Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

Radu Gyr – Cântec deplin (poem)

Radu Gyr - Cântec deplin (poem)

N-ai lăuda de n-ai știi să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Și dacă singur rana nu-ți legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalți din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Și dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

19/08/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Gen. Radu Theodoru – Pe voi cade rușinea istoriei dacă pierdeți Țara asta Românească!

Gen. Radu Theodoru - Pe voi cade rușinea istoriei dacă pierdeți Țara asta Românească!

Uniți-vă, lăsați orgoliile, lăsați tot ce vă desparte, avem un moment istoric: ori trăim și răzbim, ori pierim și suntem slugile nenorocite ale Europei!

Pe voi cade rușinea istoriei dacă pierdeți Țara asta Românească!

„Sunt cu totul impresionat de numărul românilor care participă la acest miting. Am fost la mitingul trecut și am plecat tare îndurerat de lipsa noastră de conștiință națională.

Nu se poate atunci când Țara asta este în pericol de moarte noi să stăm acasă și să mâncăm mititei!

Primul, al trădătorilor de la Cluj, care vor să regionalizeze România, să ne cumpere ungurii Ardealul. Au tolerat să ave, 5 unguri care conduc județele. Deci stăm drepți în fața prefecților unguri care sunt plătiți de Budapesta ca să dizolve tot ce este românesc în Ardeal!

Este o crimă, o trădare națională, iar ardelenii stau pe loc repaus și așteaptă ca Europa să le verse niște finanțe să facă nu știu ce cu ele. Este neapărat nevoie să ieșim din mediul nostru, din Vechiul Regat, și să îi ajutăm, așa cum ne-am ajutat și în 1916 când, cu „Treceți, batalioane române, Carpații!”, am fost și i-am dezrobit.

Asta e una dintre problemele capitale.

A doua problemă este a pământului românesc care va fi scos la vânzare.

Dacă ne lipsesc de posibilitatea de a stăpâni pământul, suntem ultimii din Europa, cei mai nenorociți, un popor fără vlagă, un popor fără conștiință, un popor fătă istorie!

Asta vor: să ne scoată din istorie! Gândiți-vă care este raportul demografic între noi, românii care am făcut România și cei care au venit în țară, veneticii? Care e raportul? Din ce în ce mai mic. Noi suntem din ce în ce mai puțin stăpâni în Țara Românească. Toate legile care se votează sunt legi anti-românești. Ele se votează de un parlament antiromânesc, un parlament absolut minoritar!

Încă una din problemele esențiale ale timpului nostru: se întâmplă o trădare la nivelul conducerii falsei politici de stat astăzi.

Conducerea de stat nu este românească. Această conducere este condusă, la rândul ei, de către cei care conduc umanitatea la ora actuală: prostocrația bancară! Știți ce se întâmplă în Anglia.

Ar trebui ca asociațiile noastre patriotice să publice documentul prin care englezii, cel mai tradiționalist popor din Europa, sunt pregătiți să li se aplice niște brățări electronice care să-i localizeze la domiciliu: cum pleacă de-acolo, vine Poliția și-i bagă la loc! Deci vacile astăzi în multe țări sunt conduse electronic la pășune.

Mâine-poimâine vom fi conduși la masă seara cu brățăruca agățată de mână. Pare un lucru aberant, dar este pericolul cel mai mare de a ne transforma în animale conduse electronic!

Țara asta Românească trebuie păstrată de noi, românii, cei autentic români, cei care avem rădăcini, cei care am fost la Mărășești, cei care am fost la Oituz, cei care am fost peste tot în istoria noastră și ne-am vărsat sângele!

Părinții, bunicii, toți cei care sunt îngropați în brazda asta sfântă, pe care nemernicii o calcă și o profanează. Nu-i lăsați! Nu generația mea poate să mai facă ceva! Noi suntem la cimitir.

Pe voi cade rușinea istoriei dacă pierdeți Țara asta Românească!

Uniți-vă, lăsați orgoliile, lăsați tot ce vă desparte, avem un moment istoric: ori trăim și răzbim, ori pierim și suntem slugile nenorocite ale Europei!

Încă o dată apelez la voi:

Fiți români, nu vă lăsați călcați în picioare!”, a îndemnat generalul Radu Theodoru.

13/08/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Teodor Palade – România reeducată

Teodor Palade - România reeducată

„Îmi permit, în încheiere, o remarcă: n-aţi menţionat niciodată în discursul dv. învăţarea şi educarea limbii române. Profesorul de limba şi literatură din mine nu vă iartă pentru această omisiune. Limba română este principalul bun naţional, începutul şi sfârşitul a toate.

Cu mult respect, Nicolae Manolescu.”

(Scrisoarea deschisă către preşedintele României, iulie 2021)

Nu ne spune nimeni de unde a apărut ideea năstruşnică de a elabora un document programatic numit România Educată. Adică, un proiect politic în baza căruia să se dezvolte o strategie întinsă pe decenii de viaţă prin care se urmăreşte educarea întregii populaţii a unei ţări apreciată a fi înapoiată. Este o modalitate sigură de a induce tuturor, prieteni sau duşmani, o părere deloc onorabilă în legătură cu ţara, aflată în inima Europei, care se numeşte România.

(Mulți, nu toți, cetățeni străini din țară și din afară ei ne consideră un popor înapoiat, căzut din copac, la origine sălbatic, cu o istorie de vreo 100 de ani, ba chiar confundându-ne cu țiganii [ceea ce îi jignește până și pe ei, pentru că îi consideră la fel] etc., astfel că suntem obișnuiți cu asemenea invective ca și națiune – n. red.)

Poate, şi e trist de-ar fi aşa, să fie vorba de ambiţia nemăsurată a unui profesoraş de provincie care ajuns preşedinte de ţară, pe căi susceptibile a reprezenta rezultatul unui număr de prestidigitaţie politică, şi-a dorit ca de la catedra instalată în Dealul Cotrocenilor să ţină populaţiei pe care o crede ignorantă o lecţie luminoasă de educaţie occidentală, transformând astfel întreaga Românie într-o imensă sală de clasă.

Un demers „politic”, sau unul „de politică”?

Raportul România Educată (Proiect al preşedintelui României) a fost publicat la 14 iulie 2021. Din documentul care, cu anexe cu tot, numără 136 de pagini în formatul cu două coloane largi pe pagină⁽¹⁾ (adică, pe bune, 272 de pagini!) aflăm o mulţime de lucruri noi. Unele ciudate. De exemplu, din cuvântul introductiv al preşedintelui aflăm că proiectul său, numit România Educată, nu reprezintă un demers politic, ci cu totul altceva: un demers de politică… publică. „Acest proiect, cea mai amplă consultare națională din zona educației de până acum, nu este un demers politic, ci este un demers de politică publică”⁽²⁾ ne spune preşedintele. Care este, în viziunea domniei sale, diferenţa dintre un demers politic şi un demers de politică, nu aflăm chiar de-ar fi să ne chinuim cu citirea tuturor celor aproape 300 de pagini.

Dacă lucrarea (era să spun lucrătura) prezidenţială este sau nu un demers pur politic ne lămureşte conţinutul documentului promovat pe site-ul preşedinţiei, dar şi aspectul general şi modul lui de organizare. Despre conţinut s-au pronunţat specialiştii.

O prostie repetată de 10.000 de oameni rămâne tot o prostie

Spre exemplu, domnul Mircea Miclea, profesor de psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și fost ministru al Educației constata că demersul prezidenţial „este unul politicianist, cu funcția de a promova o imagine, aproape la modul propagandistic, de la numărul de poze din interiorul documentului și până la numărul de persoane implicate în consultare. (…) O prostie repetată de 10.000 de oameni rămâne însă o prostie. Să nu confundăm adevărul cu numărul de voci care spun o propoziție.”⁽³⁾

„La vârsta mea, Domnule Preşedinte, nu mai cred în reforme minune”

Ar fi păcat să nu amintim şi părerea octogenarului Nicolea Manolescu (membru fondator al Alianţei Civice, candidat la preşedinţie în 1992, până în 2000 membru al Consiliului Naţional al PNL (partid susţinător înfocat al domnului Iohannis şi ghidonat din umbră de acesta), părere exprimată în scrisoarea deschisă adresată domnului Iohannis după ce l-a ascultat vorbind despre proiectul prezidenţial de mare avengură numit România Educată: „Domnule Preşedinte, ca să fie educată, România trebuie să fie instruită. Educaţia fără instruire este rodul operei comuniste de spălare a creierului. Educarea tinerilor în spiritul valorilor naţionale, occidentale, democratice n-are nicio şansă în lipsa cunoaşterii profunde a acestor valori. Nu poţi respecta ceea ce nu cunoşti. Un om neînvăţat nu are nicio aplecare spre respectul acestor valori. Învăţarea este primordială, educarea vine la rând. (…) La vârsta mea, Domnule Preşedinte, nu mai cred în reforme minune”⁽⁴⁾

Realitatea educaţională este alarmantă

Nici George Petrovai, într-un articol prin care doreşte să orienteze tânărul român în drumul său către educaţie („O sută de cărţi esenţiale”), nu rămâne indiferent faţă de realitatea educaţională actuală patronată ani îndelungaţi de actualul preşedinte. Realitate care a născut ambiguitatea aproape perfectă a proiectului prezidenţiel destinat „deşteptării” României: „Da, căci realitatea educațională a zilelor noastre pandemice este nu numai descurajantă în plan moral-spiritual, ci de-a binelea alarmantă: cursuri on line și tot mai mulți analfabeți funcționali (absolvenți de liceu și de facultăți pe bani, politruci și sinecuriști), proiecte naționale (precum România educată) la țanc terminate în coadă de pește, căruța așezată înaintea boilor sau educația (sexuală) mai înainte de temeinica instruire în spiritul valorilor naționale (credința strămoșească, limba maternă, istorie, geografie, cultura consacrată, tradiții) etc.⁽⁵⁾

Un album pentru preşedinte

Şi fiindcă dl Miclea a adus în discuţie numărul de poze din document, o problemă de aspect (veţi spune), dar şi de propagandă politică, vă pot ajuta să vă formaţi singuri o părere. Documentul conţine 29 de fotografii frumoase, color. Cum îndrumă ele România în drumul său spre educare? Simplu. Din cele 29, nu mai puţin de 25 sunt poze ale preşedintelui Iohannis!

Iată deci cum, un proiect deosebit de ambiţios, prin care se vrea nici mai mult şi nici mai puţin decât educarea unui întreg popor, este transformat într-un adevărat album politic în folosul unui singur om. Un om care, deşi nu a avut bucuria de a fi părinte, doreşte a fi prezentat în faţa contemporanilor, dar şi posterităţii, ca un mare iubitor de copiii, un adevărat simbol al României viitoare educată de el. În proiectul-program prezidenţial este prezent, există, trăieşte şi gândeşte, un singur personaj: Preşedintele. Preşedintele pozat cu copiii de la grădiniţă. Preşedintele alături de elevii de gimnaziu. Preşedintele prezent la deschiderea anului şcolar preuniversitar. Preşedintele participând, plin de bucurie, la Ziua Copilului. Preşedintele cu studenţii, discutând prieteneşte problemele învăţământului universitar. Preşedintele în vizită la Institutul de Cecetare-dezvoltare al Universităţii Transilvania. Preşedintele prezidând Conferinţa România Educată în 2020 etc etc. Găsim până şi o fotografie cu preşedintele zâmbind larg lângă un grup de copii estonieni. Probabil o încercare timidă de a prezenta românilor larga deschidere internaţională a viziunii prezidenţiale despre educaţie!

Dincolo de conţinutul stufos şi discutabil, prin elogiul evident adus preşedintelui Iohannis Programul România Educată s-ar încadra cu succes în “linia” documentelor oficiale ale anilor 80 din secolului trecut. Perioadă în care orice nou document oficial reprezenta un prilej de exercitare a cultului personalităţii genialului conducător.

Nu suntem un popor de needucaţi, domnule Iohannis!

Ar fi timpul ca după şase ani de vegetare în dealul Cotrocenilor, după tot atâta timp de plimbări inutile prin ţările largului mapamond, după îndelungaţii ani în care s-a socotit buricul României visând la guvernul meu, parlamentul meu, justiţia mea, dl. Iohannis să afle că România nu este ultima între statele civilizate ale lumii. Să afle că noi, românii, am adus din plin civilizaţiei mondiale prinosul inteligenţei şi culturii noastre.

S-ar putea ca, profesor de fizică fiind, Werner Klaus să nu fi auzit de Nicolaus Olahus (Nicolae Vlahul – n. red.), Grigore Ureche, Constantin Brâncoveanu, Părintele Dosoftei, Dimitrie Cantemir, de Supplex Libellus Valachorum, de Cantacuzino, Rosetti, Lipatti, Antipa, Kogălniceanu, Bălcescu, Grigorescu, Luchian, Porumbescu şi de sutele de români mai târziu care prin educaţia lor au înobilat poporul acesta, cultura europeană şi mondială. George Enescu, Henri Coandă, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Paul Constantinescu, Nicolae Paulescu, Victor Babeş, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Sergiu Celibidache, Emil Cioran sunt numai câţiva dintre ei.

Nu suntem un popor de needucaţi, domnule Iohannis! Voi, politicienii (politrucii – n. red.) de azi împreună cu cei care roiesc în jurul preşedinţiei şi guvernului, de mână cu cei care bântuie parlamentul, aţi adus ţara asta în pragul dezastrului educaţional. Şi continuaţi s-o faceţi cu încăpăţânare.

Noi n-am uitat miile de şcoli desfiinţate de voi cu ani în urmă, anularea practic a învăţământului gratuit, transformarea facultăţilor în fabrici de bani pentru cei care le conduc şi de diplome fără valoare pentru nefericiţii studenţi, moda doctoratelor pe post de floare la buzunarul sacoului cumpărat la Paris, lipsa respectului faţă de profesorii de toate gradele, salariile lor de mizerie, pensiile lor de subzistenţă, statutul lor social făcut praf.

Nu putem uita legile emise de voi prin care, precum viiturile de neoprit ale ploilor de vară, aţi surpat şi aţi rostogolit la vale întregul eşafodaj al învăţământului românesc. Aţi răsturnat valori. Aţi zăpăcit şi dezorientat părinţi şi copii. Aţi înlocuit românescul din educaţie cu orice altceva în încercarea voastră disperată de a ne americaniza ori englezi încă din fragedă copilărie.

N-am uitat negarea încăpăţânată a istoriei şi tradiţiilor naţionale promovate de voi, lipsa respectului faţă de cultură şi de instruire, valul dărâmător al cosmopolitismului prost înţeles, mutilarea limbii române, înlocuirea tradiţiilor autohtone cu surogate importate pe considerente comercial-băneşti.

Nu am uitat exodul de creiere româneşti, ca nicăieri în lumea civilizată, pe care politicienii ca dumneavoastră l-au organizat şi încurajat fără să se gândească la consecinţe

Nu am uitat, domnule preşedinte, asaltul vostru organizat împotriva personalitălor reamarcabile ale medicinei, ştiinţei şi culturii româneşti, supunerea acestora oprobiului public, denigrarea lor, acuzaţiile nedrepte şi încătuşarea demonstrativă a unora dintre ei. Şi nu putem uita, fiindcă ne sufocă şi azi, nulităţile cu carnet de partid care cu sprijinul direct al dumneavoastră le-au luat locul în fruntea educaţiei şi culturii României.

Vreţi să ne educaţi, domnule Iohannis? Poate să ne reeducaţi, aşa cum se procedează cu locatarii penitenciarelor. Fiindcă prin măsurile luate, inspirate de nebunia unor lideri europeni sau transoceanici interesaţi, ajutat de pandemia aceasta ciudată, nu mai prididiţi să transformaţi ţara deja sărăcită din toate punctele de vedere într-un stabiliment de ispăşire pentru vinovaţi.

Suntem vinovaţi. Şi, aşteptând înfriguraţi reeducarea promisă, suntem deja pedepsiţi pentru prea multă răbdare, pentru credulitate, pentru că suntem prea temători, prea uşor de manipulat şi mult prea lesne de păcălit.

Da, suntem vinovaţi pentru că vă suportăm.

Note:

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

06/08/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Vasile Astărăstoae – Minți periculoase

Vasile Astărăstoae - Minți periculoase

Odată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă sunt tot mai sentimental și cuprins de nostalgii. Când doresc să mă relaxez, prefer să recitesc o carte sau să mă uit la un film vechi. Această preferință este determinată și de calitatea filmelor actuale: sunt fie de o violență excesivă, fie dominate de ideologia „progresistă” astfel încât nobili englezi din secolul XIX sunt negri, iar singurele probleme ale societății sunt cele legate de identitatea de gen și comportamentele sexuale. Prin urmare, zilele trecute mi s-a făcut dor de Domnița Șoim (Michelle Pfeiffer) și am revăzut filmul «Dangerous Minds» (1995), o ecranizare după cartea autobiografică «My Posse Don’t Do Homework» a scriitoarei LouAnne Johnson.

LouAnne Johnson este o scriitoare, profesor și fost pușcaș marin american. A fost prima femeie în «Defence Information School» (DINFOS), iar în serviciul militar a primit numai calificative de excelent. Când s-a retras, a primit diploma de onoare. Johnson a crescut în Youngsville, Pennsylvania. După liceu s-a înscris la Universitatea Indiana din Pennsylvania, dar a renunțat după câteva săptămâni și s-a înrolat în Marină (în 1971), servind la baza Clark din Filipine. Ulterior, s-a transferat la US Marine Corps. În timp ce era în serviciu activ, a obținut o diplomă de licență în psihologie, absolvind cu magna cum laude. Înainte de a deveni profesor de liceu, Johnson a obținut și un master în predarea limbii engleze. A scris despre experiența ei din serviciul militar în cartea «Making Waves: A Woman in This Man’s Navy» (1986), denunțând hărțuirea sexuală din armata pe care o identifică drept principalul motiv pentru care a părăsit marina. În timp ce lucra la teza de licență în 1989, Johnson a început să predea ca stagiar la liceul Carlmont din Belmont, California, unde a stat 4 ani (descriși în «My Posse Don’t Do Homework»). În 1995, Johnson a predat engleza la liceul Onate din Las Cruces, dar a părăsit predarea pentru a scăpa de publicitatea care a urmat filmului «Dangerous Minds». În perioada 2013-2016, Johnson a predat liceul în Deming și Silver City, New Mexico. Din 2010, Johnson a lucrat ca instructor adjunct în cadrul Departamentului de educație a profesorilor de la Santa Fe Community College. Dintre cărțile publicate menționez Making Waves (1986); My Posse Don’t Do Homework (1992); The Girls in the Back of the Class (1996); School Is Not a Four-Letter Word (1997); Two Parts Textbook, One Part Love (1998); Queen of Education (2004); Teaching Outside the Box (2005, 2009, 2012); Muchacho (2009). LouAnne Johnson este în prezent instructor de certificare a profesorilor online. Vă recomand să vizitați site-ul LouAnne pentru a-i vedea multe alte lucruri.

Lansat pe 11 august 1995 cu Michelle Pfeiffer în rolul principal, filmul «Dangerous Minds» a avut cronici proaste, dar paradoxal un succes la public extraordinar: încasările au depășit 190 milioane de dolari, iar clipul de lansare al filmului cu cântecul lui Coolie «Gangsta’s Paradise» a avut peste 6,5 milioane de vizitatori. Cântecul a intrat în istoria rap-ului, a primit numeroase premii și a obținut 5 discuri de platină.

Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul anilor este că e bine să îți formezi propria opinie atunci când vine vorba de filme. Doar pentru că un critic spune că este un film prost nu înseamnă că nu-ți va plăcea. Mințile periculoase este un film excelent. Am citit recenzii la acest film și nu mi-am schimbat părerea. Se spune că este doar un alt film cu clișee de la Hollywood. Ce nu au înțeles criticii este că «Minți periculoase» spune o altă parabolă înălțătoare în care profesorul dedicat preia o clasa specială, plină de personaje rebele (adolescenți afro-americani și latini din East Palo Alto, care provin din medii sărace, implicați în războiul bandelor și consumul de droguri) și le cucerește cu o abordare neortodoxă. LouAnne folosește versurile din «Mr. Tambourine Man» al lui Bob Dylan pentru a preda simbolismul și metafora; odată ce acest lucru este atins, ea trece la alt poet – Dylan Thomas, «Nu te îndrepta blând în acea noapte bună».

Nu am să vă povestesc filmul. Vă las plăcerea să-l vedeți/revedeți. În schimb, m-am gândit că este potrivit să adun fapte legate de film. Studioul a făcut mari presiuni pentru a introduce modificări ale acțiunilor relatate în carte. Astfel, în film, toți copiii din clasa specială sunt minoritari. În realitate, în clasa lui Jonshon, copiii erau amestecați în mod egal: negri, albi și hispanici. Această modificare, spune într-un interviu LouAnne, „perpetuează acest mit că doar copiii minoritari sunt expuși riscului, iar copiii albi nu au probleme”.

Într-o alta scenă, Johnson este etichetată ca o „cățea de pâine albă (white bread bitch, iar ‘bread’ nu înseamnă pîine, deși considerăm că dl. prof. a folosit cuvântul la figurat, ci vine de la verbul ‘to breed’ care înseamnă a se reproduce, a crește, a cultiva, iar la trecut apare bread – to breed, bread, bread – n. red.)” de către bunica înfuriata a gemenilor afro-americani, care au abandonat clasa. Johnson spune că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. „I-am întrebat ‘De unde a venit asta?’. Ei au spus: ‘Am fost siguri că unii dintre părinții negri și hispanici trebuie să vă fi supărat’. Am spus: ‘Pentru ce? Pentru că am ajutat copiii? La naiba, nimeni nu mi-a spus vreodată așa ceva’”.

LouAnne din viața reală a fost enervată de decizia realizatorilor de a-l ucide pe Emilio de dragul impactului dramatic. De fapt, adevăratul Emilio s-a alăturat corpului de infanterie marină, a ajuns capitan și s-a stabilit în California cu soția și cei doi copii.

Studioul a dorit să includă în film o scenă dramatică în care LouAnne Johnson a fost concediată pentru că a hărțuit sexual un elev. LouAnne Johnson s-a opus, amenințând că va da în judecată studioul dacă vor continua, spunând că nu numai nu este adevărat, ci este și o crimă. „Vorbești serios? Sunt profesor licențiat”, i-a spus Johnson lui Kenai Andrews. „Mi-aș pierde licența pentru asta. Nu poți face asta și, în plus, nu este adevărat. Au spus, ‘Da, știm, dar ar fi interesant’. I-am spus: ‘Nu pricepi. O să-mi distrugi reputația, pentru că oamenii vor crede că este adevărat’”. În cele din urmă, studioul a dat înapoi.

LouAnne Johnson își amintește geneza proiectului ca o combinație de dragoste și amuzament: „M-au sunat și mi-au spus: ‘Vom face un film. Cine crezi că ar trebui să te joace?’. Am spus: ‘Oh, nu știu… Bette Midler?’. Apoi mi-au spus că Michelle Pfeiffer a citit-o și vrea să o facă. Cred că a fost Jerry Bruckheimer care a spus: ‘Probabil că Michelle nu o va juca, pentru că este prea drăguță ca să fie profesor… dar nu am vrut să te insult’. Am spus: ‘Știu că nu ai făcut-o, de aceea nu-ți voi sparge fața – deși am fost antrenată să fac asta!’”.

Pentru a se pregăti pentru film, LouAnne Johnson a ascuns-o pe Michelle Pfeiffer în clasa ei, timp de câteva zile – fără a fi machiată și purtând o jachetă de piele neagră. Unii dintre elevi au întrebat-o pe Johnson: „Este Catwoman?” (Pfeiffer a interpretat-o pe Catwoman în filmul Batman). Johnson a spus da și ei au spus: „Ce s-a întâmplat? Nu arată la fel de bine ca în film!”.

Michelle Pfeiffer a fost singura persoană din film care a citit cartea lui LouAnne Johnson. Scenaristul Ronald Bass a citit doar o recenzie a cărții. Michelle Pfeiffer a fost însărcinată în timpul producției filmului. Au încercat diferite unghiuri ale camerei și ea purta fuste lungi în scene pentru a încerca să ascundă sarcina.

Dintre copiii din clasa din film, majoritatea nu erau actori. Nu au fost instruiți, au primit locuri de muncă direct de pe stradă. După acest film mulți dintre ei au avut cariere de succes, iar unii dintre ei păstrează încă legătura. Renoly Santiago, care a jucat rolul lui Raoul, a continuat să joace în filme precum «Hackers» (cu Angelina Jolie) sau «Con Air» (cu Nicolas Cage). Ebony „Sunshine” Jerido (Deanne în film) a devenit o scriitoare cunoscută și bine vândută. În schimb, Wade Domínguez, care l-a interpretat pe Emilio a murit din cauza insuficienței respiratorii în 1998, la vârsta de doar 32 de ani. Renoly Santiago, își amintește în 2015: „Am fost apropiați. Era cea mai drăguță persoană și era foarte vulnerabil. Când mă uit înapoi la el, a fost ca în călătoria lui James Dean. Trăise o viață nomadă”.

Lui Johnson nu i s-au plătit mulți bani pentru film, cu toate că filmul a generat venituri de 180 milioane USD. Ea a estimat că a fost plătită cu un avans de 125.000 de dolari și nu a obținut nimic din profit, în ciuda faptului că a fost de acord cu doi la sută din net. Problema a fost că majoritatea filmelor nu fac profit pe hârtie; agentul ei nu a realizat că ar fi trebuit să semneze pentru doi la sută din veniturile brute (180 milioane USD). LouAnne spune despre acest episod: „Am folosit o parte din acești bani pentru a cumpara 40 de acri în deșert, am început cu o organizație non-profit (numită Ranch Second Chance). Ar fi fost suficient pentru a începe o școală. Am trimis scrisori pentru donații. Hollywood Pictures mi-a trimis un cec de 250 USD. Pfeiffer mi-a trimis un cec personal de 10.000 USD. Cred că asta vorbește de la sine. Dar apoi am avut mici impedimente, iar suma nu avea să fie suficienta. Așa că am vândut proprietatea, apoi am dat banii unei școli alternative hispanice. Am învățat o lecție importantă”.

Concluzie: în bine sau în rău, Mințile periculoase au ajutat la definirea unei generații și sunt redescoperite acum de o nouă generație. Există atât de multă dragoste în acest film și atât de multă intenție pură. Trebuie numai să le descoperim.

P.S.: Dacă doriți să ascultați „Gangsta’s Paradise” – Refren: „Spune-mi de ce suntem atât de orbi să nu vedem că cei pe care îi rănim suntem noi, tu și cu mine?”.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vasile Astărăstoae via art-emis.ro.

03/08/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Patrick Matiș – Statul Parazit, nu Statul Paralel

Patrick Matiș - Statul Parazit, nu Statul Paralel

Oamenii și-au dat din mâini puterea către alte personaje care atârnă din vârful piramidei conspirațiilor asupra marii omeniri de pe suprafața acestei planete. Această putere este cea de a crea, de a susține, de a lăsa moștenire mai departe generațiilor viitoare. Au îngenunchiat, de asemenea, la trâmbițarea unui steag fals, apoi și-au ridicat sprâncenele obosite de atâtea jigniri și și-au dat seama că au fost mințiti. A început trezirea!

Oamenii vor să fie îngrijiți de către Stat. Dar Statul are două fețe, una care se vede, cealaltă care nu se vede, precum cele două fețe ale lunii, aducătoarea vieții și a mareelor, fluxului și refluxului, mecanismelor naturii, fenomenelor care se succed și îmbracă planeta cu voalul lor efemer, Stăpâna Nopții, după cum spunea geniul de la Ipotești. Fața care se vede este cea care dă salarii, pensii, alocații, indemnizații, asigurări, abonamente, iar cea care nu se vede este cea care ne cere dublu, triplu sau de patru ori mai mult pentru toate acestea din urmă. Pentru a fi îngrijit de Stat, ai nevoie să alimentezi funcționarii Statului, instituțiile ca și clădiri, imobile cu toate utilitățiile și serviciile, să le asiguri viitorul, inclusiv să le plătești pensiile celor de acolo, însă toți banii pe care îi dăm se sifonează în alte părți decât numai în buzunarele acestor funcționari, în conturile, buzunarele și portofelele celor din Statul Paralel.

Statul Paralel este ca un univers paralel la universul statal al fiecărei țări, inclusiv a noastră. Este ca un Stat văzut în oglindă cu excepția faptului că Statul Paralel este inversul Statului normal.

Statul în sine este o entitate fictivă, mai pe șleau, o făcătură astăzi în orice țară, o chestie așa, aievea, nu are existență în sine, în afară de cea pe care i-o dau funcționarii săi. Dacă s-ar cunoaște totul despre Stat, cetățenii s-ar revolta ca și răspuns al conștiinței lor, al rigurozității ei. Exact cum spunea și Henry Ford acum zeci de ani despre sistemul financiar-bancar: „Ar fi bine ca oamenii să nu înțeleagă sistemul nostru bancar și monetar, pentru că dacă ar înțelege, cred că ar fi o revoluție până mâine dimineață.” Sau cum spunea Mark Twain: „Dacă votul nostru ar face vreo diferență, nu ne-ar mai lăsa să votăm.” De asemenea, un alt citat de-al lui spune: „Politicienii și scutecele trebuiesc schimbate des, din același motiv.” Twain avea și un simț al umorului special, nu jignea niciodată, dar atingea cu Adevărul. În fine..

Statul român astăzi nu mai produce nimic. Serviciile Statului Român lasă lamentabil de dorit, iar funcționarii săi în mare parte se dedau ilegalităților. Nu voi intra în detalii acum.

România s-a dorit, după 1990, să fie doar o piață de desfacere pentru așa-numitele produse ale marilor corporații multinaționale, pentru că s-a vrut, și se mai vrea, ca producția economică a lumii să fie oferită doar de aceste entități asociative pseudo-economice, aș spune eu, și mă explic. Sunt pseudo-economice pentru că nu distribuie corect resursele naturale și nici umane în întreaga lume, nici măcar cele financiare, ci singurul scop al existenței acestor entități care-și schimbă conducerile des este profitul indiferent de consecințe. Nu există sustenabilitate economică în cadrul acestora. Fac parte din Revoluția Industrială începută în Marea Britanie în secolul XIX și răspândită în întreaga lume prin intermediul agenților lor (mari industriași speculanți, proprietari de afaceri care au transformat lumea într-o mare corporație centralizată pe bază financiară). Vârful piramidei transnațională se termină cu sistemul bancar central și cu marile bănci ale marilor familii care se auto-denumesc elitiste.

De ce am făcut paralela între stat și corporație? Cum spunea Mussolini: „fascismul este căsătoria dintre stat și corporații”. Ne dă de gândit aceasta ca și doctrină politico-economică, nu-i așa? Legătura este în modul de abordare, în, dacă vreți, protecția muncii și toate codurile de etică practicate de către membrii corporațiilor. Corporația funcționează ca un stat, are politici de bune practici, are reguli, coduri de etică, rapoarte pe care le întocmește periodic, totul controlat și centralizat. La fel este și în Stat. Statul este o corporație, deci, astăzi în lume, iar la noi se poate vedea foarte ușor, unul dintre indicii fiind legea 28 din 15 martie 1991.

Alinierea unui stat la corporația internațională, tot entitate fictivă, s-a făcut natural odată cu abolirea (zice-se..) distributismului în lume, după cel de-al doilea război mondial. Încă din anii ’50 s-a dorit să se treacă la acest statut. S-a început odată cu înființarea Rezervei Federale ca și companie deținută privat la începutul secolului XX, care a obținut dreptul de a bate monedă în SUA și, de-a lungul deceniilor, s-au înlocuit băncile de stat cu cele multinaționale. Cu alte cuvinte, guvernele, încă de pe atunci, au început să servească interesele private, nu popoarele. De ce sunt împortante băncile în această ecuație? Moneda națională, sau internațională, este cea care dă mai departe remunerația funcționarilor publici în funcție de regulile financiare vis-a-vis de codul muncii etc., stabilite. Adică exact cum spunea Nathan Rothschild: „dă-mi puterea de a emite monedă în acea țară și nu-mi pasă cine-i face legile.”

Este Statul productiv? Nu. A încetat să mai fie odată cu acapararea monopolurilor de către companiile multinaționale. Activele Statului sunt active deținute în mare parte privat. Este Statul cel care mai are vreo putere? Doar asupra bazei piramidei, adica asupra cetățenilor de sub tutela Statului. Să avem în continuare încredere în Stat că ne vrea binele? S-a văzut de nenumărate ori că pentru ca Statul să ne îngrijească are nevoie să-l alimentăm. Cum spuneam, este o entitate fictivă, nu poate fără noi.

Astfel că Statul, cum am spus, nu are bani. Noi îl alimentăm cu bani, însă până când? Centralizarea tot mai mare a capitalurilor, a finanțelor lumii intră pe mâinile câtorva oligarhi bancari. Se poate specula în continuare asupra monedelor, cele care dau tonul veniturilor în lume. Dar este interesant acest cuvânt „venit”. Este de la verbul a veni, cu alte cuvinte a primi. Oamenii așteaptă de la Statul, să spunem, de fel socialist, să primească. Avem nevoie să înțelegem că Statul nu are bani decât pe cei pe care-i dăm noi în continuare.

Cred cu tărie că adevărata prosperitate vine din dăruire. Chiar și Sfintele Scripturi spun că cel ce dă, va primi cu îndestulare. Așa e Natura, așa procedează, iar străbunii noștri știau asta. Nu putem să dăm unei entități fictive crezând că aceasta ne va salva, pentru că această entitate a fost acaparată de câțiva privați ici și colo.

Din păcate, în România sunt mulți angajați în corporațiile multinaționale. Sunt majoritari. Iau salariile de la corporațiile multinaționale. Le cheltuiesc tot la multinaționale pe hrană, apă și energie. Acesta este monopolul suprem. Profitul maxim al multinaționalelor. Când vârful piramidei va fi cel mai dens, cel mai greu, și plin de toți banii, atunci va cădea la bază. Și ei vor ajunge la sapă de lemn…

Statul Paralel este intermediarul, puntea de legătură între corporațiile multinaționale și Statul Socialist cu aspect Național. Statul Socialist nu mai este Național de mult, tinde spre Comunist pentru că s-a transformat într-o corporație. Toate faptele funcționarilor Statului Socialist sub bocancul căruia trăim numai naționale nu sunt, ci globaliste. Până și informațiile pe care le răspândit în mediul online astăzi sunt în mare măsură cenzurate de către aceste entități corporatiste. A început dictatura celor care dețin frâiele.

Soluția? Trezirea și descentralizarea banilor primiți către om, către micul producător, către micul întreprinzător din țară și nu către multinaționale. Acesta va produce prosperitate pentru el, pentru cei din jur, pentru generațiile viitoare și va mai da și la export surplusul. E urgent! Altfel dispărem într-un lagăr fascist de tip corporatist.

Statul Paralel? Nu. Statul Parazit!

A consemnat pentru dumneavoastră al vostru devotat Patrick Matiș.

01/08/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Ioan Buduca – Fenomenul Piteşti, azi

Ioan Buduca - Fenomenul Piteşti, azi

Fenomenul Piteşti a fost un program care a urmărit să dea forme voluntare degradării conştiinţelor. A pornit de la forme impuse şi le-a transformat în opţiuni voluntare. Programul a fost aplicat, în anii ’50, pe deţinuţi cu o anume condiţie intelectuală, la început integră.

Tulburătoare ipoteza judecătoarei Gabriela Baltag că, azi, am avea o continuare a acestui program de înjosire a conştiinţelor şi că el ar fi aplicat pe unii procurori şi pe câţiva judecători.

Cum ar putea arăta, azi, fenomenul Piteşti?

Mai întâi, e necesar un conducător de program, cineva cu funcţie de şef peste carierele procurorilor. Acel cineva ar trebui momit cu o ofertă înjositoare greu de refuzat, una care să poată părea înălţătoare şi care să compenseze eventualele crize de conştiinţă pe parcursul aplicării programului. Dar mult mai sigur ar fi dacă oferta aceasta ar fi dublată cu elemente tari de şantajabilitate. Conştiinţa acestui „personaj”, aşadar, ar fi infectată cu o otravă care să poată fi prezentată drept medicament. „Personajul” ar suporta mai bine să lucreze pentru sabotarea unor linii economice şi politice dacă ar putea fi convins că reprezentanţii acestor linii sunt periculoşi pentru stat. O asemenea convingere nu o poate injecta decât un înalt ofiţer de informaţii.

Aşadar, capul marelui peşte nu poate fi pe umerii „personajului” mai sus descris. Noul Fenomen Piteşti are nevoie de regia unui serviciu secret cu interese economice proprii, capabil de mafiotizare şi de trădare ca să şi le consolideze.

Cum legea noastră încurajează asemenea afaceri ale serviciilor secrete şi odată ce „personajul” de care vorbim a fost construit, restul are a fi operă de degradare voluntară a conştiinţelor unor procurori cu atât mai lacomi de carierism cu cât pregătirea lor profesională nu promite decât negrul de sub unghii.

Nimic din acest program nu ar putea fi mantelat cu succes dacă nu ar exista judecători disponibili să fie obedienţi faţă de voinţa serviciilor ori a procurorilor.

Are a fi mai anevoios să ajungi la înjosirea conştiinţelor unor judecători? Nu şi dacă procurorii înjosirii voluntare şi doar ei au pe mână dreptul de a acuza judecătorii.

Pe când lucrurile stăteau aşa, Noul Fenomen Piteşti arăta ca o oală ermetic închisă. Înjosirea putea fi prezentată drept slujire fără pată şi reproş.

Curând, ceea ce este Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie nu va mai exista. Cine va prelua dreptul de a face dosare acuzatoare judecătorilor care nu vor să intre voluntar în programul de înjosire? Dacă tot DNA va reprelua acest drept, Noul Fenomen Piteşti ar putea fi prezentat iarăşi drept slujire angelică a dreptăţii.

Ar mai rămâne să identificăm componenta „sovietică” a Noului Fenomen Piteşti. Aici, lucrurile ar deveni mult mai clare dacă am şti câţi procurori au fost „reeducaţi” în ONG-urile progresismului. Care s-au specializat de ani buni să reformeze ideea de dreptate în aşa fel încât liberalismul clasic să devină o amintire de care să ne fie ruşine.

Noul Fenomen Piteşti de mâine va avea procurori care îi vor pedepsi pe urmaşii celor care, în trecut, au avut ţigani robi. Deocamdată, procurorii reeducării noastre i-au pus în cătare pe politicienii naţionalişti şi pe aceia care vor dezvoltare prin noi înşine. Curând vor avea dosare spectaculoase părinţii care se opun educaţiei şcolare bazate pe filme porno pentru copii.

A consemnat pentru dumneavoastră Ioan Buduca via cotidianul.ro.

31/07/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Valeriu Gafencu – Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat

Valeriu Gafencu - Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat

„Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral!”

Valeriu Gafencu.

Cel mai mult îl mişcau pe Valeriu darurile şi bucuriile sufleteşti ce i se făceau. El, care era bucuria şi întărirea noastră! Îi purta pe toţi în inima sa. Ştia că va muri şi dorea să se sfârşească dăruindu-se necontenit, aşa cum făcuse mereu. Pentru fiecare găsea cuvântul ori gestul potrivit. Printre darurile pe care le avea era şi acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă. O dată mi-a mărturisit:

– Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune şi până la urmă ajung la adevăr.

Alţii se deschid ca nişte potire de cristal şi primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste şi râvnă. Cu alţii mă înţeleg dintr-o privire, dintr-un gest şi apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgaritarele de preţ ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Simt că şi reeducaţii îşi pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtăşească un gând bun. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu.

Suferinţa aceasta va contribui la zidirea creştinătăţii!

Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:

– Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajaţi dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!

Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficientă această observaţie pentru ca să înceapă să-şi pună cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trăirii lăuntrice.

– Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu îi datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume. Mai târziu, cam peste un an, Valeriu se pregătea să se spovedească şi să se cuminece. Pentru smerenie şi pentru ca să nu-i scape ceva l-a chemat în ajutor pe R.:

– R., te rog foarte mult să fii sincer cu mine!

– Am greşit cu ceva?

– N-ai greşit şi aş vrea ca nici acum să nu greşeşti. Te rog deci, cu toată libertatea sufletească şi fără a mă cruţa pentru vreo pricină oarecare, să-mi spui tot ce găseşti rău şi nepotrivit la mine, fie cu fapta, fie cu cuvântul.

R. a rămas uluit. Nu se aştepta la o astfel de cerere. Deci a răspuns:

– Adică eu să-ţi fiu judecător? Îmi ceri un lucru peste putinţă! Ştii doar că mi-ai fost întotdeauna pildă de urmat.

Nu-mi pot exprima decât bucuria că te-am întâlnit. Cred că nu te îndoieşti de sinceritatea mea!

Valeriu îşi plecase privirea şi asculta dus pe gânduri. I-a zis:

– Dacă tu nu vezi greşelile mele, cu siguranţă că sunt ochi care le văd. Te rog deci să mergi la zece oameni de aici şi să-i întrebi în mod sincer ce văd rău la mine, apoi să vii să-mi mărturiseşti fără ocolişuri.

– Îmi ceri un lucru greu. Dar fiindcă vrei tu, o voi face.

După vreun ceas s-a înapoiat şi i-a spus:

– Nimeni n-a avut nimic rău de zis.

– Totuşi, a insistat Valeriu, nu se poate ca cineva să nu aibă ceva de criticat.

R. a avut o clipă de ezitare. Valeriu l-a surprins şi nu s-a lăsat:

– Spune tot, de ce ascunzi ceva?

– Nu ascund, dar nu ştiu dacă merită să-ţi spun o judecată strâmbă a unui om cu neputinţe sufleteşti.

– Spune, a insistat Valeriu.

– E vorba de X.. El nu prea se îndeamnă să-i ajute pe cei din camera 4 şi probabil că exemplul de generozitate al celorlalţi îi dă mustrări de conştiinţă şi fel de fel de gânduri. El a considerat că ai putea să-ţi faci singur unele mici servicii, fără a mai solicita pe alţii, care sunt şi ei bolnavi.

Valeriu s-a întristat puţin dar nu s-a tulburat, ci a spus:

– Mă voi strădui să mănânc singur, să-mi iau singur medicamentele, plosca… dar mai mult de atât vă rog să mă credeţi că n-am să pot face.
Întotdeauna am vie în faţa mea puterea voastră de jertfă. Ştiu că nu am cu ce vă răsplăti, dar Dumnezeu vă va da dar peste dar!

R. regreta acum că fusese sincer:

– Aşa ceva nu se poate. Am greşit că ţi-am spus cuvintele unui om nesăbuit. El gândeşte pe dos. Nimeni şi nici Dumnezeu nu-i dă dreptate. Nu se poate să-l iei în serios. Renunţă deci la ideea de a te descurca singur, dacă vrei să nu ne mâhneşti pe toţi!

Valeriu îl privea cu dragoste şi cu durere. Şi lucrurile au rămas cum fuseseră, căci cu toată silinţa, el era incapabil de efortul necesar până şi acelor mici nevoi. Prietenii au continuat să-l ajute iar el îi răsplătea cu darurile sufletului său. În anotimpurile florilor îi aduceau zilnic flori din grădină iar el, la rândul lui, ruga pe unul şi pe altul să ducă din partea lui o floare câte unui bolnav. Gesturi delicate ale sufletelor mari şi sensibile. Florile lui preferate au rămas crinii, pe care i-a şi cântat cu gingăşie în poeziile sale.

Într-o altă zi însă Ghe., un ţăran osos care fusese cândva un munte de om, l-a înfruntat şi i-a spus:

– Îţi convine să ţi se dea numai dumitale îngrijire şi să faci pe sfântul! Mie de ce nu-mi aduce nimeni carne? Pe mine de ce nu mă îngrijesc ca pe dumneata?

– Frate, i-a zis Valeriu, din nebăgare de seamă v-am fost piatră de poticnire. Vă rog să mă iertaţi. Voi face tot ce pot ca să vă uşurez suferinţa!

Şi ne-a rugat să-l lăsăm pe el, să ne ducem mai des la Ghe. şi să facem tot ce se poate pentru a-l ajuta. Ghe. era un ţăran care îşi apărase din moşi strămoşi pământul. Fusese la Canal, unde pentru o gamelă de ciorbă în plus devenise spărgător de normă. Aşa ajunsese să-şi scuipe plămânii. Acum era pe moarte. Deşi nu mai era nimic de făcut, eram zi de zi lângă el. Dorea mult să trăiască. Îşi iubea copiii şi gospodăria cu o forţă telurică. În ultimele zile ale vieţii însă s-a schimbat.

S-a împăcat cu ideea morţii şi sufletul lui a devenit blând, blajin şi bun. I-a spus lui Valeriu:

– Iartă-mă, am fost stăpânit de satana! Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii ăştia au pângărit lumea! Blestemaţi să fie! şi s-a stins. De atunci Valeriu era şi mai atent să nu se facă, chiar şi fără voie, pricină de sminteală pentru cineva.

Când se simţea mai bine Valeriu vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată – curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos.

Spunea:

– Prin Botez am primit Harul curăţitor iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele.

Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.

Este atât de minunată învăţătura lui Hristos încât, dacă avem înţelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existenţei lui Dumnezeu. Am plâns de durere şi de fericire când am avut această descoperire! Iar cei ce cred în El trebuie să mărturisească adevărul de conştiinţă chiar dacă vor fi martirizaţi.

Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca duşman al neamului Său? Sămânţa aruncată de el aducea roadă. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult şi mai sincer de Hristos, Care devenea izvorul şi călăuza vieţii şi gândirii lor. În tot acest timp Valeriu se spovedea şi se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.

– Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu.

Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : „Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci”.

Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.

O dată lui Valeriu i-a fost atât de rău încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era „umanitar”. Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei.

Deci medicul a făcut raport către conducere ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş pentru operaţie. Atunci politrucul penitenciarului a venit la el şi ia spus:

– Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.

Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:

– Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om!
Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!

– Eşti nebun, i-a zis politrucul, şi l-a trimis sub pază straşnică să facă operaţia.

Când a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:

– Hei, ai văzut moartea cu ochii! Vezi, am vrut să-ţi arătăm că viaţa ta e în mâinile noastre. Poate te-ai răzgândit şi de acum vei lucra cu noi. Îţi dăm streptomicină! Vei primi şi pachete de la familie. Şi mai ştii ce poate urma?…

Eşti un om inteligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia dar nu este Patriarhul vostru cu toţi popii lui de partea noastră? De ce nu treci şi tu cu noi? Ai ce câştiga!

– Vă mulţumesc că aţi îngăduit să fiu operat.

De aici înainte mi se vor prelungi chinurile. Cât despre restul, între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul şi eu adevărul îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-l primiţi pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească.

– Ţi-am spus eu că eşti nebun, a răcnit politrucul. Voi face raport. Eşti un încrâncenat, un fascist, un duşman al poporului plătit de bandiţii de americani.

Avem noi ac de cojocul vostru! Eşti bun numai de moarte! Du-te şi mori cu Hristos al tău cu tot. Nu ne împiedicăm nici de El şi nici de unul ca tine!

– Pe mine mă puteţi ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni şi El este piatra de poticnire a tuturor semeţiilor. Înţelegeţi bine că Hristos este singura putere care poate izbăvi omenirea din suferinţă şi păcat!

– Lasă tu prostiile astea. Adevărul e de partea noastră!

– Adevărul este dragostea care se jertfeşte pentru cei săraci şi prigoniţi!

– Bă, tu stai cu moartea la buze şi-mi ţii mie predici mistice! Ce, vrei să mă convingi şi pe mine? Ia vezi că te-ai întins prea mult!

Valeriu se trudea să-l privească, căci pleoapele erau grele. Se simţea stins trupeşte dar o bucurie lăuntrică îl făcea să vorbească despre credinţă, pentru a rămâne o mărturie în veac. Zâmbetul iubirii sale nemăsurate îi înflorea pe obraji. Se ruga în taină pentru acest nefericit om şi pentru ca Dumnezeu să salveze lumea de stăpâni ca el.

Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”.

Sursă: marturisitorii.ro.

24/07/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Patrick Matiș – Ce este comunismul? (partea a treia)

Patrick Matiș - Ce este comunismul? (partea a treia)

Comunismul este modus operandi al Noii Ordini Mondiale, Marelui Reset, centralizare și control totale asupra a tot ce înseamnă activitate umană pe suprafața acestei planete.

După cum am povestit și în articolele precedente, originea comunismului nu începe cu Marx, nici cu Engels, nici cu artizanii Revoluției Franceze, ci cu mult înainte. Vom reveni în acest articol să investigăm începutul acestui fanatism care a adus numai dezastru întregii omeniri, sânge și dezolare, mizerie și eșecuri de tot felul, și abuzuri inimaginabile. De asemenea, vom face o corelare cu ceea ce se întâmplă astăzi, în plină așa-zisă pandemie când istoria se repetă pe o octavă mult mai gravă.

Se spunea, la un moment dat, în anumite articole cum că primul revoluționar comunist a fost François-Noël „Gracchus” Babeuf. Însă, istoria consemnează că înainte de Babeuf au mai fost și alții.

Maximilien Robespierre

Ne aducem aminte că, pe 28 iulie 1794, politicianul francez Maximilien Robespierre era decapitat prin ghilotinare în faţa unei mulţimi, incident care a marcat sfârşitul dictaturii Clubului Iacobin, o societate politică revoluţionară din timpul Revoluţiei Franceze. Această decapitare a pus capăt perioadei de teroare din cadrul revoluției, scăldată în sânge uman. Aproape întotdeauna revoluțiile sângeroase au avut ca scop preluarea controlului.

Rolul lui Babeuf în istorie a început imediat după moartea lui Robespierre – care a semănat confuzie printre numeroşii săi discipoli. Conform cărţii „Steagul Roşu” a lui David Priestland, „Babeuf l-a condamnat pe Robespierre pentru că a trădat meşteşugarii şi ţăranii francezi şi a devenit liderul primului regim comunist”.

François-Noël „Gracchus” Babeuf

Intenţia lui Babeuf era de a răsturna Directoratul francez – guvernul revoluţionar care a condus Franţa din 1795 până în 1799 – şi să redea puterea iacobinilor, însufleţiţi de conceptele egalitarismului comunist, sub un sistem gândit pe baza principiilor socialismului utopic.

Babeuf „ajunsese să condamne proprietatea chiar mai radical decât o făcuse sub domnia iacobinilor” după părerea lui Priestland, abandonând ideea că Legea Agrară putea, de una singură, să materializeze viziunea sa despre „egalitatea absolută”. Așa ceva se întâmplă chiar astăzi în cadrul Marelui Reset promovat de către așa-numitul Forum Economic Mondial. Unul din motto-urile lor este chiar „you will own nothing and you will be happy” („nu vei deține nimic și vei fi fericit” – n.t.).

Babeuf începuse să creadă că banii trebuiau şi ei eliminaţi şi oamenii trebuiau forţaţi să predea roadele muncii lor unui „depozit central”. De acolo, un guvern omnipotent ar fi trebuit să se ocupe de redistribuţia acestora către populaţie.

Banii ca și exponenți comerciali și financiari ai capitalismului trasat de către Adam Smith în acel secol XVIII aveau să fie condamnați la eliminare pentru a centraliza forța financiară și pentru a opri specula ce începuse deja în acea perioadă, după acapararea rutelor comerciale importante către Indiile de Est.

Babeuf trăsese unele concluzii privind ceea ce el considera că sunt problemele iacobinismului moderat şi observase folosirea violenţei, de către Robespierre, pe scară largă în timpul Terorii. Babeuf dorea să încerce un sistem chiar mai extrem, care folosea revoluţia violentă pentru a prelua controlul asupra societăţii. Același lucru l-a pus în aplicare și Lenin în Rusia din timpul primului război mondial.

Conspirația celor Egali a materializat intențiile lui Babeuf, fiind organizată de acesta în timpul detenției sale din februarie 1795 pentru „incitare la rebeliune, crimă și dizolvarea adunării reprezentanților Națiunii”, conform „Dicționarului Critic al Revoluției Franceze”. Cartea mai menţionează că printre conspiratori au fost atât „foşti terorişti” cât şi „neo-terorişti”, precum Germain, Bodson, Debon şi Buonarroti. În prezent, în Statele Unite ale Americii, cel care sunt suveraniști, patrioți sunt catalogați drept „trumpiști”, ba chiar și „teroriști domestici”.

Dar înainte ca rebeliunea armată a lui Babeuf să poată avea loc la data stabilită – 11 mai 1796 – Directoratul a auzit despre planurile acestuia. Pe 10 mai, cu o zi înainte de rebeliune, Babeuf, împreună cu mulţi dintre colegii săi conspiratori, au fost arestaţi şi, după un proces care a durat o lună, mulţi au fost condamnaţi la moarte.

Filippo Buonarotti

Babeuf a fost decapitat pe 27 mai 1797, însă teoriile sale au fost transmise mai departe de către unul dintre discipolii săi, Filippo Buonarroti – cel care, de altfel, a documentat istoria mişcării lui Babeuf.

Construită pe ideile lui Babeuf, la Paris a luat fiinţă astfel o nouă societate numită Liga Proscrişilor.

Unul dintre membrii a fost un croitor german pe nume Wilhelm Weitling care s-a alăturat societății la scurt timp după ce a ajuns la Paris în 1835, conform cărții lui Priestland, devenind în scurt timp „unul dintre personajele comuniste cele mai cunoscute ale anilor 1840”. Acesta a luat ideile lui Babeuf privind revoluţia violentă, egalitatea impusă de stat, distrugerea proprietăţii şi – după părerea lui Priestland – le-a infuzat cu o viziune creştin-apocaliptică. Sub conducerea sa, Liga Proscrişilor a devenit Liga celor Drepţi.

Rămăşiţe ale Coloanei Vendôme, construită de Napoleon, după ce a fost distrusă de bandele Comunei din Paris, conduse de Gustave Courbet pe 16 mai 1871 (Harris Brisbane Dick Fund, 1953).

Astfel că, Parisul, care trecuse deja prin numeroase mişcări revoluţionare la începutul anilor 1800, a fost unul dintre cele mai importante orașe în care personalități și ziare ale vremii, chiar prin diferite societăți secrete, răspândeau idei ale socialismului și comunismului.

Acesta a fost, pe scurt, cazul Parisului sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX însă, rădăcinile comunismului apăruseră înaintea Comunei din Paris, iar din acele începuturi s-a format comunismul modern, bazat pe concepte precum ateismul, care ar fi impus de stat, şi lupta perpetuă a clasei de jos (proletarii).

Mergem un pic mai departe și observăm că Liga celor Drepți s-a mutat la Londra după o lovitură de stat nereuşită în 1839, formând în 1840 Societatea Educaţională a Muncitorilor Germani (Deutscher Arbeiter-Bildungs-Verein, în germană). Mai apoi, în timpul unui congres din 1847, Liga celor Drepți s-a unit cu Comitetul Comunist de la Bruxelles care a fost format cu un an înainte și care a fost condus de către Karl Marx și Friedrich Engels.

Apoi, s-a format Liga Comuniştilor, avându-i pe aceiaşi Marx şi Engels la cârmă. În cadrul Ligii, cei doi au scris Manifestul Comunist, pe care l-au publicat în 1848.

Manifestul a devenit, după 1917, textul de bază al oricărui regim comunist. Cu toate acestea, conform lucrării „Marx şi revoluţia permanentă în Franţa”, a lui Bernard H. Moss, la vremea respectivă era doar un „pamflet, scris pentru o mică sectă” şi a trecut oarecum neobservat.

Cu toate acestea, Manifestul Comunist nu a făcut mari valuri în epocă pentru că „ideile prezentate erau oricum vehiculate masiv în mediul muncitorilor democraţi, cu siguranţă în Franţa”, conform părerii lui Moss.

Însă, Manifestul Comunist a căpătat ceva popularitate în timp, Karl Marx și Friedrich Engels câștigând treptat notorietate – dar poate şi datorită faptului că pamfletul era suficient de scurt şi explicit, scris într-un stil simplu, pe înţelesul tuturor – reuşind să transmită clar ideile, celor fără educaţie sau celor care nu şi-ar fi pierdut timpul citind filozofie.

Un alt rol major jucat de cei doi a constat în unificarea teoriilor socialiste şi marxiste ale momentului – prima dată acest lucru având loc în cadrul Clubului Muncitorilor Germani, apoi cu ajutorul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor – cunoscută şi sub numele de Prima Internaţională.

Marx şi Engels au încercat să unească numeroase mişcări socialiste şi comuniste sub o ideologie comună (cu toate că Marx a criticat sistemul de producție socialist spunând că este inferior și e de sorginte asiatică), născând o formă de comunism care îşi trăgea ideologia adânc din ideile care au generat Revoluţia Franceză. Atât Marx, cât şi Engels, cereau adesea distrugerea tuturor structurilor care ar fi ameninţat noua ierarhie pe care încercau să o planteze, şi – asemenea Revoluţiei Franceze – promiteau să distrugă familia, proprietatea, nobilimea şi religia (aceasta din urmă considerând-o opiul popoarelor).

La adăpostul conceptelor de etică înaltă, folosite poate ca și decorații, a propos și de intențiile bune cu care este pavat drumul către Iad, Manifestul Comunist promovează idei care sunt dezastruoase pentru umanitate: „comunismul aboleşte adevărurile eterne, aboleşte toate religiile şi toată moralitatea”.

În locul virtuţilor tradiţionale şi a responsabilităţii individuale, Manifestul Comunist propune un guvern omnipotent care să distrugă violent structurile sociale şi să devină singurul deţinător al puterii – pentru a forţa populaţia către un sistem ateist şi bazat pe lupta de clasă. De altfel, abolește clasa de mijloc – în zilele noastre se vede clar evoluția prin care au trecut aceste idei și faptic ceea ce se petrece și se pregătește pentru viitorul foarte apropiat.

Marx şi Engels scriau în 1845, în lucrarea „Sfânta Familie” că „mişcarea revoluţionară începută în 1871… şi care a fost în final învinsă prin conspiraţia lui Babeuf, a dat naştere ideilor comuniste pe care prietenul lui Babeuf, Buonarroti, le-a reintrodus în Franţa după Revoluţia din 1830. Ideea aceasta, dezvoltată consistent, propunea o Nouă Ordine Mondială”.

După un secol, acest nou sistem a devenit, conform „Cărţii Negre a Comunismului” a lui Stephane Courtois, responsabil de moartea a sute de milioane de oameni.

Sistemul distopic criminal propus de cei care urăsc de moarte omenirea nu numai că atacă civilizația umană, dar și mediul natural înconjurător. Să nu uităm că Revoluția Industrială are ca și cuvânt de ordine poluarea.

În episodul următor vom vorbi despre infiltrarea acestui sistem în cadrul statelor, instituțiilor și celorlalte sisteme umane. Rămâneți aproape!

Bibliografie: epochtimes-romania.com.

A consemnat Patrick Matiș.

23/07/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Modelul de Tara

Călin Georgescu, Proiectul de Țară și Viitorul României

Motto: „Stingeți lumânările că a răsărit Soarele.”

Bună ziua, bună seara sau bună dimineața, dragi români compatrioți de pretutindeni, vă salută cu stimă și respect al vostru Patrick Matiș. Astăzi vom vorbi despre viitorul României, despre ce s-a întâmplat în țară în ultimul timp de când a început așa-numita pandemie, despre starea țării, a românilor, despre proiectul de țară „Hrană, Apă, Energie” și mai ales despre domnul doctor Călin Georgescu.

Încep prin a spune că noi, românii, suntem foarte buni diagnosticieni însă ne și văităm foarte mult. Mai nou ne văităm că ne bagă din toamnă inapoi la coteț. Ca atunci când în Ferma Animalelor găinile se vaită că porcul le bagă dinnou la coteț pentru că sunt indisciplinate și umple ferma de microbi. Dar când e vorba să facem ceva, mulți dăm bir cu fugiții. Ne văităm că țara este pierdută, că clasa politică ne fură, că suntem sclavii multinaționalelor, însă nu facem nimic să ieșim din toate acestea. Doar ne văităm că suntem victime. Mereu ne uităm către occident și așteptăm să ne ajute alții.

Nu suntem responsabili, ne pasă doar de propriul interes, de propriul buzunar, de frigiderul propriu. Astăzi, românii muncim în multinaționale și mare parte din salariu, dacă nu tot, îl dăm tot la multinaționale unde facem cumpărături. Profitul este maxim pentru ei.

Cred că am văzut cu toții ce se întâmplă de ceva timp în lume, asaltul asupra drepturilor și libertăților, dar și asupra suveranității oamenilor și națiunilor, care ne afectează și pe noi, gradul extrem de manipulare la care suntem supuși, dar și jaful continuu asupra resurselor naturale ale tuturor țărilor. Nu în ultimul rând vorbim și despre asaltul asupra sufletului românesc, asupra spiritualității și asupra bisericii ca și refugiu de spiritualitate.

Nu mai încape îndoială că modelul globalist extrem de industrializat și centralizat a eșuat lamentabil. Clasa de mijloc aproape că nu mai există, multe afaceri mici și mijlocii au fost atacate și amenințate cu dispariția pe motiv că sunt non-esențiale pe timp de pandemie. Se dorește centralizarea tuturor economiilor într-una singură controlată doar de câțiva indivizi care dețin peste 98% din avuția lumii. Cu cât se permit mai multe astfel de crize, fie financiare, fie sanitare, fie politice etc., cu atât avuția lumii este mai centralizată în mâinile a doar câțiva. Avem impresia că acesta este un viitor prosper al omenirii? De ce oare au ieșit la rampă spunându-ne prin intermediul așa-numitului Forum Economic Mondial că nu vom deține nimic și vom fi fericiți? Dar oare ce înseamnă „venitul universal minim garantat”? Se preconizează că peste 50% din populația globului va fi asistată social până în 2030, datorită automatizării locurilor de muncă prin intermediul așa-zisei inteligențe artificiale. De ce vor să ne reducă demografic și să ne controleze întru totul? Acestea și încă și mai multe sunt întrebări care ne trezesc la realitate.

Avem nevoie să ne întoarcem la natura noastră profund creștină. Avem nevoie de starea de spirit, care deja s-a trezit, să continue să se trezească. Avem nevoie de proiectul de țară „Hrană, Apă, Energie”, avem nevoie să-l punem în practică om cu om. Avem nevoie de un lider și acesta este domnul doctor Călin Georgescu, singurul, în momentul de față, capabil să ne conducă împreună cu proiectul de țară ca să ieșim din marasmul tuturor înșelăciunilor în care am intrat în ultimii 31 de ani.

L-am descoperit pe domnul Călin Georgescu prin 2016-2017 în câteva interviuri în care a apărut și care au fost publicate pe internet, apoi am urmărit diverse conferințe pe care le-a susținut prin țară și am înțeles că gândește ca și mine, ba chiar este mai conștient de starea țării și a poporului român, de dezastrul lăsat de toți corupții oportuniști care s-au perindat prin așa-numita politică, noi permițându-le toate acestea prin faptul că i-am votat în număr mare de fiecare dată, dar și de ceea ce se întâmplă în lume și spre ce se îndreaptă lumea care rămâne nepăsătoare. A avertizat despre Noua Ordine Mondială și despre dispariția României dacă nu devenim responsabili și ne reluăm locul nostru în lume. Pledează pentru libertatea de conștiință, pentru suveranitatea omului și Ființei din om, pentru demnitatea, responsabilitatea și prosperitatea noastră, a tuturor.

Este omul potrivit la momentul potrivit, însă avem nevoie ca fiecare dintre noi să ne unim în jurul dânsului, să îi facem cor, să mergem înainte cu steagul „Hrană, Apă, Energie” mai departe, cu toții dimpreună, prin noi înșine. Suntem deja foarte mulți. Vom fi și mai mulți! Românii ne trezim din ce în ce prin efectul bulgărelui de zăpadă.

Am citit cartea „Cumpăna României” și imediat am început să promovez online pe cât posibil proiectul de țară. Mai mult de atât, am descoperit distributismul și am început să-l studiez, iar după ceva timp am început să pun în practică exact primii pași de care domnul Călin Georgescu vorbește în carte. Și anume, dacă vrem să susținem micul producător autohton, să ne cumpărăm măcar alimentele de la el (legume, fructe etc.) și nu din supermarket-urile sau hypermarket-urile străine.

Acuma, de ce spunem că avem nevoie să ne întoarcem la natura noastră profund creștină? Ce legătură există între spiritualitatea reală și distributism? Există vreo legătură între spiritualitate și economie? Bineînțeles! Hristos ne învață să ne ajutăm aproapele, nu-i așa? Dar actuala societate în care se spune că trăim este egocentrică: „în primul rând eu, în al doilea rând eu, iar în al treilea rând, dacă se poate, tot eu”. Mare parte din economia lumii este bazată pe egoism și lăcomie, de aici și tendința nesănătoasă de centralizare a tuturor capitalurilor, a tuturor resurselor. Și se spune foarte clar că planeta Pământ poate să susțină chiar și 15 miliarde de oameni, dar nu și lăcomiile noastre, care sunt fără de sfârșit. Hristos ne învață cum să gândim, cum să simțim, cum să acționăm, cum să ne comportăm, cum să fim. Hristos ne vrea prosperi și înțelepți, nu săraci și proști. O economie hristică e o economie bazată pe om, nu o economie la scară industrială bazată pe profit indiferent de consecințe, care este controlată și distribuie avuțiile după placul a câtorva. Aceasta este legătura directă, puntea de piatră.

Noi trebuie să facem schimbarea, iar chemarea este spre interior, spre noi înșine, ca prin noi înșine să prosperăm dimpreună. Cred că am trasat o esență a ceea ce trebuie să facem dacă vrem să mai existăm ca și națiune. Soluțiile vin din noi. Noi știm ce avem nevoie să facem. Mai trebuie doar să ne afirmăm românitatea.

Am fost avertizați de domnul Călin Georgescu că dacă nu acționăm, dacă nu ne recuperăm pe noi înșine, dacă nu ne recuperăm țara, riscăm să dispărem în scurt timp. Deja guvernul care ne administrează, cumpărat de forțe externe, are ca și agendă de lucru scoaterea la vânzare a pământului țării, ceea ce juridic și constituțional este o crimă, o trădare la nivel înalt și un atentat imens la siguranța națională, după ce ne-a îndatorat aproape irecuperabil și ne-au băgat în pragul falimentului. De ce așa? Pentru că suntem o țară asasinată economic. Aproape că nu ne mai aparținem. Resursele naturale, bogățiile țării sunt aici dar nu putem să ne bucurăm de ele. Credem că nu mai avem cu ce. Așa credem.

Călin Georgescu ne spune că poporul român a fost trecut prin sabie și că trebuie iubit ca să fie schimbat, nu schimbat ca să fie iubit. De altfel acesta este motto-ul proiectului de țară în ceea ce ne privește pe noi ca și neam. Nu se poate să disprețuiești pe cineva căruia nu-i cunoști trecutul sau crezi că-l cunoști. Ai nevoie să-l cunoști însă nu pentru a-i găsi și exploata defectele, ci pentru a-i descoperi calitățile, virtuțile, valorile, blajinitatea, candoarea, îngăduința natural creștină pe care o are. Ceea ce pentru noi, Revista România Culturală, este un mod de a acționa și un motto prin care parafrazăm primul dicton al Evangheliei după Ioan: La început a fost valoarea! Ne concentrăm numai pe ceea ce este valoros la noi ca și popor. Cu celulele sănătoase și conștiința ne mai putem vindeca și ridica.

România este o țară globalistă astăzi, nu mai este distributistă cum a fost în perioada interbelică. Prin legile criminale a privatizării (15/1990) și a alinierii la corporația internațională (28/1991) România și-a pierdut proprietatea și suveranitatea, două acte total neconstituționale și permise de către legislația românească de peste 30 de ani. Nimeni nu a atacat aceste două infamii decât doctorul Constantin Cojocaru (Dumnezeu să-l odihnească!) prin Constituția Cetățenilor. Apoi, doctorul Călin Georgescu ne-a dat proiectul de țară pe care astăzi avem responsabilitatea să-l punem în practică pentru a putea contracara această sclavie legislativă.

Călin Georgescu ne spune că avem o nișă care nu a fost și nu poate să fie acoperită de nici o altă țară din lume decât România: micul producător. Ne spune că prin micul producător cucerim lumea. România are unul dintre cele mai bogate soluri din lume: cernoziomul ciocolatiu care este adevăratul aur negru al lumii. Roșia germană nu are aceeași calitate ca și roșia românească, numai ca să dăm un exemplu. De asemenea, România mai are și multe ape pe un teritoriu atât de restrâns (căci nu suntem Statele Unite, nici Canada, nici Rusia sau China ca dimensiune, suntem o țărișoară, dar Grădina Maicii Domnului aici în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic). De asemenea putem produce energie sustenabilă din surse regenerabile, avem inventatori dintre cei mai buni din lume care au creat invenții în acest sens și care sunt recunoscuți la nivel mondial împreună cu invențtiile lor. Avem tradiții milenare pe care le râvnesc mulți și cu care se identifică, iar noi avem responsabilitatea să le cultivăm, să le trăim aici și acum ca să fim icoana lor, pentru că noi suntem tradiția și tradiția românească milenară suntem noi. Sau cel puțin așa ar trebui să fim. Nu există tradiții fără oameni. Noi suntem purtătorii lor. Toate acestea sunt bazele economice ale proiectului de țară, dar mai ales bazele spirituale.

Avem nevoie, de asemenea, să ne întoarcem la legea naturală a pământului care a dăinuit de milenii (prin Jus Valachorum) și care a fost dinainte de legile fanarioților care ne-au subjugat prin tributurile lor și prin mutilarea stâlpilor națiunii: școala, biserica și armata. Să fim mentorii generațiilor noastre viitoare este responsabilitatea noastră, căci educația se face în căminul familial, mai departe trecând prin învățământul care ar trebui să fie vocațional. Să întindem aripile tinerilor noștri este necesar, căci ei vor învăța să zboare din exemplul nostru.

Rețelele sau asocierile de mici producători vindecă lumea de impactul uriaș al industriilor la scară largă ce exploatează nesustenabil toate resursele naturale ale lumii și poluează de câteva sute de ani. Nu suntem singurii care au avut sau au cooperative distributiste: mai sunt și Italia, Spania, Franța, chiar și Statele Unite sau Brazilia. Micul producător poate să nu polueze deoarece ajunge să descentralizeze și să distribuie corect resursele, în același timp reducând impactul asupra naturii până la zero. Vrem și putem să refolosim inteligent toate resursele în așa fel încât natura nici măcar să nu simtă că îi folosim bogățiile pe care tot ea ni le-a dăruit. Dar începem cu ceea ce avem, cu noi înșine, autocunoscându-ne, devenind conștienți de noi și de lumea înconjurătoare, practicând proiectul de țară care ne este steag astăzi avându-l în frunte pe domnul Călin Georgescu pe care îl vrem ca premier al țării și dând exemplu și altor popoare de demnitatea de a fi drepți și de a spune NU tutoror atacurilor globaliste antiumane de atunci, acum și dintotdeauna.

Proiectul de țară trece la nivelul următor. Față către față, om cu om, român cu român îl trăim și-l dăm și la export, dacă trebuie. Și o să trebuiască!

Domnul Călin Georgescu este deja alături de noi. Acum suntem și noi alături de dânsul.

A venit vremea să ne luăm țara înapoi! S-au format deja rețele de profesioniști și adevărați patrioți! Nu mai e mult timp și vom lucra dimpreună mai aproape, unul lângă altul. Nu mai e mult timp și redevenim România! Proiectul de țară cel mai mare al nostru este UNIREA! Așa să ne ajute Dumnezeu!

A consemnat pentru dumneavoastră al vostru Patrick Matiș.

16/07/2021/1 Comment/by Patrick Matis

Articole

Ernest Bernea – Despre viitorul nesigur

Ernest Bernea - Despre viitorul nesigur

Trăim, fără îndoială, una din cele mai mari crize din istoria universală – poate cea mai mare –, ceea ce a a dat naştere unor evenimente unice, de o covârşitoare însemnătate.

Prima cauză a acestei crize este revoluţia ştiinţifică şi urmările ei în tehnică; intrarea maselor în arena politică şi demisia moralei vin să completeze tabloul tragic al condiţiei umane.

Ceea ce pare să fie dezolant chiar în premisele acestui viitor nesigur, este direcţia în care s’a angajat „noul umanism”. Sigur, omul va deveni astfel sau poate altul, dar cine ştie cum?

Se poate prevedea o diminuare a vieţii interioare şi mersul către adormirea unor sentimente fundamentale ale naturii umane şi consolidarea unei structuri fără fineţe, fără sensibilitate morală.

Este posibil ca omul să devină mai puternic, dar sigur nu mai nuanţat şi nici mai profund. Civilizaţia tehnică, cu ritmul puternic şi caracterul ei exterior, îi măreşte cuceririle în ordinea lucrurilor materiale, puterea lui asupra naturii, dar exact invers la un nivel corespunzător, îi diminuează viaţa interioară şi cuceririle lui în ordinea spirituală.

Pentru om şi umanitatea sa porţile neprevăzutului sânt deschise.

Ernest Bernea, 22 decembrie 1970, Bucureşti

15/07/2021/0 Comments/by Patrick Matis