Entries by Patrick Matis

LECȚIA DE ISTORIE – 7 martie: Alegerea lui Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei

LECȚIA DE ISTORIE - 7 martie: Alegerea lui Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei

La data de 7 martie 1441, Iancu de Hunedoara, personalitate de seamă a istoriei românilor din veacul al XV-lea, devine voievod al Transilvaniei.

Trebuie amintit că Iancu de Hunedoara cunoscut şi ca Ioan de Hunedoara sau Ioan Corvin a fost mai întâi ban al Severinului, apoi Comite de Timișoara, iar din 1441 voievod al Transilvaniei, dar și guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453 și căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456.

Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407, tatăl său fiind un cneaz român din Țara Hațegului, pe nume Voicu, ce a fost înnobilat de către regele Ungariei cu domeniul și castelul de la Hunedoara, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

Iancu a urmat cariera militară a tatălui său și după ce a fost doi ani în slujba ducelui de Milano și și-a însușit cele mai noi elemente de tactică şi strategie militară, a fost luat de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, în serviciul său datorită calităților sale de foarte bun comandant de oști.

După moartea lui Sigismund de Luxemburg în 1437, a intrat în slujba noului rege Albert de Austria, care l-a numit pe Iancu, ban al Severinului. După instalarea sa în funcția de ban al Severinului, Iancu se va preocupa intens de întărirea cetăților Severin, Orșova şi Mehadia conștient fiind că turcii ocupau poziții tot mai avansate la Dunăre şi amenințau cu cucerirea cetatea Belgradului.

După moartea regelui Ungariei în 1439, Iancu de Hunedoara facilitează instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello, care îl numește pe Iancu voievod al Transilvaniei ca răsplată pentru serviciile aduse.

Odată cu preluarea funcției de voievod al Transilvaniei, Iancu începe a reorganiza şi a pregăti țara în fața pericolului reprezentat de armata turcească, armată pe care o învinge la Semendria în apropiere de Belgrad în septembrie 1441.

În primăvara anului 1442 turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei și aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Roșu, apoi pe valea Mureșului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. Bătălia dintre Iancu de Hunedoara și trupele turcești are loc la 18 martie la Sântimbru şi s-a terminat cu victoria lui Iancu de Hunedoara. Acest succes avut drept urmare o reacție şi mai mare din partea turcilor care intră în Țara Românească cu o armată de circa 80.000 de oameni, cu gândul de a ataca şi de a supune Transilvania. Iancu nu așteaptă ca aceștia să se organizeze, iar în septembrie 1442 trece munţii şi atacă pe turci pe valea Ialomiței, pe care îi învinge, apoi trece Dunărea şi atacă cetatea otomană de la Vidin şi se reîntoarce victorios prin Serbia.

Victoria lui Iancu de pe râul Ialomița, precum si cea de la Vidin, a provocat o reacție de admirație în toată Europa, iar la apelul Papei, principii europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa.

Țări precum Serbia și Ungaria sunt cele mai mari susținătoare ale campaniei antiotomane, astfel că se decide organizarea unei campanii antiotomane în Balcani sub conducerea regelui Vladislav al Ungariei, rege care cu ajutorul substanțial a lui Iancu de Hunedoara, obține o importantă victorie în luna a decembrie a anului 1443.

În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în luna aprilie 1444 în Dieta ungară se propune organizarea unei noi campanii antiotomane şi se hotărăște atacarea otomanilor, fără a mai aștepta participarea celorlalţi principi creștini. Astfel, la Varna regele Vladislav va lansa un atac împotriva turcilor fără să-l aștepte pe Iancu de Hunedoara și forțele sale, iar în urma bătăliei regele Vladislav al III-lea avea să fie învins si ucis pe câmpul de luptă.

În ceea ce privește pe Iancu de Hunedoara trebuie amintit că în februarie 1446 Dieta Ungariei l-a ales pe Iancu regent al Ungariei, iar în 1448 Papa Nicolae al V-lea i-a acordat lui Iancu titlul de „Prinț al Creștinătății”.

În anul 1456 sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, organizând o campanie de cucerire a acestui important punct strategic ce ducea spre centrul continentului european. Cu toate pregătirile pe care le-a făcut Mahomed al II-lea și în ciuda uriașei armate de care dispunea acesta, Belgradul nu a fost cucerit, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun conducător militar obținând o răsunătoare victorie la data de 22 iulie 1456.

Dar, peste numai câteva săptămâni de la victoria de la Belgrad, la data de 11 august, Iancu de Hunedoara va muri în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra sa de la Zemun. El va fi înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt va fi scris: „s-a stins lumina lumii”, aceste cuvinte demonstrând faptul că Europa și lumea creștină au pierdut atunci pe unul dintre cei mai importanți luptători ai săi.

A consemnat pentru dumneavoastră Lecția de Istorie.

Lucian Ciuchiță – Noaptea Internaţională a Demonilor

Lucian Ciuchiță - Noaptea Internaţională a Demonilor

Undeva, într-un zgârie-nori, ce-ar fi trebuit să sperie un ins venit dintr-o ţară în care un bloc cu 12 niveluri însemna maximum de performanţă în construcţii, la ultimul etaj, adică 80, se afla un apartament gigantic, diferit de celelalte, cu pereţi din sticlă fumurie, şi o suprafaţă suficient de mare pentru a găzdui, din când în când, finala Cupei Davis, cu spectatori cu tot.

Deşi părea un spaţiu nelocuit, rece ca vremea în care dinozaurii au făcut toţi un pas înapoi în raport de OM, un tip îmbrăcat sport, cu o crosă îndoită de multele rateuri, încerca să trimită o minge de golf într-o gaură mai mică decât speranţa de viaţă a efemeridelor.

Arată un calm plat, în care puteai cu uşurinţă citi nervozitatea unei nerăbdări gata să se consume.

În sfârşit, se deschise o uşă largă, iar glasul majordomului perie ciucurii tensiunii cu un semnal demult aşteptat:

– Domnule, mesagerii aşteptaţi, au sosit…

Un ultim rateu, mingea trimisă de crosă la fel de bătrână ca săbioara Excalibur, desena o curbă largă, ignorând maiestuos gaura primitoare. Elegantul ratangiu nu reacţionează violent, priveşte curios traiectoria, zâmbeşte palid, ca un aristocrat resemnat să piardă în faţa unor burghezi cu degete groase, de pe care inelele dobândite în urma unor tranzacţii dubioase, alunecaseră în poşetele ponosite ale unor domnişoare care ştiau să spună oricărui precupeţ, „milord”!

Omul misterios revine în cotidian şi ordonă scurt:

– Pofteşte-i în salon, conform „protocolului”

Protocolul nu ţinea nici de costumaţie, nici de maniere elevate. Se referă la o scanare completă, atât a persoanei, cât şi a bagajelor. Nu intră şi nu ieşe nimic din ceea ce păre o ameninţare…

Nu există nume proprii, apelative, ori alt tip de identificare nominală. Simplu! Doamnă, domnul.

Marele X, Omul misterios, aproape invizibil, este şeful UNKARA.

Are un palat uriaş de sticlă şi oţel, un adăpost care îi oferă fie invizibilitate, fie posibilitatea de a apărea oricând, oriunde, şi de a dispărea la fel, când situaţia pare gravă. Şi atunci este îndrumat iute spre G.S.L. (Marele Laborator Secret).

Aspectul său fizic aduce mult cu o sabie otomană, slăbănog până la limita planşelor anatomice, o faţa inexpresivă, ochi apoşi lângă un nas cu nări largi, gata să aspire praful de pe covoarele palatului Windsor.

Un fel de covrig neîncheiat de o bucătăreasă grăbită, care a furat bobiţele de mac şi a fugit de teamă să nu fie acuzată de furt calificat. Cu siguranţă viu, ba mai mult, mai dinamic decât alţi aleşi ai săi, ascunde o istorie atât de bine păzită, încât mulţi ar da bani grei doar pentru cioburi, pentru mici informaţii care să-l facă om cu „O” mare şi să-l scoată din starea de etern mister al unor locuri rău-famate.

Dacă prezentul este bun, există şansa unei stabilităţi viitoare, şi asta îl face încrezător în deciziile pe care le va lua. Sigur, nu este un factotum, dar nici Marele Consiliu al Înţelepţilor nu este o entitate care să-şi permită să-l ignore…

Ei pot aproba sau nu, pot obiecta sau nu, dar, niciodată, nu vor putea refuza evidenţa. Unii îi zic ICI, înaltul… alţii MCI, marele… Toţi ştiu că este marele arbitru, cel ce poate colora albul, sau poate sculpta sunetul. Este un organism care se întruneşte numai în componenţă fixă, invitaţii, dacă sunt, trebuie trecuţi printr-un filtru riguros pe care foarte puţini îl trec…

Şi dacă îl păşesc, cei puţini, o fac cu preţul unor eforturi uriaşe, îi trec toate apele, au variaţii de tensiune arteriale, şi, invariabil, genunchii le par cuprinşi de o formă severă a bolii Parkinson.

Sanctuarul rece îi sperie şi mai mult…

Omul Misterios li se adresează cu falsă diplomaţie şi un umor negru:

– Domnilor, vă rog să luaţi loc. Ce noutăţi avem, ce mai spune Universul?

Un ins corpolent îşi aprinde cu stil „Cubana Cigars”, nu cere aprobare, ştie că pentru unii fumatul este permis, fie afară, fie în încăpere. Face doi-trei colaci, îi priveşte cu bucuria artistului căruia i-a reuşit numărul, apoi suflă spre un înalt din care speră să-i vină inspiraţia. Tatonează prudent, cu o frază neutră:

– Domnule, se anunţă o iarnă grea, poporul este la limita suportabilităţii. Foamea va arunca în stradă nu inşi, ci mulţimi…

„Misteriosul” rămâne rece, ca un fulg rătăcit atârnat de o căciulă îngheţată. Ştie că o grevă generală este imposibilă.

– Prieteni, lăsaţi notele de „lamento”. Să-i ferească Dumnezeu pe oameni de câte pot duce… Unii habar n-au!

Un slăbănog cu nasul plin de vinişoare roşii, trăind o veche şi constantă prietenie cu Bacchus, se repede să intre în Enciclopedia Filozofică:

– Unii nu, da’ noi da!

Cade în scaun la fel de brusc pe cât se ridicase. Îl simţea deja pe Aristotel dându-i târcoale, umil: o bere, şefu’?

Un semn al „Misteriosului” şi slăbănogul trece urgent la „cantităţi neglijabile”:

– E momentul analizării priorităţilor… Viitorul, d’aia e viitor, să mai aştepte… Hai să vedem cum stăm cu obţinerea formulei. Avem o mulţime de savanţi care stau în blockstarter ca sprinterii la Olimpiade. Le trebuie un semn de la omul nostru. Cum stăm?

Corpolentul se apleacă, lent, gâfâind, inelul de grăsime de sub ombilic pare o pernă de struţ îndesată de un elefant grăbit, împrăştie scrumul gros de trabuc într-un vas ceramic decolorat de chiştoace stoarse în ani de folosinţă, respiră bronşitic şi abia apoi silabiseşte, în ritm cu plămânul distrus:

– Omul a ajuns, destul de greu pe insulă, s-a instalat conform planului, acum porneşte pe urmele cercetătorului… Sper să-l dibuie în timp util. Deşi, ce dracu înseamnă timp util?

Mister X (Misteriosul) sare peste comentariul idiot al grasului:

– Timpul, prieteni, timpul! Nu avem alt duşman. Trebuie să accelerăm, oriunde putem, şi oricât de tare! Clar?

Fragment din romanul „Insula Purgatoriului”, de Lucian Ciuchiţă, 2013.

Marina Hociotă, călugărița-sublocotenent, „a doua Ecaterina Teodoroiu” a Armatei Române

Marina Hociotă, călugărița-sublocotenent, „a doua Ecaterina Teodoroiu” a Armatei Române

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu.

Pe când era copil s-a remarcat pentru rezultate bune la învățătură, dar era recunoscută și pentru curajul ei neobișnuit, călărind încă de la 10 ani.

Ea a împărtășit durerea plecării de acasă într-o scrisoare către biograful ei, preotul Grigorie Popescu: „Am plecat la mănăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în școală, unde numai în limba ungurească învățăm lecțiile”.

În timpul primei conflagrații mondiale, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au alăturat efortului de război, în condițiile în care ei constituiau repere spirituale pentru cei aflați pe câmpul de luptă, dar și pentru cei rămași pe frontul de acasă. În județul Neamț, Mănăstirea Văratec a dat o eroină puțin cunoscută, care și-a pus toată energia și priceperea în slujba cauzei pentru care luptau românii.

În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec.

Izbucnirea războiului și intrarea României alături de Antantă, în 1916, a găsit-o pe Mâna cu entuziasm patriotic pe care îl exprima fățiș. „Vă puteți închipui ce bucurie am putut simți când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri care ne-au eliberat de sub jugul strein unguresc”, mărturisea într-o scrisoare inserată în volumul «Preoțimea română și întregirea Neamului» apărut în 1940.

Călugărița Mina Hociotă și idealul național al anului 1918

Călugărița Mina Hociotă și idealul național al anului 1918

Numită de mulți „a doua Ecaterina Teodoroiu”, în ciuda vârstei de doar 20 de ani, nu s-a dezis de a pleca pe frontul de la Mărășești, unde fusese mobilizată. În calitate de infirmieră aducea răniții din tranșee și de pe câmpurile de bătălie, îi transporta la spitalele din Iași sau Vaslui, iar o perioadă chiar a rămas la spitalul din capitala Moldovei pentru a-i ajuta pe cei de acolo, în condițiile în care izbucnise epidemia de tifos exantematic.

Unele mărturii iconografice ne-o prezintă în haine de ostaș, ceea ce atestă faptul că nu a fost doar o simplă infirmieră. De altfel, pentru actele ei de bravură a primit gradul de sublocotenent, fiind a doua femeie ofițer din Armata Română, după Ecaterina Teodoroiu. A primit, de asemenea, de două ori distincția «Crucea Comemorativă». Ca o dovadă a faptului că se mândrea cu originile sale ardelenești, de fiecare dată când a primit această distincție își prindea la medalie o pânză tricoloră pe care scria „Ardeal”.

În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de lângă prefectura din Tecuci.

Munca ei a fost remarcată de superiori, astfel că tânăra a primit o uniformă militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului, la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent.

Călugărița a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar curând a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului, asistând la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare.

În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi și a fost transportată pentru operație la Iași. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de profesorul Dimitrie Gerota.

După izbucnirea epidemiei de tifos exantematic în Iași, doctorul Gerota a rugat-o să rămână alături de el, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă”, iar ea a acceptat.

După război Maica Mina s-a întors la Mănăstirea Văratec, cu conștiința împăcată: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”

manastirea namaesti

Mănăstirea Nămăești

După moartea mătușii sale în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în Argeș, iar în anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta” din București.

În momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, devenind membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România” a „Corpului luptătorilor naționaliști”.

În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I în fața Mausoleului de la Mărășești, alături de alți veterani ai Primului Război Mondial.

A murit în anonimat, în iulie 1977, dar a lăsat peste timp ca învățătură celor ce vor veni următoarele cuvinte „Aș dori să se gândească cititorul la tagma noastră călugărească, la acei ostași ai Domnului, cari și-au împlinit ascultarea patriei cu zel și abnegație și s-au întors la metania lor, la sărăcia din mănăstiri în care viețuiesc și desigur că se va încredința că aceste ființe – călugări și călugărițe – merită mai multă atențiune din partea statului și a noastră a tuturor, mai mult respect și recunoștință”.

Lucian Ciuchiță – Dialog cu Dostoievski

Lucian Ciuchiță - Dialog cu Dostoievski

Motto: Când politicul rage, cultura se risipește ca fumul…

Familiarizat cu imaginea sa, din reprezentările altor vremuri, scriitorul Lucian Ciuchiță, fără să se întrebe cum este posibil să îi apară în față, îl recunoaște imediat pe Feodor Dostoievski.

Acum, într-o străfulgerare a minții sale, își aminti că marele scriitor rus spusese: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”

– Maestre Dostoievski? întrebă mirat Lucian.
– Da, eu, răspunse titanul literaturii ruse.

Scriitorul român părea siderat de apariția Maestrului, neputincios în a intui care este scopul acestei vizite miraculoase.

Ghicindu-i gândurile, geniul rus îi răspunse calm:

– Știu că ești un romancier bun, dar te-ai născut într-un secol prost. Și eu am îndurat suplicii pentru ideile mele, am fost încarcerat zece ani într-o ocnă siberiană, dar, mai târziu, ca un utopist veritabil, am sperat că lumea se va salva prin frumuseţe.
– Maestre, interveni Lucian, acum, în toiul unui război fratricid, cultura rusă este interzisă la nivel global. Dar cultura și exprimarea artistică nu trebuie îngrădite după cum dictează interesele războiului. Cultura nu reprezintă doar valorile unei nații, ea face parte din Patrimoniul Mondial Cultural.
– Prietene drag, cultura rusă nu va muri niciodată! Chiar dacă acum este îngenuncheată, observ cu mare durere acest lucru, ea are puterea de a se ridica și de a merge mai departe… Nu se pot uita operele lui Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Pușkin, Gogol și Gorki… sunt nemuritoare!

Apoi, după câteva secunde de tăcere, Dostoievski își aminti ce spusese cândva:

„Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ce-i poate da viața din plin, și, cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbutește să priceapă sensul adevărat al vieții, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere. În loc să se cunoască pe sine și să deslușească rostul său pe lume, rămâne un izolat.

În veacul nostru, societatea se fărâmițează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, se însingurează, se ferește de ceilalți și-și ascunde avutul, ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei și să-i îndepărteze din preajma lui. Și, căutând să strângă de unul singur cât mai multe bogății, se gândește: ‘Ce puternic sunt, am pe ce mă bizui.’ Nu știe, zevzecul, că, pe măsură ce strânge, se înnămolește tot mai mult într-o sinucigașă neputință.

Omul s-a învățat să nu se mai bizuie decât pe mijloacele lui, și, răzlețindu-se de obște, a ajuns, cu timpul, să nu mai pună nici o nădejde în ajutorul semenilor, să nu mai creadă în oameni, nici în omenire, să tremure numai de teamă că s-ar putea cumva irosi agoniseala lui și drepturile pe care le-a câștigat.

Pretutindeni, în ziua de azi, mintea sceptică a omului a început să nu-și mai dea seama că adevărata chezășie a vieții nu poate fi dobândită numai prin străduințele lui, oricât s-ar osteni de unul singur, că pentru asta trebuie ca toți oamenii să se străduiască împreună, cu puteri unite.

Dar, odată și odată, trebuie să se împlinească sorocul și, atunci, această cumplită însingurare va lua sfârșit și în aceeași clipă toți se vor dumeri dintr-o dată cât de potrivnică era firii izolarea în care se ferecaseră. Asta va fi năzuința vremii, și se vor minuna oamenii acelui veac cum de-au putut zace atâta timp în beznă, fără o zare de lumină. Și tot atunci se va arăta pe cer semnul ce va înfățișa pe fiul omului… Dar, până va sosi clipa aceea, trebuie să nu lăsăm din mână steagul, și măcar când și când, fie chiar în împrejurări răzlețe, omul e dator să dea pildă, smulgându-se din izolarea și înstrăinarea sa, pentru a săvârși o încercare eroică, împletind o legătură strânsă și duioasă frățietate între oameni, chiar dacă ar fi să treacă în ochii tuturor drept nebun. Trebuie neapărat să facă asta, pentru ca măreața idee să nu se irosească…”

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Miron Manega – Voi, cei care tăceți…!

Miron Manega - Voi, cei care tăceți…!

De la Crăciun încoace parcă s-a stîrnit iadul! Un iad surd, silențios, ca tunul sonic al lui Gogu Constantinescu. Fără bombe, fără rachete, fără fumigene, fără jandarmi, dar nimicitor fără să pară. O canonadă pustiitoare, venită parcă din toate părțile, menită să ne stingă definitiv, prin implozie provocată. În esență, atacuri în lanț asupra simbolurilor. Enumerăm câteva:

  • în decembrie, tentativa de substituire a Crăciunului cu Hanuka, în părculețul Radu Beligan de lîngă Piața Universității;
  • tot în decembrie, a doua zi după Sfântul Ștefan, ședința Consiliului local de la Sectorul 2, pentru demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Piața… Sfântul Ștefan (în timp ce, la Oradea, statuia lui Mihai Viteazu zace într-un garaj, după ce a fost înlocuită cu statuia regelui Ferdinand);
  • în ianuarie, după ce a „îndrăznit” să cânte „Doina” lui Eminescu într-un spectacol, Adrian Naidin a primit o atenționare din partea Comunității evreilor din Iași, cum că ar fi bine să n-o mai cânte, că se supără Mossad-ul; recent, o altă tentativă anti-simbol, la Liceul tehnic Mircea Vulcănescu din București, pentru schimbarea numelui, la sesizarea mai multor „foruri”, printre care și Institutul Elie Wiesel;
  • în județul Satu Mare urmașii românilor expulzați și deportați de horthyști sunt discriminați în favoarea deportaților de alte etnii; la Universitatea din București, mareșalului Antonescu i se retrage titlul de Doctor Honoris Causa;
  • la fel de silențios ca tunul lui Gogu Constantinescu, vecinii și „prietenii” noștri ucraineni draghează canalul Bâstroe și ne fură apa din Deltă, încălcând cu nesimțire legislația internațională și chiar „corectitudinea politică” de care se face atâta caz, în timp ce noi îi găzduim, îi plătim și le asigurăm locuri de muncă;
  • trupele NATO ne invadează protector, ca să ne apere de dușmanii pe care ei îi stârnesc;
  • la Valea Uzului, în cimitirul internațional, ungurii ne scot morții din morminte, cu complicitatea unor magistrați români, vânzători vânduți cui dă mai mult;
  • în timpul ăsta, se tranzacționează rețeaua spitalelor CFR și Poșta Română, pentru privatizarea sau preluarea lor de unele servicii mai mult sau mai puțin românești…

Iar voi tăceți! Iar când spun „voi”, nu mă refer la „acești netrebnici care ne conduc”, cum îi numea, avant la lettre, Mihai Eminescu. Pentru că ei, cei de atunci, și ei, cei de azi, n-au avut și nu au legitimitatea funcțiilor ocupate samavolnic. Fără ei nu se putea fura sau vinde niciun ac din țara asta. Și pe ei îi blesteama Eminescu în cumplita sa „Doină”, pe ei, cei care ne-au adus străinii, nu pe străini („cine a-ndrăgit străinii”, „cine ne-a adus jidanii”, „cine ne-a adus pe greci”, „cine ne-a adus muscalii”).

Nu mă refer, deci, la trădătorii din vârful statului, al căror singur Dumnezeu e banul, ci la voi, cei care sunteți „beneficiarii” acestei trădări continue. A voastră, ca indivizi, ca popor, ca țară. Voi de ce tăceți? Nici voi n-aveți Dumnezeu? N-aveți copii sau nepoți? Credeți că-i apărați tăcând din gură? Credeți că soarta lor este doar individuală, fără legătură cu poporul sau specia din care fac parte? Credeți că vor trece neobservați de tăvălugul care strivește lumea? Sau că vor fugi undeva, în străinătate, unde urgia n-a ajuns încă? Chiar credeți că mai există vreun asemenea loc pe pământ?

Nu simțiți că se apropie Marele Sfârșit, la care contribuiți cu tăcerea voastră, și că a venit vremea „decontului”, a Judecății? Viața asta, fericită sau nefericită, trăită până la capăt sau întreruptă de un virus invizibil sau de un cutremur devastator, este oricum mai scurtă decât eternitatea. Și cred că e important să știm ce alegem: viața veșnică sau osânda veșnică! Restul e tăcere vinovată.

A consemnat pentru dumneavoastră Miron Manega via CERTITUDINEA nr. 131.

Ernest Bernea – Întâi dragostea

Ernest Bernea - Întâi dragostea

Omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea. Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de putere, de stapânire, ci dragostea de frumusețe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia și a veșniciei. (…)

Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeeasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul și urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pisma, nedreptatea și toate chipurile prostiei omenești. Omul care nu iubește nu înțelege nimic din lumea lucrurilor văzute și ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârșire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoștință adâncă.

Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul Întrupat ne-a desvăluit lumea nouă, adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul aspru și cerul boltit albastru, să iubești totul, chipuri și sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat.

Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul, care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa.

Întâi dragostea.

Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, „Întâi dragostea”, Editura Predania, 2011, p. 47.

Ion Coja – Sfinţii Studenţi Ion Moldoveanu şi Vasile Baciu

Ion Coja - Sfinţii Studenţi Ion Moldoveanu şi Vasile Baciu

Se va face vreodată dreptate și pentru legionari? Ceea ce, după mintea mea, înseamnă și trecerea în rândul sfinților a dumnealor VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU. Vor fi „sfinții studenți”, care au trecut în lumea celor drepți prin moarte martirică, în cumplita zi de 22 septembrie 1939. VASILE BACIU la Tecuci, ION MOLDOVEANU la Ploiești.

Aidoma biblicului Irod, regele criminal, criminalul cel mai sângeros din Istoria Neamului românesc (fie-i spurcatul nume uitat!), a dat ordin să fie uciși, pe loc, fără nici o judecată, toți legionarii aflați în temnițele regimului, la care să se adauge câte trei legionari în fiecare județ, luați la întâmplare, numai legionari să fie! Un total de circa 300 de martiri ai credinței în Iisus și în Neam. O crimă fără egal…

VASILE BACIU nu a fost ales de poliția din Tecuci să fie împușcat în mod „exemplar”, la răscruce de drumuri, să fie văzut de toată lumea: „cine va face ca el, ca el s-o pățească!” Nu se număra printre legionarii cei mai cunoscuți, cu vechime în Mișcare… Poliția a desemnat un grup de trei legionari, i-a târît prin oraș până la locul execuției și când se pregăteau să ducă la îndeplinire ordinul nemernicului „Vodă”, a intervenit tînărul VASILE BACIU, aflat printre privitorii care se întâmplau a fi de față. Tînărul s-a apropiat de polițistul mai mare în grad și i-a vorbit cam așa – cuvinte reconstituite, imaginate de subsemnat: „Domnule polițist, știu că aveți ordin să ucideți trei legionari, indiferent cine sunt aceștia. Și eu sunt legionar! Vă rog să mă luați pe mine în locul camaradului X – al cărui nume nu se mai știe. Dînsul este tată a trei copii care rămân astfel orfani. Luați-mă pe mine în locul său, eu nu am copii…”

Așa a ajuns VASILE BACIU din Tecuci pe Lista de sfinți legionari martirizați din ordinul regelui scelerat și sperjur.

Povestea studentului ION MOLDOVEANU din Ploiești este la fel de minunată, de nemaipomenită: Când cei trei legionari desemnați de jandarmeria Ploieștiului să fie dați ofrandă Bestiei regale au fost aduși în Piața Gării de Sud, unde circulația este cea mai intensă, s-a auzit o voce: „Opriți execuția! Stați! Opriți execuția!”… Și s-a văzut un tînăr alergând disperat spre locul cumplitei execuții! Cu greu trăgându-și sufletul de cât alergase ca să ajungă la timp, tînărul arătă spre unul dintre cei trei: „Dumnealui nu este legionar! Este o confuzie de nume. Eu sunt legionarul ION MOLDOVEANU! Pe dumnealui îl cheamă la fel, dar nu este legionar! Ați greșit!”

Jandarmul șef nu a avut nimic de obiectat și s-a… corectat, împușcându-l pe adevăratul legionar ION MOLDOVEANU!

Minune curată a fost și felul cum s-a aflat de cele povestite mai sus abia în urmă cu un an. Alături de VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU au mai fost executați și alți studenți – mai mult de patruzeci, printe ei și un elev, LEVIZCHI ȘTEFAN.

Dumnezeu să-i odihnească în împărăția Sa.

Demostene Andronescu – George Manu, fizicianul de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei anticomuniste

Demostene Andronescu - George Manu, fizicianul de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei anticomuniste

Pe 13 februarie 1903 se năștea George Manu, fizicianul de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei anticomuniste, omul cu o credinţă de sfânt martir, care n-a făcut nici un compromis.

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioți (era nepotul generalului George Manu –1838-1911–, cel care s-a distins în razboiul de independență și care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualității politice românești în Procesul Marei Trădări Naționale și condamnat la 25 de ani muncă silnică. În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din București, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomiști ai țării.

Horia Hulubei

Horia Hulubei

Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberarii, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alaturi de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi consideră, pe bună dreptate, dușmani ai neamului românesc.

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de știință, recunoscut ca atare și de adversari, ci avea și temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia și mai cu seama literatura erau domenii în care se mișca cu aceeași ușurință ca și în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevarată enciclopedie și dacă este adevărat (și, de buna seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevarate Universități, atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 si 1961, anul morții sale, pe profesorul George Manu.

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deținuți, toți în lanțuri, mutați în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deținuți din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toți ceilalți unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistență medicală și fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătății lui s-a înrăutățit continuu, ajungând pâna la urmă să-i fie fatală. Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susținută și incredibilă – în condițiile de totală izolare din închisori – activitate pe care, fără să greșim, o putem numi didactică. Vocația de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiții pe marele om de cultură.

În aceasta perioadă, Aiudul era populat de foarte mulți tineri care fuseseră arestați de pe băncile școlii sau ale universităților și care erau, deci, cu studiile neterminate și instrucție incompletă. Majoritatea acestora, avizi de cunoaștere, apelau, pentru a-și completa bagajul de cunoștințe, la „bătrâni” care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispozitie cunoștintele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desavârsit) celor din celelalte celule, zeci și sute de conferinte, prelegeri ori lecții din toate domeniile științelor umaniste: istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza și engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereți, pe bucăți de săpun, pe cioburi de sticlă etc. și apoi, transmise din celulă în celulă și din om în om. Mulți dintre cei care au ieșit din închisoare cu temeinice cunoștințe de limbă și literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru.

Eu nu l-am cunoscut personal, însa multe dintre lecțiile elaborate de el au ajuns și în celula în care mă aflam, astfel că multe dintre cunoștințele pe care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datorează și inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de ață. Odată, un grup de studenți care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînțeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituției americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximație, toate cele șapte articole ale Constituției respective și astepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinație. Tocmai în acel moment s-a deschis ușa și gardianul a dat celor din celulă ac și ață pentru repararea echipamentului. Văzând ața, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală și cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reușit să „scrie” pe câțiva zeci de metri de ață textul celor șapte articole ale Constituției americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucțiunile de decodare. Această nouă metodă de scriere a constituit o adevarată revoluție de comunicare din închisoare. Și a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca detinuții să nu comunice între ei.

Dupa 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun și au început pregătirile pentru declanșarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administrația închisorii știa că are o mare influență asupra celorlalți deținuți, i s-a cerut – ca și celorlalte personalități din Aiud – să accepte reeducarea și să facă în fața deținuților o declarație de desolidarizare de trecut și de toate crezurile și idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn și fără ostentație orice compromis. Pentru atitudinea fermă și fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viața. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declarațiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctorița Balea, în prezența colonelului Crăciun, a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat și de data aceasta, fiindu-i condiționat de semnarea declarației care i se cerea.

S-a stins din viața împăcat cu sine și cu toți cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

Demostene Andronescu, despre profesorul George Manu – „Reeducarea de la Aiud”.

ALERTĂ: Mircea Vulcănescu suntem TOȚI! Lupta continuă la Sectorul 4!

ALERTĂ: Mircea Vulcănescu suntem TOȚI! Lupta continuă la Sectorul 4!

Dragi bucureșteni,

Cei ce nu încetează să urască tot ceea ce acest popor a avut mai bun și i-a fost exterminat în bolgiile comuniste, își continuă opera distructivă. Se pare că au făcut o obsesie pentru Mircea Vulcănescu, unul dintre spiritele cele mai blânde și omenoase ale elitei românești interbelice.

Martirizat între zidurile Aiudului, el a spus murind, în 1949: „Să nu ne răzbunați!” Pe el nu se opresc nici astăzi a-l persecuta, post-mortem, cei care au făcut din memoria Holocaustului o sursă de afaceriști o fațadă care acoperă activitatea lor reală: subminarea memoriei Rezistenței anticomuniste.

Pe 28 decembrie am reușit, împreună, să oprim la Primăria Sectorului 2 luarea unei decizii de demolare a bustului lui Mircea Vulcănescu din București. Între timp, presiunile Institutului Elie Wiesel – sistate in noiembrie în urma protestului public care a reunit personalități precum Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Dan Puric, Maria Ploae, Marius Oprea, Nicolae Mărgineanu, Sorin Lavric, Lucia Hossu Longin, Marilena Rotaru, Eugen Mihăescu – au fost reluate și, cu complicitatea Primăriei Sector 4 (după unele surse și a Ministerului Educației), joi 16.02.2023, ora 12:30, Consiliul profesoral și cel de administrație al Liceului Tehnologic Mircea Vulcănescu se întrunesc, sub presiune politică, pentru a decide schimbarea denumirii liceului. Spre deosebire de 2017, acum Primăria încearcă să facă treaba murdară cu mâinile profesorilor de la liceu.

Ca și la Sectorul 2, vă chemăm să veniți Joi 16 februarie, la ora 12, în Șos. Vitan-Bârzești nr. 11, acolo unde Liceul Mircea Vulcănescu este exilat de ani de zile în niște module, la marginea orașului (clădirea liceului e evacuată pentru a fi consolidată, dar de ani de zile lucrările se amână; și acesta ar putea fi un mijloc de presiune și șantaj la adresa cadrelor didactice exasperate).

Am notificat Primăria Capitalei, Jandarmeria și Poliția pentru organizarea unei manifestații cu caracter cultural și memorial JOI 16.02.2023, ORA 12, la LICEUL MIRCEA VULCĂNESCU. Ne vom ruga, vom evoca personalitatea marelui savant. Veniți fiecare cu un portret al lui Mircea Vulcănescu ori cu o carte din vasta lui operă, purtați cu voi lumânări sau candele aprinse.

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Toți cei care aveți program flexibil sau profesii liberale, toți cei care vă puteți învoi 3 ore de la serviciu sau cursuri, veniți la această manifestație de cinstire a memoriei lui Mircea Vulcănescu. Ținuta să fie sobră, comportamentul civilizat, ireproșabil, în ton cu spiritul celui comemorat. Violența fizică și verbală este exclusă. Lupta noastră este una demnă, curată și întotdeauna legală.

Căci cu noi este Dumnezeu!

Pentru orice fel de detalii, contactați-ne la Tel. sau pe WhatsApp: +40722749249 sau pe e-mail: ogoranu@gmail.com / https://www.facebook.com/Ogoranu .
Florin Dobrescu, Secretar al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu.

Ioan Ianolide – Indicaţii testamentare

Ioan Ianolide - Indicaţii testamentare

Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am și venit în ea, și gol am trăit toată viața. Deci, trupul să-mi fie învelit într-un giulgiu alb. Având însă în vedere mentalitatea societății, spre a nu provoca scandal, să fiu înmormântat cu costumul negru cel vechi. Totul să fie foarte simplu. Chiar și serviciul religios să fie fără fast. Consider că nu e cazul să mi se facă pomeni conform datinilor, căci mi-am dăruit toată viața. Dar să se respecte acele obi­ceiuri care au devenit tra­diționale.

Nu am de lăsat decât sufletul meu și exemplul vieții mele. Sufletul l-am dorit desăvârșit, dar năzuința aceasta numai Domnul o va împlini. Viața mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul și l-am mărturisit cu sinceritate. De s-au strecurat erori în mărturisirile mele și în cercetările mele, le regret și doresc să fie corectate. Adevărul e Hristos, e spiritul Adevărului. Adevărul e unic, deși în lume El se prezintă într-o infinitate de unicități, căci în fiecare situație trebuie căutat unicul adevăr specific. Infinitatea adevărului lumii (existențial) dovedește unitatea adevărului unic divin (creaționist).

Nu port pică celor ce m-au chinuit și m-au nedreptățit toată viața, dar urăsc faptele răului ce bântuie lumea și cred că ele vor fi arse fără cruțare de Iisus Biruitorul.

Pentru a afla și bunii mei prieteni, pe care nu-i pot vedea, rog să se dea două zile anunț la „România Liberă”. Mor îmbră­țișându-i pe toți cu toată dragostea.

Ioan Ianolide 1986