Dealul Istrița a fost un munte sacru, sfânt, unul dintre Kogaioanele marilor noștri Pontifi, care s-au închinat divinităților primordiale: Soarele, Cerul (Uranus) și Pământul (Ghea, Gaia – Marea Zeiță Mamă a Pământului). Pelasgo-hyperboreii și urmașii lor, traco-GETO-dacii, le-au consacrat-o acestor Puteri primordiale: munți, poiene, ape, care reliefau și conturau o geografie sacră, un relief și un orizont uman ce se călăuzea și se dirija după legile devenirii cosmice, orizontul uman, geografia terestră, nefiind decât oglinda, reflectarea geografiei sacre, celeste.

Dominând ca o cetate linia de comunicație între Moldova și Muntenia, legendara Istrița a fost intens locuită, amenajată și fortificată, încă din cele mai vechi timpuri. Cine stăpânea Istrița controla o vastă zonă de legătură între răsăritul și sud-estul continentului. Cărturarul Basil Iorgulescu o cerceta pe la 1890, pe când își definitiva Dicționarul său geografic și istoric, și constata uimit că zărește cu „ochiul armat” (cu binoclul n.a.) Dunărea și Balcanii.

Dealul Istrița a fost cercetat îndeaproape de cărturari, istorici, arheologi, scriitori, începând din secolul al XIX-lea. Între primele mărturii despre vestigiile muntelui Istrița se află cele pe care ni le oferă cărturarul sas Neigebaur în cartea sa „Dacien: Aus den Uberresten des klassichen Alterhums” (Dacia: Despre vestigiile clasice preistorice), publicată în 1851 la Brașov. Zona a fost cercetată și de marele cărturar Alexandru Odobescu, care a făcut numeroase investigații în teren, nu numai în Castrul de la Pietroasele, ci și în partea sud-vestică și nord-vestică a masivului. Autorul „Daciei preistorice”, Nicolae Densușianu a cercetat la fața locului vestigiile de pe platoul Istriței, în jurul anilor 1890-1900; a fost urmat de cercetările în teren ale profesorului B. Iorgulescu, în jurul anilor 1890-1892. Investigațiile acestora au fost continuate de arheologii Florentina Preda, Gh. Diaconu și profesorul M. Constantinescu, acesta din urmă fiind născut și crescut la poalele Istriței, în Breaza de Buzău.

Între rapsozii mirificei Istrițe, un mare poet contemporan, și unul dintre cei mai de seamă barzi ai eposului Istriței, este, în același timp și un eminent dacolog, poetul Ion Gheorghe, cu eposul „Cultul Zburătorului”.

O străduință meritorie au depus soții Marcela și Iulian Marin, pentru cunoașterea Dealului Istrița, în izbutitele lor cărți: „La poalele Istriței” și „Monografia comunei Breaza”, cărți de referință pentru cercetătorul de azi și de mâine a tainelor Istriței.

Merită citită descrierea Istriței făcută de cărturarul Alexandru Odobescu în monumentala sa lucrare „Tezaurul de la Pietroasa”:

„Pe laturile Istriței bolovanii de piatră văroasă ies la iveală, pe ici și pe colea, printre tulpini și arbori seculari, iar culmea lui de calcar, acoperită cu păduri stufoase, se osebește ca vârful cel mai înalt, din acea lungă șiră de dealuri cu vii, care în Coastele Carpaților se destinde, paralel cu Dunărea, de-a lungul câmpiei românești, și vine tocmai aproape de acolo, de se sucește deodată spre nord, către vechiul hotar al Moldovei. În dos, muntele se lasă repede în valea Nișcovului, în față, povârnișul său, mai oblu spre miazăzi, desparte podgoriile Tohanilor de ale Săratei, luând forma unui măreț amfiteatru, pe care-l străbate pârâul Orgoaia și sub care se întinde o măgură lată, ce poartă pe dânsa satele Pietroasa, Bădenii și Greceanca: două pripoare sau colți de munte, care înaintează până deasupra satelor, cercuiesc, la apus și la răsărit, amfiteatrul. Pe priporul dinspre răsărit, care pe la jumătatea suișului, lucrau în primăvara anului 1873 Ion Lemnarul și Stan Avram și ei arătară în urmă că ar fi găsit comoara într-o adâncitură a muntelui, dedesubtul poienei ce-i zic Via ardelenilor”. (este vorba de fascinantul Tezaur de la Pietroasa – n.a.).

Doctor J.F. Neigebaur, consul pentru Moldova și Valachia, membru al Academiei Regale de Științe de la Erfurt, membru al Institului arheologic de la Roma și a altor Academii europene, în cartea amintită mai sus, publica și un capitol referitor la Istrița și la vestigiile pe care cărturarul sas le-a văzut la fața locului în 1851. Observațiile sale sunt ele însele un adevărat tezaur:

„Pietroasa, sat în județul Buzău, între București și Focșani, în Valahia, sub muntele Pietrosul, care este numit și Istrița. Aici se vede un val de formă patrulateră cu o lungime de 715 picioare fiecare latură. Pe vârful celui mai înalt munte, de deasupra satului, se găsește un val în formă de cerc cu diamentrul de 20 picioare numit «Șura de aur». La șanțul din interior se găsește un pavaj de piatră și în împrejurimi mai multe gropi și temelii de zid, de clădiri, dispuse în șiruri, cioburi de sticlă și plăci de marmură subțiri. Un izvor învecinat este numit Izvorul (Fântâna – n.a.) Vulturului. Aici (în Dealul Istrița – n.a.) au fost găsite în anul 1838 obiectele valoroase de aur, care se află în Muzeul din București, obiecte care la început au fost vândute țiganilor drept obiecte din cupru. După ce a fost sfărâmată o mare tipsie (patera – n.a.), această comoară a fost salvată de la distrugere, iar valoarea ei a fost estimată la 8.000 de ducați”.

Cartea are anexată și o hartă a Daciei Traiane. (Traducerea textului a fost făcută de cunoscutul filolog germanist, Dănilă Simion). Pentru cei care doresc să facă echivalențele necesare, două picioare sunt un stânjen, iar Densușianu dă un stânjen = 1,89 metri.

Cercetând zona Istriței, Nicolae Densușianu ajunge și el la concluzia că vestigiile de pe coama dealului Istrița sunt ruinele unui vechi templu care servea la nevoie și de fortăreață. Tot el a remarcat, printre primii, și resturile unei alte construcții preistorice, sub poalele muntelui Istrița, în satul Pietroasa de azi, despre care cunoscutul arheolog Fr. Bock spune că zidurile puternicei fortificații de la Pietroasa avea o grosime ciclopică și că laturile acelei cetățui erau apărate de patru turnuri uriașe. Pe la anul 1866 însă aceste turnuri erau punctate prin enorme movile de ruine. Din mulțimea ruinelor de fortificații de diferite sisteme, și din resturile siturilor de acolo putem reconstitui două epoci diferite de civilizație: una preistorică și alta corespunzând timpurilor romane, care au ridicat fortificația de la Pietroasele pe temeliile zidurilor ciclopice anteromane.

Și N. Densușianu, și B. Iorgulescu, în Dicționarul geografic și istoric al județului Buzău, remarcă mulțimea de ruine și vestigii preistorice și antice din județul Buzău, mai toate fiind înregistrate, după cum spune memoria localnicilor, din vremea tătarilor celor mai mari, sau a Uriașilor. Încă Neigebaur remarcase existența unui sanctuar, înconjurat de un val circular cu diametrul de circa 7 metri, cu enigmaticul nume „Șura de Aur”, sanctuar ce era ocrotit de un patrulater fortificat, lung de 715 picioare fiecare latură, zid ce și astăzi se poate vedea pe latura nordică a platoului, grămezi imense de piatră căzute din zidurile fortificației. Platoul sacru al Istriței este înconjurat, în toate vecinătățile sale, de vestigii megalitice și este botezat cu toponime ce conservă, în memoria arhaică tradițională, ritualuri, credințe, obiceiuri, legende, ce urcă din timpurile creatorilor civilizației din epocile paleoliticului și neoliticului ale istoriei umane și în spațiul carpato-danubian.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Printre stelele cântului românesc (de orice fel!), o voce a strălucit timp de peste patru decenii prin frumusețea timbrală, agilitatea vocală de excepție, măiestria improvizației și excepționalul ei simț melodic. Denumită „comoara națională” a României, Aura Urziceanu Rully (după numele soțului ei, percuționistul canadian Ron Rully), supranumită Aura Borealis, și-a construit o faimă pe care nici un alt muzician român de jazz nu a reușit vreodată să o atingă, în companii dintre cele mai selecte ale genului. Iar dacă, din păcate, steaua ei a căzut recent în conul de umbră al istoriei, nu este decât vina istoriei în sine, aura ei încă luminând inimile și gândurile celor car au iubit-o necondiționat,  nu doar pentru calitățile muzicale dar și pentru caracteru-i de excepție.

Aura Urziceanu s-a născut pe 24 decembrie 1946 într-o familie de muzicieni. Tatăl ei, Nelu Urziceanu, concertmaistru în orchestra radio, i-a fost în același timp și primul profesor care i-a pus vioara în mână. Și totuși regina instrumentelor a părut a fi mai potrivită fratelui ei care a urmat calea tatălui devenind și rămânând violonist profesionst în Germania. „În 1959, Aura Urziceanu a debutat cu piesa «Vreau să cânt și eu la televizor», care s-a dovedit premonitorie, tânăra brunetă, cu păr lung, trăsături delicate și ochi de căprioară încântând publicul nu doar cu frumusețea sa, ci și cu vocea deosebită”, afirmă jurnalista Octavia Constantinescu în articolul ei din 17 septembrie 2023. (Accidentul care i-a năruit visul Aurei Urziceanu. Muzica nu a fost prima alegere a artistei | Newsweek Romania). Conform aceluiași articol, artista avea în vedere dansul mai curând decât cântul, un vis întrerupt de un banal accident care însă i-a deschis alte căi către faimă. Astfel a descoperit cântul în compania profesoarei Florica Orăscu de la Școala Populară de Artă din București; vocea ei s-a făcut  remarcată la Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia din 1963, apoi la ediția din 1965, care a propulsat-o pe scena Sala Palatului din București, sau la Teatrul Satiric-Muzical. La 16 ani era distribuită în spectacolul Jazz-jazz-jazz unde cântă în compania unor monștri sacri ai jazzului român la acea oră, pianistul Iancsi Korossy și contrabasistul Johnny Răducanu. Una dintre realizările-i notabile, o adaptare free-jazz a Rapsodiei numărul 1 de George Enescu, i-a deschis porțile către infinitul univers al muzicii de jazz. „Cântam un cântec până mă plictiseam, și atunci, ascultând armonia, am început să cânt o altă melodie. Cornel Chiriac de la radio m-a luat de mână într-o zi la radio și mi-a spus «vino să îți pun muzica pe care o faci tu; se numește jazz și aparține americanilor». Și mi-a pus prima melodie cântată de orchestra Duke Ellington, care pentru mine a fost o revelație fenomenală…și Ella Fitzgerald. Iar când am auzit-o…cânta la fel ca mine! M-am referit la improvizațiile ei pentru care a rămas faimoasă.” (din interviul acordat Rompost). Au urmat turnee în Rusia, Israel și Germania, unde este remarcată de un important producător de la CBC Canada, care i-a oferit contractul pentru televiziune și radio; prima ei aparție canadiană a fost în calitate de oaspete al emisiunii lui Ray St. Germain. Unele anale jurnalistice afirmă că Aura Urziceanu a fugit în Canada! Nimic mai fals, așa cum artista se confesa unui intervievator de la postul de radio Miorița din Toronto, Marina Rîmniceanu, cândva la finele decadei 90; „nu am fugit din România, nu am avut de ce, pentru că familiei Ceaușescu nu-i plăcea jazzul, așa că mi-au dat voie să plec”. Fapt confirmat de nenumăratele ei reveniri în țara pe care a iubit-o întotdeauna; ca excepționalul concert de la Sala Palatului din 1973, ori reprezentarea României la Festivalul Internațional de la Knoke din Belgia din 1971, când Aura Urziceanu aducea României prestigioasa Cupă Europeană, împreună cu Premiul Presei; la fel cum se va întâmpla câțiva ani mai târziu în gimnastica română – când Nadia Comăneci obținea nota maximă, 10, la olimpiada de la Montreal din 1976 – Aurei i-a fost acordată nota 10 de către toți membrii juriului, fapt unic în cei 11 ani de existență ai festivalului belgian.

Revenind la debutul canadian, cînd Aura cânta la unicul club de jazz din Winnipeg, Manitoba, Canada, Club Morocco, acest debut nu a reprezentat doar un succes uriaș pentru tânăra româncă, dar și șansa de a se face auzită chiar de „ducele” jazzului american. Duke Ellington se afla la Winnipeg chiar în seara când artista intrepreta alături de septetul de jazz la clubul respectiv. Conform amintirilor artistei, norocul a făcut ca Duke Ellington după concertul său să nu găsească o masă la restaurantul de lângă club, unde dorea să ia cina; ducele atunci a fost invitat la club la o băutură din partea casei chiar în timp ce Aura cânta. Impresionat de incredibilul ei talent vocal, ducele invitat-o la masă, a doua zi la o sesiune de jazz doar cu el la pian, oferindu-i apoi un bilet de avion la New York. Așa a început una dintre cele mai fructuoase și extinse cariere din jazzul modern și posibil a întregii muzici așa-zis „ușoară” a României. Nimic ușor în întreaga performanță a Aurei Borealis, deși artista improviza pe orice scenă cu o ușurință și dezinvoltură naturală pe care nici o altă cântăreață româncă a dovedit-o!

Când și-a început turneele cu orchestra Duke Ellington în 1972 Aura Urziceanu își cunoscuse deja soțul, bateristul Ron Rully cu care și-a împărțit o viață de peste 43 de ani plină de evenimente artistice, de iubire necondiționată, dar și de drame familiale (boala congenitală de inimă a băiatului lor, care a necesitat îngrijire specială, ori boala incurabilă a lui Ron, pentru care s-au retras la Barrie, Ontario, Canada, Aura încetând turneele în 2010 pentru a-l îngriji). Ron Rully era el însuși un artist de jazz consacrat, ani în șir percuționist cu Duke Ellington, în cvartetul Moe Koffman, sau înregistrând alături de Oscar Peterson ori Anne Murray.

Mă reîntorc însă la începuturile acelei extraordinare cariere a vieții Aurei, când Duke Elington o va aduce pe cele mai importante scene ale jazzului mondial; Newport sau Carneggie Hall. Un articol publicat pe http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm afirmă că Aura Urziceanu, pe care ducele o prezenta „Aura din România”,  a fost aplaudată timp de 18 minute în șir la festivalul de Jazz din 1972 de la Newport. New York Times o declara atunci un fenomen vocal. Același articol afirmă că ducele a încredințat Aurei Urziceanu toate solo-urile feminine până  la moartea sa în anul 1974. După debutul de la Carnegie Hall, criticul John S. Wilson publica: „Aura și-a fîcut o apariței la fel de dramatică pe cât de senzațională la debutul de la Carnegie Hall, așa cum și-ar putea imagina până și mintea febrilă a unui scenarist de la Hollywood de pe vremuri… Dansând peste notele în sus, aproape de pragul limitelor auzului, terminându-se cu o notă înaltă…a adus casa plină în picioare și aplaudând.” O altă apariție a Aurei în compania Toronto Symphony Orchestra într-un concert de stil pop-simfonic, a stupefiat publicul canadian prin întinderea vocală de excepție, ușurința cu care interpreta diferite stiluri, de la muzică pop, jazz la aranjamente de muzică clasică, populară sau chiar disco,  aducându-i recunoașterea și pe tărâm canadian unde era mai puțin cunoscută decât în Europa sau Statele Unite. „Întinderea ei vocală depășește pe cea a Sarahei Vaughn ori Cleo Laine… afirma criticul canadian John Kraglund. După sunetele auzite pe scena Forum noaptea trecută, sunt pregătit să cred asta. Iar mai important, era o muzicalitate admirabilă în modul în care își utiliza vocea , care are o claritate și bogăție pe care nici măcar difuzoarele scenei nu au putut-o denatura… Intensitatea crescândă a interpretării piesei Special Way de B. Hughes a făcut ușor de înțeles faptul că a fost favorizată de Duke Ellington ca interpretă a cântecelor sale.” (http://www.barriejazzbluesfest.com/Aura%20Rully.htm).  Aș aminti aici că ducele de asemenea a dat Aurei șansa de a cânta în compania idolului ei, Ella Fitzgerald.

Ron Rully, Quincy Jones, Aura Urziceanu și Ray Brown

După moartea lui Duke Ellington, Quincy Jones a reușit imediat să o convingă să semneze un contract cu orchestra sa, pe care a însoțit-o în nenumărate turnee în Statele Unite și Japonia, la fel ca și în Europa, la Copenhaga ori Stockholm. Conform mărturisirilor artistei, turneele  au coincis cu problemele cardiace ale fiului lor, care a avut nevoie de operație; pentru a-și achita toate obligațiile, atât profesionale cât și familiale, Aura zbura în Statele Unite pentru a cânta seara, după care se reîntorcea în Canada dimineața pentru a fi alături de fiul ei în spital. Iar acest program a durat șase săptămâni! Au urmat alte două luni și jumătate de turnee în Japonia, pentru care Aura a fost nevoită să lase copilul la mama ei în România. Aceste turnee erau foarte intense și nu ofereau nici o clipă de odihnă, în compania unor monștri sacri ai jazz-ului, Quincy Jones, Dizzie Gillespie, Ray Brown, sau Sarah Vaughn. Reînnoirea contractului a adus totuși o relaxare a programului, Aura semnând pentru doar 3 luni de turnee pe an, în rest având concerte și înregistrări. După Quincy Jones au urmat colaborări intensive cu Thad Jones sau Mel Lewis Band, soldate cu un număr impresionant de înregistrări (Everything Must Change, Route 66, I Wish You Well) și apariții alături de cele mai importante jazz big-bands ale Europei, ca Orchestra de Jazz Suedeză, ori Big-Band Radio din Danemarca.

Fiecare înregistrare aducea ceva nou în interpretarea Aurei, rezultând în nu mai puțin de șase versiuni cu piesa Oh, My Love, trei versiuni ale cântecului Special Way ori cele trei interpretări ale piesei I Found Love Again. Cu fiecare cântare, Aura avea altceva de spus, aducând permanent o noutate improvizatorică, o sonoritate inedită, care conferea fiecărei piese un alt caracter. Zeci de  înregistrări la Electrecord, Change Records, Supraphon, P-Vine Records, Bask Records, Roton sau Pink Elephant au imortalizat incredibila ei virtuozitate vocală pe care, cred eu, nici o altă cântăreață româncă nu a putut să o atingă. Mai mult, Aura și-a produs propriile aranjamente vocale ale unor piese cunoscute, demonstrând excepționalu-i talent nativ; cântecul lui Frank Sinatra We’ll Be Together Again, As times goes by de Herman Hupfeld, piesă devenită faimoasă datorită filmului Casablanca din 1931, balada lui Harold Arlen Over the Rainbow din Vrăjitorul din Oz, ori cântecul popular britanic Scarborough Fair. De la re-interpretările unor piese cu caracter folcloric (Ionel, Ionelule sau Sanie cu zurgălăi), la versiunile jazzistice ale unor piese clasice (Aria din Suita Nr. 3 în re major de Johann Sebastian Bach sau Rapsodia Nr. 1 de George Enescu) ori propriile adaptări vocale ale unor standarde jazz (ca Take Five semnată Dave Brubeck), Aura a strălucit ca un luceafăr, umflând piepturile românilor de mândria că este a noastră.

Dincolo de activitatea-i artistică de excepție, Aura a dovedit comunității române toronteze că nici caracterul ei nu este mai prejos. Nu a refuzat nici o participarea la întâlnirile artistice ale comunității, pe care directorul de la Observatorul, unica revistă culturală cu activitate constantă și în zilele noastre, domnul Dumitru Popescu le numise simbolic șezători. „Mi-o amintesc pe Aura, la fel ca și pe soțul ei Ron Rully care veneau la șezătorile noastre. Povești frumoase și dezamăgirile Aurei de cum a fost tratată de oameni în care a avut încredere în Romania.” Aura nu a refuzat nici un interviu la diversele invitații ale platformelor media încă active la acea vreme în Toronto. Un redactor de la postul de radio Miorița, Marina Rîmniceanu, mi-a oferit un portret al unui caracter dee excepție: „Aura Urziceanu era de o modestie rară, era o persoană normală din toate punctele de vedere, permanent recunoscătoare pentru orice promovare pe postul nostru. Îmi amintesc că m-a condus acasă cu mașina de nenumărate ori – deși locuiam departe – după interviurile noastre în direct care se terminau noaptea târziu. Am colaborat cu ea intensiv la prezentarea concertului ei în Markham la începutul anilor 2000 și am rămas pentru totdeauna un admirator al caracterului ei ireproșabil.”

O târzie apariție publică a Aurei Urziceanu ar fi trebuit să se întâmple la Palais Royale din Toronto într-un eveniment care ar fi încheiat fulminant anul 2014. Concertul a fost anulat! În iunie 2015 este semnalată ca participant onorific la festivalul de Jazz de la Barrie, care ar fi devenit ultima sa apariție publică,  dar din păcate nici un document nu a păstrat o urmă  a participării ei la acel festival. Anul 2015 este anul unei pierderi sufletești irecuperabile; moartea soțului Ron Rully după o lungă perioadă de suferință.

Un raport recent al jurnalistei Sakchi Khandelwal oferă o imagine teribilă a existenței actuale a artistei în articolul Forgotten Jazz Artist Aura Urziceanu: A Tragic Tale of Isolation and Neglect; conform acestei scriei, Aura ar trăi într-o mizerie mai mare decât fostul multi-milionar Irinel Columbeanu, uitată într-o casă de bătrâni din Canada, suferind de Alzheimer (https://bnnbreaking.com/world/canada/forgotten-jazz-artist-aura-urziceanu-a-tragic-tale-of-isolation-and-neglect). Nu am reușit să confirm afirmațiile jurnalistei, ori să aflu mai multe despre condiția compatrioatei noastre. Aparent, artista s-a izolat în singurătate, aura ei pălind încet și așezând praful uitării peste imaginea uneia dintre cele mai complexe și meritorii personalități artistice ale României moderne. Nu însă înainte de a trimite comunității ei din țara adoptivă, Canada, un mesaj plin de optimism și dragoste: „Vă urez sanatate. Să vă bucurați de tot ce vă place. Să vă bucurați de familie, de copii, de soare, de ploaie, de flori, de iarba verde. Să vă bucurați de ceea ce noi romanii am moștenit de pe pământul românesc, care este sfânt. Să ne bucuram unii de alții. Nu trebuie să ne complimentăm. Dacă zâmbim, e perfect.” (din interviul acordat Rompost).

Dacă steaua ei a apus, Aura Urziceanu Rully Borealis este și va rămâne pentru eternitate, „comoara națională” a României și mândria diasporei române din Canada.

De la Toronto,

Mihaela Fășie Cudalbu, Muzicolog

Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu) de străveche origine desigur şi de o mare adâncime. Un om primeşte de la ursite privilegiul „vieţii fără moarte şi tinereţii fără îmbătrânire”. Acesta trece pe lângă un oraş şi întreabă pe un târgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de când sta oraşul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit oraşul de aci? întrebă el. — Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de păşune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ţine minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfârşit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trâmbiţe, tobe, steaguri, veselie. — De când o oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.

Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î]i răpeau tatarii din turmă şi el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână şi s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi râseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dâmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acuma găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni?

Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbeşti tu? De când sunt eu există toate cîte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari şi rumâni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic”. Omul pururea tânăr râse , îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut.

Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe uliţe mese cu cîte un grămătic şi la ele cei 100 000 de dorobanţi şi seimeni depunându-şi jurămintele asupra formulei:

Juraţi pe această sfântă Evanghelie şi pe această cinstită cruce că veţi fi cu Constantin Vodă un suflet şi un sfat, ascultându-l şi ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât şi în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieţii sale şi în tot cursul vieţii voastre, şi nu veţi fi trădători către el, nici veţi lucra împotriva lui. Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii şi pe cruce, ziceau: da! Ţăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe şi ramuri verzi, mere, lămâi, năramze şi capete de berbeci, sau îi închinau miei şi căprioare sălbatice. Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:

„De ţi-e voia să dăruieşti pe cineva, [î]l dăruieşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci; daca ţi-e voia, să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mâna. Iar daca ţi-e voia să te mânii sau să urgiseşti pe cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă cu toţi boierii tăi şi-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata aşa-i fă. Căci daca şezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruieşti; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oştile tale de tine… Să le dai să bea din destul şi cât vor vrea, şi tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; şi, de-ţi va greşi vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.”

Așa se trăia pe la anul 1520.

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.

Ea e acoperită cu pietre scumpe şi mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ţinând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoşilor şi între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete şi aripi) şi sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.

Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închişi, căutătura tristă şi întoarsă oarecum în sine însuşi, sprâncenile lungi, nasul fin, faţa lungăreaţă şi palidă, barba mică şi neagră în furculiţe, părul capului lung acoperind spatele şi umerele.

E Ştefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanţ scump care se ‘ncheie într-un engolpion de aur¹.

Dar daca vremea, acest veşnic regisor , a scos din nou piesa din arhivă şi ne-o reprezintă astăzi cu costume
schimbate şi cu alţi actori, oare omul pururea tânăr , geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?
Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei , a ţărânei , ci a trecutului?

Notă:

1. Prescrierea unor ctitoreşti odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.

[19 martie 1881]