27 noiembrie 1940 - Asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga
La data de 27 noiembrie 1940 la marginea comunei Strejnic din județul Prahova, a fost asasinat marele istoric Nicolae Iorga, om politic român, fost prim-ministru al României, profesor şi rector al Universităţii din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al mai multor Academii străine, precum și Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg, Lyon, Geneva, Oxford, Paris, Roma şi altele.
Asasinarea de către trupa de „legionari” a lui Traian Boeru a marelui istoric a avut loc datorită unei răzbunări politice, după ce în anul 1938, într-o scrisoare trimisă lui Nicolae Iorga, comandantul legionar Corneliu Zelea Codreanu îi reproşa acestuia că nu agreează politica naționalistă a Legiunii și nu tine cu românii, de asemenea acuzându-l de „necinste sufletească”. Nicolae Iorga s-a simţit jignit de această scrisoare și a făcut o plângere la Parchet declarând că este acuzat de o serie de lucruri neadevărate. Autoritățile aflate sub regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-au folosit de această reclamaţie a lui Nicolae Iorga pentru a-l aresta pe Corneliu Zelea Codreanu condamnându-l inițial la șase luni de detenție. Numai că în închisoare lui Codreanu i s-a deschis un alt proces și a fost condamnat la zece ani de muncă silnică.
Însă, în noiembrie 1938 din ordinul regelui Carol al II-lea, conducătorul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, dar şi alţi deţinuţi legionari au fost ucişi în timp ce erau transportaţi de la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. De aici s-a născut ideea legionarilor că Nicolae Iorga e autorul moral al asasinării lui Zelea Codreanu. În anul 1940, după ce regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit, legionarii ajung la putere și câțiva dintre ei planifică asasinarea marelui istoric ca o răzbunare pentru asasinarea fostului lor conducător. Astfel, în ziua de 27 noiembrie 1940, în jurul orei 17:30, Nicolae Iorga a fost ridicat de o echipa din politia legionara, condusa de Traian Boeru de la vila sa de la Sinaia și împușcat la marginea comunei Strejnic din județul Prahova. A doua zi dimineața trupul lui, ciuruit de gloanțe, a fost găsit de niște țărani la marginea drumului ce face legătura cu Ploieștiul.
Horia Sima, în cartea „Era Libertății”, descrie cum a încercat cu disperare să-i ajungă din urmă pe asasini și cum cu o echipă din poliția legionară a umblat cu mașinile toată noaptea pe Valea Prahovei pentru a preveni asasinatul, după ce au aflat informația că Traian Boeru vrea să-l ucidă pe cărturar. Iorga a fost sunat personal acasă la Sinaia, de către liderii legionari din Bucuresti, care l-au avertizat că o echipa iesita de sub control vrea să-l asasineze, dar soția istoricului nu l-a lăsat pe acesta să fugă.
După aflarea veștii asasinării lui Nicolae Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, în semn de respect pentru marele dispărut.
Sursă: pagină facebook lecția de istorie și CERTITUDINEA nr. 50, 2019.
Se știe că românii încă nu își cunosc pe deplin eroii. Este atât o chestiune de redare a adevărului istoric, care durează în funcție de politicul de la butoane, dar și de munca, de multe ori, anevoioasă a analizării arhivelor. Dar este o responsabilitate înainte de toate! Astăzi vorbim despre un episod mai puțin cunoscut din istoria de după cel de-al doilea Război Mondial. Cum are singurul deputat PNȚ din 1947 curajul să voteze împotriva comuniștilor.
Pantelimon Chirilă este un nume puțin cunoscut în memoria bravilor luptători români anticomuniști, Deși ar merita un capitol aparte în istoria școlară, împreună cu Radu Gyr, părintele Vladimir Ghika și alții.
În plin asalt al comuniștilor nou-instalați la putere împotriva vechilor partide istorice, anul 1947 vine cu un alt eveniment trist. Grupul Maniu-Mihalache este prins de către serviciile secrete pe aerodromul din Tămădău încercând să fugă în Marea Britanie pentru a crea un front românesc în exil.
Fuga cu avionul se dovedește o diversiune pusă la cale de către însuși șeful Internelor, Teohari Georgescu care pune la cale un plan de capturare a tuturor membrilor importanți ai PNȚ și PNL.
Din grupul respectiv faceau parte: Ion Mihalache (vicepresedinte PNȚ) împreună cu soția sa, Nicolae Popescu (secretar general PNȚ) cu soția, Nicolae Carandino, directorul ziarului „Dreptatea” cu soția, Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, inginerul Gheorghe Popescu, Dumitru și Eugen Borcea.
Iuliu Maniu, deși trebuia să fie la bordul avionului se scuză prin faptul de „de a fi prea batran”. Un gest discutabil astăzi prin prisma documentelor declasificate la adresa domniei sale, Maniu nu scapă de furia roșie. Este prins și încarcerat împreună cu ceilalți membrii de seamă ai partidelor istorice murind la Sighet în 1953 (un an destul de fatal pentru multe personalități istorice – Carol al II-lea, Stalin – n. red.).
În urma dizolvării PNȚ-ului din ședința parlamentară, reiese din reportajul publicat de ziarul Scânteia un fapt insolit. Să vedem despre ce e vorba:
„A fost o zi mare ieri în Parlament. Incinta era înțesată, tribunele aidoma, iar pe culoare numeroși ziariști români și corespondenți străini. Era present și deputatul național-țărănist de Rădăuți, Chirilă Pantelimon, care după ce a ținut să semneze în registru, s-a strecurat singuratec în incintă. Desigur, nu se poate plănge că nu a avut ce asculta” (…)
Continuăm noi să mentionam faptul insolit pe care reportajul Scânteia îl omite cu nonșalanță. În urma dizolvării PNȚ-ului de către B.P.D. (Blocul Partidelor Democratice – care îi includea și pe socialiști – viitori comuniști) s-a votat cu 294 de voturi pentru și doar 1 impotriva. Da, exact! Doar unul a votat împotrivă și numele lui este Pantelimon Chirilă. Restul, chiar colegi de-ai săi au complotat împreuna cu noua orânduire crezând că vor fi scutiți de închisoare. S-au înșelat amarnic!
Din păcate nu există multe informații despre Pantelimon Chirilă, iar singurele mărturii le gasim în arhiva Memorialului Sighet.
Se naște în 1899 și devine avocat, apoi este ales deputat PNȚ în 1928 și 1946. Este arestat la 8 decembrie 1950 în lotul PNȚ și acuzat de „port ilegal de arma” (deși scrie clar în fișa de încarcerare că nu deținea arme) condamnat la 2 ani de închisoare pentru „deținere de arme”. Este închis pe rând la Craiova, Pitești, Rahova, Poarta Albă, Jilava și Văcărești. În ultima gură de iad moare la 18 August 1952.
Este arestată și soția sa, Victoria Chirilă (1903-1992) care era învățătoare la acea dată, tot pe același cap de acuzare ca al soțului (deținere de arme) și este condamnată la 6 luni de închisoare în 1951.
Și cam atât deținem la acest moment despre familia Chirilă. Puțin, însă suficient pentru a ne face o idee despre curajul unui om de a înfrunta un sistem ticăloșit instalat la putere de colegi, de „fratele” urs, cum binea zicea Phoenix în balada „În umbra marelui URSS”.
Dumnezeu să îl odihnească și să fie mereu amintit în rândul adevăraților eroi ai neamului generațiilor viitoare!
Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar, am primit-o cu ani buni în urmă de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:
„Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului(s. n.)o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”
Acest citat ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor!… Trebuie să facem un mic efort de imaginație și să ne gândim la marea cotitură care s-a produs prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor. A eroilor!
Iată comentariul făcut la apariția armelor de foc de însuși Don Quijote, prototipul cavalerismului și al virtuților ostășești. Îl citez așadar pe Cervantes, care ne grăiește prin nemuritorul său Don Quijote:
„Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite de înfricoșătoarea furie a acestor drăcești unelte ale artileriei, al căror născocitor socot și sper că-și va fi găsit în fundul iadului răsplata satanicei invenții prin care a dat prilej oricărui braț laș ori mișel să ia viața unui cavaler vrednic, care, fără să știe nici cum, nici de unde, în toiul avântului și al ardorii care-i înflăcărează și-i însuflețește pe cei cu inima vitează, se pomenește cu o ghiulea rătăcită și ghiuleaua curmă și pune capăt într-o clipită gândurilor și vieții celui care merita să se bucure de ea. Și așa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare sufletul că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrățișând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricât aș fi eu de nepăsător față de orice primejdie, nu-mi vine totuși deloc la socoteală gândul că un dram de praf de pușcă și de plumb îmi poate răpi prilejul de a ajunge vestit și cunoscut de o lume întreagă pentru vrednicia brațului meu și ascuțișul spadei.”
Nu este prea lung citatul și e musai să-l ținem minte și să-l raportăm la textul lui Cantemir, ai cărui moldoveni „treabă mai bună au făcut întotdeauna cu sabia”, conform idealului lui Don Quijote: „vrednicia brațului și ascuțișul spadei”! Și momentul de maxim românism consemnat de prințul moldav: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci moldovenii socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului(s. n.)o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”La aproape două sute de ani distanță, la celălalt capăt al continentului, sufletul lui Don Quijote era încă viu, la un popor întreg. Și mă întreb dacă nu cumva apariția armelor de foc a scăzut mult din ardoarea și eficiența românilor pe câmpul de luptă, unde n-a mai contat în primul rând vrednicia brațului și ascuțișul sabiei!
Așadar, pe românește, după mintea și sufletul românului, „nu este lucru de cinste să întrebuințezi împotriva dușmanului o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie”! Cum spuneam undeva, într-un text în care comentam minunata poveste a lui Dromichete, precum și povestea despre cum s-au purtat românii, în general, cu prizonierii de război, respectul pentru adversar este un semn de maximă noblețe, de aristocrație sufletească. Vorba nu știu a cui: les grands esprits toujours se rencontres: Cervantes și Cantemir, Don Quijote și moldovenii, noi românii! Același dispreț pentru armele care suplinesc și anulează adevărata voinicie.
Odată deschis acest subiect, băgăm de seamă că el poate fi dezvoltat dintr-o perspectivă și mai înaltă, sugerându-ne un comentariu neașteptat la un fragment biblic clasic: confruntarea dintre Goliath și tinerelul numit David. Subiect care a inspirat multe minți luminate ale lumii noastre, inclusiv multă artă plastică, în frunte cu sculptura și cu Michelangelo! Urma să se încingă între cei doi o luptă dreaptă, voinicească, drept care Goliath s-a prezentat în ring „fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale”, mirându-se foarte când îl vede pe David urcând în ring cu o praștie în mână: „Ce cauți cu praștia la tine? Vrei să tragi în mine cu praștia? Ce-s eu? Câine?!” (Vezi Cartea regilor, 1,17.)
Cu alte cuvinte, Goliath gândea ca un moldovean: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului(s. n.)o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”La fel și Goliath, știa bine cum se folosește o praștie și la ce e bună: să vânezi, să tragi după sălbăticiuni, nu în oameni! Dar a considerat că asta o știe și David. Sigur că o știa și David, drept care David știa și că Goliath nu va avea asupra lui vreo praștie! Adică David, privit din acest punct de vedere, nu mai este ce s-a tot spus despre el, că întruchipează spiritul superior, inteligența inovativă etc., etc. Din punctul de vedere cavaleresc, bărbătesc, David este corigent, nu are comun nimic cu Don Quijote! (A se vedea și în ce termeni injurioși s-au pronunțat unii parlamentari evrei în Knesset la adresa regelui David…)
Este ca și cum se aranjează un meci, o luptă între doi sportivi pentru a se tranșa care este mai bun, la trântă sau la box. Mai bun luptător. Iar pe ring unul dintre luptători vine cu un revolver, de care se folosește fără scrupule pentru a-și răpune adversarul. Cam asta se pare că face marele erou David… Avem voie să facem această simplificare?!
Arma de foc permite oricărui nevolnic, oricărei stârpituri să răpună un voinic adevărat, să surclaseze un adversar mult mai bine înzestrat cu atributele eroului, ale vitejiei, ale demnității, ale cavalerului, pe scurt! Glonțul ucigaș, glonțul laș, anulează superioritatea voinicului, a eroului! Iar glonțul laș și ucigaș ajunge la îndemâna oricui prin invenția armelor de foc. Praștia antică era o armă din aceeași categorie, a premers arma de foc, revolverul. Când arma de foc ajunge arma unui duel între doi gentlemani, va fi de neimaginat un duel în care numai unul dintre combatanți să aibă revolver și să de folosească de el! Or, la o analiză lucidă cam asta este poziția pe care se situează David al nostru!
Al nostru?! Parcă nu mă mai recunosc în biblicul personaj, a cărui abjecție pare acum dovedită! Îi găsim o singură scuză, o singură circumstanță atenuantă: prin mișelia sa a evitat o catastrofă pentru poporul său, care ar fi căzut în robia filistenilor dacă Goliath ar fi ieșit învingător!
Așadar, noi, ca români, ne tragem din Don Quijote, nicicum din David!
Mai rămâne o problemă: regele David chiar a existat? Dintr-un film documentar făcut la Ierusalim am reținut afirmația unui savant israelit: „Nu există nici o atestare arheologică a existenței regelui David…”Așa o fi?!
Alin Marina - La piață - Producătorul român mi-a dat întotdeauna mai mult
Am ales 4 mere și le-am pus pe cântar. Vânzătorul îmi zice 5.5 lei: „Domnișoară, nu vreți să mai pun unul până la 6 lei?”.„Nu, că nu le mănânc și îmi e rușine să le arunc”. Îi dau 6 lei și îi zic să păstreze restul. Omul bagă mâna în nuci și alune și-mi aruncă în pungă un pumn întreg. Teoretic pumnul ăla valorează mai mult ca merele.
Asta e o chestie pe care am observat-o în piață mereu. Măi, dar mereu! Vânzătorul din piață mi-a dat mereu mai mult. S-a scotocit în buzunare să-mi dea restul de 50 bani mereu și dacă nu a avut, a cerut la vecinu’ de stand. Am căpătat nuci, un porumb, o roșie, o floare, o legătură de leuștean, în plus de la piețari. Niciodată un magazin nu mi-a vândut produsul dacă nu aveam 50 de bani. Niciodată!
Să turui de 8 luni cum vrei tu să protejezi economia și să-i sărăcești pe cei mai amărâți, mi se pare o super-ipocrizie. Să vă fie rușine Orban, Guvernule, Președinte! Puteați să controlați mai des. Puteați să-i ajutați.
Croitoreasa, vânzătoarea de la CocoRico, rockerul care are roșii bune, gagica însărcinată de la brânză, mamaia care imi zice mereu să fiu sanatoasă și-mi mai pune doi ardei, producătorul care are solar și face experimente cu castravete amar și-mi aduce mentă și busuioc, dar și toți amărâții care atârnă pe la piețe pentru pomană, bătrânii pe care vânzătorii aștia îi știu pe nume, pensionarii dependenți financiar de piețe. Și țăranii, țăranii…. cum protejați voi economia și îi sărăciți pe cei mai amărâți, mă!?
Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi
A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui dracu’ îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?
Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj” îndrăzneala de a da „Like” pe Facebook.
Anonima care s-a stins vineri (13 septembrie 2013), la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.
Crucea alungată
Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.
După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara! După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinei Chirca nici atunci, în anii ’50-’60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.
Noile valori ale României
Preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri”, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.
Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.
În fapt, proiectul „omului nou” început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.
P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!”. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.
Ultimul interviu al eroinei de 98 de ani
Marina Chirca si fiul sau Gheorghe
Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit. Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chircă a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România. Ultimul interviu pe care eroina l-a dat reporterilor «Adevărul»:
Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial! Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea.
Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că, între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani, se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.
Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat.
Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care i le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant. Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea.
Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul.
Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi”. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.
„Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?”
Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic.
«Weekend Adevărul»: Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?
Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu.
– După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate…
Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit”. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?”, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!” Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.
– Cum stabileaţi întâlnirile?
– Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo”. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.
– V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.
– Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?”„Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp”. Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum”. M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica”. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!”. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!”. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani”. Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni”. „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun”. Mi-au dat drumul.
– Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.
– Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?” Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?”. „De la mănăstire”. „Stingeţi focul când ’oţi pleca!”„Stingem!” Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!”, alt dinte, „Nu ştiu!”, alt dinte, „Spune!”, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.
– Unde v-aţi dus?
– Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele”. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?”„Păi, de unde veniţi? Haida, să vă las”. Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.
– Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.
– Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.
– Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?
– Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze… Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.
– Cum v-au prins?
– Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi”. Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?”„Chirca Marina”. „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?” M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.
„Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure”
– V-aţi eliberat cu decretul, în ’64.
– La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei”. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?”„Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!” M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?”„Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?”„Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni”. „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi”. „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista”.
– Cum aţi găsit acasă?
– N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea. Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog -, 17 oi şi haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea.
– Şi cum v-aţi descurcat?
– Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule… A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut.
„Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara […] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări”, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959.
La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri.
„Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma… bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două – pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui”.
Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată”, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor”.
Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.
Citiţi întreaga epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi. Biografia unui erou care n-a mutat munţii din loc. Care n-a câştigat lupta pe care a purtat-o. E povestea unui învins de oameni şi de sistem. Totuşi, războiul lui e lecţia fără de care nu se poate înţelege România de astăzi, cu toate angoasele, nepăsările şi neliniştile ei. E vorba despre Toma Arnăuţoiu, statul major al rezistenţei armate din sudul Făgăraşilor. E vorba despre 16 condamnaţi la moarte, ale căror trupuri au fost aruncate în gropi comune fără adresă, despre alţi 85 condamnaţi la ani grei de temniţă şi despre sute de familii lăsate infirme. Dar, mai ales, e vorba despre o Românie condamnată la uitare.
Marina Chirca (n. 18 iulie 1915 – d. 13 septembrie 2013) a fost o femeie din satul de munte Nucșoara, județul Argeș.
Între anii 1949 și 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș, conduși de Toma Arnăuțoiu. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit și încarcerată. Averea i-a fost confiscată și distribuită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea. În decembrie 1963 Tribunalul Militar al Regiunii Militare București a condamnat-o la 15 ani muncă silnică și confiscarea totală a averii. A fost eliberată din detenție în 1964, odată cu soțul său, ce fusese arestat în 1949, și cu cei doi fii, arestați în 1958.
La data de 13 octombrie, 1479 a avut loc bătălia de la Câmpul Pâinii din apropiere de localitatea Șibot, la 25 de kilometri de Alba Iulia, dintre o puternică armată turcească condusă de Ali Mihaloglu, paşa de Vidin şi o armată creştină din care făceau parte trupele voievodului Transilvaniei Istvan Báthory şi un corp de călăreţi ce avea în frunte pe comitele Timişoarei, Pavel Chinezul.
La începutul lui octombrie 1479, turcii au invadat Transilvania din mai multe direcții cu o armată de peste 45.000 de soldați, care s-au deplasat cu rapiditate, jefuind și arzând totul în cale. În fața acestui pericol, Pavel Chinezul comitele Timișoarei şi comandantul armatelor din sudul Regatului Maghiar, a fost însărcinat de regele Matei Corvin să vină în ajutorul voievodului transilvănean Istvan Báthory. Alături de un prim corp de armată turcesc, ce a trecut Dunărea pe la Giurgiu, s-a aflat și un corp de oaste muntean condus de Vlad Basarab Ţepeluş, care va înainta pe Valea Oltului, până la confluenţa cu Lotrul, după care se va uni cu oastea turcească condusă de Ali Bey ce cobora pe Valea Sebeşului, așteptând o altă armată condusă de Iskender Bey ce venea dinspre Caransebeş prin Haţeg.
Astfel, după ce atacă şi jefuiesc Haţegul şi Hunedoara, otomanii se îndreaptă spre Alba Iulia și fac joncţiunea armatelor pe Valea Mureşului lângă Orăştie. Turcii vor întâlni armata creştină la Câmpul Pâinii în apropiere de Șibot, loc unde va avea loc o luptă sângeroasă și unde oștenii lui Pavel Chinezul vor lupta cu o deosebită vitejie și vor obține o mare victorie.
Astfel, mai mult de jumătate din oastea otomană va cădea pe câmpul de bătălie, iar o legendă populară spune că după această luptă și după marele ospăț care a avut loc după aceea, comitele Pavel Chinezul a jucat bătuta, ținând la fiecare subțioară câte un cap de turc, iar un al treilea cap de turc ținându-l în dinți.
Deși au fost distruse suficiente lucruri în România, încă există loc pentru mai rău. Una din instituțiile care supraviețuiește, cu greu, ce-i drept, este piața de legume și fructe. În pofida invaziei supermarketurilor și a reglementărilor fiscale, fiecare oraș sau târgușor se poate lăuda cu un loc de unde poți cumpăra produse crescute, în principiu, în ogradă. În practică, lucrurile nu stau decât rareori așa, iar mulți dintre vânzători nu sunt altceva decât intermediari pentru engrosiști. Alții, probabil, deși evită această soluție, nu ezită să folosească cele mai toxice cocktailuri de stimulente și ierbicide pentru a crește productivitatea. Dar, cu toate acestea, există și un număr de producători onești, probabil în majoritatea locurilor, iar mulți dintre ei se adaptează admirabil la preferințele de consum în schimbare. Astfel că în piețele mai mari au început să se observe, în același timp cu reapariția unor produse locale dispărute de ceva vreme (cireșe amare, bame), și legume sau ierburi neobișnuite pentru obiceiurile culinare românești, ceea ce dă seama de o oarecare profesionalizare semnificativă.
Până și în aceste condiții, departe de a fi ideale, piețele tradiționale păstrează un avantaj net în fața supermarketului. Proprietarul poate fi ușor verificat, se poate intra într-o legătură cu el, poți afla cum și-a cultivat grădina, etc. Unii economiști discută, odată cu revoluția internetului, de o economie Peer2Peer, dar piața tradițională ar trebui să fie, mai degrabă, o economie de la persoană la persoană, ceea ce, probabil, a reprezentat și idealul economic al clasicilor. Adică, fiecare să știe cam cu ce se ocupă fiecare și cum se ocupă de ceea ce se ocupă. Sigur că poate părea un ideal utopic în zilele noastre, dar nu este așa greu de tins spre el. De pildă, un țăran din piața pe care o frecventez nu vinde decât ierburi, fruze de salate și flori de ceai, iar eu aș fi tare dezamăgit dacă l-aș vedea, peste noapte, cu altceva. Nu întâmplător au apărut și etichete făcute din proprie inițiativă, pe care este indicată originea produselor. Bineînțeles că tot acest ambalaj și adaptare nu înlătură înșelăciunea sau falsificarea, dar oferă mai multe posibilități de a controla ceea ce mănânci. Între Clinceni și Peru e destul de limpede unde vei căuta originea produsului, dacă te preocupă serios chestiunea.
Încă un argument pentru supremația pieței îl reprezintă, fără a lua în calcul calitatea, prețurile produselor. La piață este mult mai rentabil să cumperi față de lanțurile de magazine, ceea ce nu e un argument de neglijat, într-o epoca inflaționistă. Un studiu realizat în Marea Britanie a relevat că prețurile legumelor și fructelor organice, vândute în piețele fermierilor, care au loc, în cel mai bun caz, o singură dată pe săptămână, sunt cu 33% mai mici, comparativ cu cele similare din supermarketuri. Chiar și în absența unei cercetări solide mi-e greu să cred că lucrurile stau cumva altfel la noi.
Din nefericire, piețele românești, sau ce a mai rămas din ele, sunt pe cale de dispariție, în primul rând din cauza reglementărilor excesive, multe dintre ele introduse și prin presiunea corporatistă. Una din măsurile specifice de a îndepărta țăranii din piețe o constituie solicitarea casei de marcat. Lupta împotriva evaziunii fiscale, egalitatea în fața legii, îndepărtarea samsarilor, o colectare mai bună la buget… motive se găsesc cu duiumul, iar administrațiile orașelor au început să devină din ce în ce mai exigente cu oamenii din piețe. Sunt oarecum notorii cazurile de băbuțe amendate pentru trei fire de pătrunjel vândute la colț de stradă, vănzătoare de flori alergate de polițiști comunitari, culegătorii de urzici vânați pe marginea șoselelor ș.a.m.d.
Pentru moment nu s-a trecut la faza complet eliminatorie, a standardelor de calitate și a denumirilor de origine controlată, care vor face ravagii în rândul cultivatorilor. Modelul este oferit deja de Comisia Europeană, care își propune să ajute piețele fermierilor, dar care nu face altceva decât să distrugă micii proprietari, prin impunerea unor standarde de calitate, cu certificări ale EFSA (Agenția Europeană pentru Siguranță Alimentară).
În Franța, încă din anul 1965, principala piață a Parisului, Les Halles, cea care i-a inspirat lui Zola un roman, a fost demolată din motive de igienă și congestie a traficului. A urmat o catastrofă, nu doar arhitecturală. Tot în Franța, peste 50 de feluri de brânză au dispărut în ultimele patru decenii, în special ca urmare a reglementărilor din ce în ce mai stricte. Uniunea Europeană a interzis folosirea laptelui nepasteurizat în brânzeturi ceea ce reprezintă o condamnare la moarte pentru foarte multe feluri tradiționale.
„Suntem forțați să adoptăm aceleași criterii de calitate folosite de marile companii în producerea brânzeturilor procesate. Nu există nicio justificare din punct de vedere medical. Industria produselor lactate face lobby pentru standarde care răpesc brânzeturilor orice personalitate sau calitate – cu alte cuvinte vor să impună acel tip de brânză ieftină”, declara un producător francez laureat.
Poate că nu e mai mult decât o figură retorică să spui că întreagacivilizație europeană stă pe umerii producătorilor francezi de brânză, dar prințul Charles a surprins cu siguranță ceva imporant în atacul asupra acestor ultime bastioane de tradiție. „Caracterul specific al bucătăriei locale este una dintre cele mai importante căi prin care ne identificăm cu locurile și regiunile pe care le iubim. (…) Într-o lume aseptică, manipulată genetic și progresistă, ce se va alege de depășita Fourme d’Ambert, de deformata Gruyere de Comte sau de mirositoarea Pont L’Eveque?”.
Ioan Kalinderu s-a născut la București, în decembrie 1840, fiind fiul lui Lazăr Kalenderoglu. Probabil de origine turcă, familia sa a funcționat ca una dintre cele mai mari instituții bancare din Țara Românească. Lazăr a fost uneori considerat etnic turc, din cauza numelui său de familie, deși el s-a identificat drept greco-român și a fost chiar ctitor al unei biserici ortodoxe grecești în București.
Ioan și fratele său, Nicolae, au fost educați în limba greacă, făcând liceul în București. Nicolae a studiat medicina, iar Ioan a făcut studii juridice la Universitatea din Paris, apoi s-a întors acasă pentru a ocupa un post de judecător, devenind primul președinte al Tribunalului București și, mai târziu, consilier al Curții de Casație.
Ioan Kalinderu a început să avanseze pe scena publică în urma afacerii Strousberg, în timpul căreia România și-a cumpărat calea ferată de la investitorul prusac B. H. Strousberg care era în faliment. În aprilie 1880, domnitorul Carol I l-a numit în comisia principală pentru administrația căilor ferate, alături de Eugeniu Stătescu și Ștefan Fălcoianu.
Mai târziu Kalinderu a fost numit de către regele Carol I consilierul său în chestiuni juridice și agricole și a ocupat funcția de administrator al pădurilor și câmpiilor de stat, iar în iunie 1884, a devenit primul administrator al domeniilor coroanei care au inclus inițial douăsprezece moșii și doi munți din Carpații Meridionali: Clăbucetul Taurului și Caraiman.
În 1888, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind titular în martie 1893 și președinte al Academiei în perioada 1904-1907. Kalinderu a fost preocupat de construirea și refacerea clădirilor religioase ortodoxe de pe domeniul regelui, implicându-se personal în restaurarea și refacerea bisericii din Bălteni-Periș. A înființat o fabrică de produse lactate, precum și magazine pentru țesători, tâmplari și cioplitori și a prezentat produsele lor la Expoziția Universală de la Paris din 1900.
Dedicat muncii sale, s-a ocupat de reîmpăduriri și de dezvoltarea agriculturii forestiere și a fost preocupar să-i învețe pe țărani să-și diversifice hrana, oferindu-le rații zilnice de legume, carne și lapte.
Lucrătorii de pe domeniile coroanei au primit asigurări sociale, inclusiv asigurări de invaliditate, dar din angajamente erau excluși bețivii și cuplurile necăsătorite. Proiectul său din 1901 de construire a unor teatre rurale a fost parodiat de Ion Luca Caragiale în Moftul Român. De altfel, se spune că ordinul de a construi biblioteci pe domeniile coroanei a fost sabotat chiar de către curatorii locali, care nu le-ar fi permis țăranilor să le consulte sau chiar să pătrundă în clădiri.
Altă idee ambițioasă a lui Kalinderu a fost aceea de a construi o școală internat pentru fete la Măgurele, „Institutul Oteteleșanu”, pe care a lansat-o fără acordul Academiei. A fost, de asemenea, implicat în dezvoltarea stațiunii Bușteni, unde a construit o moară de hârtie și un liceu, a promovat schiul ca sport și s-a ocupat de comunitatea locală. Printre ultimele activități ale sale a fost implicarea sa în Crucea Roșie Română. Din octombrie 1912, a făcut parte din Consiliul General al Crucii Roșii Române.
Ioan Kalinderu a murit în decembrie 1913 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă tatăl și fratele său. Filantropul intenționa să-și dezmoștenească rudele și să facă donații generoase instituțiilor regale și academice ale culturii, dar voința sa nu a fost scrisă în formă legală, astfel încât marea avere a lui Kalinderu a ajuns până la urmă la rudele sale.
Carmen Tănase - Scrisoare deschisă adresată tuturor spectatorilor
Scrisoare deschisă adresată domnului președinte al României Klaus Iohannis, domnului prim-ministru Ludovic Orban, domnilor senatori și deputați, domnilor miniștri, vouă tuturor spectatorilor
Salut, dragă spectatorule, sunt Carmen Tănase
Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că numai cine n-a plâns sau n-a râs niciodată într-o sală de spectacol, își poate imagina că actul cultural este doar doar un lux de care lumea se poate lipsi. El există de mii de ani și este esențial în evoluția civilizației umane.
Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că fără tine spectacolul nu există.
Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că trecem împreună printr-o perioadă tulbure, în care societatea riscă să rămână fără cultură, iar o societate fără cultură riscă să se prăbușească.
Mă adresez ție, dragă spectatorule, pentru că cei care conduc îți permit accesul în mall-uri, în biserică, la casino, în mijloacele de transport în comun, în piețe și în multe alte locuri aglomerate, dar nu și în sala de spectacol. Cei care conduc interzic artiștilor drepul la muncă, iar nouă tuturor dreptul la cultură.
Mă adresez ție, dragă spectatorule, să ne unim vocile și să cerem celor care ne conduc să explice aceste decizii dramatice și, mai ales, să redeschidă cât mai curând sălile de spectacol.
Hadeți să nu mai fim spectatori la propria noastră viață; noi suntem actorii principali și cerem respect, demnitate, dreptul de a munci și drepul la educație și cultură. Avem nevoie de spectacol, avem DREPTUL la cultură!
Constantin Noica - Ce e etern și ce e istoric în cultura românească (I)
„De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă. neprielnicia condițiilor istorice, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă și primordială, ne-ar fi aruncat irezistibil în vârtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voința de a face istorie. Cine a înțeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rațional, abstract, conștient în tragicul nostru.”
Rândurile acestea, scrise de un tânăr acum câțiva ani, pot nedreptăți sau nu neamul românesc; aceasta nu ne interesează. Ele ne așează însă dintr-odată în inima tensiunii care domină, pe toate planurile, lumea românească de azi.
Noi știm că suntem ceea ce se numește „o cultură minoră”. Mai știm că aceasta nu înseamnă neapărat inferioritate calitativă. Cultura noastră populară, deși minoră, are realizări calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari. Și știm că avem în această cultură populară o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre strămoșii noștri geți, plugari și ciobani, s-a putut spune (Pârvan, Getica, 131) că în secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar formal deosebită de a grecilor; tot ce-i deosebea era că ei, geții, erau săteni, nu orășeni, ca grecii. Dar tocmai aceasta ne nemulțumește azi: că am fost și suntem – prin ce avem mai bun în noi – săteni. Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei. Tensiunea aceasta – agravată nu numai prin faptul că suntem conștienți de ea, dar și prin convingerea că „a fi conștient” poate reprezenta un semn de sterilitate – alcătuiește drama generației de azi. Economicește și politicește, culturalicește ori spiritualicește, simțim că nu mai putem de mult trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulțumește România eternă; vrem o Românie actuală. Aceasta este frământarea pe care o descriem, mai jos, pe plan de cultură.
Ceea ce dă un caracter dureros conflictului nostru este că, teoretic cel puțin, el e fără ieșire. A cultiva mai departe, cu precădere, valorile spiritualității noastre populare este o imposibilitate. Orice cultură conștientă este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creația populară e anonimă. De altfel, aceasta nici nu poate constitui o cultură deliberată, voită, ci ține de o anumită spontaneitate creatoare care o apropie mai mult de natură decât de cultură. Deci, spiritualitatea populară trebuie depășită – spre creație personală. Dar cum pot apărea personalități de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea persoana acolo unde – spre a vorbi kantian sau neokantian – lipsește categoria personalității? Ești dinainte sigur că, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine față de individualitățile creatoare din culturile realizate; că, chiar dacă nu va imita și reproduce, va fi în umbra celorlalți. Și atunci tensiunea interioară a culturii românești devine: să te pierzi în creație anonimă care nu dă o cultură majoră? Sau să râvnești către creație personală care e în umbra culturilor mari din afară? O spunem deschis: teoretic – după cum arătam –, dilema aceasta pare astăzi fără ieșire. Din fericire, conștiința teoretică a insolubilității nu ne mai poate paraliza. În fapt, noi mergem către forme istorice. Când un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-odată forme istorice superioare.
Ce este această eternitate din care începem să ieșim? – Românul are un proverb, revelator în ce privește noțiunea de timp și vreme: „Ceasul umblă, lovește, și vremea stă, vremuiește.” Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanență. Vremea stă, vremuiește. În limba germană a vremii (zeitigen) are, dacă nu mă-nșel, un sens concret de durată și petrecere. Așa se întâmplă, până la un punct, în accepțiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă, „vremea vremuiește” e tautologie. A vremui nu aduce nimic nou față de vreme. O repetă, o definește ca neîntâmplare, ca repaus. Românul mai spune: „Vremea vremuiește, și omul îmbătrânește.” Numai omul devine; vremea stă. Și nu stă pentru că ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formă pură a sensibilității, cum e la Kant. Ea e încă ceva concret, spre deosebire de noțiunea de timp (de la tempus), care e conceptual și abstract. Dar e un concret nemișcat. E totul viu al lumii, privit sub specia ființei, nu a devenirii.
Alături de „vreme” ca expresie a eternității, tot ce se întâmplă apare, în fond, românului drept zădărnicie. „Toate veacurile se înțeleg ca ziua de ieri”, spune românul. Ceasul care umblă lovește, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrânește, pe când vremea stă iarăși; acțiunile și străduințele oamenilor, rânduielile și împărățiile lor, totul e zădărnicie. În această concepție, nici efortul de cunoaștere științifică și nici cel de desăvârșire morală, pe calapoade naționale, nu pot sta pe primul plan aici. Nu știu dacă și în alte părți Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască – dau garanția duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan față de care toată frământarea istorică este irosire și pierdere. Dar – și aici e aspectul nou față de tânguirea biblică – neamul românesc e și el, într-un fel, solidar cu acel plan schimbător. I se întâmplă și lui multe, se frământă ce-i în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. „Trece și asta” e una din cele mai curente vorbe românești. Neamul nostru rămâne pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei.
Din această eternitate ne străduim să ieșim deci. Pentru a descrie însă coborârea românească în istorie și părăsirea viziunii, dacă nu hieratice, în orice caz statice a desfășurării istoriei noastre, aleg trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea de azi, din secolul al XX-lea. În primul exemplu, se va vedea ce se petrece într-o conștiință orientată spre absolut, unde precumpănește eternul. În cealaltă, v[or] ieși la iveală criza și nemulțumirea cu sine, pe care [le] trezește, în aceeași conștiință, precumpănirea caracterului istoric. Iar cel de-al treilea moment cultural, cel de azi, încearcă să aducă o împăcare între planul eternității și cel al istoricității românești, dar sfârșește prin a fi o afirmație de luptă pentru valorile vii ale culturii. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, și gânditorul Lucian Blaga, pentru ziua de azi.
Neagoe Basarab e domnitor al Munteniei, pe la începutul veacului al XVI-lea. Minte luminată și caldă, tip de principe conștient de tot ce e putere lumească, pornit spre magnificență uneori, așa cum o dovedește Mănăstirea Curții de Argeș, al cărei ctitor este, Neagoe a trăit totuși prea mult în atmosfera religioasă a timpului și a țării sale, spre a nu ști că „și domnia lui se va risipi ca fumul”, cum o va spune singur mai târziu. Înainte de a fi domnitor, Neagoe a viețuit el însuși pe lângă mănăstire. Un unchi al său, care pare a fi avut mare înrâurire asupră-i, s-a călugărit. Soția sa va sfârși prin a se călugări și ea, după moartea lui Neagoe. E în jurul lui și chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii, care nu pare compatibilă cu domnia pământească. Și totuși, Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern și istorie. Căci în același timp Neagoe e însuflețit de spirit militar, el scriind chiar pagini de adevărată tehnică războinică. E însuflețit de măreția domniei și cercetează atent ceremonialul curților, dând un strălucit examen de comportare voievodală, în clipa când sfințește măreața Mănăstire a Curții de Argeș, în prezența Patriarhului Constantinopolului, a mitropoliților ortodocși din tările vecine și a multor altor fețe de seamă. Mai mult încă, Neagoe e însuflețit de cultură. Nu numai că face tipografii, dar el însuși compune, după modelul împăraților bizantini, o carte de Învățături către fiul său Teodosie, care trebuia să-i urmeze ca domn, dar moare fără s-o poată face. Cu această carte, scrisă pe la 1520, vreau să ilustrez ce înseamnă conflictul dintre etern și istoric, și cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa când învinge eternul.
