Viaţa omului şi a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă şi excepţie. Natura, ca şi omul, stau sub legi; omul îşi prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru acţiunea sa în lume, norme. Însă legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Vom încerca să arătăm că abaterile nu se ivesc numai în fapt, ci că sînt şi de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „excepţii faţă de regulă” şi vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultură la care conduc excepţiile faţă de regulă. Există cinci feluri de excepţii: unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă şi, în fine, cele care devin ele regula.

În comunitatea restrînsă a familiei sau în cea lărgită a societăţii, pe căile însingurării cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, stăruie rînduieli, comandamente, decaloguri sau prescripţii, peste tot. Nu oricine are cunoaşterea legilor sub care trăieşte, ci singură cultura i‑o dă; în schimb oricine devine conştient de regulile pe care este dator să le respecte, spre a fi om, şi de normele cerute, spre a fi făptuitor şi eventual creator în sînul lumii sale.

Dar se definesc oamenii şi culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invocă, sau mai degrabă se definesc prin marginea de abateri pe care o îngăduie aceste principii? Înaintăm afirmaţia că tipul de excepţie în care ne aşezăm hotărăşte, deopotrivă cu principiile, de om şi de cultura respectivă. Aceasta vrea să spună că mai însemnat, de pildă, decît sensul de viaţă al cuiva, care poate fi de fiecare dată altul, şi decît viaţa cuiva, care e de fiecare dată încărcată de arbitrar, este raportul lor („În ce raport stai faţă de legea ta?”); iar la fel se dovedeşte a fi şi raportul dintre manifestările unei culturi şi fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului şi a culturilor devine cu putinţă, în măsura în care ea lasă de o parte o materie schimbătoare, anecdotică, istorică, în favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societăţi, sau chiar ale uneia singură, pot varia: zeii lor îşi pot schimba numele şi funcţia; dar dacă raportul dintre lege şi excepţie este acelaşi, atunci şi tipul de om sau de cultură este acelaşi.

Există, dacă nu amplificăm prea mult, cinci excepţii faţă de regulă, cele înfăţişate mai sus. Întîi, există excepţii care contrazic şi infirmă regula. În această primă situaţie, regula devine intolerantă faţă de excepţii, a căror ivire îi ameninţă singura ei formă de manifestare posibilă, care e siguranţa. Aşa trebuie să se fi întîmplat în comunităţile preistorice unde se practica totemismul, în cadrul căruia orice manifestare rituală şi orice prescripţie morală erau desigur comandate de cultul totemului. Numai că mentalitatea totemică a supravieţuit mult dincolo de lumile preistorice, ea fiind permanent activă în cîte un plan, de‑a lungul istoriei. Am putea chiar denumi, prin mentalitate totemică, intransigenţa oricărei reguli faţă de cea mai mică derogare de la ea. Mentalitatea reapare, de exemplu, în demersurile dogmatice, de ordin teoretic şi practic, cele mai variate, de la cele religioase pînă la cele politice şi din imediatul vieţii istorice; căci dogmatismul se caracterizează tocmai prin aceea că nu admite excepţii faţă de regulă, el sancţionîndu‑le şi căutînd să le înlăture, dacă nu le‑a putut evita.

În spiritul regulii faţă de care nu încap excepţii — fie că îl numim spirit totemic ori nu — operează în definitiv, în multe privinţe, şi civilizaţia tehnico‑ştiinţifică de astăzi. Ea nu caută numai exactitatea perfectă, faţă de care orice abatere reprezintă un scandal, dar în planul realizărilor tehnice nici nu poate admite vreo abatere. Cea mai mică fisură, într‑un obiect sau instrument produs de tehnică, anulează produsul şi poate conduce la rezultate catastrofale, cum se ştie. Cu cît sînt mai rafinate produsele, cu atît ele reclamă o precizie mai mare, iar raportul între regulă şi excepţie este aici de aşa natură, încît excepţia e făcută să tindă spre zero şi astfel, ca într‑un raport matematic, valoarea raportului, aşadar siguranţa mecanismului, să tindă spre infinit. Însă cu un asemenea spirit ingineresc, care a putut pătrunde pînă în zonele umane superioare, făcînd să se vorbească o clipă despre „inginerii sufletelor”, omul se aşază într‑o condiţie deopotrivă de supracivilizaţie şi de subcultură totemică. A devenit rafinat la culme şi a redevenit primitiv la culme. De vreme ce totuşi nu poate renunţa, pe plan tehnic cel puţin, la demiurgia lui atît de rafinată, de altfel şi atît de greu cucerită, îi rămîne omului să pună în joc demiurgia doar acolo unde ea nu‑i primejduieşte fiinţa spirituală şi nu se primejduieşte ea singură, cu riscurile ce aduce. Între timp, alte raporturi între regulă şi excepţie, nespus mai subtile decît acesta de primă instanţă, stau să dea omului şi culturilor un chip mai iscusit.

Există astfel, în al doilea rînd, excepţii care confirmă regula, în loc de a o infirma, ca în primul caz. Gramaticienii sînt poate cei dintîi care să fi vorbit despre reguli morfologice sau de sintaxă ce lasă loc unor excepţii neîncadrabile, pentru ei, în ordinea prin care îmblînziseră limbile. Cum puteau da socoteală ei de cele cîteva resturi de sălbăticiune a limbilor vii? Perplexitatea lor se transforma însă degrabă în soluţia graţioasă, ori mai degrabă în expedientul de soluţie: era vorba de excepţii care, în fond, confirmau regula prin raritatea lor. Şi este probabil că, după gîndul lor, soluţia rămînea un simplu expedient, fără ca ei să vadă că acceptarea aceasta a unei situaţii de fapt exprima o situaţie de drept.

Peste tot, într‑adevăr, ieşită de sub rigoarea de la început a legii, excepţia apare ca un drept pe care şi‑l iau lucrurile şi vieţile în numele libertăţii. Însăşi divinitatea îşi ia cîteodată libertatea de a face derogări de la buna întocmire a lumii,spre a vădi mai limpede care este ordinea cea dreaptă. Un apologet al religiei creştine, Chateaubriand, scria în Le Génie du christianisme că bunul Dumnezeu a îngăduit (aşadar a făcut) să apară în sînul lumii monstruozităţi, care să scoată şi mai bine în lumină felul cum ar fi arătat lumea dacă n‑ar fi fost mîna divină care s‑o modeleze. Excepţia confirmă şi aici regula.

La fel o confirmă în demersurile omului. Dacă, în cazul fericit, vom intra în comunicare cu alte fiinţe raţionale, atunci semnalele noastre nu ar trebui să fie de la început exclusiv regulate: o neregulă în emisiunile de pe pămînt, alternată cu regula, ar arăta, ea abia, că sîntem şi noi fiinţe raţionale, de vreme ce putem încălca stricta regularitate a comunicării. Altminteri, semnale electromagnetice regulate pot emite şi pulsaţiile unui astru lipsit de viaţă, dominat cum este de ritmurile naturale.

În existenţa omului, eliberarea de rigoarea legii îl înnobilează într‑atît, încît ea înalţă fiinţa umană, după unii teologi, deasupra rînduielii îngereşti, atît de strictă. Totuşi, aproape tot ce facem, cu libertăţile excepţiei, confirmă regula, nu numai în ea însăşi, ci şi în felul nostru de a o înţelege. Putem uita o clipă, aşa cum vrea să uite efectiv fiul risipitor din Biblie, care anume este legea de viaţă sub care stăm; dar pînă la urmă fiul îşi aminteşte de ordinea familiei şi îşi dă seama că tot ce a făcut n‑a fost decît o abatere care a confirmat‑o. Iar înţelepciunea păstrătorului de lege, a părintelui, face ca fiul să fie atît de bine primit, în ceasul în care îşi regăseşte ordinea, încît celălalt care i se supusese tot timpul, fratele risipitorului, nu mai înţelege nimic şi se întristează.

Cînd însă înţelege, omul se bucură să constate că legea nu a fost intolerantă. La început se trezeşte bucuria gîndului obişnuit de a putea rîndui sub unitatea legii toate libertăţile faţă de ea, spre deosebire de gramaticieni, care nu solidarizează excepţia cu regula şi judecă aici doar statistic, asimilînd regula cu simpla frecvenţă a cazurilor. După aceea însă, cu înţelepciunea secundă a omului, gîndul se bucură, nu atît de strîngerea diversităţii sub o unitate, cît de diversificarea unităţii într‑o multiplicitate liberă doar în aparenţă, întocmai vorbei cunoscute a lui Hegel, cum că un concept adevărat se confirmă prin tot ce îl dezminte; atît de departe de „expedientul” de la început a ajuns gîndul gramaticienilor despre excepţiile ce confirmă regula. Iar acum, cînd s‑a creat un prim raport viu şi mişcător între excepţie şi regulă, vor putea apărea raporturi noi, sub semnul cărora să se manifeste oamenii şi să se desfăşoare culturile.

Există într‑adevăr, în al treilea rînd, excepţii care lărgesc regula, nu doar o confirmă. Acum abia excepţia începe să‑şi arate adevăratele ei titluri, ca şi tăria ei. Excepţia, ieşită de sub interdicţie şi din infracţiune, ca în primul caz, a încetat pe de altă parte să slujească, împotriva voinţei ei, un stăpîn atît de puternic, încît s‑o ierte pentru răzvrătirea ei, şi vine să clatine ea siguranţa legii. Nici nu infirmă, nici nu confirmă simplu regula, ci o modelează, atît de intim s‑a împletit cu principiul de la care părea să se abată.

Pe această linie, o admirabilă noutate s‑a ivit în istoria culturii ştiinţifice. Oricine poate înregistra astăzi faptul că, de vreo două‑trei veacuri, legile se educă şi ele. Teoriile ştiinţifice noi nu contrazic şi înlătură pe cele vechi; le lărgesc numai, pentru a le face să dea socoteală de abaterile de la ele. Spre deosebire de tipul cunoaşterii trecute, care de fiecare dată venea să arate cît de greşite fuseseră cele anterioare ei, s‑a ivit tipul de cunoaştere „prin integrări succesive”. În anumite limite, cunoaşterea celor vechi nu fusese greşită; dar s‑au ivit, în zonele ce depăşeau aceste limite, excepţii de la regulă, iar atunci regula s‑a transfigurat.

Este ceea ce se întîmplase mai de mult într‑o cunoaştere ştiinţifică restrînsă, dar de un prestigiu incomparabil, sau egal cel mult celui religios de altădată: cunoaşterea matematică. Atunci cînd s‑au făcut necesare numerele negative, ele au reprezentat un scandal pentru cei care gîndeau şi calculau în limitele şirului numerelor naturale; dar teoria numerelor s‑a lărgit, dînd şirul numerelor întregi. Cu fracţiile (ce abatere faţă de număr, frîntura de număr!) teoria s‑a extins, adîncindu‑se în ideea de număr, pînă la şirul celor raţionale; cu numerele iraţionale pînă la şirul celor reale, iar cu imaginarul pînă la cele complexe. Dar: negativ, fracţionar, iraţional, imaginar exprimă tocmai excepţia, în primul moment. Iată excepţia obligînd regula să‑şi schimbe chipul şi educînd‑o în acest sens. Era ca şi cum excepţia ar fi cerut legii să intre în devenire şi să devină nu altceva, ci aceea ce era în neştiutul şi negînditul ei.

În fond, teoriile ştiinţifice care se lărgeau spre a cuprinde excepţia intraseră, ca acei zei leneşi ai religiei, în trîndăvie. Adevărurile noastre riscă să se prefacă în inerţia noastră, dacă excepţiile nu le redresează. Astăzi, cînd ştiinţele găsesc pînă şi în cosmos aceea ce ştiau dinainte, satisfacţia legii nu mai este de a fi confirmată, ci de a primi provocarea excepţiei. Se întîmplă ca în legenda din Upanişade, în care femeia se prefăcea succesiv în toată partea femeiască a lumii spre a scăpa de bărbat, iar acesta, succesiv şi el, în toată partea bărbătească, spre a se însoţi cu ea. (Chinezii poate ar vedea un Yang în lege şi un Yin în excepţie.)

Atît de intim s‑au însoţit regula cu excepţia, în cazul excepţiei care o lărgeşte pe prima, încît în gîndirea europeană a apărut, independent de ceea ce se întîmplă în istoria ştiinţelor, o întreagă doctrină filozofică, în armonie cu procesul istoric menţionat: existenţialismul. Cel puţin în versiunea sa populară, existenţialismul acest lucru îl spune, cum că excepţia lărgeşte regula. Cu formularea „existenţa precede esenţa”, în cazul omului, doctrina invocată înţelege să releve că legea omului nu e gata dată, ci cu fiecare existenţă umană, ba chiar în sînul fiecăreia, legea se redefineşte. Tot ce făptuim, sub semnul şi adesea sub blestemul libertăţii de a face, „ne face” ca oameni.

Mărginirea existenţialismului însă este de a atribui numai omului această necurmată lucrare, în timp ce — cum o vedeau în cazul cunoaşterii — legile, esenţele, generalurile se educă şi se definesc ele însele, pretutindeni, prin „existenţă”, adică prin exerciţiul lor, în cadrul căruia excepţia lărgeşte regula propusă de ele. Aceea ce doctrina relevă doar la fiinţa conştientă şi zbuciumată de anxietatea alegerii libere se întîlneşte şi în natură (aşa cum „varietăţile” lui Darwin erau şi ele existenţialiste, de vreme ce prin lupta pentru existenţă formau esenţa cîte unor specii): se întîlneşte la zeii suprainstituiţi lumii, sau se întîlneşte, cum arătam, la numere şi în tribulaţiile indivizilor, statelor şi culturilor. Excepţia poate modela regula.

Dar dincolo de excepţia care infirmă, care confirmă şi cea care lărgeşte regula există, în al patrulea rînd, excepţia care proclamă regula rămînînd excepţie. Ea nu se pierde în regulă, ca pînă acum, şi nu poate fi absorbită de aceasta. Rămîne excepţie, cu regulă cu tot. Intimitatea ei cu regula se păstrează perfect, dar este de altă natură acum, iar tăria ei este şi ea alta decît cea modelatoare de lege. Goethe vorbea despre „legi faţă de care nu există decît excepţii”. Să fie cu putinţă astfel de legi, care rămîn în puritatea lor de lege, faţă de un univers de excepţii? Atunci afirmarea excepţiei, fie şi drept incapabilă să obţină legea, lasă loc afirmării legii, dar şi ea incapabilă să absoarbă total în ea vreuna dintre excepţii. (Ar fi ca incapacitatea divinului de a se întrupa.)

Iar asemenea legi există. Ele capătă o primă versiune în Ideile lui Platon. Nu se poate înţelege gîndul lui Platon — şi de aceea el a fost uneori răstălmăcit pînă la distorsiune — fără cercetarea raporturilor dintre excepţie şi regulă. Sînt, potrivit învăţăturii lui, tot felul de lucruri frumoase pe lume, dar nici unul nu este frumuseţea. Atunci frumuseţea să fie ceva în afara lor, cum s‑a spus? Dar ele sînt purtătoare de frumuseţe şi nu sînt cu adevărat ceea ce sînt decît în măsura în care au parte de frumuseţe, „participă” la ea. Ele subzistă cu frumuseţea, dar, într‑un fel, şi fără ea; sînt în frumuseţe, dar şi tind către ea. Sînt o abatere de la frumuseţe cu ea cu tot, aşa cum ultima este o lege faţă de care toate cele îmbibate de ea nu sînt decît o excepţie. Cînd, în raportul al doilea, excepţia doar confirma regula, prima putea uita de regulă. Acum nu uită nici o clipă, ci proclamă regula, reînnoind‑o, hipostazînd‑o şi căutînd‑o.

Că poate fi acceptat un asemenea raport între excepţie şi regulă, o arată felul cum, pe toată întinderea vieţilor şi a culturilor ele însele, ne înfiinţăm şi ne susţinem prin legi faţă de care sîntem irevocabil o excepţie. Toate legile morale — de la etica juridică în societate pînă la etica sfinţilor în pustie — sînt de această natură. Nimeni nu este „în lege“, oricît ar pretinde că o exprimă sau măcar că o respectă. Sfinţii sînt sfinţi doar pentru alţii; în sinea lor ei se văd încărcaţi cu toate păcatele. Legea morală o respectăm numai pînă la un punct. Cetăţeanul ştie că nu e cetăţean, părintele ştie că nu e părinte, aşa cum eroul ştie că nu este erou, învăţatul că nu e învăţat, în timp ce înţeleptul spune că nebunia lumii este mai înţeleaptă decît el.

Excepţia se păstrează aşadar pe deplin ca excepţie. Dar ea nu are încă autonomie, nici siguranţă. Singura ei tărie este de‑a rămîne ce a fost, în puţinătatea ei. De aceea, în cazul omului, stă ruşinată de sine în faţa legii, sau stă, cu om şi lucruri cu tot, ca sub un cutremur. Natura vegetală s‑a cutremurat cînd „legea” vieţii s‑a ridicat pînă la lumea animală care o pradă. Şi atunci, ierburile şi lianele au încercat să se apere, cum spun istoricii vieţii de pe pămînt, făcînd aceste „grădini suspendate” care sînt arborii. Însăşi natura de pe pămînt stă ca sub o nesiguranţă, de vreme ce doar cîteva grade în plus ori în minus o pot schimba cu totul. Lumea întreagă este un cuprins de excepţii ce proclamă legea, rămînînd excepţii.

Ce s‑a întîmplat atunci în istorie, o arată abia cultura europeană. Dacă regula nu integra excepţiile decît în chip ideal, atunci excepţiile aveau să iasă treptat din starea lor de înjosire şi subjugare, integrînd ele regula în chip real. Un pas încă, aşadar, şi excepţiile, care acum sînt încă în nesiguranţă de sine faţă de lege, vor tinde să devină ele legea.

Căci există, în ultimul rînd, excepţii care devin pur şi simplu regula. Cu ele s‑ar putea încheia înfăţişarea raporturilor dintre excepţie şi regulă: de la excepţia care nu era nimic, decît ceva aberant faţă de ultima, am ajuns la excepţia care e totul şi i se poate substitui. Putem da de‑a dreptul ilustraţia care ni se pare cea mai lămuritoare, pentru această situaţie limită: geniul. Apărută în cultura europeană şi numai în ea, ideea de geniu exprimă capacitatea fiinţei „de excepţie” de a suspenda, dacă nu chiar de a repudia legile existente, spre a institui legile ei, cu sorţi de a fi valabile şi pentru ceilalţi. În sens restrîns, geniul apare doar în cîte un domeniu de creaţie izolat, pentru care prescrie alte legi. Dar în sens larg se poate vorbi de genialitate, dacă nu de geniu anumit, chiar şi dincolo de om, iar genialitatea va fi atunci numele pentru toate situaţiile în care excepţia va fi devenit regula.

A existat astfel (şi ar putea să se mai manifeste) o genialitate a naturii, cînd a pus pe lume omul. În toate privinţele, omul a apărut ca o excepţie, una precară la culme, cum spun antropologii. Dar excepţia s‑a prefăcut în regula Terrei, dominînd în aşa fel viaţa şi făpturile de pe ea, încît a prescris şi prescrie legi noi firii. Învăţaţii luminaţi de astăzi pot surîde în faţa finalismului şi teleologiei de altădată, potrivit cărora totul a fost rînduit în vederea omului; în fapt, ei înşişi practică un fel de finalism răsturnat, în sensul că acum totul poate fi făcut, desfăcut şi refăcut de om, de parcă omul ar fi apărut în vederea lucrurilor, în loc ca lucrurile să fie rînduite în vederea sa. Dacă istoria însăşi nu mai este „gîndul lui Dumnezeu pe pămîntul oamenilor”, cum spunea Bossuet, ea a devenit „gîndul omului pe pămîntul bunului Dumnezeu”. Excepţia a tins — fie şi în chip primejdios şi vinovat — să se prefacă în regulă.

Iar genialitatea naturii este din plin reluată pe registrul colectiv uman, odată acesta instituit. Aşa va fi cazul cu limbile. Oamenii trăiesc în comunităţi şi sînt siliţi să‑şi creeze cîte un limbaj, apoi o limbă. Numai că fiecare limbă, spre a nu mai vorbi de limbajele primitive, reprezintă o excepţie faţă de lege, faţă de logosul unic pe care ar trebui să‑l trimită pînă la cuvînt omul, care e acelaşi pretutindeni. Frica sa, foamea sa, erosul său sînt aceleaşi. Numai logosul e diferit, şi atunci ce face umanitatea? Lingviştii sînt liberi şi chiar datori să găsească structuri de vorbire identice, să caute o gramatică generală şi să închipuie pentru viitor o limbă unică; între timp, limbile pămîntului se desfăşoară şi se diversifică mai departe, ca tot atîtea excepţii faţă de legea logosului unic. Dar totodată fiecare limbă se străduie, iar prin cultură reuşeşte, să exprime tot. Nu numai că limbile traduc orice gînd şi nuanţă dintr‑altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus, „l’exceăs sur le tout”, cu vorba lui Valéry. Ele ţintesc să dea regula, pentru cuvînt şi cuvîntare, în timp ce nu sînt decît excepţii de la regulă.

Prin cimentul limbilor se consolidează comunităţile şi se alcătuiesc statele. Este însă statul ca atare regula oricărei epoci mai evoluate, legea oricărei comunităţi istorice? Aşa s‑ar părea, de vreme ce numai seminţiile care s‑au ridicat la stat (deci nu celţii, nu mongolii) au obţinut fiinţa istorică. Dar ideologiile politice şi cetăţenii mai luminaţi ai lumii vor altceva: visează, la limită, dispariţia statului. S‑ar putea vorbi, atunci, de genialitatea comunităţilor care au reuşit să facă din aşezarea lor periferică centralitate şi din excepţia lor regulă. Iar la genialitatea naturii, a vorbirii sau — de rîndul acesta una doar visată — a cîrmuirii societăţii, se adaugă de la sine cea a individului; dincolo de cea a creatorului într‑un domeniu ori altul, artă, cunoaştere sau invenţie, merită să fie reamintită „genialitatea morală” de care s‑a vorbit cu privire la subiectul etic al lui Kant, un subiect ce trebuie să făptuiască astfel încît comportarea sa să devină regulă şi pentru ceilalţi; sau genialitatea omului de cultură în genere, dacă el reuşeşte a transforma mediul exterior al culturii într‑unul interior, aşa cum în veacul nostru cîte un fizician, învăluit la început în mediul fizicii, a reuşit să devină fizica însăşi. Toată cultura europeană va fi fost una în care, rînd pe rînd, excepţiile constituite ca valori autonome — valori teologice, etice, filozofice, ştiinţifice, economice, chiar creaţii tehnice — vor fi încercat să devină regula.