Tudor Urse: În prima parte a discuției noastre, v-ați referit la momente din trecutul spionajului românesc, la activitatea din perioada interbelică a lui Emil Bodnăraș, ca agent al SSI și apoi al NKVD, iar ulterior, devenit înalt demnitar de stat, la cea de patriot al României. Astăzi o mare parte a opiniei publice, mai ales tineretul, nici n-a auzit de Bodnăraș, iar cei care mai știu ceva îl asimilează unui comunist, unui om rău, eventual unui torționar. Corvin Lupu: Da, așa este. Adevărul istoric, mai ales adevărul despre România profundă, circulă foarte greu în România euro-atlantică. Astăzi istoria este întoarsă cu susul în jos. Marii eroi ai neamului, cei care au luptat pentru drepturile poporului român, cu deosebire pentru drepturile etniei române, cea pentru care s-a creat statul național român, ca și leagăn de dezvoltare a românilor, sunt batjocoriți, demonizați prin clișee false, prin învinuiri mincinoase, uneori imaginare și împotriva lor se dau legi. Stăpânii străini ai românilor se luptă și cu stafiile eroilor națiunii române. N-am să-i mai nominalizez. Despre unii nici nu este voie să scrii… Nu vreau să vă treziți cu amenzi din cauza adevărurilor pe care eu sunt dispus să le pronunț apăsat, dar știu că vă fac rău dumneavoastră și revistei „România Culturală”. Revenind la Emil Bodnăraș și activitatea lui de spion, căci noi ne-am propus să vorbim despre spionajul românesc, vreau să vă spun că după absolvirea școlii de spionaj, sabotaj și luptă partizană de la Astrahan, sovieticii l-au trimis în misiune de spionaj în România, iar autoritățile române l-au capturat. A fost condamnat la 10 de ani de închisoare, dar instanța de recurs i-a redus condamnarea la 5 ani… Și pe vremea aceea, Serviciul Secret de Informații făcea binom cu magistrații! În închisorile pe unde a trecut, bineînțeles închis împreună cu comuniștii, Bodnăraș s-a împrietenit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și a rămas fidel acestuia până la sfârșitul zilelor acestuia. Dar Bodnăraș era protejat din umbră de SSI, de inspectorul Florin Becescu. Bodnăraș nu avea cum să fie în conștiința sa bolșevic internaționalist proletar. Mama lui nemțoaică era În perioada în care oficial era condamnat, Emil Bodnăraș a ieșit din închisoare și a circulat nestingherit prin țară, sub pseudonimul de „inginerul Ceaușu”. La un moment dat, la nivelul conducerii României s-a vorbit despre perspectiva ca cetățenii români care desfășurau activități comuniste să fie omorâți. Florin Becescu a acționat de așa natură încât lui Bodnăraș i s-a retras cetățenia română, iar prin intermediul unei cereri adresată Uniunii Sovietice, a primit cetățenia URSS. Întrucât armata sovietică se apropia de fruntariile României și înfrângerea noastră în război era iminentă, cetățenii sovietici au ajuns să fie menajați de autoritățile române. În primăvara anului 1944, după marele bombardament asupra Bucureștiului, făcut de americani și de britanici la cererea lui Iuliu Maniu și a regelui Mihai, care sperau să folosească bombardamentele Aliaților pentru a ieși din războiul alături de Germania, toți cetățenii sovietici, americani și britanici au fost internați în lagăre. Bodnăraș a fost trimis în Lagărul de la Târgu Jiu. Ajutați să ajungă împreună în infirmeria lagărului, Dej și Bodnăraș au pus la punct planul de înlăturare a conducerii evreiești a Partidului Comunist din România, în frunte cu Ștefan Foriș, de promovare a unei conduceri provizorii românești, care să facă tranziția către preluarea conducerii partidului de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, când acesta va fi liber. De asemenea, în infirmeria Lagărului de la Târgu Jiu, cei doi colaboratori și prieteni au conceput planul de evadare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagăr, pentru a se evita riscul ca Dej să-și piardă viața. personal, studiind aceste momente de istorie, eu am bănuiala că Bodnăraș i-a spus lui Dej că el este agent dublu, al SSI și al NKVD. Cu ajutorul lui Florin Becescu, Emil Bodnăraș a penetrat și cercurile Palatului Regal, devenind om de încredere al regelui Mihai. Să nu uităm că după arestarea lui Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu, regele Mihai i-a predat pe amândoi importanții arestați lui Emil Bodnăraș, care i-a ținut închiși într-o casă conspirativă a comuniștilor din cartierul Vatra Luminoasă. După un timp, i s-a cerut lui Bodnăraș să-l predea pe Antonescu sovieticilor. Bodnăraș a fost un om cu multă personalitate. El nu era o simplă slugă a lui Florin Becescu sau a NKVD-ului. Era un om demn și curajos. Bodnăraș a refuzat să-l predea pe Antonescu sovieticilor și a declarat că acesta i-a fost dat lui în grijă și în pază de către regele său și el nu îl predă decât la ordinul regelui. Ca urmare, la cererea sovieticilor, regele Mihai i-a ordonat lui Bodnăraș să-l predea pe Antonescu sovieticilor, cu toate că România nu încheiase încă armistițiul cu Națiunile Unite. Bodnăraș a avut și alte misiuni extrem de importante, aș spune cruciale. În 25 august 1944 s-a prezentat la ambasadorul Germaniei la București, Manfred von Killinger. S-a spus mereu că von Killinger s-ar fi sinucis, cu propriul pistol. Secretara sa, cu care Killinger a trăit în perioada cât a activat în România, a murit și ea împușcată. Pe biroul său s-au găsit documente secrete germane de o mare importanță. Bodnăraș era în sediul ambasadei și vorbise cu ambasadorul în biroul său. Cunoscând profesionalismul militarilor și demnitarilor germani din acele timpuri, cunoscând disciplina lor de serviciu exemplară, nu pot să cred că Manfred von Killinger, ofițer al marinei germane, s-ar fi sinucis înainte de a distruge toate acele documente. Eu cred că a fost asasinat, posibil, chiar probabil, de către autoritățile române. Bodnăraș a luat cu el în mormânt detaliile acelor evenimente cruciale ale războiului. Unii cercetători exprimă îndoieli asupra orientării politice a lui Emil Bodnăraș. Majoritatea îl asociază exclusiv bolșevismului. Politologul evreu Vladimir Tismăneanu îl numește dinozaur leninist. Este fals. Emil Bodnăraș a fost o personalitate complexă, care a înțeles mai multe direcții de evoluție a societăților din estul Europei, pe unde s-a mișcat. Mama lui a fost o admiratoare a naționalismului german. Asta într-o vreme în care dreapta germană nu făcuse nimic rău germanilor, ci, din contră, a făcut să renască forța și creativitatea

Astăzi discutăm despre un pionier al aerodinamicii din rândul automobilelor despre care se știu mai multe în străinătate și este apreciat pentru ingeniozitatea sa, mulți încercând să îl copieze. Fără nici un fel de exagerare afirmăm, că toate mașinile moderne pe care le vedem din ce în ce mai joase, din ce în ce mai rapide, se bazează pe modelul aerodinamic avansat românesc. Numele său este AUREL PERȘU. Marele inventator se naște la București la 26 decembrie 1890 si de mic i se recunosc înclinațiile către aerodinamică jucându-se și proiectând diverse mașini care mai târziu le va pune în practică. Se specializează în Germania, la Școala Superioară Tehnică din Berlin-Charlottenburg, absolvind Secția Mecanică în 1913, ca șef de promoție. Tot de nemți este medialiat anul următor pentru realizările sale și studiile făcute în domeniul comportării navelor în spațiul cosmic, fiind premiat de Ministerul Instrucțiunii Publice din Germania. După terminarea Primului Război Mondial, apar automobilele pe scară largă. Dacă până atunci doar aristocrații se puteau mândri cu o asemenea invenție, după conflictul mondial, începe să se vadă mai mult nevoia mașinilor personale. Toate mașinile arătau la fel. De multe ori nici nu știai să faci diferența între un Ford sau un Citroen. Toate porneau de la modelul de căruță, care prin era mașinilor, era de fapt același lucru, dar propulsată de un motor. Pe atunci, nimeni nu se gândea la viteză și aerodinamică. Era o idee fantasmagorică la acel moment. Dar iată că tânarul Perșu nu doar că se gândește la asta, dar o și pune în practică. Astfel, invenția care îl face celebru a fost un „Automobil de formă aerodinamică cu patru roți montate înăuntrul formei aerodinamice”. Chiar așa se numea. Brevetul a fost obținut în Germania la 19 septembrie 1924, cererea de brevetare fiind adresată la 13 noiembrie 1922. A ales să rămână în Germania după ce văzuse nivelul tehnologic mult peste ce era la noi în țară la momentul respectiv. Se inspiră din scrierile lui Newton, ajungând în cele din urmă ca idei către Natură. După multe calcule și experimente de laborator, el a ajuns la concluzia că forma ideală a unui automobil, a unui vehicul în mișcare, este forma picăturii de apă în cădere, forma aerodinamică ideală. El a ajuns la coeficienți aerodinamici de 0,22 care și azi sunt greu de atins. A construit automobilul în perioada 1922-1924, cu bani proprii, în Germania. Caroseria a fost construită la diverse ateliere din Berlin. Automobilul este dotat cu frâne pe saboți, care acționează doar pe roțile din spate. Datorită distanței reduse dintre roțile din spate, inventatorul a renunțat la diferențial în transmisie. Motorul tip A-G f Automobilbau Berlin, este cu ardere internă și cu aprindere prin scânteie; are 4 cilindri în linie, o putere 6/20 P.S., alezajul 64 mm, cursa 110 mm și cilindreea 1400 cm.c. Cutia de viteze este de aceeași fabricație ca și motorul, iar demarorul este produs de firma Eisemann, tipul MKI-12, nr.14328. Magnetoul are aceeași fabricație, iar carburatorul este produs de firma Arthur Haendler Co. Berlin. Alte mașini derivate din automobilul aerodinamic al lui Perșu sunt Dymaxion-ul celebrului inventator american Buckminster Fuller dar și modelul Aptera. Trebuie să recunoaștem că mașina era destul de primitivă din punct de vedere tehnic, în ciuda formei sale moderne. Frânele cu cablu erau folosite doar pentru roțile din spate, care (din cauza distanței mici dintre ele) nu aveau un diferențial. Motorul cu patru cilindri în linie, cei 10 cai putere și caroseria incredibil de aerodinamică au făcut posibil ca mașina lui Persu să accelereze până la 80 km/h. Trebuie remarcat faptul că, datorită lipsei unui diferențial, mașina era capabilă să facă viraje foarte strânse la viteze considerabile fără niciun pericol. Dar chiar și așa, să vă faceți o idee, coeficientul de rezistență la înaintare al modelului Tesla Model S – una dintre cele mai avansate mașini produse vreodată – este Cx 0,24. Pentru majoritatea mașinilor fabricate de contemporanii lui Perșu, acest număr era de până la Cx 1. Între timp, coeficientul de rezistență la înaintare al mașinii create de Persu a fost de Cx 0,22! Cu aproape 100 de ani în urmă, geniul proiectase deja o mașină mai avansată decât Model S, care este numită mașina viitorului. Deci un clarvăzător al tehnicii de pe atunci! Probabil că ar fi avut succes în lumea curselor dacă Perșu ar fi reușit cumva să organizeze producția în masă a mașinii sale. De fapt, mașina avea șanse să ajungă pe linia de asamblare. Atât Ford, cât și General Motors l-au abordat pe inginer în încercarea de a cumpăra brevetul pentru producția mașinii, dar Perșu i-a refuzat și a folosit mașina personal până în 1969, conducând peste 120.000 de km, când a donat-o Muzeului Național Tehnic Român din București, unde mașina este salvată și astăzi. Nu mai circulă și trebuie restaurată, dar este în continuare expusă, ceea ce înseamnă că puteți vedea cu ochii dumneavoastră una dintre cele mai aerodinamice mașini create vreodată! După ce s-a întors în România împreună cu mașina sa, Perșu însuși nu și-a mai părăsit niciodată țara natală. Inginerul s-a pensionat în 1950 și a murit în 1977 de un infarct după ce și-a văzut casa distrusă pe Calea Victoriei. Din cauza Războiului Rece și a izolării României în spatele Cortinei de Fier, talentul și lucrările lui Aurel Perșu au fost în mare parte uitate în lumea automobilelor. În 2006, televiziunea națională și revista World Auto – într-un efort de a face cunoscut numele și lucrările lui Perșu – au înființat premiul Aurel Perșu Aerodynamic Car Award pentru mașinile cu un coeficient de rezistență la înaintare mai mic de Cx 0,3. De atunci, premiul a fost acordat modelului Opel Insignia și altor câteva mașini.

Se vorbeşte foarte mult în media din România despre regimuri dictatoriale, dosare şi informatori, poliţie politică, ofiţeri torţionari, abuzuri etc. Instituţia de securitate a regimului de tip sovietic instaurat în România după al Doilea Război Mondial a fost – încă de la sfârşitul anilor 60 –, este şi probabil că va mai fi condamnată, încă o bună bucată de timp, mai ales de către oamenii politici, şi cu ei la unison de vocile unor formatori de opinie. Cu toate acestea, lucrări ştiinţifice despre instituţia Securităţii apar foarte rar în literatura de specialitate din România, ceea ce înseamnă că înverşunarea discursului „anti” se bazează pe absolut orice alte considerente în afară de cele obţinute prin studiul metodic, acribia, meticulozitatea şi, nu în cele din urmă, echilibrul, luciditatea ori exactitatea şi spiritul obiectiv al omului de ştiinţă. Mai mult, s-a folosit şi se foloseşte excesiv, chiar până la saturaţie, sintagma „securitate-poliţie politică”, dar nimeni nu se încumetă – nici măcar Legea 187 din 1999 privind deconspirarea Securităţii, cu toate modificările ulterioare – să explice care este experienţa istorică ori ce înseamnă la ora actuală poliţia politică, sau de ce este necesar să fie deconspiraţi agenţii şi ofiţerii poliţiei politice. Dar, ceea ce este şi mai ciudat, absolut nimeni nu îndrăzneşte să se pronunţe dacă nu cumva astfel de deconspirări pot avea repercusiuni asupra credibilităţii actualelor instituţii îndrituite prin legi organice să apere securitatea regimului democratic din România, instaurat după evenimentele din decembrie 1989. Până la această dată, despre legalitatea regimului comunist din România ar cam trebui întrebate marile cancelarii ale puterilor învingătoare în al Doilea Război mondial, şi, evident, Organizaţia Natiunilor Unite. Definirea poliţiei politice, ca instituţie, este o chestiune de bun simţ. Ea nu reprezintă altceva decât totalitatea structurilor instituţionale, deci care funcţionează pe bază de lege, pentru a preveni ori a reduce sau a ţine sub control fenomenul infracţional referitor la ordinea constituţională. Deci, cine se angajează să acţioneze pentru a schimba regimul constituţional prin alte mijloace decât cele prevăzute chiar în Constituţie intră automat în obiectivul de lucru al poliţiei politice. De aici rezultă că istoria este foarte generoasă, oferindu-ne suficiente exemple de regimuri politice, democratice ori totalitare/tiranice, în care a funcţionat şi încă mai funcţionează instituţii de securitate, adică poliţii politice. Şi insistăm asupra sintagmei securitate-poliţie politică, întrucât instituţia securităţii apără ordinea constituţională, deci regimul politic şi valorile sale. Cum arată instituţia securităţii? Iarăşi, se poate răspunde la fel de simplu, sau, ca să parafrazăm un celebru fondator al materialismului dialectic şi istoric, ea arată „după chipul şi asemănarea” regimului politic care a creat-o şi în slujba căruia acţionează. Prin urmare, instituţia de securitate nu poate fi nici mai bună, dar nici mai rea decât regimul politic care o finanţează de la buget, o împrospătează permanent cu noi legi, hotărâri, ordonanţe, strategii ori doctrine de securitate, doar-doar o corespunde până la perfecţiune „înaltelor exigenţe”, perspectivelor de integrare etc., etc. În urma unor astfel de eforturi guvernamentale, o instituţie de securitate prezentă ar trebui să fie întotdeauna mai bună decât un model istoric depăşit de scurgerea implacabilă a timpului. Logica simplă iar ne sare în ajutor. Cunoşti din istorie unde s-au făcut greşeli şi abuzuri, le înlături şi astfel pregăteşti instituţia pentru a face faţă noilor provocări, eventual ale lumii globalizate unipolar sau multipolar, după preferinţă. După cum se poate constata, e foarte uşor să pui pe picioare o instituţie de securitate care să fie mai bună, în sensul de performanţă profesională, faţă de aceea care a existat într-un ev revolut. Condiţia fundamentală e să o cunoşti pe cea veche, cu lux de amănunte, pentru a nu-i mai repeta greşelile. Cunoaşterea istoriei devine astfel fundamentală, iar cine tratează cu superficialitate această problemă va avea parte de o instituţie de securitate superficială. În limbajul de specialitate înseamnă că avem de-a face cu o pseudoinstituţie de securitate, care mai degrabă „mimează încadrarea în epocă”, adică este băgată în seamă (a se înţelege „i se ordonă”) fără să fie întrebată şi/sau consultată dacă poate executa ordinele în deplină legalitate. A desemna şefii acestor instituţii în exclusivitate pe criterii politice, mai nou după un algoritm politic, este cea mai bună dovadă că ne aflăm în faţa unei poliţii politice, care în regimurile democratice, spre deosebire de cele totalitare, îşi schimbă culoarea politică în funcţie de ceea ce voinţa naţională s-a exprimat prin vot. Regula se aplică şi în cazurile de circumstanţă, adică atunci când voinţa naţională a fost reprezentată doar de 50% din electorat (alegătorii cu drept de vot, prezenţi la urne). Ce se mai poate înţelege din acest exemplu, luat desigur tot din istorie, chiar la întâmplare, şi de aiurea? Cred că este vorba de o certitudine, şi anume că nu întotdeauna, chipul şi asemănarea instituţiei de securitate reprezintă voinţa majorităţii. Este suficientă doar o parte pentru a impune o anumită culoare politică instituţiei de securitate, iar cealaltă parte care nu s-a exprimat prin vot, va trebui s-o suporte, ca poliţie politică, cel puţin până la viitoarele alegeri. Iată şi o deosebire fundamentală între securitatea unui regim democratic faţă de securitatea unui regim totalitar. În acest din urmă caz, chipul instituţiei se schimba o dată cu cel al secretarului general al partidului (şeful cel mare), ca să ne referim la acelaşi exemplu, luat din istorie la întâmplare şi tot de aiurea. Cum poate fi evitată confundarea securităţii cu poliţia politică într-un stat democratic? Iarăşi, istoria ne sare în ajutor. De exemplu, la englezi – de data aceasta nu mai luăm la întâmplare, ci respectăm faptul că modelul britanic a fost copiat de mulţi, chiar şi de români în perioada interbelică – alegerea şefului unei structuri de securitate (internă sau externă) se face în exclusivitate pe criterii strict profesionale şi în urma unui concurs. În mod evident, concursul aduce faţă în faţă cel puţin cinci-şase profesionişti ai instituţiei cu cele mai bune performanţe în ultmii ani, specializaţi în problemele prioritare de securitate şi având cele mai bune proiecte de management instituţional. Comisia formată din cei mai reputaţi specialişti propuşi de puterile statului