Alexandru Vlahuță spunea următoarele despre Nicolae Grigorescu: „Nu ştiu dacă mai e pe lume vreo ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist; ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişând cum a înfăţişat, pe pânzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut cu aceasta neamului nostru unul dintre acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni.”

Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în satul Pitaru, comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa, fiind cel de-al şaselea copil din cei şapte pe care familia Ion şi Ruxandra Grigorescu îi avea. Tatăl său Ion Grigorescu era de profesie notar, iar mama sa, Ruxandra, croitoreasă. Micul Nicolae avea doar cinci ani când tatăl lui a murit, lăsându-i pe cei mici cu lipsuri şi nevoi. Mama, croitoreasă de meserie, a considerat că le va fi mai bine copiilor la Bucureşti, aşa că, în scurt timp de la moartea tatălui, întreaga familie pleacă la Bucureşti, unde se stabileşte la o mătușă din Mahalaua Cărămidarilor. „…Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu… Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit”, îl descria mai târziu Alexandru Vlahuţă.

Frumoșii ani ai copilăriei

Nicolae şi-a petrecut anii copilăriei pe la mai mulţi meşteri zugravi, cum au fost Gheorghe Puiu din Olari, la fratele acestuia, Dragomir şi mai apoi la Naie Pantelimonescu, un pictor bisericesc celebru.

Iar pe la vârsta de zece ani, a intrat în ucenicie la un iconar celebru în epocă: Anton Chladek. A stat doi ani la el, unde a cunoscut oameni din înalta societate, dar mai ales fineţea realizării miniaturilor. După doi ani s-a întors acasă, pregătit să devină stâlpul familiei: „[…] am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s – că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!”, îşi amintea peste ani Grigorescu.

În anul 1850, iese din ucenicie, şi începe să picteze acasă iconiţe pe care mai apoi le vindea pe la târguri, fiind pregătit să devină unicul susţinător al familiei.

În anul 1853, la doar 15 ani, pictează mai multe icoane pentru biserica din Băicoi şi pentru Mănăstirea Căldăruşani, opere care în opinia criticilor se remarcă printr-o experienţă artistică inimaginabilă pentru o vârstă atât de fragedă.

În anul 1856, realizează compoziţia istorică „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă, la 5 ianuarie, domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii, răsplata din partea domnitorului fiind de 100 de galbeni. Mai mult, Ştirbei a trimis lucrarea la Eforia Şcoalelor şi a precizat că petentul trebuie ajutat să înveţe o limbă străină şi să-şi completeze „învăţăturile regulate ale picturii” şi de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate. La 24 ianuarie 1856, Colegiul Sfântul Sava primea o adresă prin care era solicitată primirea lui Nicolae Grigorescu la cursuri.

This slideshow requires JavaScript.

Se semnează NICU

Mâna de artist începe să i se formeze, iar oamenii bisericii îl angajează la început pentru diferite picturi. Mici icoane sau picturi murale din acea perioadă el avea să le semneze simplu, într-un colţ: NICU. Una dintre primele sale mari lucrări a fost la mănăstirea Zamfira din Prahova. Acolo s-a îndrăgostit prima dată şi tot acolo şi-a cunoscut mentorul spiritual, bătrânul călugăr Isaia. Despre mica romanţă, pictorul povesteşte: „Eram de 15 ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeteasmă. Acolo, am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am împrietenit. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca-n vis”. Tânărul artist o îndrăgeşte atât de mult pe fată încât ea ajunge să fie pictată, lucru observat chiar de meşterul zugrav: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici”.

Completarea studiilor

În anul 1856, realizează compoziţia istorică „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă, la 5 ianuarie, domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii, răsplata din partea domnitorului fiind de 100 de galbeni. Mai mult, Ştirbei a trimis lucrarea la Eforia Şcoalelor şi a precizat că petentul trebuie ajutat să înveţe o limbă străină şi să-şi completeze „învăţăturile regulate ale picturii” şi de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate. La 24 ianuarie 1856, Colegiul Sfântul Sava primea o adresă prin care era solicitată primirea lui Nicolae Grigorescu la cursuri.

Rafinarea stilului iconografic

În aceşti ani, Grigorescu este preocupat de aspectele tehnice necesare desfăşurării meşteşugului zugrăvelii, fiind în căutarea unei amprente proprii de aplicare a clasicismului în iconografia tradiţională. Însă, în momentul în care a început să execute gravuri după operele marilor maeştri din Apusul Europei pentru realizarea compoziţiilor sale de natură religioasă, el a înţeles că se impunea cu să urmeze studii de pictură serioase.

La 25 februarie 1856 a terminat prima lui icoană remarcabilă – cea a Sfântului Spiridon –, care fusese comandată de corporaţia băcăuanilor.

În anii 1856-1857, Grigorescu zugrăvește în întregime biserica nouă a mănăstirii Zamfira, din judeţul Prahova, în tehnica frescei și a uleiului, onorariul primit fiind de circa 500 de galbeni – cam dublul unei burse de studii la vremea aceea – acesta fiind şi motivul pentru care tânărul artist nu ajunge să studieze la „Sfântul Sava”. A pictat toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărăteşti, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful şi praporul mănăstirii, ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Naţional de Artă al României.

La 7 septembrie 1856, Grigorescu a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploieşti, aproape de Zamfira, o nouă petiţie, în care arăta: „Dorinţa d-a merge în Academia de pictură din Roma spre perfecţiunea artei ce eserses mă făcu să îndrăznesc a mă prezenta înaintea măriei sale fostului domn Barbu Dimitrie Ştirbei, cu o mică compoziţie intitulată Scăparea stindardului de Mihai Viteazul, arătând totodată şi dorinţa-mi d-a mă perfecţiona în arta picturii: însă în loc d-a mă trimite la Roma, m-a încurajat cu o gratificaţie în bani, lucru ce nu doream, având de scop a lucra nu pentru bani, ci spre a fi trimes pentru perfecţionare, ca să poci şi eu o dată a lucra cu cele mai vii coloare vreuna din faptile strălucite ale bravilor noştri prinţi”.

În iulie 1857, moment în care lucrările la Mănăstirea Zamfira erau aproape gata, Eforia Şcoalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secţie de grafică. Între 25 şi 30 septembrie, Grigorescu participă la concurs, alături de Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare şi era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu, iar cel din urmă a câştigat, locul fiindu-i rezervat special, conform uzanţelor vremii. Grigorescu a înţeles atunci că nu va putea să ajungă niciodată să studieze în străinătate ca bursier al statului.

Timp de trei ani la Agapia și o capodoperă

La scurt timp, soarta a făcut ca stăreţia de la Agapia să-i propună pictarea mănăstirii, unde artistul avea să înfiinţeze şi o şcoală de pictură destinată călugăriţelor.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile în care tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume”. Cu toate că uşile închise de care se lovea în încercările sale de a obţine o bursă erau dese, iar pictura bisericească nu o mai vedea decât ca pe o modalitate de a obţine bani, perioada petrecută la mănăstirea Agapia a fost definitorie pentru arta sa. „Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat – o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei”, spunea Vlahuţă.

This slideshow requires JavaScript.

El a folosit aici stilul retoric şi primitiv al primilor pictori de şevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile şcoli de pictură bisericească care apăruseră în Ţara Românească.

În perioada lucrărilor de la Agapia, printre oaspeţii mănăstirii s-a aflat şi Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, care a apreciat calitatea lucrărilor şi a insistat ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără niciun concurs sau diplomă de studii secundare.

Aici trebuie menționat că picturile murale de la Zamfira şi picturile de la Agapia au fost cele mai importante realizări din viaţa artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea în ţara noastră.

Pe 2 aprilie 1858, Nicolae Grigorescu semna contractul. Misiunea: pictarea întregii Scripturi. Timp de aproape trei ani, pensula lui a prins stilul Renaşterii – liniile, formele şi culorile lui Tizian, da Vinci sau del Sarto pot fi identificate cu uşurinţă. Şi nu acesta este motivul pentru care pictura murală în ulei mănăstirii Agapia este atât de specială. Aura magică şi-o capătă prin prisma chipurilor, căci Grigorescu găseşte sfinţii printre ţărani şi printre oamenii bisericii – cu riduri, cu piele arsă de soare, cu mâini muncite. „[…] cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: ‘Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici… tot aşa am să stau…’”, spunea Grigorescu despre muzele sale.

La întâlnirea cu mănăstirea Agapia, oricărui vizitator i-ar fi greu să creadă că toată acea măreţie a fost realizată de mâinile unui tânăr de 20 de ani, care nu calcase în viaţa lui într-un muzeu. El spunea că „icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura – fără compas şi fără cumpănă”.

Conform documentelor vremii, pictorul a primit ultima tranşă de bani pe 7 mai 1860, urmând ca până la plecarea sa la Paris, în toamna lui 1861, să mai realizeze o altă operă bisericească de mare anvergură: biserica Puchenii Mari. Doar icoanele au mai supravieţuit timpului; pictura murală s-a degradat din cauza intemperiilor, iar restauratorii nu au fost aleşi pe măsura artisului original. Grigorescu şi-a pus semnătura şi pe icoanele de la biserica din Băicoi sau mănăstirea Căldăruşani – aici există una dintre cele mai complexe icoane din România, „Duminica tuturor sfinţilor”.

Nicolae Grigorescu la Paris

La 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, bursa obţinută fiind de 260 de galbeni. A locuit mai întâi la la hotelul Corneille apoi în Cartierul Latin şi a intrat la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir şi unde va studia desenul şi compoziţia.

În toată perioada petrecută la Paris, Grigorescu a realizat o serie de copii după vechii maeştrii ai picturii, urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru. Însă, vocaţia sa de peisagist, îl atrage către el Şcoala de la Barbizon, aflată într-un sat celebru în acele timpuri prin arta înnoitoare a unor artişti precum Jean-François Millet şi Théodore Rousseau, stabiliţi chiar aici.

Se mută la Barbizon, unde îşi desăvârşeşte educaţia crtistică prin asimilarea experienţei unor artişti precum Gustave Courbet ori Théodore Rousseau.

Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică, unele dintre ele făcând parte din Tezaurul României care a fost dus spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul Primului Război Mondial. Menţionăm aici, dintre lucrările etapei Barbizon, „Peisajul din pădure”, „Interior de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, sau „Peisaj cu turmă de oi”.

This slideshow requires JavaScript.

În anul 1867 participă la Expoziţia Universală de la Paris cu şapte lucrări, apoi expune la Salonul parizian din anul 1868 lucrarea „Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de „Societatea Amicilor ai Belle-Arte”.

În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli şi Pompei, apoi merge în Grecia şi la Viena.

A pictat Războiul de Independență în 1877 chiar de pe front

În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la faţa locului picturi după luptele de la Griviţa şi Rahova, alte desene şi schiţe.

This slideshow requires JavaScript.

Călătoria spre Vitré

În anii 1879 şi 1890, lucrează în Franţa, în Bretagne la Vitré sau în atelierul său din Paris, apoi revine în ţară, stabilindu-se la Câmpina, apoi deschide mai multe expoziţii personale, în anii 1891 şi 1904, la Ateneul Român.

În această perioadă se dedică cu predilecţie subiectelor rustice, într-o varietate de motive, realizează care cu boi, potrete de ţărănci şi nenumărate peisaje cu specific românesc.

În anul 1899 devine membru de onoare al Academiei Române.

Mâinile erau ochii lui

Cu Nicolae Grigorescu, destinul a jucat cartea ironiei – pictorul suferea de hipermetropie. Degradarea vederii o simţea de la an la an. Obiectele începeau să îşi piardă conturul, totul devenea neclar, iar efortul de a focaliza era un proces dureros. Ochelarii nu l-au ajutat, însă din vreme în vreme îl păcăleau cu momente de limpezire.

Culoarea din pensula lui Grigorescu începe să îşi piardă intensitate în ultima parte a vieţii – cu cât orbea mai mult, cu atât culoarea dispărea mai mult de pe pânză. Portretele devin mai diluate, fără o formă bine definitivă, căpătând astfel o notă mai personală. Coincidenţă sau nu, această „perioadă albă”, cum am numit-o specialiştii, este şi cea mai românească. Portretele cu ţărănci, carele cu boi şi pădurile realizate aşa cum învăţase de la Barbizon au fost privite mai mult cu mâinile, considerate de către artist o continuare a ochilor.

„Tulburările de vedere, care începuseră să-l îngrijoreze încă de prin 1887, se accentuează. Înceţoşată, privirea lui făcea ca înseşi peisajele să capete o anumită nebulozitate, poetică ce e drept şi uneori asemuitoare câmpiilor noastre dunărene estompate într-un colbuit amurg de vară pictate aproape fără contur, în culori diluate, reduse la tonalităţi alburii, tablourile lui păreau a fi presărate cu o pulbere argintie, cu un dalb zăbranic ce le da acel aspect ceţos care va îndreptăţi pe istoricii de artă de mai târziu să denumească această perioadă ‘albă’. În contrast cu epoca tinereţii şi a maturitătii, când paleta pictorului era de o viguroasă bogăţie cromatică”, îi critica îngăduitor opera Barbu Brezianu.

Operele din „perioada albă” au reprezentat, fără îndoială, apogeul maturităţii sale artistice. Însă criticii vremii, descurajaţi de formele difuze, n-au văzut în ele poezia României profunde. Le-au desconsiderat, catalogându-le lucrări de o calitate slabă. Grigorescu n-a mai vândut ca-n tinereţe. La moartea sa, chiar s-a subliniat că nu ar trebui judecat după ultimele sale creaţii – iată, din nou, ironia sorţii.

După biserici, războaie, expoziţii, Paris şi Bucureşti, Nicolae Grigorescu se retrage spre sfârşitul vieţii la Câmpina, mai aproape de natură. A luat la pas împrejurimile şi a pictat cu veridicitate specificul românesc de la sat, cu tot praful drumului şi toată truda ţăranului. Acolo, în atelierul său, astăzi devenit casă memorială, Grigorescu s-a stins din viaţă pe 21 iulie 1907.

Surse: adevarul.ro, radioromaniacultural.ro.