Întotdeauna ne-a aprins imaginația speranța nemuririi într-un mod mai profund decât simpla menționare glorioasă a numelui în legende și cărți de istorie.

Marele gânditor Mircea Eliade și-a arătat deschiderea față de posibilitatea nemuririi îndeosebi în articolul „Folklorul ca instrument de cunoaștere” (Revista fundaţiilor regale – 1937).

Iată un citat elocvent și concluziv din acest articol:

„Problema morţii, după părerea noastră, poate fi atacată dintr-un nou punct de vedere, dacă ţinem seama de faptele şi concluziile de mai sus. Înainte de toate, se cuvine să ne întrebăm întru cât mai poate fi validă argumentarea pozitivistă contra ipotezei supravieţuirii «sufletului», când avem un număr convenabil de mare de cazuri (levitaţiune, incombustibilitate) care dovedesc autonomia omului în cadrul legilor fizice şi biologice. Pozitiviştii au negat în general posibilitatea supravieţuirii sufletului, întemeiaţi pe legile vieţii organice (relaţia creier-conştiinţă, condiția celulei, etc.). Dar aceste legi ale vieţii organice sunt uneori suspendate; bunăoară, în cazul cărnii pe care jăratecul nu o vatămă. Este adevărat că împrejurările în care se realizează incombustibilitatea sunt excepționale; dar tot atât de excepțional este şi faptul morţii. Corelaţia creier-conştiință poate fi perfect validă în condiția umană, dar nimeni nu ne poate spune dacă că nu este anulată în clipa morţii. Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice. Suntem îndreptăţiţi s-o facem; pentru că, dacă seria credințelor folklorice este verificată în punctul a, d, c, d… avem dreptul să credem că ea ar putea fi verificată și în punctul n,  o,  p”.

Articolul integral poate fi citit pe site-ul Bibliotecii Unversitare „Mihai Eminescu” Iași.

Alți mari gânditori moderni ai lumii care au întrezărit o posibilitate a „amprentării” de către sufletul individual a unei mari conștiințe universale, transcendentă temporal, sunt istro-românul Nikola Tesla: „Creierul meu este doar un receptor, în Univers există un nucleu din care obținem cunoaștere, putere și inspirație. Nu am pătruns în secretele acestui nucleu, dar știu că există”, hindusul Sri Ramana Maharshi, care credea că „mintea este un mediu prin care o conștiință cosmică universală se poate exprima”, Aldous Huxley – care a surprins „subconștienul colectiv” în cartea sa „Porțile Percepției. Raiul și Iadul”, pe care o încheie, dealtfel, cu o pledoarie întru supraviețuirea sufletelor individuale într-o „congregație” a tuturor sufletelor, Rupert Sheldrake – susținător al ideii de subconștient colectiv, precum și celebrul dr. Carl Jung, artizan al curentului psihologiei analitice bazate pe sub-conștientul colectiv. Ideea de bază e că menținerea unei amprente a sufletului individual pe orizontul unui sub-conștient colectiv independent de granițele temporale ar asigura, practic, un fel de „nemurire”.

Legături între Eliade și Carl Jung

În zilele noastre găsim ușor articole care surprind similarități între operele lui Mircea Eliade și cele ale părintelui psihologiei analitice. Spicuim câteva.

Astfel, universitarul Gheorghe Glodeanu scrie „Mircea Eliade este creatorul unui univers imaginar propriu, în care realul se împleteşte mereu cu imaginarul şi cu universul fabulos al miturilor”, încă din startul articolului său „Semnificaţiile ezoterice ale onomasticii în proza lui Mircea Eliade”.

Subliniem „universul fabulos al miturilor” fiindcă găsim un citat similar în cartea „Omul și simbolurile sale”, de dr. Carl Jung.

„Nu ne permitem să fim naivi în abordarea viselor. Ele își au originea într-un spirit care nu este uman, ci este mai degrabă ca o respirație a naturii – un spirit al zeiței frumoase, generoase și crude în același timp. Dacă vrem să caracterizăm acest spirit, în mod cert ar trebui să ne apropiem de el prin intermediul miturilor antice, al fabulelor pădurilor primordiale și apoi al conștiinței omului modern”, spune Jung, la pagina 59, a cărții „Omul și simbolurile sale” (Editura Trei).

Revenind la Eliade, „Marea Zeiță” amintită de Carl Jung, e foarte bine surprinsă în teza de doctorat în filologie (2016) a Nadejdei Ivanov „Arhetipul Animus-Anima în proza lui Mircea Eliade”, cu mențiunea că arhetipurile Animus-Anima sunt concepte de bază în psihologia analitică a lui Carl Jung.

„Mircea Eliade definește Marea Zeiță ca pe un principiu ontologic esențial: divinitatea ‘Totului’, creatoarea Cosmosului și a vieții. În ea se armonizează cele două planuri: psihic și cosmic și tot în ea se contopesc toate contrariile: moartea și viața, binele și răul, sacrul și profanul, beatitudinea și durerea etc. Prin urmare, bărbatul și femeia se desăvârșesc în unire mistică numai dacă iubita ascunde în sine ‘taina’ divinității – eternul feminin. Într-un plan de asociații teoretice mai larg, zeița feminină a imaginarului colectiv analizată de Mircea Eliade poate fi înțeleasă din perspectivă psihanalitică ca Anima – complexul inconștient arhetipal ascuns de conștiința masculină în profunzimea psihică. Astfel, iubita asupra căreia se proiectează feminitatea obscură a bărbatului, integrează totodată, în sine, imaginea divină a Marei Zeițe”, scrie Nadejda Ivanov despre mitul androginului la Eliade.

Iar despre Mitul reintegrării la Eliade, Nadejda Ivanov afirmă:

„Aici, Mircea Eliade se axează prin stipularea principiilor cosmogonice de revenire la totalitate, accentuând și valoarea semantică a acestui mare arhetip asupra ființei umane. Așadar, pentru că Marele Cosmos și viața sunt create de Marea Zeiță, spune doctrina lui Eliade, bărbatul va reuși să integreze nivelurile cosmice, prin urmare, și nivelurile psihice, începând cu asceza psihică și finisând cu o exaltare după o unire cu acel principiu feminin propriu care reprezintă «Mama» Totului, zeița vieții și a Morții”.

Cât despre „Marele Tot”, Nadejda Ivanov explică:

„În cele din urmă, reconfigurarea eului, așa cum vom depista acest proces la personajele lui Mircea Eliade, pornește din structurile profunde ale psihicului și se extinde până la reintegrarea în Marele Tot, numit de unii Brahman, alții Dumnezeu, Sinele Total sau Marele Tot”.

Evident, în ce ne privește, „Marele Tot” poate fi privit și ca o reflexie a subconștientului colectiv independent de granițele temporale.

În cartea „Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, Doina Ruști proiectează Eternitatea la Eliade în felul următor:

„Reprezentând o ipostază a dumnezeirii și fiind un spațiu al libertății absolute, temă și simbol important, eternitatea exprimă o năzuință arhaică a omului de a scăpa de sub teroarea timpului și a istoriei. Pentru hinduși, această eliberare înseamnă găsirea momentului favorabil pentru a ieși din timp, pe câtă vreme pentru creștini eternitatea presupune identificare totală cu timpul lui Cristos, dobândit prin moarte și înviere. Personajele lui Eliade evadează din timpul profan pentru că descoperă hierofaniile care leagă lumea de eternitate sau pentru că au revelația adevăratului sens al morții. (v. evadare, timp, moarte)”.

În aceeași carte, Doina Ruști scrie despre „Coincidentia Oppositorum”, printre altele:

„Ioan Petru Culianu, studiind tema călătoriilor în lumea de dincolo, face observația că actualmente, mai exact, în ultimii 30 de ani, a dispărut din literatură (sau din ritualurile moderne legate de moarte) viziunea iadului sau a judecății de apoi. Această idee este anticipată de Eliade; el spune că viața și moartea nu sunt diferite. Acest paradox poate fi cunoscut în timpul vieții, dar este camuflat. Viziunea despre armonizarea contradicțiilor ascunde nemulțumirea adâncă a ființei în legătură cu destinul ei: ‘Faptul că aceste teme și motive arhaice trăiesc încă în folclor și ies mereu la iveală în lumea onirică și imaginară dovedește că misterul totalității face parte din drama umană. El revine sub aspecte multiple și la toate nivelurile vieții culturale – în teologia mistică și în filozofie ca și în mitologiile și în folclorurile universale; în visele și în fanteziile oamenilor moderni, ca și în creațiile artistice’”.

„Reintegrarea contrariilor, ‘Coincidentia Oppositorum’, este cheia de boltă a sistemului lui Jung, afirma Eliade, într-un dialog cu psihologul elvețian, publicat în volumul «Briser le toit de la maison»”, e prima frază din articolul „Integrarea Contrariilor la Eliade și Jung. O analiză complexă”, de George Silion.

În același articol găsim conceptul de transconștiință, o posibilă formă de manifestare a sub-conștientului colectiv:

„Transconștiința este de fapt conștiința religioasă care își recunoaște arhetipurile – este o realitate pe jumătate ontologică- pe jumătate psihologică, în care simbolurile se reunesc într-o primordială unitate. (…) Ideea de transconștiință reprezintă una din cheile epistemologice ale lucrărilor lui Eliade. Ea explică atât problema ontologică – modul cum sacrul se manifestă, influențând conștiința omului religios, cât și comportamentele arhaice – recunoașterea sacrului conduce la transformarea unui personaj istoric  într-un personaj mitic sau al unui eveniment istoric în istorie exemplară.”

Totuși, Ioan Petru Culianu se distanțează de unele crezuri ale lui Eliade.

„Ce îi reproşează, mai exact, Ioan Petru Culianu lui Mircea Eliade? În primul rând, faptul că uneori ‘vorbeşte cu imprudenţă de difuziunea «universală» sau «aproape» universală (ori altele asemănătoare) a unui motiv sau simbol religios. De asemenea, lui Culianu i s-a părut neverificabilă teoria eliadescă a «arhetipurilor», spre deosebire de cea a lui Jung care este, în anumite limite, verificabilă”, se arată în articolul „Aventura unei relaţii: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (I)”.

Însă pentru scopurile articolului nostru e foarte important un citat din articolul „Măreață e împărăția minții. Studiul religiei ca experienţă salutară la Ioan Petru Culianu”, de Eduard Iricinschi, cu accent pe concepția energetică a sufletului, posibil ca un fel de spirală energetică.

„În teza sa de licență, Culianu preia și rafinează înțelegerea aspectelor pragmatice ale experienței extatice, de o natură ieșită din comun, la Ficino și Kristeller, însă se adresează lucrărilor lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Mircea Eliade și Charles Richet, pentru a oferi cadrul interpretativ necesar unei ‘concepții energetice a sufletului’.

Pe plan epistemologic, scrierile lui Eliade, împreună cu psihologia analitică a lui Jung, filosofia lui Heidegger și ecourile existențialiste din opera lui Kristeller, i-au furnizat lui Culianu o metodă de interpretare a faptelor religioase în cheie ‘energetică’: expresiile unor realități supramundane ce ar fi putut fi accesibile cercetătorilor curioși, dar și răbdători, ascetici, dar și imaginativi ai lumilor spirituale”, afirmă Eduard Iricinschi.

Spirala din Zorile – „Cartea românească a morților”

Eliade, când a scris „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, nu știa de spiralele neolitice. Revin asupra unui citat din „Folklorul ca instrument de cunoaștere”, de Eliade:

„Cum asupra acestui fapt ireversibil, moartea, nu avem nici un fel de «document» în limitele experienţii umane normale, putem să ne îndreptăm atenţia asupra credințelor folklorice.”

De fapt, în ultimii ani s-a conștientizat că există astfel de „documente” și, mai mult, ele datează din neoliticul românesc.

Regretatul Ion Ghinoiu, fost șef al sectorului de etnografie al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, arată că a existat o Carte românească a morților, la fel cum a existat Cartea Tibetană a Morților despre care a scris Mircea Eliade.