Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817 – 20 iunie 1891), politicianul om de cultură, unul dintre făuritorii României moderne

Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817 - 20 iunie 1891), politicianul om de cultură, unul dintre făuritorii României moderne

Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric și scriitor, s-a născut la Iași, la 6 septembrie 1817. Și-a început studiile în pensionul lui Victor Cuénim din Iași și la Institutul Francez din Miroslava, județul Iași, și le-a continuat la Luneville (Facultatea de Litere) și la Berlin (dreptul și istoria), conform dicționarului „Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

A fost trimis la studii la Luneville (între 1834-1835) și la Berlin (1835-1838) împreună cu fiii domnitorului Mihail Sturdza. La Berlin, pe lângă serioase studii particulare, audiază, din 1836, cursurile de istorie și drept ale Universității (la care se înscrie în 1837), orientându-și gândirea în sens liberal și democratic, se arată în „Dicționarul scriitorilor români” (Editura Fundației Culturale Române, București, 1998; coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu).

Și-a desfășurat activitatea în mai multe domenii, fiind publicist, scriitor, traducător, istoric, editor. A desfășurat o intensă activitate de publicist: în 1838 a preluat de la Gh. Asachi „Alăuta Românească”, seria nouă a suplimentului literar al „Albinei Românești”, iar în 1840 a scos revista „Dacia literară” și „Foaia Sătească a Prințipatului Moldaviei”, înființând totodată o tipografie și o editură proprie.

A avut însemnate preocupări în domeniul istoriei. În 1837 a publicat, la Berlin, „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, iar în 1841 a inițiat cea dintâi colecție de documente istorice, „Arhiva românească”, urmată de „Letopisețele Țării Moldovii” (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin și Ion Neculce. A fost membru al Societății de Istorie și Antichități din Odessa, precum și al Societății Orientale din Franța.

Mihail Kogălniceanu a desfășurat o susținută activitate politică. Participă la Revoluția din 1848 din Moldova, apoi, refugiat la Cernăuți, redactează, în august 1848, documentul intitulat „Dorințele partidei naționale în Moldova”, precum și „Proiect de Constituție pentru Moldova”. Documentul „Dorințele partidei naționale din Moldova” a constituit expresia cea mai înaltă a cerințelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a țării, egalitatea în drepturi civile și politice, libertatea cuvântului și a tiparului ș.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Țara Românească, „cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”, spunea M. Kogălniceanu. Colaborează, totodată, la publicația „Bucovina”.

A fost apoi unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor. A fost unul dintre liderii Societății „Unirea”, înființată la 25 mai 1856, membru în Comitetul electoral al Unirii din Iași (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) și în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluția adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că „cele dintâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării” erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinț străin ereditar ș.a. „Om nou la legi noi” avea să spună Mihail Kogălniceanu în discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859.

După realizarea Unirii de la 1859, a fost inițiator și susținător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. A fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) și apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii și lucrărilor publice (1864-1865) și ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).

În timpul guvernului conservator condus de Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862), primul guvern unitar al României, care se opunea împroprietăririi țăranilor, Mihail Kogălniceanu rostește, la 25 mai/6 iunie 1862 în fața Adunării (parlamentul României), celebrul său discurs „În apărarea țăranilor”.

Guvernul Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863 — 26 ianuarie 1865) a reprezentat perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Cuza. Au fost adoptate Legea privind secularizarea averilor mânăstirești (1863), Legea privind înființarea Curții de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864). În martie 1864, Mihail Kogălniceanu readuce în discuția Adunării chestiunea rurală, guvernul său susținând desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. La 13 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu și-a prezentat demisia, dar aceasta a fost respinsă de domnitorul Cuza care, la 2 mai 1864, dizolvă Adunarea. A urmat perioada marilor reforme, în 1864 fiind adoptate Legea electorală, Legea rurală, Legea instrucțiunii ș.a. și promulgate Codul penal și Codul civil. Treptat, relațiile dintre Kogălniceanu și Cuza s-au deteriorat, fapt ce a dus la demisia lui Kogălniceanu (26 ian./4 febr. 1865).

Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea și apoi pentru recunoașterea independenței țării. În vara anului 1876, în calitatea sa de ministru de externe, trimite mai multe note agenților diplomatici români pentru a aduce la cunoștința Marilor Puteri revendicările românilor în contextul reizbucnirii crizei orientale. De numele său se leagă și proclamarea independenței de stat la 9 mai 1877. Astfel, la 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, Kogălniceanu rostește un discurs memorabil în care declară hotărât independența țării: „În stare de război, cu legăturile rupte — ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine-stătătoare (…) suntem o națiune liberă și independentă”. La încheierea războiului, în memoriul adresat Congresului internațional de pace de la Berlin (1 iunie-1 iulie 1878), a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenței și integrității României.

A fost membru titular al Societății Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreședinte (1886-1887) și președinte al Academiei Române (28 martie 1887 — 27 martie 1890), președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1891). În 1891, în cadrul unei ședințe solemne a Academiei Române, Mihail Kogălniceanu a rostit memorabilul său discurs „Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor”.

Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891, la Paris. În Iași există Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”, înființat în 1971, care a fost redeschis în anul 2012, după o perioadă de reamenajare.

Sursă: AGERPRES.

06/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Stiri

Andrei Nicolae – „Consilierul Diavolului” Yuval Noah Harari apare propagandistic în MANUALUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru clasa a VIII-a

Andrei Nicolae - „Consilierul Diavolului” Yuval Noah Harari apare propagandistic în MANUALUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru clasa a VIII-a

Dacă ați crezut vreodată că Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației anti-naționale și promotorul proiectului iohannist România Reeducată, este doar un idiot întors cu cheița pe la spate, ei bine, v-ați înșelat.

Autorul celebrei Teze de doctorat „Cercetări privind posibilitatea irigării cu apă uzată provenită din complexele avicole și de creșterea suinelor în condiții de protecție a mediului ambiant și stabilirea soluțiilor de proiectare a amenajărilor de irigații apă uzată” – respectiv, Teză de doctorat despre posibilitatea de a se iriga câmpurile cu zoaiele de la fermele de pui sau de porci – este mai mult decât un idiot. Alianța Părinților a avut dreptate când a scris Apelul „Opriți-l pe Gropar!”, căci cu adevărat acesta pare să fie rolul său: distrugerea ultimelor urme de educație națională din învățământul românesc și, oricât ar părea de incredibil, nu pe orice linie ci chiar pe aceea a „Marii Resetări”.

La articolul noii noastre colaboratoare, Ginan Abraheam, intitulat „O ‘istorie prescurtată’ a ‘religiei’ de la Davos”, o cititoare ne-a semnalat acest fapt incredibil: Yuval Noah Harari, supranumit „Consilierul Diavolului”, de la Forumul Economic Mondial, cel cu „Marea Resetare” a Inteligenței Artificiale și cipuirea copiilor, aghiotanul lui Klaus Schwab care susține că planeta nu mai are nevoie de „mâncătorii inutili”, a primit un loc generos în… MANUALUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru Clasa a VIII-a al Ministerului Educației Naționale, editat în 2020, în plină plandemie!

Gata!, odată cu apariția pe piață a „Marii Resetări” a unor idioți bolnavi cu ștaif, de anvergura lui Cîmpeanu la pătrat, s-au terminat și clasicii literaturii și publicisticii române din MANUALUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ așa că Ministerul Eucației Naționale s-a gândit să-l promoveze copiilor de clasa a VIII-a chiar pe Yuval Noah Harari, artizanul celor mai odioase teorii anti-umane. Și unde? Repetăm, în MANUALUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ!

Textul în sine, de o propagandă sinistră a teoriilor „Marii Resetări” și „Revoluției transumaniste”, este de-a dreptul diabolic, explicând cum oamenii sunt mai prejos decât „inteligența artificială”.

Manualul școlar a fost publicat de Editura Art Klett și aprobat de Ministerul Educației Naționale prin ordinul de ministru nr. 5566/15.09.2020 Manualul este distribuit elevilor în mod gratuit, atât în format tipărit, cât și în format digital, și este transmisibil timp de patru ani școlari, începând din anul școlar 2020 – 2021.

„Prin tema Reflecții asupra lumii, propusă de programa de limba și literatura română petru clasa a VIII-a, manualul încheie traseul de cunoaștere început în clasa a V-a, cu instrumentele specifice disciplinei limba și literatura română. Astfel, am ales o abordare interogativă, stimulând interesul elevilor pentru a căuta răspunsuri la întrebări precum Ce înseamnă prietenia?, Cum sunt ceilalți?, Unde găsim frumusețea?, Ce este adevărul?, pentru ca în final să le oferim acestora ocazia să privească în viitor și să-și imagineze Încotro se îndreaptă lumea?”, se scrie în preambulul MANUALUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru Clasa a VIII-a al Ministerului Educației Naționale, ediție tipărită și electronică…

06/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mihai Eminescu – Ce imperturbabili sunt confratii..

Mihai Eminescu - Ce imperturbabili sunt confratii..

Ce imperturbabili sunt confraţii de la „Românul”! Se vede c-au uitat cu desăvârşire catehismul liberalismului când [î]i prinde gustul a spune că sistemul protecţionist nu are a face şi nu stă în legătură cu seria de idei politice pe care un partid le profesează.

„Românul” nu se sfieşte chiar a parafraza o metaforă întrebuinţată de noi tocmai în favorul educaţiunii industriale:

E ceva firesc ca un copil să nu se poată lupta în contra unui bărbat; el are nevoie de protecţiune până ce să ajungă bărbat, ca să se lupte cu bărbaţii. Aruncându-l deodată în luptă [î]l vom ucide.

Aceştia sunt termeni întrebuinţaţi de noi în aceeaşi materie pe care o discută „Românul” în polemica sa actuală.

Daca însă din punct de vedere economic un popor e copil, e tot aşa în privire politică. De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Când cineva e conservator în principiile economice ar fi obligat a fi şi în principiile politice. A cita America ca exemplu de protecţionism însemnează a nu ţine seamă de istoria acestei ţări şi a confunda etichetele cu realitatea. Şi-n America ideile protecţioniste sunt conservatoare, deşi formula pe care ele <le> [o] iau într-o republică va fi nominal alta decât într-o monarhie. Căci ideile conservatoare şi cele liberale există pretutindenea ca predispoziţie a spiritului public şi indiferent dacă forma generală a organizaţiunii statului le impune numiri improprii. Ideile protecţioniste au fost şi sunt combătute în Franţa, în Germania, pretutindenea, în numele libertăţii negoţului şi a muncii. În Europa continentală cel puţin, de-al cărei dicţionar politic ne servim, ele sunt taxate de idei reacţionare şi un exemplu zilnic despre aceasta ne-o dă presa liberală din Germania. Reproducem mai la vale câteva pasaje din declaraţiunea liber – schimbiştilor franceji, compusă de Bastiat; din ele se va vedea în numele căror idei politice se cere liberul – schimb.

Schimbul e un drept natural ca şi proprietatea. Orice cetăţean care-a creat un produs trebuie să aibă opţiunea sau de a-l aplica imediat să trebuinţă sa sau de a-l ceda oricui de pe suprafaţa pământului care consimte a-i da în schimb obiectul dorinţelor sale; a-l priva de această facultate când nu face un uz contrar ordinei publice şi bunelor moravuri, numai pentru a satisface convenienţele unui alt cetăţean, înseamnă a Legitima o spoliaţiune, a atinge legea justiţiei.

Se violează condiţiile ordinei, căci ce ordine poate exista în sânul unei societăţi unde orice industrie sprijinită de lege şi puterea publică îşi caută succesele în opresiunea tuturor celorlalte.

Se ignorează cugetarea providenţială care prezidă la destinele oamenilor, manifestată prin infinita varietate a climatelor, anotimpilor, puterilor naturale şi aptitudinilor, bunuri pe cari Dumnezeu nu le-a împărţit atât de inegal între oameni decât pentru a-i uni prin schimb, cu legămintele unei frăţii universale.

Se contrariază dezvoltarea prosperităţii publice, pentru că cel ce nu-i liber a schimba nu-i liber nici a-şi alege munca şi se vede constrâns a da o direcţie falsă silinţelor, facultăţilor, capitalurilor şi agenţilor pe cari natura i-a pus la dispoziţia sa.

Se compromite pacea între popoare, căci înseamnă a sfărma relaţiunile cari le unesc şi cari vor face războaiele imposibile, pentru cu le vor face oneroase.

Şi într-adevăr cum s-ar putea ca protecţionismul să nu fie reacţionar când el constituie o mărginire considerabilă a libertăţii individuale în favorul educaţiunii economice. După teoria liberalismului orice om e absolut liber de a-şi întrebuinţa banii şi munca oricum voieşte. E fără îndoială în folosul lui individual şi o sporire a libertăţii sale individuale ca cu banii săi să-şi procure suma cea mai mare de bunuri, pe cari nu le poate afla cu preţul cel mai redus decât în piaţa universului. A-l sili, prin măsuri de intervenţiune din partea statului, ca să producă singur ceea ce-i trebuie, însemnează a-i cauza o pagubă de timp şi de bani, a-l lipsi de-o sumă de bunuri pe cari ar fi fost în stare a şi le procura sub regimul liberului schimb, a-l face să plătească mai scump ceea ce-i trebuie, c-un cuvânt a-i pune restricţiuni – ca la un copil – folositoare după mintea celor ce joacă rolul de epitropi, dar desigur epitropia economică ca şi cea politică nu este liberală. Fără îndoială puterea lui de-a produce va creşte şi această putere e cel mai însemnat rezultat ce-l poate obţine colectivitatea. El se va deprinde a face ceea ce nu mai făcuse; dar e evident că n-a ajuns la această putere pe cale[a] liberei determinaţiuni de sine însuşi, ci prin măsuri restrictive cari l-au silit la aceasta.

Libertatea, precum o cere liberalismul „Românului”, e absolută; rămâne ca fiecine să se folosească de ea în marginile putinţei sale. E elementar însă că o industrie nu se poate crea decât cu paguba timporară a comerţului internaţional şi a consumatorilor. Cum şi de unde ia „Românul” un drept escepţional în contra libertăţii absolute? Cum liberalul pur îndrăzneşte a crea favori şi privilegii în folosul unei serii de oameni şi în defavorul matematic calculabil al negoţului şi al imensei majorităţi a consumatorilor? Scopul e educaţia industrială, da. Dar cine dă dreptul oamenilor bătrâni de la „Românul” să silească pe cetăţeni asemenea bătrâni să-şi cheltuiască altundeva banii decum voiesc ei? Cine le dă dreptul de-a considera ca copii economici nişte oameni cărora nu li se tăgăduieşte bărbăţia politică, o afirmare zilnică atât de folositoare partidului roşu şi marilor bărbaţi de stat pe cari ni-i dau urnele electorale? Împrejurarea că negustorul are un folos mai mare din libertatea negoţului nu i se poate imputa lui; sub acelaşi regim, mulţimea câştigului atârnă de instrumentul ce-l mânuim şi de inteligenţa cu care-l mânuim. Dacă libertatea e mai folositoare unui soi de ocupaţiune decât altuia, cine ce are ce zice? Cum puteţi crea drepturi în contra dreptului absolut, în contra libertăţii?

Aşa este, şi acesta e liberalismul. Şcoală? Libertatea învăţământului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de-a deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii ci… treaba comunei. Fiecine e liber de-a avea morala care-i convine, chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecine e liber a o profesa, chiar cârpaci fie, şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani de deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei în lucrurile ce le produce.

Aceasta e libertatea, onorabililor, şi vă uitaţi crezul botezând de liberale idei de protecţie, de epitropie, restrângătoare absolutei libertăţi a capitalului şi a muncii.

Ne vorbiţi ca de un amic al protecţionismului de John Stuart Mill, care – ar fi radical. Dar radicalismul nu e liberalism. Radicalismul are cele mai diverse nuanţe; unii admit omnipotenţa statului, alţii vor nimicirea lui totală; câte capete atâtea sisteme politice, încât un radical care propune măsuri protecţioniste dovedeşte numai că nu e liberal şi că puterile pe cari i le rezervă statului trec dincolo de jocul absolut liber al tranzacţiunilor economice.

Pentru a rezuma din nou ideile noastre zicem: nematuritatea economică e totdeuna însoţită de cea politică. Şi pentru a ajunge la maturitate se cere educaţie. Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie să înveţe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele şi socotelele pe cari numai profesorul le ştia mai nainte, tot aşa orice măsură educativă pentru un popor e o restrângere a libertăţii, e reacţionară. Dar se cere neapărat să avem industrie? Da, dar niciodată ea nu se va opera prin măsuri liberale.

Şi cumcă nu se va opera ne-o dovedeşte chiar „Românul”. Atât de liberală în materie politică, foaia partidului dominant simte că ideile sale sunt cu totul sterpe în materie economică, le părăseşte cu desăvârşire şi vede în ideea de stat, în ideea poliţiei economice, pe care zilnic o batjocureşte, singurul sprijin şi singura scăpare a muncii naţionale. Astfel „Românul” nu are dreptate decât atunci când, izbit de bunul simţ şi de logica imanentă a ordinei lucrurilor, aruncă utopiile şi sofismele liberalismului cosmopolit în apă. Ne pare bine că putem constata o asemenea apostazie, o asemenea defecţiune, şi felicităm pe confraţii noştri că, în momentul în care e vorba de misiunea practică, materială, administrativă a statului, ei devin reacţionari.

Venim acum la tractatul de comerţ, nu pentru a aduce motive în favorul lui, căci aceste sunt cunoscute. Tendinţa era precum se ştie de-a câştiga în genere libertatea pentru ţară, de-a încheia tractate de negoţ, căci pân-atunci ele se încheiau de Turcia şi ni se impuneau de Europa. Acest motiv de politică esterioară a fost terenul de pe care, conform „Românului”, „orice altă consideraţiune trebuie să fie înlăturată”.

Dar în orice caz, dacă e vorba a se face imputări partidului conservator, nimeni nu are mai puţin dreptul de-a le face decât

„Românul”. Mergând la Domn cu „jalba‘n proţap” ca să-l roage să nu sancţioneze Convenţia, veniţi la putere tocmai pentru a împiedeca pe Domn de-a întări cu semnătura sa acel act, cel întâi decret după venirea la putere a fost întărirea Convenţiei.

Dacă, în preziua unui război, afirmarea dreptului ţării de-a încheia tratate era un câştig superior consideraţiunilor economice este o cestiune pe care n-o discutăm, pentru că nici nu este în discuţie. Constatăm numai că, dacă vină există, cei ce au consumat-o definitiv au fost liberalii, şi confraţii sunt în mare grad imperturbabili ridicând o acuzaţie a cărei greutate recade în definitiv asupra lor.

TIMPUL, 4 septembrie 1882

06/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Eginald Schlattner – N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni (interviu)

Eginald Schlattner - N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni (interviu)

Eginald Schlattner – Preot si scriitor sas din Roşia, Sibiu:

„Când în pădurile și mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte și se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, Romania, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german.

În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte și-a întâmpinat preotul și scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania și Elveţia, dar și din Spania și Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-și îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) „doar pentru Dumnezeu și pentru mine, de unul singur, și mulţi îngeri”. Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul și câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.

Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri și pâlcuri de stejari și de brazi, înălţându-se către cer în mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea „împarte” veacurile în două – la sud, „aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici și-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire și de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă și de creaţie literară.

Când se retrage să-și scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

„N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre Romania, că nu te crede nimeni”

– Se spune că vorbele cu care l-aţi întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane. În fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?

– Am dorit să le demonstrez că românii sunt europeni prin vocaţie si ţinută, că această țară vine din istorie cu „acquis”-ul comunitar însuşit, pe care-l și depăşeşte la capitolul toleranță față de minorităţi. Zic: „Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care scria: ‘Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner și nu ştie româneşte. Dacă se pierde, vă rog să-l predaţi pe strada Eminescu 5, contra recompensă’”. Și am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când și el se rătăcise. Mă aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult…”.

În această metaforă anecdotică este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, și anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă… E mult prea puţin!

S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presă oarecare și mi-a şoptit: „N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o conferinţă internaţională, am luat cuvântul în încheiere și am spus: „În mod regretabil, de patru zile vorbiţi despre identitatea Europei, și două lucruri nu le-am auzit – cuvântul Dumnezeu și cuvântul România!”.

– La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbeşte că, printre altele, i-aţi ţinut ministrului federal o adevărată disertaţie despre învăţământul multicultural din România. Este adevărat?

– I-am prezentat, spre exemplu, situaţia abecedarelor. Zic: „Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unită este următorul – la noi în țară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi!”. Și fiindcă ştiu că unui german trebuie să-i traduci în sistemul lui de concepţie ceea ce înseamnă acest enunţ, am fost și mai explicit: „Asta înseamnă că la noi în țară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”. Fiindcă am presupus că nici acuma nu îşi poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme şcolare, cu limba de predare neromânească, i-am spus: „Dacă dumneavoastră doriţi ca pe cele doua fete ale dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoală cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la Babadag, unde există numai câteva mii de turci, și acolo poate să termine liceul și să dea și bacalaureatul în limba turcă”. Și, deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea să-și imagineze, i-am spus următorul lucru: „Herr Bundesminister, dacă întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie română (că romanii au descoperit acuma şcolile germane), dacă o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: drăguţă, în ce clasa eşti? În clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Și ce limbă străină înveţi? Răspunde: limba română… Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.

„Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european”

– Prin succesul cărţilor dumneavoastră sunteţi un cetăţean român gata integrat în Comunitatea Europeană. Din perspectiva mult mai largă pe care o aveţi, ce calităţi ale poporului nostru credeţi că vor influența pozitiv familia europeană în care ne pregătim să intrăm?

– Dimensiunea bizantină. Sunt convins că o țară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Când domnul Andrei Pleșu a spus că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit să spună. Suspiciunea mea este că românii, când zic „european”, se gândesc la stilul de viaţă materială și mentală din Europa de Vest, prelungit până în America. Mulţi dintre ei cred că trebuie să adoptăm și să imităm acest stil, această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic și protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleșu a descoperit că în fiecare român zace un european, sper că n-a avut în minte modelul antropologic vestic; sper că are și el această viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu și care are toate şansele, sper din inimă, să revigoreze creştinismul apusean.

– Grecia ortodoxă este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic și protestant?

– Pentru că Grecia, aşa cred, nu e prezentă prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-și rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mică, va duce în Vest și acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual și spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărţi în care a încercat să definească această punte între creştinismul occidental și cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende graniţele dintre Est și Vest.

„Sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă”

– În marşul forţat al României către Europa unită, s-ar părea că ţăranii vor avea cel mai mult de îndurat. Locuiţi între ţărani, le ascultaţi spovedania pe româneşte, le daţi sfaturi creştineşti. Ce le spuneţi despre UE?

– Despre ţărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt și eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor; sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă, după soi și după culoare – ceva de neconceput. Sper că românul nostru se va sustrage unor reglementări și unor regularizări absurde. Sper că, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut în ţinut, oglindeşte ceva din prezența lui Dumnezeu hic et nunc (aici și acum – n.) și îşi va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că, și după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce și cum să facă, pământurile tot se lucrează. Deşi tinerii fii și fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu muzica asta infernală din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele la câmp, la săpat și recoltat. Sper că această atmosferă va rămâne, iar prezența lor în sat va dăinui. Să nu uităm că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai adună la parastase, iar familia mai este adăpost și refugiu, nu este atomizată ca în Apus.

– Credeţi că satul va putea rămâne sat, iar ţăranul, ţăran?

– Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti ortodoxe – care va fi o completare salutară la spiritualitatea occidentală. Cei care vin din Vest, și vin tot mai mulţi investitori și turişti, descoperă viaţa de la țară și rămân uluiţi că mai există aşa ceva pe lume. În Occident, visele lui Stalin și ale lui Ceauşescu de a reduce diferenţa dintre oraş și sat, sunt deja o realitate… Și atunci, vin germanii, austriecii și alţii, și ce zic ei: „Ce vedem noi aici, în România? Vedem un băiat calare pe un cal care galopează prin mijlocul satului… Vedem două fete care merg pe drum, una cu mâna trecută peste umărul celeilalte… Vedem doi băieţi care se joacă de-a calul și vizitiul, folosind drept hățuri o sfoară… Vedem că te duci pe uliţă și eşti deja în mijlocul vieţii…”. Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soţia în vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariţia liliacului alb, trilul ciocârliei care urcă la cer, orăcăitul broaştelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie să sapi o groapă ca pentru împăratul. După mine, viaţa firească este numai la țara, unde și ploaia îmi este apropiată.

– Credeţi că această viziune plină de mister cotidian asupra vieţii îi va preface, îi va schimba și pe fraţii noştri europeni din Vest?

– Nu ştiu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viaţă, a spiritului de a concepe lumea și cerul, dar ştiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat în care vieţuiesc, de perceperea vieţii numai prin televizor. Sunt convins că această inerţie pozitivă a unor forme de viaţă rurală din România, tradiţiile satelor româneşti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale în aşa fel încât unul de acolo să nu mai fugă până în India sau până în Nepal în căutarea sacralităţii, găsind-o la noi. Faptul că sacralitatea pătrunde zilnic în profan în satele din România va fi, cred, perceput și de fraţii noştri din Vest. Este tragic că saşii au părăsit această țară și au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente. Cred că noi, saşii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi, evrei și ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din țară!

– Vă rog să-mi permiteţi o ultimă întrebare: de ce n-aţi plecat, totuşi, în Germania, părinte Schlattner?

– De data aceasta un răspuns scurt și concis: pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!

Interviu Eginald Schlattner.

05/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Ioan Ianolide – Renașterea, ca fenomen artistic, și Reforma, ca fenomen religios, au desacralizat Europa

Ioan Ianolide - Renașterea, ca fenomen artistic, și Reforma, ca fenomen religios, au desacralizat Europa

Renaşterea e fenomen artistic, Reforma este fenomen religios, dar amândouă au dizolvat spiritualitatea medievală şi au desacralizat Europa.

Deşi Renaşterea părea a se menţine în spiritualitatea creştină, totuşi antropocentrismul ei va muta atenţia oamenilor de la Dumnezeu la om. Aşa s-a ajuns la umanism – zeificarea omului, autozeificarea omului, însingurarea omului, subiectivismul imperfecţiunii umane devenit lege a omului şi măsură eronată a universului.

Omul umanismului e rupt de Dumnezeu, este haotic în sine însuşi. Obiectivitatea umanistă e subiectivism grosolan. Oamenii se sfâşie între ei pentru că nu mai au numitorul comun al divinităţii din ei. Oamenii sunt subiectivi, căci obiectivitatea n-o poate oferi decât raportarea la valorile transcendentale. Nici omul şi nici lumea lui nu sunt perfecte, deci omul zeu este lege imperfectă, conflictuală şi nocivă.

Artiştii Renaşterii părăsesc trupul spiritualizat şi reprezintă formele carnale. Trupurile goale ale lui Moise ori David vor degenera ulterior în libertinajul corupt şi decadent modern, ce-şi consumă azi ultimele sale consecinţe fără a putea fi stăvilit.

Renaşterea a dat curaj lui Luther şi celorlalţi reformatori să înfrunte autoritatea Bisericii. Setea reformatoare a lui Luther s-a întâlnit cu orgoliul unor prinţi germani ce se doreau independenţi şi deci voiau să se smulgă de sub autoritatea Bisericii. Unele descoperiri ştiinţifice ale vremii au fost folosite drept arme politice ale independenţei şi Reformei. Indulgenţele au fost mult exploatate de duhul rebel al reformiştilor. Autoritatea Bisericii a fost spulberată. Creştinismul s-a pulverizat în nesfârşite secte, fiecare om având libertatea interpretării personale şi a harului personal. Individul şi-a croit o divinitate după dimensiunile sale, încât nu omul a mai tins spre Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost coborât la om.

Nici artiştii Renaşterii, nici Luther şi nici principii (prinții) independenţi n-au prevăzut atunci dezastrul anarhic ce-i va ajunge din urmă.

Drept ripostă, ia naştere Contrareforma, care are însă succese parţiale.

Credinţa continuă să existe în popor, dar nu se mai constituie ca forţă istorică, nu mai dispune de oameni care să-i dea expresie socială şi politică. Biserica, din autoritate recunoscută, devine o autoritate marginală, consultativă.

Europa se destramă religios prin destrămarea politică. Imperiile create de europeni nu mai duc cu ele un concept creştin, ci unul ambiguu, în care creştinismul este tolerat şi respectat.

Totuşi, aşa rele cum au fost ele, imperiile europene au răspândit Biblia pe cele cinci continente. Numai că imaginea pe care coloniştii şi-au făcut-o despre creştinism trebuie reabilitată, căci ei l-au confundat cu imperiile europenilor.

Europa Renaşterii este deci un amalgam de orgolii, patimi, lăcomie, dominaţie şi virtuţi creştine.

Dacă o anume diversitate e firească în unitatea lumii, totuşi anarhia renascentist-reformatoare a destrămat creştinătatea şi a golit-o de forţa ei istorică. I-a rămas însă harul dumnezeiesc şi de la el se aşteaptă izbăvirea viitoare.

Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.

05/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Constantin Oprișan – Mi-e sufletul cavou (poem)

Constantin Oprișan - Mi-e sufletul cavou (poem)

Mi-e sufletul cavou de gheață,
În care doarme-ntins un mire
Ucis în fapt de dimineață,
În ochi c-o altă amintire.

În jur, fecioarele nebune
Mai poartă candelele stinse;
Le arde-n pieptul de cărbune
Misterul vieții necuprinse.

O noapte grea, materială,
De nepătruns, încet se lasă,
Prinzându-și aripa reală
În părul moale de mătasă.

Se lasă ceața prin unghere,
Mai neagră negura se cerne
Pe frunți de marmoră-n tăcere,
Simbol al liniștii eterne.

Le va-mpietri sub lespezi plânsul,
În boabe mari cât diamantul,
Ducând alăturea cu dânsul,
În piept și-n inimă, neantul.

05/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Conferință Denis Buican-Peligrad – „Evoluție și involuție în viața biologică, socială, culturală și politică”

Conferință Denis Buican-Peligrad - „Evoluție și involuție în viața biologică, socială, culturală și politică”

Evenimentul e organizat de revista CERTITUDINEA, FUNDAȚIA ION I. BRĂTIANU și Asociația ART VERBA

Marți 6 septembrie, începând de la ora 16.00, marele savant francez de origine română DENIS BUICAN-PELIGRAD va susține, la Palatul Brătianu de pe Strada I.C. Visarion Nr. 4-6 Sector 1, Bucureşti (lângă Piața Romană) conferința cu titlul „Evoluție și involuție în viața biologică, socială, culturală și politică”.

Precizăm că, în cursul anilor 2020-2021, au fost organizate, în onoarea sa, mai multe evenimente publice sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, evenimente în care profesorul Denis-Buican Peligrad a avut ocazia să cunoască și să fie cunoscut de publicul român: două conferințe publice în 2020 și una în 2021, acordarea distincției de ROMÂN UNIVERSAL, „pentru excelența competenței sale în spațiul Culturii Universale, ca exponent de vîrf al contribuției românești la Patrimoniul Mondial al Istoriei și Civilizației”, acordarea titlului de membru de onoare al UZPR, lansarea volumului antologic de poezie, „Seceriș târziu” (apărut la Editura UZP). Toate aceste acțiuni au fost coordonate personal de Doru Dinu Glăvan, președintele UZPR.

Denis Buican are acum 88 de ani și locuiește în Franța, la Paris. În această perioadă se află în România pentru a-și revedea prietenii și locurile natale. Cu această ocazie, a răspuns propunerii noastre de a ține încă o conferință publică în București…

04/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” – Noi expoziții în galeriile Palatului Brâncovenesc din septembrie

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” - Noi expoziții în galeriile Palatului Brâncovenesc din septembrie

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia invită publicul, în primul weekend al toamnei, la deschiderea a două noi expoziții în galeriile Palatului Brâncovenesc.

La galeria Foișor, publicul este invitat sâmbătă, 3 septembrie 2022, de la ora 16.00, la vernisajul expoziției de sticlă și bijuterie CĂLĂTORIE INIȚIATICĂ, artiști Alice Protopopescu și Panteleymon Arnaudov, curatori: Bogdan Adrian Lefter și Ioana Stelea.

„Călătorie Inițiatică” este un proiect expozițional ce invită publicul să descopere parcursul inițiatic a doi artiști emergenți ce au reușit în ultimii ani să-și construiască o identitate recognoscibilă în arta contemporană.

Colecția de lucrări prezentate relevă o simbioză artistică sublimă între doi făuritori de frumos, între doi îmblânzitori ai focului cu ajutorul căruia metalul și sticla capătă forme de o delicată expresivitate estetică.

Bijuteriile artistei Alice Protopopescu depășesc cu mult sfera clasică de obiect purtabil ce împodobește trupul. Fiecare piesă „statement” devine un ecosistem cu un mesaj puternic menit să atragă atenția asupra impactului nefast pe care îl au acțiunile noastre în natură. Un concept ecologic cu impact imediat asupra vieții noastre care invită la conștientizarea comuniunii cu natura și a dependenței noastre față de aceasta.

Panteleymon Arnaudov este un artist care prin tehnica sticlei suflate și modelate la cald sintetizează armonios în transpuneri aparent minimaliste, simbolurile arhaice, care devin instantanee pe suprafața volumelor din sticlă. Materialul capătă sub bagheta artistului atribute plastice inedite, tehnic fiind controlate și speculate transparența, nuanțele și grosimile. Formele prețioase pot fi atât terestre prin liniile ușor ondulate, tăcute și fluide, cât și celeste prin explozia de strălucire în ploaia de goluri de aer.

Galeria Parter, găzduiește, de asemenea, începând de sâmbătă, 03 septembrie, de la ora 17.00, expoziția artiștilor Georgiana Manea Josan și Eusebiu Josan, intitulată NOD, curator Lina Țărmure.

Conform DEX-ului, nod se referă la un „loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel.”. „pânză”, „strâns împreună”, „în lungul sau la capătul”, „strâns tare”, acestea sunt cuvintele / sintagmele care, armonizate cu grijă, pot alcătui tabloul metaforicodescriptiv al celor doi artiști, care ar suna astfel: Georgiana Manea-Josan și Eusebiu Josan și-au început pânza din același capăt, și au continuat-o împreună de-a lungul parcursului personal și profesional. Deși aflați continuu la o distanță infimă, strânsoarea împreunării fiind omniprezentă, cele două „fâșii de pânze” au fiecare o specificitate aparte. Fie că vorbim despre grădinile Georgianei sau despre structurile abstracte ale lui Eusebiu, compozițiile converg dintr-o gândire abstractizată, dar care se bifurcă în virtutea caracteristicilor distinctive ale fiecărui individ.

Expozițiile pot fi vizitată în perioada 3 septembrie – 3 octombrie 2022.

04/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Muzeul Țăranului Român – Zilele Muzeului Țăranului 8 – 18 septembrie 2022

Muzeul Țăranului Român - Zilele Muzeului Țăranului 8 – 18 septembrie 2022

Ca în fiecare început de toamnă, în preajma sărbătorii Înălțarea Sfintei Cruci, cunoscută în popor și ca Ziua Crucii, Muzeul Național al Țăranului Român întâmpină anotimpul cu expoziții noi, Festivalul povestirilor de pe Via Transilvanica, lansări de carte, ateliere, târg de icoane și proiecții de film. Vă așteptăm, în perioada 8 – 18 septembrie 2022, la cea de a zecea ediție a Zilelor Muzeului Țăranului!

În prima zi a evenimentului, Muzeul Național al Țăranului Român și Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova la București, vernisează joi, 8 septembrie, ora 17.00, la Sala Tancred Bănățeanu, expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii. Expoziția reunește câteva dintre cele mai frumoase scoarțe aflate în depozitele celor două instituții naționale, de o valoare inestimabilă.

În perioada 9 – 11 septembrie 2022, publicul este așteptat la Festivalul Povestirilor de pe Via Transilvanica. Vizitatorii vor putea descoperi România, de la Putna la Drobeta-Turnu Severin: destinații noi de călătorie, artiști și meșteșugari veniți de la ei de-acasă, mâncare bună și muzică live. Festivalul va aduce „Împreună, în simbioză cu patrimoniul cultural”: gastronomie locală, destinații turistice, producători, muzică, artă și meșteșug, proiecte și asociații care cresc frumos comunitățile din perimetrul Via Transilvanica. Prin acest eveniment, celebrăm Zilele Europene ale Patrimoniului, sâmbătă, 10 septembrie.

În parteneriat cu Centrul de Studii Arhitecturale și Urbane din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu vom găzdui workshop-ul Arta Paielor – Tablouri cu Paie, ce se va desfășura luni și marți, 12 și 13 septembrie 2022, între orele 11.00 și 15.00, în curtea Muzeului Țăranului. De asemenea, în cadrul aceluiași parteneriat, între 8 septembrie și 7 octombrie, trecătorii vor putea vedea expoziția Arhitectură și materiale tradiționale de construcții, în zona de afișare de pe Bulevardul Ion Mihalache. Expoziția cuprinde șapte lucrări pe tematica materialelor de construcții tradiționale realizate de studenții arhitecți din anii universitari 2020-2022, în coordonarea lect. dr. arh. Laura-Andreea Dobrescu.

Marți, 13 septembrie 2022, începând cu ora 16.00, la Sala Media, va avea loc conferința de lansare a proiectului finanțat prin Granturile SEE 2014-2021 în cadrul Programului RO-CULTURA – Dragă Arhivă. Laborator de inovație muzeală. Invităm publicul la o discuție critică, dar relaxată, despre relevanța arhivelor muzeale astăzi și oportunitățile prin care ele pot deveni inspirație pentru industriile cultural-creative.

Miercuri, 14 septembrie, de la ora 18.00, vom deschide, Sala Acvariu, Expoziția Meșterului crucer Vasile Marin, din Brebu. Expoziția este concepută în completarea Târgului iconarilor și al meșterilor cruceri, care va avea loc, în acest an, în perioada 16 – 18 septembrie. Descoperiți în târg: prăznicare, sfinți protectori, heruvimi, Crucea în variante închipuite și zugrăvite pe icoane pe lemn, icoane pe sticlă, icoane de vatră, crucițe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte și lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre. De asemenea, cei mici sunt așteptați la ateliere de încrustații în lemn şi de pictură pe sticlă.

PROGRAM

Joi, 8 septembrie
Ora 15.00 – Vernisajul expoziției Arhitectură și materiale tradiționale de construcții, în zona de afișare de pe Bulevardul Ion Mihalache
Ora 16.00 – Lansarea cărții Retorica vestimentară, de Varvara Buzilă, la Sala Media
Ora 17.00 – Vernisajul expoziției de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 15.00 – 18.00 – Expoziția „Unexpected (RE)solutions: How the process drives the outcome”, la MNȚRplusC

Vineri, 9 septembrie
Orele 15.00 – 19.30 – Festivalul Povestirilor de pe Via Transilvanica, în curtea interioară
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 15.00 – 18.00 – Expoziția „Unexpected (RE)solutions: How the process drives the outcome”, la MNȚRplusC

Sâmbătă, 10 septembrie
Zilele Europene ale Patrimoniului. Ediția XXVIII
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 10.00 – 19.30 – Festivalul Povestirilor de pe Via Transilvanica, în curtea interioară

Ziua Cinematografiei. Prima ediție
Orele 13.00 – 14.00 – Atelier educativ pentru liceeni, despre realizarea filmelor de animație, urmat de o sesiune de întrebări și răspunsuri cu Valentin Urziceanu, la Cinema Muzeul Țăranului
Orele 14.00 – 15.30 – Proiecția filmului de animație Merge și-așa (78 min.), în regia lui Valentin Urziceanu, la Cinema Muzeul Țăranului

Orele 15.00 – 18.00 – Expoziția „Unexpected (RE)solutions: How the process drives the outcome”, la MNȚRplusC

Duminică, 11 septembrie
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 10.00 – 19.30 – Festivalul Povestirilor de pe Via Transilvanica, în curtea interioară

Luni, 12 septembrie
Orele 11.00 și 15.00, workshop-ul Arta Paielor – Tablouri cu Paie, în curtea Muzeului Țăranului

Marți, 13 septembrie
Orele 11.00 și 15.00, workshop-ul Arta Paielor – Tablouri cu Paie, în curtea Muzeului Țăranului
Ora 16.00 – lansarea proiectului Dragă Arhivă. Laborator de inovație muzeală,
Proiect finanțat prin Granturile SEE 2014-2021 în cadrul Programului RO-CULTURA, la Sala Media
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu

Miercuri, 14 septembrie
Ora 18.00 – Vernisajul Expoziției Meșterului crucer Vasile Marin din Brebu, județul Prahova, Sala Acvariu
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu

Joi, 15 septembrie
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția Meșterului crucer Vasile Marin din Brebu, județul Prahova, Sala Acvariu

Vineri, 16 septembrie
Orele 10.00 – 18.00 – Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri, în curtea interioară
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția Meșterului crucer Vasile Marin din Brebu, județul Prahova, Sala Acvariu

Sâmbătă, 17 septembrie
Orele 10.00 – 18.00 – Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri, în curtea interioară
Orele 11.00 – 13.00 – Atelier de sculptură în lemn cu Vasile Moldoveanu
Orele 14.00 – 16.00 – Atelier de pictură pe sticlă cu Angela Ludoşanu
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția Meșterului crucer Vasile Marin din Brebu, județul Prahova, Sala Acvariu

Duminică, 18 septembrie
Orele 10.00 – 18.00 – Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri, în curtea interioară
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția de scoarțe românești, Țeserea lumii, la Sala Tancred Bănățeanu
Orele 10.00 – 18.00 – Expoziția Meșterului crucer Vasile Marin din Brebu, județul Prahova, Sala Acvariu

04/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mihai Eminescu – Din nefericire…

Mihai Eminescu - Din nefericire...

Din nefericire organele roşii nu sunt capabile de o discuţie serioasă. A discuta va să zică a compara argumentele proprii cu cele ale adversarului şi a destinge cu dezinteresare care e mai tare, care e adevărat. Dar când altceva zici, altceva [î]ţi răspunde; când dai ici şi crapă cine ştie unde, când discuţia, în loc de-a fi o comparare de argumente, degenerează în ceartă pentru vorbe, în logomahie şi subtilităţi, discuţia e stearpă.

Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidenţa; am dovedit că deasupra poporului românesc istoric pe care-l cunoaştem toţi de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra ţăranului a moşneanului, a breslaşului, a boierului mare şi mic s-a superpus o pătură de populaţie străină, romanizată în parte în privinţa limbei, dar neavând deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru.

E clar că această populaţie joacă în viaţa noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decât trunchiul în care s-a altoit şi, drept vorbind, fructe veninoase.

Altoit în stejar, trăieşte din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populaţia moşneană a acestei ţări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C.A. Rosetti) şi supus unei mari mortalităţi.

Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceştia, cari sunt aproape toţi roşii, sunt mărginiţi în privirea inteligentei, răi, meschini, falşi în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naşte un autor de exemplu, un om de ştiinţe sau de litere, un om care să compenseze, prin ştiinţă sau talent, munca naţională ce-l susţine; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleşugului, al pungăşiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pişicherlâcul ; inima şi caracterul prin surogate şi mai rele, prin falsitate şi înclinări de trădare.

Iată ceea ce am dovedit clar.

De aceea principiile nu sunt pentru ei decât nişte pretexte sunătoare pentru a amăgi mulţimea, gata de-a renunţa la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.

Astfel cel mai aprig republican şi redactor al „Republicei Rumâne” aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploieşti pentru o funcţie.

Dac’ ar fi consecuenţi, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac – ai şti de ce să te ţii, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.

Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meşteşug cu care să se hrănească cinstit nu ştie, ea carte nu ştie, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăţi-o de-a juca un rol în viaţa publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.

De aci vezi directori de drum de fier ce nu ştiu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă naţională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se ştiu iscăli. În toate ramurile vieţii intelectuale şi a statului, în toate încheieturile organice ale naţiunei s-a încuibat paraziţi; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc şi se înmulţesc.

Dar asta n-ar fi nimic.

Existenţa tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva.

Precum însă aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul, trei din patru părţi a poporului, susţinerea întregei xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme!

Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune ţăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensaţie; el cheltuieşte din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea.

Se poate traduce în formule această socoteală.

Daca înainte vreme ar fi fost în ţară 1500000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inşi, munca socială necesară pentru a o susţine era reprezentată prin fracţia 5/15000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea ţăranul statului.

Azi sunt zeci şi iarăşi zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeaşi pungă a ţăranului. Sunt în fiecare sat cel puţin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. dacă om pune 100 000 nu greşim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic şi trăieşte numai din scumpirea obiectelor de consumaţiune? Aceştia sunt 500000. La un loc toţi străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracţia nu mai [e] cea de sus 1/3000, ci 2/3, adecă două din trei părţi din viaţa sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susţine statul şi societatea, care nu-i da nici o compensaţie.

Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atâta putere încât să se susţină pe el însuşi şi familia şi un prea mic prisos la dispoziţia vieţei publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o şi vedem dovedit în monografia d-lui A.V. Millo, care, făcând bugetul unui ţăran condei cu condei, arată că abia fruntaşii se pot ţine în echilibru;

ţăranul cu doi boi, pălmaşul, îşi încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii.

A, dacă clasele dirigente compensau munca ţăranului prin munca lor, dacă o administraţie cinstită [î]l ocrotea de spoliare, dacă un cler luminat [î]l ferea de vicii şi de demoralizare, dacă o legislaţiune onestă ţinea seamă de starea lui şi-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziţii cosmopolite; daca, c-un cuvânt, exista înţelegere, pentru ceea ce e în adevăr esenţa statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora şi de propriile sale înclinaţiuni, arunci era altceva! Daca, cu aceeaşi sumă de putere musculară, ţăranul, prin instrucţie, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atât pe cât poate produce azi cu instrumente primitive şi cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă faţă. Atunci clasele de jos ar fi ţinut pas în producţiune cu trebuinţele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru şi ar fi fost bine.

Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineştii sunt tot atât de inculte ca şi ţăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui.

Credem cel puţin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie şi Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri şi diurne de zeci de mii de franci pe an.

Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt necapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, mai sunt şi străini, veniţi de ieri alaltăieri, ridicaţi de la covrig şi bragă la ranguri sociale înalte.

Fără îndoială că şi în alte ţări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor câştiga decât minimul necesităţilor lor. Dar acolo populaţia e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producţiune a pământului.

Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară şi o rezolvă întrucâtva capitalul industrial, care caută a plasa munca ţării suprapopulate în ţări nepopulate.

Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească. jidovească, căreia [îi] e ruşine de muncă sau care nu ştie şi nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru şi-l stoarce până la sânge.

Şi ce plebe?

Comună, mult mai puţin inteligentă decât poporul nostru, fizic decrepită, moraliceşte putrezită.

Nu xenocraţie prin cucerire, ci xenocraţie prin furişare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare.

De aceea nu e de mirare că toate instituţiile noastre s-au discompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, şcoala nu mai e şcoală; nimic nu e acătării.

Dar unde punem trebuinţele acestei plebe? Trebuinţe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau.

La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea şi bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund aceşti arhistrăini?

Că suntem socialişti. Ei, cari în adevăr sunt socialişti când n-au slujbe, dar foarte regalişti când sunt în pensii reversibile şi în cumul, nici nu înţeleg însemnătatea teoretică a cuvântului.

Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialişti însă numai atunci când am propune o soluţiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuiesc, prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.

O reorganizare socială având de principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.

Aşadar să ne înţelegem.

Nu cerem şi nu voim, precum insinuă „Românul”, esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem nimic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru şi, până la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi şi de a-l cruţa.

Şi, când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din încrucişarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să şi rămâie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adâncimea rasei istorice şi superficialitatea celor superpuse e mare o ştie oricine. În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment naţional românesc decât într-o sută de mii de Caradale şi [în] craniul unui singur român încape de cinci ori pe atâţia creieri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale patrioţilor.

TIMPUL 1 ianuarie – 31 decembrie 1881

04/09/2022/0 Comments/by Patrick Matis