg nemulţumirea şi frustrările, care însă nu pot fi generalizate fiindcă au existat şi oameni care au dus-o bine şi regretă comunismul, după cum au fost alţii care au ripostat într-un fel sau altul şi au sfârşit în închisori. Pentru a construi o Românie viabilă şi onorabilă aveţi nevoie de modele ale unor oameni normali, de onoare, care-şi respectă cuvântul dat şi pentru aceasta, lăsaţi cât mai mulţi tineri să iasă din ţară şi să ia contact cu oamenii şi cu modul de viaţă din ţările civilizate, cu democraţiile consolidate. Reîntorşi în ţară ei vor reface textura aceea socială despre care dumneata spuneai că s-a rupt şi care are la bază principiul ierarhiei valorilor umane. Mulţi nu se vor mai întoarce, dar chiar dacă ar reveni 5% dintre cei plecaţi, ei vor acţiona ca nişte enzime pe substratul avid de refacere, care este reprezentat de o mare parte a poporului român. Şi îţi spun aceasta fiindcă românii au avut o scară de valori, care le-a permis să preţuiască la sat pe fruntaşii satului, pe gospodarii satului, în lumea muncitorilor pe meşteri, în lumea intelectualilor pe cărturari, în genere pe cei care făceau artă prin profesiunile lor”.

Am reflectat mult la cele spuse de profesorul Palade, în deosebi la actualitatea lor faţă de starea în care ne aflăm astăzi în România. Fiindcă la toate temerile mele profesorul ripostase atunci foarte hotărât: „Domnule doctor românii, aflaţi la intersecţia a trei imperii au avut de suportat situaţii dintre cele mai grave în ultimele sute de ani şi totuşi au ieşit la liman. Gândeşte-te că în 1917 rămăsese din România o limbă de pământ între Carpaţi şi Prut. Dacă cineva ar fi spus atunci că în ceva mai mult de un an se va reface România din Muntenia, Moldova şi Transilvania ar fi fost taxat de nebun. Şi acest lucru iată, s-a întâmplat! La fel se va reface şi acum România, dar trebuie puţină răbdare”.

De unde oare plecase această convingere nestrămutată a profesorului Palade, refacerea noastră din cenuşă, pe care o considera drept caracteristică poporului român, înscrisă într-un genom colectiv?

Conform definiţiei, genomica unui organism reprezintă totalitatea informaţiilor sale ereditare şi codul său ADN. Enunţând sintagma genomul poporului român, George Emil Palade folosea o metaforă pentru a enunţa ceva ce ne este caracteristic îndeosebi nouă românilor şi care a stat la baza stabilităţii noastre teritoriale, în ciuda tuturor vicisitudinilor la care am fost supuşi de a lungul timpului. Iar în centrul discuţiei profesorul Palade l-a aşezat cu hotărâre pe ţăran.

Pe baza discuţiei pe care am prezentat-o mai sus mi-aş permite două comentarii, care cred că l-au condus şi pe profesorul Palade la enunţarea teoriei pe care mi-a prezentat-o:

1. 1. Țăranul român este păstrătorul efectiv al teritoriului nostru naţional;
   2. Pentru ţăran satul reprezintă centrul lumii, satul devine atemporal.

Din păcate comunismul i-a dat ţăranului cea mai grozavă lovitură: l-a dezrădăcinat, l-a rupt de pământul lui. Iată că şi după 1989, deşi a primit o parte din pământul pe care l-a avut, lipsit de mijloacele de a-l putea lucra, care nu i-au fost restituite- şi supus la legislaţii aberante privind restituirea proprietăţii pe vechile amplasamente, ţăranul român a făcut cel mai grav lucru cu putinţă: şi-a înstrăinat pământul atâta cât îi fusese restituit, l-a vândut mai pe nimic, permiţând constituirea unor latifundii de zeci de mii de hectare, aflate în posesia unor îmbogăţiţi peste noapte sau a străinilor iar din restul de 4,2 milioane de gospodării ţărăneşti, care şi-au păstrat pământul – 2,8 milioane practică o agricultură de subsistenţă, cu mai puţin de 1 ha de familie. Eu am o comparaţie plastică pentru situaţia în care a fost pus ţăranul, atunci când şi-a recăpătat pământul, dar nu şi uneltele/vitele care îi fuseseră luate la colectivizare: este ca şi cum eu ca chirurg aş intra în sala de operaţii, unde găsesc bolnavul adormit pe masă dar constat că nu am nici un instrument chirurgical pentru a-l putea opera. Cam în situaţia asta s-au găsit mulţi dintre ţărani după 1989. Am în minte o imagine dramatică, pe care am văzut-o din mersul maşinii în care mă aflam alături de Octavian Paler în 1991: „pe un ogor plugul era tras de o vacă şi de ţăran, iar la coarnele plugului era femeia lui!”

Iată însă că momentul de cotitură prevăzut de George Emil Palade, a venit odată cu sutele de mii de ţărani care au plecat peste hotare la munci agricole, unde au câştigat în afară de bani şi experienţa unui alt fel de viaţă. Un rol similar l-au jucat pentru Români în zilele noastre – căpşunarii. Primele investiţii pe care le-au făcut acasă cu banii câştigaţi peste hotare au fost în construcţia de case, în achiziţia de maşini şi echipament agricol (de la un tractor pentru 90 ha în 1989 s-a ajuns la 1 tractor pentru 53 de ha în 2008). Iată că modelul preluat din afară începe să opereze. Vă dau un exemplu luat la întâmplare: doi soţi din comuna Rebra, Maramureş pleacă în Spania, unde câştigă bani frumoşi, pe care-i investesc acasă şi se chivernisesc. Jumătate din sat le urmează exemplul.

Dacă majoritatea românilor plecaţi peste hotare pentru a face bani s-au adaptat din mers normelor şi conduitelor de viaţă, pe care şi le-au însuşit, trebuie să remarc existenţa unei părţi din aceşti români plecaţi, care şi-au fixat ca obiectiv obţinerea banilor fără muncă, din furt. În a doua jumătate a lunii august 2012 am vizitat toată Toscana, cu un prieten cu maşina lui. Mi-a crăpat obrazul de ruşine când pe unul din pereţii carierei de marmură de la Carrara şi pe un drum lăturalnic am văzut scris: meno romeni, meno furti (mai puţini români, mai puţine furturi).

Doamnelor şi domnilor,

Renaşterea anticipată de Palade trebuie să se producă nu numai în stilul nostru de viaţă, în bunăstare, dar şi în moralitatea pe care o demonstrăm!

Oricum faptul acesta că există mai multe milioane de gospodării ţărăneşti în România unde se trăieşte greu, dar că mulţi ţărani au fost peste hotare la munci agricole unde au văzut un alt fel de viaţă, în care munca este răsplătită incomparabil mai bine decât la noi, mă face să consider că teoria renaşterii din cenuşă va continua să fie operaţională la Români. În fond acest genom colectiv al celui mai fidel cetăţean al României, al ţăranului român, explică rezistenţa şi persistenţa poporului român pe aceste meleaguri, fapt accentuat de Liviu Rebreanu în celebrul său discurs de recepţie la Academia Română din 29 mai 1940, discurs intitulat: „Lauda ţăranului român”.

Ţăranul român este capabil de refacerea din cenuşă fiindcă are în el fixată – amprenta ereditară a culturii noastre de veacuri. Această matrice stilistică după cum o denumea Lucian Blaga în alt discurs de recepţie la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat „Elogiul satului românesc”, conferă autenticitate satului românesc şi-i dă aparenţa de cosmocentrism. Se poate spune că într-o bună parte a satelor din zona de câmpie şi în aproape toate satele de munte există un suflet colectiv moştenit de la bătrâni şi transmis urmaşilor, în timp ce la oraş- în cel mai bun caz- nu putem vorbi decât de un interes colectiv.

Dacă acceptăm chiar metaforic vorbind, această genomică antropologică la români lansată de George Emil Palade, înseamnă că ar trebui să acceptăm şi existenţa unui fenotip colectiv. Într-adevăr la noi multe dintre sate/comune/zone/ţinuturi ţin la autonomia lor în port, în obiceiuri, în cântece, în meşteşuguri, în serbări – proces aflat în plină desvoltare-şi transmis urmaşilor- şi asta fiindcă omul de la ţară nu se simte provincial, ci în centrul lumii fie că este vorba de Ţara Oaşului, de Ţara Zarandului, de Ţara Bârsei, de Ţara Haţegului, de Ţara Năsăudului, de Ţara Oltului, de Ţara Loviştei, de Ţara Târnavelor, de Ţara Dornelor, de Ţara Făgăraşului sau de Ţinutul Moţilor, de Ţinutul Muscelului, de Mărginimea Sibiului, de zona Rucărului ca să dau câteva exemple.

Lucian Blaga preciza în urmă cu peste 7 decenii, că pentru ţăranul român pământul nu este un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment de venerare. Şi aceasta fiindcă destinul pământului, care ne-a crescut, comandă şi destinul desvoltării neamului nostru. Iată de ce ţăranul a fost prototipul la care s-a referit George Emil Palade când a vorbit de un destin încriptat în neamul românesc, care-i permite renaşterea când e aproape căzut la pământ şi apoi continuitatea pe aceste meleaguri.

Revenind deci cu o încercare de răspuns care să ne explice geneza acestei idei forţă am căutat în opera savantului elemente cu care să pot face cât de cât o legătură. După cum este bine cunoscut George Emil Palade a fost descoperitorul unei lumi noi, a lumii inframicroscopice din interiorul celulei. Unul din capitolele care l-au făcut celebru priveşte studiul membranelor intracelulare, structuri selective, care învelesc toate organitele din interiorul citoplasmei şi permit trecerea doar a unor substanţe din mediul citoplasmic în interiorul acestor organite. Prin activitatea lor, aceste citomembrane asigură individualitatea şi buna funcţionare a organitelor pe care le acoperă. Aceste membrane suferă un proces continuu de degradare prin funcţionare, urmat de o refacere promptă. Ele sunt ca un zid cu o structură dinamică, în plină mişcare, în care pietrele şi bolovanii- adică moleculele de lipide şi proteine – sunt mereu înlocuite cu altele noi. Dar observaţia cu adevărat genială a profesorului a fost ideea continuităţii în timp a acestor membrane intra-celulare, întrucât ele nu apar niciodată de novo, ci derivă din zestrea de citomembrane pe care o transmit strămoşii prin cei doi gameţi –masculin şi femenin– în momentul fecundaţiei. Celulele fiice preiau deci tipul de organizare ale structurilor acestor citomembrane de la ovul şi de la spermatozoid, care nu-şi schimbă pattern-ul structural, nici plasamentul în spaţiul celular, numai că se reînnoiesc mereu. Acest sistem de citomembrane asigură continuitatea de funcţie a celulei la urmaşi.

Necontenita refacere a membranelor celulare, prin care se păstrează individualitatea fiecărei celule a fost asemuită de George Emil Palade cu o pasăre Phoenix. Iată deci de unde cred că s-a făcut transferul, pe care George Emil Palade l-a aplicat ulterior şi naţiei noastre, considerând că la români procesul refacerii în continuitate este un dat genetic.

Tiparele acestea de continuitate au fost cu atât mai efective, cu cât s-au impus mai inconştient şi mai neîntrerupt. Iar markerul cel mai elocvent al acestui proces a fost şi este copilul de ţăran, care ar trebui să beneficieze de un interes şi de oportunităţi infinit mai mari decât cele care îi sunt oferite astăzi. Şi fac această afirmaţie, întrucât la sat copilul are sensibilităţi metafizice după cum spunea Blaga, are ochii atârnaţi de cer, într-un spaţiu populat cu locuri mitologice, cu o lume care se sfârşeşte pentru el la orizont. Om mare este cel care nu şi-a pierdut inima lui de copil, spunea Meng-Tseu, iar Blaga constată la rândul său că în cimitirele unde există pomi fructiferi, copiii muşcă din poame ca să vadă ce gust au morţii! Iată de ce viaţa la sat conferă ţăranului, chiar şi în zilele noastre, conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

S-ar putea opina că satul prezentat de Blaga şi ţăranul lăudat de Rebreanu nu mai există astăzi, că peste tot ţăranul s-a degradat, că satul s-a depopulat, că tot ceea ce am declarat eu până acuma aparţine în totalitate unui trecut, care nu se va mai reîntoarce. Fals, absolut fals, indiferent de câte exemple mi se vor aduce, mai ales din satele extracarpatice!

Doamnelor şi domnilor,

Ţăranul are şi astăzi aceiaşi dragoste de pământ şi de ceea ce îi oferă el. Ce îi lipseşte ţăranului este încrederea în ordinea firească a lucrurilor, care pentru el înseamnă: respectul proprietăţii, neîncălcarea legilor mai ales de către cei chemaţi să le aplice, introducerea lui ca producător de bunuri în circuitul economic al ţării pentru a putea capitaliza, ameliorarea infrastructurii şi a serviciilor publice la sat în aceiaşi măsură în care ele operează la oraş. Şi am făcut aceste consideraţii fiindcă perpetuarea acestei lipse de încredere a ţăranului a dus la această gravă eroare apărută în genomul colectiv: ţăran care-şi vinde pământul întrucât nu are cum să-l muncească.

În final aşi dori să remarc faptul că George Emil Palade a observat societatea şi poporul român cu aceeaşi minuţiozitate şi scrupulozitate cu care a privit în interiorul celulei. Viziunea lui asupra poporului din care facem parte cu toţii, deschide câmpuri fertile pentru cercetarea antropologică, întrucât ea vine de la un premiant Nobel.

Bibliografie:

1. Constantinescu, Nicolae M. În vizită la profesorul George Emil Palade. Articol apărut în săptămânalul „Meridianul Românesc”, 30 ianuarie 1999, Los Angeles.
2. Rebreanu, L. Lauda ţăranului român. Discurs rostit la 29 mai 1940 în şedinţă publică solemnă. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională , Bucureşti, 1940.
3. Blaga, L. Elogiul satului românesc. Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţă solemnă. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937
4. Iftimovici, R. George Emil Palade: Spovedania unui învingător. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.