Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 293 entries already.

Entries by Tudor Urse

Sculptorul FLORIN COTARCEA – un nume „uitat”, cel care a gândit și a construit gigantica și CEA MAI MARE STATUIE DE PIATRĂ DIN EUROPA

CEA MAI MARE STATUIE DE PIATRĂ DIN ÎNTREAGA EUROPĂ – STATUIA REGELUI GET DECEBAL, care se află la Cazanele Dunării, are o înălţime de 55 m, o lăţime de 25 m, lungimea ochilor: 4,3 m, lungimea nasului: 7 m, iar lățimea nasului: 4 m.

Gigantica statuie în basorelief are cu doar 6 metri mai puțin decât Statuia Libertății, dar cu opt mai mult decât monumentul lui Hristos din Rio de Janeiro, și cu aproximativ 10 metri mai mult decât înălțimea anticului Colos din Rhodos.

Iosif Constantin Drăgan

Ideea și inițiativa construirii acestei statui i-a aparținut în întregime omului de afaceri italian de origine română IOSIF CONSTANTIN DRĂGAN (1917–2008), un pasionat cercetător al istoriei vechi a României. Iosif Constantin Drăgan a și finanţat acest proiect. Ce NU se prea știe și NU este mediatizat, așa cum ar fi corect, este faptul că, persoana principală, care a făcut prima schiţă pe foaie și a muncit 10 ani la această statuie enormă, este ţinută în „umbra”, numele lui NU este cunoscut.

Acest om este contemporan cu noi și se numește FLORIN COTARCEA.

Florin Cotarcea

Florin a vândut machetele în miniatură a vestitei statui, sutele de turiști care le-au cumpărat, nu au știut că cel care le vindea, era chiar cel care a gândit și a construit această gigantică statuie. Florin Cotarcea lucreaza în Germania ca montator de schele metalice. Cei 10 alpiniști, care au lucrat la această statuie enormă, au fost: Gheorghe Predoni, Ion Predoni, Robert Torok, Petre Negoiţescu, Mircea Furlan, Marian Bebe Pastiu, Pavel Boroancă, Dorin Băleanu, Petre Niţu și Ion Cristinel Kiss, alături de „tatal” lor, sculptorul Florin Cotarcea, de mecanicul Rudolf Cocic, „bunicul”, și de paznicul Petre Roșu, ei au dat viaţă unui colos de piatră impresionant.

Să dăm Cezarului ce este al Cezarului

Este corect ca, cel puţin atunci când se va scrie un articol în presă despre această gigantică statuie, să fie menţionat și numele sculptorului FLORIN COTARCEA, cel care a gândit și a construit gigantica, cea mai mare statuie de piatră din Europa, un nume „uitat”.

A consemnat pentru dumneavoastră Carmen Pankau

01/02/2023/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Să ne cinstim Eroii – Generalul Mihail Lascăr, cel care i-a speriat pe comuniști

Să ne cinstim Eroii - Generalul Mihail Lascăr, cel care i-a speriat pe comuniști

Mihail Lascăr s-a născut pe 8 noiembrie 1889, la Târgu Jiu.

A știut încă din primii ani de viață ce carieră va urma. Între 1908 și 1910 a făcut Școala de infanterie. La 21 de ani a primit gradul de sublocotenent. A fost promovat la gradul de locotenent, în 1913, apoi căpitan, în 1916, și maior, în 1917.

Între 1919 și 1921, Mihail Lascăr a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. Au urmat noi promovări, în perioada interbelică: locotenent-colonel, în 1927, colonel, în 1934, general de brigadă, în 1939. În 1942, în plin război, a fost numit general de divizie.

Pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial, Generalul Mihail Lascăr a condus Brigada 1 Munte (10 ianuarie 1941 – 10 februarie 1942) și Divizia 6 Infanterie (10 martie – 22 noiembrie, 1942). Alături de oamenii săi, a luat parte la unele dintre cele mai sângeroase bătălii ale războiului.

Generalul Mihail Lascăr a participat activ pe frontul de est, luptând și distingându-se în fruntea oamenilor săi în bătăliile din nordul Bucovinei, dintre Nistru și Nipru, de la nord de Marea Azov și din Crimeea.

Generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, l-a caracterizat în 1941 drept un comandant „plin de energie și hotărâre”, spunând despre el că e un om cu „multă inițiativă și putere de muncă”.

În momentele de criză de pe câmpul de luptă, hotărârea sa fermă și energia viguroasă au dus la rezultate strălucitoare. Caracter ferm și cu multă prevedere. Cu multă autoritate și prestigiu, cu simțul onoarei și demnității dezvoltat. Cu spirit de sacrificiu accentuat, în luptele grele a fost mereu în prima linie, unde primejdia era permanentă. Drept și integru. S-a dovedit a fi un general de mâna întâia, cu mare autoritate asupra trupelor și ostașilor săi.

A mers întotdeauna înainte. Nu a dat niciodată înapoi, nu s-a dat niciodată bătut.

El s-a făcut remarcat în luptele din Cotul Donului, în apropierea Stalingradului. Comanda Divizia 6 Infanterie și avea în față numeroase trupe sovietice, sprijinite de tancuri și artilerie. Pe 19 noiembrie, 1942, rușii au declanșat o contra-ofensivă puternică, încercuind unitatea generalului Lascăr și alte trupe românești.

Generalul și-a asumat imediat comanda românilor încercuiți, ordonându-le să reziste cu orice preț. Apropiaților săi le-a spus:

„Dacă unul din voi va supraviețui acestor lupte, el trebuie să povestească acasă cum am luptat. Sunt soldat și rămân la postul meu”. Fără hrană și muniție, înghețați de frig, românii au luptat până la ultimul cartuș. Această atitudine a fost apreciată de Înaltul Comandament German, care i-a oferit Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, cea mai înaltă distrincție germană, oferită pentru prima dată unui aliat. Mareșalul Antonescu i-a oferit și el Ordinul «Mihai Viteazul», clasa a II-a, spunând despre generalul Lascăr că „a fost un brav. Luând exemplul de la el, Divizia 6 infanterie a cules pe câmpurile cele mai grele de luptă laurii eroismului mai mult decât oricare alta. Fie ca exemplul lui să servească tuturor. Ca orice om stapân pe sine și bine pregătit, a organizat în perfecte condiții de luptă defensiva diviziei sale, dându-i putință să lupte cum a luptat”.

Pe 22 noiembrie, 1942, generalul Lascăr s-a întâlnit cu primul emisar sovietic, venit să ceară capitularea trupelor românești. Cu sânge rece și lucid, românul i-a răspuns scurt: „Luptăm până la unul, nu ne predăm”.

A încercat să străpungă dispozitivul de încercuire, însă situația era una extrem de nefavorabilă românilor. Nu a reușit. Trupele românești au fost învinse, iar generalul Lascăr a fost luat prizonier, petrecând restul războiului în lagărele comuniste de la Krasnogor, Suzdal, Ivanov și în lagărul nr. 48, special pentru generali.

În ciuda înfrângerii decisive, un document de la Serviciul Special de Informații spunea despre generalul Lascăr, pe 5 decembrie 1942, că „în cele mai grele momente ale bătăliei a dat dovadă de înalt simț al datoriei, coordonând cu calm și pricepere acțiunile Diviziei 6 Infanterie și a celorlalte unități a căror comandă și-o asumase. Cu sânge rece, lucid și calm a fost un exemplu de urmat pentru ceilalți camarazi care i-au urmat soarta. Când localitatea Golovski a fost atacată, el stătea în biroul de operații, fără manta, cu ‹Crucea de Fier› în grad de cavaler și cu Ordinul ‹Mihai Viteazul› la piept, iar când totul părea pierdut a plecat cu statul major în mijlocul trupelor luptătoare, deși se putea salva. A manifestat curaj, demnitate, patriotism și abnegatie”.

Generalul Lascăr nu a mai luat parte la cel de-Al Doilea Război mondial după 12 aprilie 1945, când i-a fost încredințată comanda Diviziei «Horia, Cloșca și Crișan», o divizie de voluntari români, constituită pe teritoriul URSS. Dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, România trecuse în tabăra aliaților. Divizia «Horia, Cloșca și Crișan» nu a mai participat la lupte.

Aceasta s-a întors în țară, fiind folosită de noul guvern, condus de Petru Groza, pentru a promova interesele Partidului Comunist Român.

Acesta este motivul pentru care generalul Lascăr este acuzat că ar fi fost un trădător de țară și colaborator al sovieticilor.

E adevărat că a fost numit ministru de Război și promovat la gradul de general de armată, în 1947, însă a devenit în timp o persoană neagreată de comuniști.

În 1949 a fost acuzat că s-a opus mișcării antifasciste sau că i-a împiedicat pe ofițerii din Divizia «Horia, Cloșca și Crișan» să-și „însușească doctrina sovietică”, cu „antisovietismul său”, de care „nu s-a lecuit niciodată”. Au urmat alte acuzații, precum manifestarea simpatiei față de „partidele burghezo-moșierești”, că a încercat să intre în grațiile monarhiei sau chiar că a dus o campanie „împotriva fruntașilor PCR” (adica Emil Bodnăraș, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu Dej). Se pare că au fost deranjante și discuțiile pe care le-a avut cu locțiitorul său politic, căruia i-a menționat că „armata nu trebuie să fie a partidului comunist”, și faptul că la fiecare cuvântare sublinia „necesitatea acestor legături cu Națiunile Unite”. De aici până la legăturile cu „anglo americanii” și acuzația ca ignoră „doctrina sovietică” nu a mai fost cale lungă. Și nici întrebările puse generalului Petrescu („Ce vor rușii? Să distrugem armata? Să distrugem școlile?”) nu l-au ajutat.

Nu e de mirare, așadar, că comuniștii au ajuns la concluzia că „este lipsit de caracter, șiret și laș”, așa cum spun multe din referatele nesemnate despre generalul Lascăr.

Că a fost sau nu prieten al regimului comunist, asta nu putem spune. Ce e sigur, însă, e faptul că Mihail Lascăr a fost îndepărtat de la conducerea Ministerului Apărării Naționale la sfârșitul lui 1947, înainte de abdicarea forțată a regentului Mihai.

Dar nu înainte să-și pună semnătura pe actul de înființare al Stelei, la data de 7 iunie, în același an.

Căzut în dizgrație și cercetat pentru „crime de război contra umanității”, generalul Lascăr s-a retras din orice activitate, trăindu-și în liniște ultimii ani. A murit pe 24 iulie, 1959, în București.

17/11/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Prezentări, Stiri

Tudor Urse – Campania Haideți la Piață! Susținem micul producător local!

Tudor Urse - Campania Haideți la Piață! Susținem micul producător local!

Mă încântă tare mult mersul la piață.

Si asta o am de când mergeam cu tata când eram mic și îmi dădea să ronțăi un ardei gras.

Mi-a rămas întipărit gustul.

Acuma merg la rândul meu cu ai mei copii să cunoască, guste, și să înțeleagă că la piață găsesc legume și fructe de calitate.

Avem mare noroc cu ei!

Așa că haideți cu toții să ne vedem la piață pe 1 noiembrie.

Azi o zi mâine o săptămână poimâine toată luna.

Să facem să devină o obișnuință mersul la piață. Mai ales că avem de ce.

Haideți la piață!

21/10/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

IN MEMORIAM: Dr. Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 – 1 septembrie 2011) – A operat peste 50.000 de copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”

IN MEMORIAM: Dr. Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 - 1 septembrie 2011) - A operat peste 50.000 de copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”

Medicul chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța, într-o familie cu origini italiene.

Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din localitate.

În copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1945.

A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.

Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa.

În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent „Marie Curie”), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (unexxdori considerate incurabile). Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.

Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.

„În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.

Alexandru Pesamosca în 1989

Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun „tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.

Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită – se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral. Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a „confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială. După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.

„Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!” – Alexandru Pesamosca.

În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.

Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului „Marie Curie”. Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață. Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un „templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.

Alexandru Pesamosca în 1989

La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.

„Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…) Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate” – Alexandru Pesamosca.

În spatele unui caracter „care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții se purta în consecință. Îi pregătea, ținea „cursuri foarte frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca.

„Puțini au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți. Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un chirurg” – Gheorghe Burnei.

Profesorul Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații, prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate stupefiantă. „Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații. L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație, al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor tubului digestiv” – Gheorghe Burnei.

El și-a amintit cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații, multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: „Aici trebuie să faci așa, aici altfel”.

„Și totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh al tuturor celor care aveau nevoie de el” – Gheorghe Burnei.

Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții, aproape de pacienții, studenții și medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții sale.

Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.

Alexandru Pesamosca bust

Medicul Alexandru Pesamosca (supranumit „îngerul copiilor”) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești, rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației. Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.

Profesorul Pesamosca a murit în noaptea dintre 31 august și 1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii «Marie Curie».

Micile plăceri ale profesorului

Profesorul Pesamosca avea micile lui tabieturi, pe care tot staful medical i le respecta. „Dimineaţa, la prima oră, vroia o cafea fierbinte, pe care noi acum încercăm să o facem în amintirea sa pentru parastasul de sâmbătă. De-a lungul timpului, prin rotaţie, toată lumea i-a făcut o cafea, indiferent de rang sau experienţă. Dar el nu se mulţumea doar să-i oferi cana cu cafea. Cafeaua nu e bună dacă nu e şi vorbită. Şi trebuie să recunosc, era un gurmand. Fiecare dintre fete, dacă făcea o mâncare bună acasă, îi aducea şi lui: mucenici, sarmale, câte un cozonac. Dacă acesta avea şi miros de scorţişoară zicea: ‘Este ca al mamei mele de la Constanţa’”, îşi aminteşte doctoriţa Petrovici.

O altă trăsătură a doctorului a fost incompatibilitatea lui cu şpaga: „Nici n-aveau curajul să-i ofere ceva, pentru că lumea deja ştia că nu e înţelept să se apropie de dumnealui cu plicul. Dacă prindea pe vreunul că-i oferă bani ţipa. Atunci era singurul moment când repezea omul”, îşi aminteşte una dintre asistente.

„Nu am niciun regret”

Chirurgul mai avea un obicei al lui, care-l făcea unic şi totodată îndrăgit de medici şi pacienţi deopotrivă, rememorează trecutul doctoriţa Nina Bratu: „Totdeauna era vesel, exceptând momentele în care era o operaţie grea. Atunci crea în jurul lui o atmosferă de ne ţinea pe toţi în tensiune şi cu atenţia la maximum, ca să fim pregătiţi pentru ce s-ar putea întâmpla mai rău în timpul intervenţiei. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, domn’ profesor începea să cânte. Ăsta era semnul că operaţia s-a terminat. Cânta arii de operă. Îi plăcea muzica clasică. Preferata lui era Rigoletto, dar şi Aida. Ştia istorie, geografie, muzică. Nu ştiu când a avut timp să citească atât. Era o mare plăcere să stai de vorbă cu dumnealui.
I-am şi spus în glumă acum două săptămâni: ‘Dacă aş putea să iau cipul dumneavoastră şi să-l salvez, să rămână undeva’”.

Pe rezidenții care au avut șansa să-l întâlnească pe tata Pesi, cum îl numeau ei, i-a îmbolnăvit de meserie. Tata Pesi își iubea rezidenții. Și multi dintre ei nu l-au uitat.

„Eram foarte mândri la început, când ne primea cu el în sala de operație. Măcar să țin un depărtător în mână, dar să știu că am intrat în operație cu tata Pesi. Când am reușit să intru mâna a doua cu el la prima operație nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi știa să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toții, îl iubeam fără limite. Eram 14 rezidenți la număr în echipa din care făceam și eu parte” – doctorul Virgil Livadariu, medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoșani.

„El are 50 de ani de carieră. Opera 1.000 de copiii pe an, ceea ce înseamnă o medie de trei operaţii pe zi. Pentru el nu era greu, ci o plăcere, o pasiune. A fost considerat de către toţi medicii drept cel mai bun. Atunci când nu ştiai de un copil ce diagnostic are întotdeauna spunea: ‘Haideţi să-l întrebăm şi pe profesorul Pesamosca’. Făcea cele mai grele operaţii. De cele mai multe ori şi când erau catalogate ca inoperabile, dumnealui încerca şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşea să le scoată tumorile şi să dea o şansă copiilor respectivi. A extirpat formaţiuni tumorale situate în torace, în abdomen, multe malformaţii congenitale ale tubului digestiv, ale plămânului, ale feţei. Aproximativ 3.000 de copii cu malformaţii de buze şi de palat a operat profesorul Pesamosca. A fost un profesor apreciat şi peste hotare. În Franţa, în 1971, a lucrat un an de zile, unde a şi operat, a fost la schimburi de experienţă în Elveţia, a fost şi John Hopkins, cel mai bun spital din SUA”.

„Vroia să opereze alături de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cel mai mare chirurg şi tot ce făcea, făcea sub îndrumarea Lui şi sub ocrotirea Lui. Nu cred că intra vreodată în sală fără să-i fie Dumnezeu alături. Dânsul aşa spunea: ‘Lucrez cu Dumnezeu’, prin intermediul lui Dumnezeu. Îl simţea deasupra lui cum îi spunea: ‘Acum încearcă şi rezolvă!’. Astea erau cuvintele profesorului” – chirurgul Nina Bratu, care a operat vreme de trei decenii alături de profesorul Alexandru Pesamosca.

„Nu am niciun regret, dacă aș mai trăi o dată, tot asta aș face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am respectat bolnavul și la debutul meseriei, ca și astăzi…” – Alexandru Pesamosca.

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu Drepții Săi!

01/09/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Tudor Urse – Astăzi în istoria noastră: asasinarea lui Mihai Viteazul

Tudor Urse - Astăzi în istoria noastră: asasinarea lui Mihai Viteazul

„Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului.”

Părintele Iustin Pârvu

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

„De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni și le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioși împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el și-a pus în gând să ne piardă și să ia țara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se poruncește; răspunderea să fie a înălțimii tale și atât pe noi, cât și pe tine însuți să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă și trompete, să încalece îndată toți valonii și nemții, ca și când ar vrea să năvălească asupra dușmanului.

După ce Basta și-a orânduit oastea în mare liniște, trimis-a trei sute de valoni și nemți asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuțeală au și înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câțiva, a pus mâna pe Mihai zicând: ești prins. Mihai i-a zis: ”Ba” și cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, țintind cu pușca a slobozit-o și l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împușcat în spate și astfel prăbușindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Și jefuindu-l și împărțindu-i toată prada ce o avea în cort și vitele de afară, i-au târât trupul din cort și a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, și astfel a stat capul acolo mult timp…”

09/08/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Prezentări

RRC Podcast – Ep. 41 – FILI, sau mai bine zis Revell de România, cu Tudor Urse

RRC Podcast - Ep. 41 - FILI, sau mai bine zis Revell de România, cu Tudor Urse

Bună seara, bună ziua sau bună dimineața, dragi români de pretutindeni! Pentru că ne întoarcem la origini așa cum ne-am obișnuit.

Astăzi stau de vorbă cu fratele meu Tudor, la un nou episod de podcast despre nimeni altul decât… FILI, sau Revell de România.

Cine sau ce este FILI?

Este un proiect de suflet al lui Tudor prin care vom realiza machete și figurine cu care vom recrea vechi evenimente istorice în care poporul român am participat (ca protagoniști sau producători ai evenimentelor respective), precum bătălii importante (de la Posada, Rovine, Călugăreni, ba chiar și din Războiul de Independență, Războiul de Reîntregire a Neamului, ba chiar vor fi machete și figurine cu rezistența anti-comunistă din munți).

Scopul proiectului este educațional cu atenție concentrată pe copii, începând cu clasa a 6-a, și mai ales concentrată pe joc.

Jocul, o activitate prin care putem să învățăm abilități, a fost mult lăsat în urmă și trecut pe zona digitală, a jocurilor pe calculator, însă cu mari lacune și incapacități în ceea ce privește educația completă a copiilor. Pe când eram noi înșine copii ne jucam și învățam prin joc, ba chiar recreația era cea mai importantă parte de timpului petrecut la școală. Multora dintre noi nu ne plăcea partea teoretică, intelectuală a învățatului în școală, așa că abia așteptam pauza. Ei bine, prin acest proiect cu numele de cod FILI (de la filigran, un arhaism care am văzut că înseamnă joacă, dar și țesătură artistică, sau marcă) ne propunem să recreăm (de la recreație, acea pauză bine-meritată prin care schimbăm centrii și lucrăm prin mișcare și emoție) bătăliile importante care acum se vor a fi uitate pentru că, nu-i așa, nu mai contează trecutul. Ei bine, pentru copiii noștri da, pentru că ne întoarcem la origini împreună cu ei. Altfel, nu mai avem viitor.

Astfel că vom crea aceste figurine din lut și rășină, în care meșterii olari de la noi vor juca un rol important. Vom face ateliere de recreație cu profesori istorici, părinți și copii prin care le vom preda bătăliile. Ei vor interacționa cu figurinele, vor învăța strategii între ei și vor juca în echipe. Mai mult, la îndrumarea istoricilor, vor putea să răspundă practic și pe macheta cu figurine la problemele pe care li le vor pune despre diferite lucruri care s-au întâmplat în respectivele bătălii. Astfel vor învăța istoria țării noastre prin joc, ceea ce va fi diferit de lungile ore de memorare a datelor istorice și îndesarea lor în minte cu de-a sila, pe care oricum nu le vor folosi niciodată în viața lor, căci, nu-i așa, trecutul oricum nu mai contează.

Dar în continuare să-l lăsăm pe Tudor să vă explice mai multe.

Acestea fiind spuse, vă urăm vizionare plăcută! Să ne revedem cu bine și la următorul episod! Toate cele bune, Doamne ajută, prieteni!

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro.

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833.

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/.

31/07/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Stiri

Miron Manega – Arhivele Naționale cenzurează accesul la documentele istorice. Academia Română protestează

Miron Manega - Arhivele Naționale cenzurează accesul la documentele istorice. Academia Română protestează

La 26 mai 2022, pe website-ul Arhivelor Naţionale ale României, a fost postat un comunicat, prin care s-a anunţat faptul că, începând de la această dată, toate documentele solicitate sălilor de studiu ale Arhivelor vor trece printr-un filtru al cenzurii, urmărindu-se oprirea accesului la informaţiile clasificate, indiferent de creator, conţinut şi anul în care au fost create aceste documente, totul desfăşurându-se sub pretextul „respectării măsurilor cu privire la protecţia informaţiilor clasificate”. S-a mai menţionat şi posibilitatea ca unele dintre dosare să nu mai ajungă la cercetători. În urma acestei inexplicabile decizii, cu sinistră rezonanță în trecutul stalinist al istoriei noastre, un grup masiv de istorici, cercetători, arhiviști și cetățeni preocupați de soarta arhivelor, au semnat o scrisoare deschisă împotriva noii cenzuri. Iată câteva fragmente din comunicatul amintit:

„Consecințele acestei decizii sunt limitarea accesului istoricilor și cetățenilor la informațiile istorice și la cele de interes public. Precizăm că toate aceste documente nu prezintă vreun risc pentru securitatea României, ele fiind create înainte de 1989, iar unele în perioada celui de-al Doilea Război Mondial sau chiar și mai înainte. Multe dintre aceste documente conțin date și informații despre crimele și ilegalitățile comise de regimurile dictatoriale, care s-au succedat în România, în decursul secolului XX […].

Precizăm că articolul 24 al Legii 182/2002 prevede că nu pot fi clasificate, ca secrete de stat, informații, date sau documente ‘în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale persoanelor sau lezării altor interese legitime’ și nici documentele referitoare ‘la o cercetare științifică fundamentală’, care nu au ‘o legătură justificată cu securitatea națională’.

În același timp, Constituția României stipulează că ‘cenzura, de orice fel, este interzisă’, principiu care, în opinia noastră, este încălcat de recenta decizie administrativă a Arhivelor Naționale ale României. Apreciem că principalul efect juridic al acestei măsuri este generalizarea unei forme de cenzură, asupra tuturor dosarelor solicitate la sălile de studiu, odată cu filtrarea acestor materiale arhivistice și apariția posibilității ca unele dintre ele să nu mai ajungă la cercetător […].

Sperăm că actuala conducere a Arhivelor Naționale ale României va fi mai receptivă la semnalele de alarmă lansate de arhiviști, care au comunicat publicului distrugerea unor documente clasificate deținute de unele instituții locale sau centrale. Conducerea ANR ar trebui să denunţe impunerea unor decizii prin care se limitează dreptul constituțional la informație și se cenzurează activitatea de cercetare istorică. Așteptăm, din partea conducerii ANR, să găsească soluții, pentru declasificarea documentelor gestionate sau, cel puțin, să nu-și însușească punctele de vedere ale unor organisme, care nu au nimic în comun cu cercetarea istorică și arhivistica […].

Subliniem că decidenții au ignorat cu bună știință atât conținutul propriu-zis al documentelor, cât și alte reglementări în materie, cum ar fi Legea nr. 53/2019 privind unele măsuri pentru studierea istoriei comunităților evreiești din România. Potrivit articolului 1 al legii 53/2019, toate documentele referitoare la ‘comunităţile evreieşti şi/sau formele de organizare ale acestora, Cultul Mozaic, respectiv organizaţiile, societăţile, asociaţiile, aşezămintele, fundaţiile evreieşti/israelite/mozaice’, indiferent de creator, anul în care au fost create, conținut și locul de depozitare, sunt declasificate […].

În cazul Arhivelor Naționale ale României, însă, au fost semnalate cazuri bizare, ale unor cercetători care, după ce au publicat documente similare cu cele eliberate de CNSAS, au fost reținuți și interogați de DIICOT. Nu doar cercetătorii au fost interogați și li s-au confiscat toate laptopurile, stickurile, hard diskurile etc., ci și unul dintre arhiviști. Al doilea arhivist avut în vizor a scăpat deoarece adresa de pe mandatul de percheziție era greșită.

Apreciem că noile reglementări cu privire la cercetarea documentelor deținute de Arhivele Naționale ale României reprezintă, de fapt, un atac la adresa libertăților fundamentale, limitându-se dreptul la informație, unul dintre drepturile constituționale fundamentale. În același timp, reprezintă un reflex care apropie România de regimurile dictatoriale, fără a se consolida cu adevărat capacitatea de apărare a țării […].

Solicităm revocarea deciziei Arhivelor Naționale ale României din 26 mai 2022, ridicarea oricăror restricții cu privire la cercetarea documentelor deținute de Arhivele Naționale ale României și declasificarea de urgență a tuturor documentelor aflate în custodia acestei instituții, indiferent de creator, conținut și an.

Totodată, având în vedere informațiile vehiculate în spațiul public, referitoare la distrugerea unor documente clasificate în ultimii ani, solicităm Președintelui României, Parlamentului României, Guvernului României realizarea unei investigații, cu privire la incidentele semnalate de angajații Arhivelor Naționale.

Nu în ultimul rând, având în vedere asemenea incidente grotești, ce sunt departe de a fi singulare și care demonstrează, încă o dată, mentalitățile ce încă bântuie la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, precum și subfinanțarea cronică a Arhivelor Naționale, solicităm analizarea posibilității ieșirii Arhivelor de sub tutela acestui minister […].

Comunicatul din care am extras fragmentele de mai sus nu a fost singura reacție. Recent a luat atitudine fermă și secția Cercetări Istorice și Arheologie a Academiei Române, printr-un amplu memoriu de protest adresat celor mai importante instituții ale statului român (Președinție, Parlament, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe, Arhivele Naționale ale României):

„Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române – scrie în memoriu – își exprimă profunda îngrijorare cu privire la această decizia prin care este restricționat accesul la documentele din Fondul Arhivistic Național, sub pretextul protecției informațiilor clasificate – se scrie în memoriu. Prin această decizie, indiferent de perioadă, documentele cu marcaje secretizate nu mai ajung în circuitul cercetării științifice ceea ce se traduce prin instituirea unei adevărate cenzuri asupra trecutului național”.

La acestea se adaugă și poziția distinctă a academicianului Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, care a adresat o scrisoare oficială lui Lucian Nicolae Bode, Ministrul Afacerilor Interne. Spicuim:

„Biroul Prezidiului Academiei Română a luat act cu îngrijorare de anunțul Arhivelor Naţionale privind posibilitatea restricţionării accesului la documentele (din depozitele proprii) cu marcaje de secretizare, din perioada comunistă și chiar mai vechi. Acest fapt constituie o lovitură gravă pentru cercetarea istoriei naţionale, în totală contradicție cu practica din ultimele decenii, cu precedentul creat de activitatea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România și cu recomandările organismelor europene privind accesul la arhive. Totodată, ne îngrijorează semnalările mediatice privind distrugerea unor documente publice la expirarea termenului legal de secretizare, fără evaluarea firească a conţinutului lor documentar-istoric de către specialiştii Arhivelor, fapt îndreptat ferm înspre prejudiciul ştiinţei istorice şi a identității naţionale […]. Solicităm, de aceea, autorităților publice implicate să intervină în cel mai scurt timp pentru eliminarea restricţiilor menţionate şi asigurarea integrității informației relevante pentru istoria acestei ţări. Este necesar ca prestigioasa instituție numită Arhivele Naționale ale României, principala depozitară a memoriei naţionale şi unica autoritate de reglementare în domeniul arhivelor, condusă nu de puține ori de-a lungul timpului de membri ai Academiei Române, să-şi păstreze rangul şi menirea, să fie modernizată, consolidată şi respectată, în acord cu practicile din Uniunea Europeană”.

NOTA ISPRAVNICULUI. Când într-un stat se întâmplă asemenea derapaje care, coroborate cu altele (subsidiare sau complementare) converg, toate, într-o singură direcție, lucrurile nu mai pot fi puse pe seama incompetenței. Incompetența este doar un instrument. Explicația o poți afla doar punând întrebarea corectă. Care, în cazul de față, nu este „de ce?”, ci: „cui folosește?”. Sau, și mai exact: cine are interesul să ascundă/șteargă istoria relativ recentă a României, în special perioada 1944-1965? Răspunsul, sau o mare parte din el, poate fi găsit în paginile revistei CERTITUDINEA…

Surse: hotnews.ro, g4media.ro, news.ro, juridice.ro, europafm.ro, adevarul.ro.

A consemnat pentru dumneavoastră Miron Manega.

24/07/2022/1 Comment/by Tudor Urse

Articole

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)

„Liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală”, declară prof. univ. dr. Corvin Lupu

Tudor Urse: Domnule profesor, vă mai întreb ceva. Războiul din Ucraina continuă și mulți analiști din întreaga lume, inclusiv dumneavoastră, spun că ei cred că el va mai continua. Distrugerile sunt mari. Mor mulți oameni, se distrug fabricile, unitățile militare, infrastructură, clădiri publice și private, în număr foarte mare, ard câmpurile de cereale. Se fac cheltuieli exorbitante și Ucraina continuă să se îndatoreze mult, dar nu mai are economia capabilă să producă banii necesari dobânzilor și ratelor de restituire a creditelor. Mii de soldați ucraineni sunt luați prizonieri și, probabil, vor fi duși la muncă în Rusia, sau în teritoriile pe care Rusia le anexează în estul și sudul Ucrainei.

Suferința poporului ucrainean este mare. Ucraina este susținută foarte puternic de SUA și de încă 40 de state, inclusiv întregul NATO, dar nu poate opri bombardamentele. Distrugerile și pierderile, inclusiv teritoriale, continuă. În acest caz, apare întrebarea: de ce nu se predă? De ce nu vrea să facă nici o concesie și să încheie pacea? Nu cumva, Ucraina se sinucide?

Corvin Lupu: Eu aș reformula ultima dumneavoastră întrebare și aș spune: „Nu cumva conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei, slugile familiei khazaro-evreiești Rothschild, proprietara activelor statului Ucraina, și-au propus să distrugă poporul ucrainean, mai ales pe naționaliștii ucraineni, cei care mor în prima linie”?

Și mai pun și eu încă o întrebare, cu preambul. Cu câțiva ani în urmă, prim-ministrul israelian Netanyahu a fost invitat la Kremlin și i s-a predat o întreagă arhivă a fostului NKVD referitoare la crimele naționaliștilor ucraineni împotriva khazaro-evreilor din Ucraina, din perioada celui de al doilea război mondial. Atunci au fost omorâți 900.000 de khazaro-evrei. Este o cifră mare. Ulterior, actuala conducere a Ucrainei, alcătuită 80% din evrei, s-a insinuat pe direcția politică naționalistă, conducând această mișcare politică din Ucraina către (auto-)distrugere. Și acum întrebarea: Nu cumva, în subsidiarul cauzelor conflictului din Ucraina nu se află și dorința evreimii internaționale de a-i pedepsi pe urmașii biologici și de familie politică ai asasinilor celor 900.000 de evrei, în al doilea război mondial?

Această întrebare și răspunsul la ea generează o serie de alte întrebări. Nu cumva familia Rothschild, dacă va mai putea stăpâni ceva în Ucraina, dorește o Ucraină cu mișcarea naționalistă distrusă și compromisă? Nu cumva proiectul judeo-globalist de distrugere a naționalismului internațional se desfășoară în Ucraina prin implicarea evreimii în conducerea mișcării naționaliste?

Președintele Zelensky, prezentat în lumea euro-atlantică drept un erou, pare a fi altceva. Pare a fi chiar groparul Ucrainei. Așa va fi el receptat de istorie. În luna mai, sau iunie, la o adunare populară din Ungaria, când prim-ministrul Viktor Orban l-a pomenit în discursul său pe președintele Zelensky, mulțimea formată din mii de oameni, în bloc, a râs, ca de un clovn. În România, mulți români naivi îl consideră chiar un erou pe Zelensky. Asta este deosebirea dintre un popor mai bine informat de conducătorii săi și unul manipulat, cum sunt mulți dintre români.

Prin continuarea războiului cu Rusia, Ucraina se va depopula mult. Deja au părăsit țara șase-șapte milioane de oameni. Conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei nu-i iubesc pe etnicii ucraineni. Desigur, Occidentul, în mare criză de forță de muncă, se bucură să-i absoarbă. Ucrainenii sunt bine școliți. Sistemul de învățământ de tip sovietic, superior celui occidental, nu a fost grav afectat, cum s-a întâmplat în România și a produs specialiști de tot felul și muncitori bine calificați.

Invadarea Europei, inclusiv a României cu ucraineni este o nouă migrație, desigur mult mai puțin nocivă decât cea afro-asiatică, produsă în anii trecuți. Pentru România și pentru românism însă, după părerea mea, zecile sau, poate, sutele de mii de ucraineni care vin la noi nu sunt de bun augur. Vin cu privilegii ordonate din Occident pe care conducătorii României le aplică disciplinat, în dauna majorității românești. Ei presupun și cheltuieli mari ale statului și afectează majoritatea românească, mărind ponderea și așa prea mare de minoritari de toate felurile. Niciodată în istorie, minoritățile etnice nu au făcut bine majorității (încă) românești.

Dumneavoastră ați întrebat și de ce nu încheie Ucraina pacea. Pe lângă posibilele motive evreiești la care ne-am referit, mai sunt și altele. Conducătorii ucraineni sunt supuși familiei Rothschild. Când familia Rothschild va dori pacea, va cere acest lucru președintelui Biden, care, sunt sigur, se va conforma. Aceasta cu atât mai mult cu cât cu sprijinul sistemului condus de familia Rothschild s-a răspândit pandemia, care a făcut posibilă introducerea votului prin corespondență și acea uriașă fraudă care l-a adus la putere pe actualul președinte al SUA.

Dar faptul că Rothschild, SUA și conducătorii Ucrainei nu vor pace nu este cauza continuării războiului. În primul rând, Rusia nu vrea pace. Ea are niște obiective de atins, legate de sfera de influență pe care o consideră ca fiind a ei „de drept” și pe care SUA și Marea Britanie i-au recunoscut-o în trecut pentru eternitate. Aceste obiective sunt în curs de înfăptuire. Este o cursă de lungă durată. Nu s-a terminat și, din punctul de vedere al conducătorilor Rusiei, cursa nu se poate termina fără atingerea obiectivelor. Să nu uităm că președintele Putin a spus că operațiunea militară specială din Ucraina este „doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Degeaba ar dori (dar nu vor) Ucraina și SUA să facă pace, Rusia încă nu se oprește. Poporul ucrainean ar dori pacea, dar nu el hotărăște în Ucraina, ci familia Rothschild.

Pe de altă parte, războiul îi priește. Rusia își antrenează tot mai bine armata, neinstruită în condiții de războaie de la terminarea războiului din Afganistan, în 1988. În războiul din Siria, Rusia a participat doar cu aviația și cu artileria, mai ales navală. Trupele terestre care au luptat alături de aviația și artileria rusă au fost asigurate de Iran, în număr de 100.000 militari.

Apoi, cu ocazia operațiunilor militare din Ucraina, Rusia scapă (a scăpat deja) de cea mai mare parte din influența economico-politico-socială a oligarhilor. Rusia beneficiază din plin de scumpirea petrolului și gazelor. În luna mai 2022, a încasat cu 16 miliarde de euro mai mult decât în lunile precedente războiului, chiar dacă a vândut mai puțin în UE și a mărit exporturile în alte state din Asia. În mai 2022, exporturile Rusiei în China au crescut cu 55%!! După decizia Rusiei de a vinde materii prime și surse de energie doar în ruble, cu excepția unor state prietene, cum este Ungaria, valoarea rublei a crescut peste nivelul dinaintea războiului. Statele europene și SUA umblă cu limba scoasă să cumpere ruble. Pe lângă cheltuieli și pierderi pe care le-a suferit și le suferă asumat Rusia, războiul îi aduce și beneficii. Când ai aliați bogați și puternici, nu te lovește criza, cum au sperat în van occidentalii.

Dovada că nici SUA nu dorește pace, în acest moment, este faptul că la întrunirea G-20 din Indonezia secretarul de stat Antony Blinken a refuzat să se întâlnească cu ministrul rus de externe.

Rusia se deglobalizează. Când au început expulzările de diplomați ruși din statele supuse SUA și Rusia a început și ea să expulzeze diplomați din acele țări, ministrul de externe rus Lavrov, referindu-se la americani și supușii lor, a spus că, în viitor, „ne vom privi prin vizorul armei” și că, prin reducerea reciprocă drastică a diplomaților aflați la posturi, „va fi mai ieftin pentru toată lumea”. Într-adevăr, rețelele diplomatice și de spionaj internațional sunt scumpe pentru toată lumea.

Tudor Urse: Cum vedeți raporturile dintre Rusia și Occident, ca urmare a sancțiunilor împotriva Rusiei?

Corvin Lupu: Cum am mai spus și în alte rânduri publicate de revista dumneavoastră, din punctul de vedere energetic, sancțiunile aplicate Rusiei afectează cel mai mult Uniunea Europeană și cel mai puțin Rusia. Aceste sancțiuni sunt „autogoluri”! Ca urmare a crizei energetice, dar și de materii prime ieftine și bune din Rusia și din regiunile foste ale Ucrainei care sunt deținute de noile republici autonome care au cerut unirea cu Rusia, prețul petrolului și gazului, ca și a celorlalte produse ale economiei Uniunii Europene, va crește mult, foarte mult. Urmarea este că produsele economiei europene vor concura foarte greu cu produsele similare ale altor economii mondiale. Europa nu mai are tehnologii care să lipsească Rusiei + Chinei și aliatelor lor. Tehnologiile europene erau cumpărate în ultimii ani în număr mare din UE nu pentru că Rusia + China nu le-ar putea produce, ci pentru că erau ieftine și de bună calitate. Într-un discurs pe teme economice, președintele Putin a și spus că ruperea legăturilor economice cu Occidentul va avea printre urmările pozitive faptul că Rusia își va produce singură o serie întreagă de tehnologii pe care le importa în trecut. El a făcut și o comparație cu perioada blocadei economice a Occidentului împotriva Rusiei Sovietice, de după revoluția bolșevică, când economia Rusiei a fost obligată să se autarhizeze și s-a dezvoltat foarte mult. Din punct de vedere al informațiilor tehnologice de vârf, Occidentul nu mai are secrete pe care China + Rusia să nu le dețină. Repet, Rusia și China trebuie tratate „la pachet”.

Privitor la faptul că UE acceptă să fie grav afectată de sancțiunile impuse Rusiei, este o dovadă a realității faptului că liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală.

Occidentul continuă să facă o propagandă prin care să inducă în eroare opinia publică internațională cu ideea că el ar fi deținătorul unor tehnologii fără de care China + Rusia și numeroșii lor aliați ar fi „morți”. Nu este adevărat. În același mod, se induce ideea că Occidentul este indispensabil țărilor din Asia, Africa și America Latină, care s-au aliat și se aliază în continuare cu adversarii Occidentului colonialist, atât de decăzut moral și care dorește să supună popoarele unor experiențe cumplite.

Pandemiile care se induc din Occident, începând cu virusul HIV și până la virozele noi din zilele noastre, lupta împotriva civilizației tradiționale a popoarelor, distrugerea culturilor naționale în folosul unei culturi potrivnice spiritului național, legislațiile discriminator-pozitive față de minorități în general, în dauna majorităților, legislațiile care impun cu forța raporturilor sexuale nefirești, respectiv legi favorabile homosexualilor, lesbienelor, căsătoriilor homosexuale, drepturile acestora de a înfia copii, legislațiile care condamnă negarea unor idei și impun cu forța anumite interpretări istorice, cum ar fi de exemplu problematica suferinței evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, numită impropriu „holocaust”, menținută forțat în actualitate, impunerea cu forța a unor materii de învățământ care să promoveze toate aceste linii directoare judeo-globalisto-neomarxiste, promovarea unor forme culturale cu impact educațional negativ, promovarea intereselor minorităților în dauna intereselor majorităților, care sunt împinse către fundalul social, toate acestea creează mari nemulțumiri în rândul popoarelor din sfera occidentală de influență.

Pentru a înfrânge spiritul național moștenit genetic de majoritățile popoarelor, un grup de scelerați de la vârful lumii occidentale iau măsuri distructive pentru popoare întregi. Acum intenționează să inducă o criză alimentară mondială, care se presupune că va debuta în Orientul Mijlociu și Apropiat, și în Africa, criză care va genera foamete și valuri de milioane de noi emigranți care să se reverse peste popoarele europene și să le distrugă unitatea etnică și culturală, să le creeze probleme sociale importante, să afecteze forța naționalistă a popoarelor europene, cu scopul evident de a submina suveranismul național din statele europene. În paralel, se acționează pentru reducerea populației globului, prin măsuri variate.

În general, în mass-media se vorbește mult despre acest „grup de scelerați” neo-marxiști care impun soluțiile de dominare a popoarelor din sfera americană de influență într-un mod distructiv, dar foarte puțini îi nominalizează. Probabil că de teamă. Este vorba de marii bancheri de pe Wall Street și deținători prin interpuși ai marilor averi ale lumii, ai celor mai mari corporații din zona americană de influență, care dețin o mare parte din bănci, din Big Pharma, din industria militară etc. Da, este vorba de marile familii, întâmplător toate evreiești, Rothschild, Morgan, Rockefeller, Warburg etc., care apar rar în public, dar care au o serie de supuși ai lor foarte activi, care le promovează liniile, cum ar fi George Soros sau Bill Gates, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuți. În ochii suveraniștilor din întreaga lume, aceștia sunt cei numiți „scelerați”, capii principalelor răutăți din lumea euro-atlantică. Toți aceștia sunt astăzi în război cu Rusia, iar Papa de la Roma a numit acest război început în Ucraina ca fiind Al Treilea Război Mondial.

Tudor Urse: Vă mulțumesc. Interviul nostru întins pe șase dialoguri a abordat o gamă largă de probleme de actualitate care cred că îi interesează pe cititorii noștri.

12/07/2022/1 Comment/by Tudor Urse

Articole

Dan Berindei – Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

Dan Berindei - Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea

În veacul al XIX-lea a avut loc cel de-al III-lea miracol produs în istoria românilor, după cel dintâi – formarea și rezistența lor ca popor romanic la marginea Europei, departe de celelalte popoare romanice și cel de-al doilea – compromisul realizat în relația cu puternicul Imperiu Otoman, datorită căruia și-au păstrat statalitatea, o existență autonomă și credința. Acest al III-lea miracol l-a constituit strângerea românilor într-o singură entitate statală, modernizarea și neatârnarea, totul dobândit în condițiile neprielnice ale dominației zonei de trei mari imperii. Bucureștii au reprezentat centrul acestui proces istoric.

În secolul al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, în plină perioadă fanariotă, care a însemnat și o orientalizare a orașului, Bucureștii se afirmau ca cel mai mare centru din zona creștină europeană dominată de sultani. Era locul unde își puteau găsi adăpost creștinii sud-dunăreni supuși nemijlocit stăpânirii otomane și în care mulți dintre ei și-au dobândit stări materiale prospere. „Din frunte, ca din răsărit, scria în acea vreme grecul Chesarie Daponte, apar străluciții București, auriții București, dulcii București, mândrul și prea însemnatul și prea slăvitul tron al domnilor.”¹

Secolul al XIX-lea a fost veacul marilor schimbări, cel al trezirii naționale, dar și al modernizării. În privința orașului și mai ales a centrului său, se depuseseră silințe pentru o sistematizare a sa. În ultimele decenii ale domniilor fanariote, s-au amenajat piețe în oraș „deschise pentru obștescul folos și trebuința politiei”², pentru înlesnirea circulației și pentru apărarea orașului de incendii. În 1814 se înregistrează și începuturile iluminatului public pe Podul Mogoșoaiei, din șapte în șapte case.³

Când Vladimirescu deschide cu sabia poarta viitorului, Bucureștii se află în centrul acțiunii, iar în etapa domniilor pământene restatornicite, încep a se vădi semnele modernizării urbane. Cea dintâi grijă este acordată marilor căi de circulație, podurilor, care se pavează „cu piatra cea mai tare aflată în munții Țării Românești”⁴, în locul podinelor. „Cu puțin înainte de 1828, scria martorul francez Béchamp, nu mai era trebuință de a avea felinar spre a eși seara din casă… Da, sub Grigore Ghica se respira, se trăia într-o viață nouă, barbaria se retrăgea, aspirându-se din ce în ce la un viitor mai bun.”⁵

Încep să fie construite și noi edificii, chiar din timpul domniei pământene a lui Grigore Ghica și mai ales în perioada regulamentară; se reconstruiește vechiul spital Colțea și se deschide noul spital Brâncovenesc cu instrumente chirurgicale de la casa Charrière din Paris, spital care ajunge să numere în 1861 200 de paturi.⁶ La Colentina se ridică, în anii 20 ai veacului, palatul lui Grigore Ghica, mai apoi casa lui Dinicu Golescu de pe podul Mogoșoaiei este transformată în „palat de țeremonii”.⁷ În perioada regulamentară se vor construi și cazărmi.

În primăvara anului 1830, generalul Kiseleff constituie o comisie „pentru înfrumusețarea și îndreptarea politiei”, din care fac parte mari boieri, dar și ingineri, „arhitectoni” și medici.⁸ Se fac proiecte, dar se și adoptă unele măsuri pentru salubritatea orașului, ba chiar se elaborează un plan pentru transformarea Dâmboviței în râu navigabil, iar un francez se oferă să concesioneze iluminatul străzilor „ca la Londra”.⁹ Printr-un Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucurestilo se prevede: limitarea extinderii orașului, stabilirea unei rețele de străzi principale și lărgirea celor prea strâmte, degajarea Dâmboviței și îndreptarea malurilor, scurgerea bălților, stabilirea de piețe, plasarea exterioară a cimitirelor, iluminarea și promenadele, de asemenea construirea a cinci mari canale de scurgere, unele boltite, a 50 de cișmele, a unui teatru și a unei grădini publice.¹⁰ Se aliniază clădiri, se nivelează străzi, se închid ulițe și ulicioare „netrebnice”. Paradoxal, marele incendiu din 1847 va ajuta la opera de sistematizare și modernizare a orașului.

Marele incendiu din București din 23 martie 1847.

La capătul domniei lui Bibescu ființau în București printre edificiile publice: Curtea administrativă, Curtea de Justiție, Statul major, Casa Sfatului orășenesc, Colegiul Sf. Sava, Cazarma de infanterie, Cazarma de cavalerie, ca și palatele Ghica și Știrbei, ori clădiri impozante cum erau casele Meitani, Oteteleșeanu, Lenș etc.¹¹ Din 1846 au fost pornite și lucrările de construire a Teatrului Național, care va fi încheiat și inaugurat sub Știrbei în 1852.

O comisie de înfrumusețare va lucra și în timpul domniei lui Barbu Știrbei și comisii similare acesteia și celei din anii ’30 activează în oraș începând din 1859. De data aceasta s-a luat în discuție formarea unui „bulevard interior” care să despartă orașul de „foburguri”, amenajarea unor artere late de 20 m, având menirea de a uni centrul cu barierele orașului, rectificarea Dâmboviței și construirea de cheiuri, refacerea pavajului cu piatră regulată, canalizarea străzilor.¹² Planurile depășesc cu mult realizările efective, dar schimbările sunt evidente. Circulația în oraș devine mai lesnicioasă, transformări vizibile au loc în domeniul construcțiilor și a dotărilor edilitare. În 1860, ființau în București 16283 clădiri din zid, față de 2184 clădiri din lemn și 4991 din chirpici.¹³ Cele de zid reprezentau jumătate din totalul clădirilor similare din Țara Românească (34750)! De asemenea, în 1860 se întâlneau în București 58 de clădiri cu trei caturi și 1327 de clădiri cu două caturi!¹⁴ Producția de cărămizi se intensifică și este controlată, impunându-se dimensiuni-tip ale acestor materiale de construcție de bază.

Treptat, rețeaua de străzi pavate se extinde, dar evident marele beneficiar rămâne centrul orașului. Din 1834 străzile capătă denumiri, punându-se tăblițe cu numele lor. Grădinile publice se adaugă grădinilor orașului: „Aleiul” de la Mitropolie, grădina Filaret, cea de la Colentina Ghiculeștilor, grădina Kiseleff – Șoseaua și Cișmigiul. Desființarea morilor de pe Dâmbovița se realizează cu mare greutate și inundațiile pun în primejdie rivedarii; inundațiile din 1864 și 1865 au marcat destinele orașului, problema se va rezolva în anii 80 când se realizează sistematizarea cursului râului. În mai 1846 s-a pus piatra fundamentală a lucrărilor a lucrărilor de alimentare a Bucureștilor cu apă din Dâmbovița, prin conducte. Dar în 1859 erau alimentate 23 de fântâni publice și doar 13 case particulare.¹⁵ În 1861 se cerea ramificarea rețelei de apă, ceea ce s-a realizat treptat. Marile canale colectoare de scurgere se realizează și ele cu multă greutate. Iluminatul face progrese. În 1833 funcționau 280 de felinare, în 1855 erau 777 de felinare în funcțiune, iar din 1856 s-a introdus iluminarea cu „idrocarbură” – gaz lampant.¹⁶ În 1859 se cerea dublarea numărului felinarelor ca să nu rămână doar „uliți privilegiate”.¹⁷

Iluminatul stradal în București în sec. XIX.

Din 1862 orașul București devine capitala statului național și în aceste condiții dezvoltarea i se accentuează, atât pe plan economic cât și edilitar. Sunt înființate diverse întreprinderi, din care nu lipsesc cele din domeniul metalurgic; de asemenea, se dezvoltă mari ateliere ale statului și îndeosebi ale armatei. În 1871, este inaugurată uzina de gaz aerian la Filaret. În 1872 este introdus tramvaiul cu cai, iar în 1869 și 1872 orașul este legat prin căi ferate de Giurgiu și Târgoviște, fiind dotat cu Gara Filaret și apoi Gara de Nord. După adoptarea legii de încurajare a industriei în 1887, se ajunge ca în oraș să ființeze în 1893 115 întreprinderi care beneficiau de prevederile acestei legi. Banca Națională este înființată în 1880 și în oraș se va dezvolta o rețea de instituții bancare.

Între 1880 și 1883 s-a rezolvat problema regularizării cursului Dâmboviței, procedându-se la rectificarea cursului și la adâncirea albiei, ca și la construirea unor poduri moderne. De asemenea, s-au deschis marile bulevarde din centru reorientate vest-est și nord-sud. Construindu-se uzinele electrice de la Grozăvești și apoi de șa Filaret a putut fi extins iluminatul modern, electric, iar în 1894 tramvaiul electric pe linia Obor-Cotroceni. În 1890, a apărut telefonul.

București. podul peste Dâmbovița, 1886.

O serie de edificii publice au fost ridicate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul veacului următor – amintim dintre ele: Ministerul de Finanțe (astăzi Muzeul Colecțiilor), Banca Națională a României, Palatul Justiției, Monitorul Oficial (astăzi Arhivele Statului), Ministerul Instrucțiunii Publice, Palatul Poștelor (astăzi Muzeul de Istorie Națională), Facultatea de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul geologic, Palatul Casei de economii și consemnațiuni, Ministerul Agriculturii, Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Capitalei). Edificiilor publice li s-au adăugat clădiri private. Amintim, printre altele: Palatul Cantacuzino, casa Crețulescu de pe Știrbei Vodă, casa Assan din Piața Alexandru Lahovari, casa Monteoru de pe Calea Victoriei.

În ansamblu, toate aceste construcții, adăugate celor existente de mai înainte, au contribuit ca orașul să dobândească aspectul de Mic Paris, denumire dată mai întâi de vizitatori străini. Denumirea se referea mai ales la partea centrală a orașului, înzestrată edilitar, cu edificii și construcții comparabile cu cele ale unor mari orașe apusene, beneficiind și de o rețea de magazine comparabile celor pariziene prin mărfurile pe care le desfăceau, dar ea avea în vedere și modul de viață al protipendadei bucureștene. Dacă mai avem în vedere și dezvoltarea vieții culturale, în care ființa o viață teatrală de înalt nivel, în orașul unde în 1864 se înființase Universitatea, iar doi ani mai târziu Academia Română, înțelegem și mai bine că denumirea își avea justificarea.

Oricum, între 1821 și sfârșitul veacului al XIX-lea procesul de modernizare a orașului, dar și cel de creștere – în 1831 circa 70 000 de locuitori, inclusiv flotanții, în 1859-1860 121 754 de locuitori (45% din populația urbană a acelei vremi din Țara Românească), iar 1903 289 184 locuitori – a fost aproape uimitor. Orașul s-a transformat, s-a îmbogățit și mai ales s-a modernizat, în limitele epocii respective. Veacul al XX-lea avea să-i rezerve noi etape de creștere spectaculoasă și de dezvoltare, mai ales după ce avea să devină capitala unei Românii cu hotare desăvârșite.

„Modernizarea Bucureștilor în secolul al XIX-lea”, Dan Berindei, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 9, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

Note:

1. Scrisoarea lui Chesarie Daponte către C. Dudescu („Biserica Ortodoxă Română”, XVIII [1894-1895], p. 858).

2. A. V. Urechia, Istoria românilor, București, vol. VIII, p. 681.

3. Ibidem, vol. X A, p. 716.

4. Nestor Urechia, Primele pavele de piatră în București, în „Propilee literare”, II (1927), p. 23-24.

5. Apud C. Moisil, Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică, București, 1932, p. 37.

6. Dan Berindei, Orașul București reședință și capitală a Țării Românești (1459-1862) București, 1963, p. 243.

7. Ibidem, p. 244.

8. Ibidem, p. 236.

9. Ibidem, p. 237.

10. Ibidem.

11. Victor Papacostea, Un observator prusian în Țările Române acum un veac, București, 1942, p. 71-72.

12. Dan Berindei, op. cit., p. 240.

13. „Anale Statistice”, 1860, p. 124-125, 128-129.

14. Ibidem, p. 124-125.

15. Dan Berindei, op. cit., p. 253.

16. Ibidem, p. 255-256.

17. Ibidem, p 256.

01/07/2022/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a cincea)

Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a cincea)

„Raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană trebuie să fie abordate ținând cont de experiența României, căreia Occidentul i-a luat toată economia, resursele naturale și umane și întreaga suveranitate de stat”, declară profesorul Corvin Lupu (partea a V-a a interviului despre războiul din Ucraina)

Tudor Urse: Domnule profesor, în articolele anterioare ați abordat o gamă foarte largă de aspecte privitoare la războiul Rusiei împotriva Ucrainei, aceasta din urmă susținută de 40 de state aliate ale SUA, inclusiv întregul NATO. Ați vorbit despre manipularea extraordinară a evenimentelor în întreaga zonă euro-atlantică, despre importante aspecte ce țin de istoria relațiilor internaționale, legate de conflictul din Ucraina, despre modul în care este condusă actualmente Federația Rusă, despre promovarea național-suveranismului rus, despre lupta actuală a rușilor împotriva globaliștilor occidentali, conduși de marii bancheri evrei din SUA, despre modul în care se deglobalizează Eurasia, despre deposedarea de putere a oligarhilor evrei din Rusia, despre criza Uniunii Europene pe care a generat-o războiul din Ucraina și despre multe alte aspecte.

În continuarea interviului nostru, v-aș ruga să ne mai spuneți câteva lucruri.

Cum vedeți dumneavoastră discursul de la Forumul Economic Mondial de la Davos al faimosului fost secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, ale cărui critici la adresa politicii SUA și a Occidentului, în general, au stârnit mari nemulțumiri în rândul elitelor oligarhice occidentale?

Corvin Lupu: Da, este importantă poziția lui Kissinger. De aceea ea a fost trecută cu vederea de presa sistemului din cea mai mare parte a spațiului euro-atlantic, bineînțeles și din România. Ce i-a deranjat pe mai marii zonei de influență în care am ajuns și noi după 1992 este faptul că Henry Kissinger este un membru de vază al comunității mondiale evreiești, membru al Bilderberg și al Comisiei Trilaterale.

Kissinger este autorul Doctrinei Diplomației Triangulare. Această doctrină recomandă ca Washingtonul să facă tot ce poate pentru a împiedica o apropiere a Moscovei de Beijing. China este văzută ca fiind principalul inamic al SUA și acest lucru a fost consemnat și în Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite. Ca urmare, în viziunea lui Henry Kissinger, Statele Unite trebuie să acționeze diplomatic în așa fel încât să fie în relații mai bune atât cu Rusia cât și cu China, decât sunt relațiile directe dintre Rusia și China.

Kissinger a spus că SUA și aliații/supușii lor „s-au înșelat” când au acționat de așa manieră încât să provoace Rusia să atace și când nu au mai ținut cont de Doctrina Diplomației Triangulare. El a declarat că războiul purtat de SUA împotriva Federației Ruse prin interpuși face China mai puternică, obligând Rusia să strângă relația cu China. Kissinger a spus că cu cât se va strânge relația Chinei cu Rusia, puterea Americii va scădea, Zona Non-Dolar se va extinde și ea, iar dominația comercială mondială a SUA va fi înlocuită de comerțul mondial al Rusiei și Chinei, bineînțeles alături de numeroasele state aliate ale lor.

Kissinger nu a făcut doar o critică a politicii administrației Biden, ci a lansat și avertismente sumbre, legate de viitorul Lumii Occidentale. El a numit războiul din Ucraina ca fiind „păgubos”. El a spus că strategia SUA trebuie schimbată, în caz contrar SUA și aliatele ei vor avea de suferit pierderi mari pe termen lung.

Eu fac însă o remarcă la adresa doctrinei diplomatice a lui Kissinger. Această doctrină de relații internaționale făurită de Kissinger a fost gândită într-o perioadă în care la Moscova oligarhii evrei erau foarte puternici și influențau deciziile diplomației ruse și altor instituții ale statului. În timp, naționaliștii ruși au eliminat tot mai mult din influența evreiască. Nu știu dacă astăzi lucrurile mai pot sta cum le-a gândit Kissinger, în momentul în care conducerea naționalistă a Rusiei face război deschis împotriva khazaro-evreimii americane și a eliminat de la puterea economică și influența politică pe oligarhii evrei din Rusia. Cred că unii actuali decidenți americani nu mai contează deloc nici pe Rusia și nici pe China. Este posibil ca la Casa Albă să se fi gândit că războiul va fi inevitabil și cu cât trece mai mult timp, cu atât Rusia plus China și aliatele lor se întăresc mai mult, iar Occidentul pierde putere și influență pe plan internațional, restrângându-și controlul asupra unui areal tot mai puțin întins.

Oricum, discursul lui Kissinger a descumpănit Lumea Occidentală. Indirect el a dat clar de înțeles că de vină pentru războiul din Ucraina este administrația de la Washington. Către ea arăta marele om politic evreu cu degetul. Poate nimeni altul nu ar fi fost capabil să clarifice erorile Occidentului mai bine decât el. În același timp, toți l-au ascultat și nimeni nu-l poate contesta pe el de a fi un stâlp al Lumii Occidentale, pe care a slujit-o o viață întreagă cu un foarte mare devotament. Asta nu l-a scutit însă de criticile mai marilor Lumii Occidentale care se cred infailibili, iar discursul lui Kissinger a pus sare pe rănile destul de adânci ale Occidentului. Cel mai supărător pentru mai marii Lumii Occidentale este faptul că discursul lui Henry Kissinger a năruit toată propaganda prin care s-a încercat să se inducă ideea vinovăției exclusive a Federației Ruse pentru războiul din Ucraina. Kissinger le-a spus drept în față planificatorilor americani ai războiului că „s-au înșelat”.

Tudor Urse: În SUA s-a spus explicit că trebuie purtat un război de durată împotriva Rusiei, până la înfrângerea ei totală, dezmembrarea ei și desființarea ei ca stat. Va accepta Rusia să dispară fără să tragă după ea întregul Glob pământesc, întreaga omenire?

Corvin Lupu: Întrebarea dumneavoastră o mai completez și eu cu niște întrebări: Ce mare putere a Lumii ar accepta așa ceva? Este acest proiect de distrugere a Rusiei unul înțelept? Este acest proiect unul viabil/posibil? Este dorința marilor bancheri khazaro-evrei din SUA de a distruge Rusia un proiect democratic, pus în slujba păcii?

Sunt convins că cititorii noștri cunosc răspunsurile firești la aceste întrebări și de aceea voi spune doar că eu cred că Rusia se va lăsa distrusă și desființată ca stat doar „de gât” cu întreaga lume. China și ceilalți aliați militari importanți ai Rusiei din Organizația de Cooperare de la Shanghai vor susține Rusia „trup și suflet”. Toți știu că dacă Rusia va pierde războiul, le va veni și lor rândul la a fi distruși și transformați în colonii ale Occidentului. China a mai trecut prin aceasta și uriașele suferințe ale poporului chinez din acea perioadă sunt vii în conștiința publică. Faptul că la începutul războiului unii „analiști politici” că China nu va fi de partea Rusiei, ci de cea a Occidentului, i-a descalificat în bloc.

Apoi, războiul acesta mai are o miză: dacă Rusia pierde, suveranismul național ar intra în agonie, iar globalismul colonial khazaro-evreiesc s-ar consolida, ceea ce cea mai mare parte a lumii nu dorește.

Tudor Urse: Cum vedeți viitorul relațiilor Rusiei cu Uniunea Europeană?

Corvin Lupu: Din momentul în care statele Uniunii Europene au intervenit în conflict de partea Ucrainei, sprijinind-o cu arme, bani, echipament militar, luptători voluntari, instructori militari, ofițeri, informații etc., Europa s-a transformat dintr-un client prioritar al Rusiei într-un dușman. Uniunea Europeană s-a dovedit o amenințare la adresa Rusiei, iar urmarea imediată este că Rusia va continua să își reorienteze relațiile economice către Asia, America Latină și Africa. În același timp, treptat, Rusia va îngrădi accesul statelor Uniunii Europene la materiile prime și sursele de energie ale sale, iar ceea ce va mai vinde în UE se va vinde mai scump decât prețurile oferite de Rusia oricărei alte țări din lume. În timp, Uniunea Europeană va suferi foarte mult din această cauză. Ea va trebui să producă mai scump, va concura mai greu cu produsele pe piața mondială și va fi nevoită să-și restrângă numeroase activități productive. Nivelul de trai în UE va scădea continuu. Europa a intrat într-o recesiune de lungă durată.

Putin a declarat deja că Federația Rusă nu se va mai pune într-o poziție în care să devină din nou dependentă de Uniunea Europeană. Acele zile au trecut. Aceasta a fost alegerea Uniunii Europene, făcută la cererea/ordinul SUA, în dauna Europei. Rusia redirecționează fluxurile energetice și de materii prime importante către China, India și mai departe.

Aceste urmări ale războiului vor crea în timp mari nemulțumiri în rândul popoarelor europene, ceea ce va fi o încercare pentru regimul politic euro-atlantic, deja aflat în criză. Statele din UE și din NATO care nu vor achiesa la promovarea unei politici anti-ruse, cum sunt de exemplu Ungaria, Serbia, Turcia, Austria, vor avea de câștigat în raporturile economice și de altă natură cu Rusia și vor fi susținute cu materii prime și energie, ieftine și înalt calitative, ceea ce le va susține mult economia. În timp, acest exemplu poate fi contagios și pentru alte state…

Este posibil ca Rusia să trateze diferit statele din vestul Europei, față de cele care sunt în fosta sa zonă de influență din centrul și estul Europei, acestora din urmă fiindu-le oferite contracte economice mai bune.

Tudor Urse: Cum vedeți situația din Republica Moldova? Credeți în posibilitatea reunirii ei cu România, prin orice formă, adică fie prin unire directă, fie prin unire în cadrul UE?

Corvin Lupu: Republica Moldova este în mod eronat asimilată provinciei românești Basarabia, cea care s-a unit cu România la 27 martie 1918. O porțiune din nordul Basarabiei și întregul sud, Bugeacul, au fost arondate Ucrainei, la cererea acesteia. Transnistria, n-a fost a Basarabiei. Transnistria este industrializată și deține surse de electricitate pentru întreaga țară. De economia Transnistriei depinde toată Republica Moldova. În Transnistria trăiesc peste 220.000 de etnici ruși. Alți ruși, numeroși ucraineni și găgăuzi trăiesc de asemenea în Republica Moldova. Există și un număr apreciabil de evrei, care dețin pârghii economico-sociale și politice importante. Toți aceștia se împotrivesc unirii Republicii Moldova cu România. Etnicii români, numiți „moldoveni”, s-au împuținat foarte mult. Când au primit dreptul la cetățenia română, s-au înghesuit toți s-o obțină și au fugit la muncă în Occident cu sutele de mii… Rusofonii nu părăsesc Basarabia.

Din sondajele făcute de către institute din siajul UE, 65% din populația Republicii Moldova se opune unirii cu România. În aceste condiții, nu văd rostul discursurilor politice românești de unire a celor două țări, chiar dacă Basarabia este pământ românesc. Cele peste două secole de stăpânire rusească și ucraineană au afectat tare românismul din teritoriile românești ocupate de slavi.

Grupările unioniste românești din Republica Moldova au elaborat toate proiectele lor de țară în adversitate cu Federația Rusă. Românii din Basarabia nu au căutat niciodată să elaboreze un proiect de țară de conivență cu Rusia, nu s-au oprit niciodată din a arunca vorbe grele împotriva Rusiei. Rusia i-a identificat pe acești unioniști români cu inamicii ei. Românii unioniști nu au putut gândi niciodată în mod superior, cu gândul la viitor, deasupra diferendelor moștenite din istorie dintre basarabeni și Rusia țaristă/URSS/Federația Rusă. Unioniștii din Moldova de peste Prut s-au bazat totdeauna pe himera americană, sperând că influența SUA va fi decisivă și proiectul unionist va învinge. Românii noștri, altfel de bună credință, sperau că americanii se vor preocupa de libertatea și de aspirațiile poporului din Basarabia. S-au înșelat amarnic. În 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Petit, a făcut o declarație publică prin care a subliniat că unirea Moldovei cu România nu este ceva care va face lucrurile mai bune în Moldova, că unirea nu se recomandă, că Moldova trebuie să aibă propriul ei drum, altul decât cel al României. Eu am văzut în această declarație eșecul total al proiectului unionist basarabean în forma în care a fost el promovat de moldoveni până atunci.

În perioada următoare, convingându-se că Republica Moldova nu va fi lăsată să se unească cu România, mișcarea unionistă s-a aruncat cu arme și bagaje, necondiționat, în brațele Uniunii Europene, acceptând ca vârf de lance al ei pe globalista soroșistă Maia Sandu. La începutul războiului din Ucraina, pe care Rusia nu-l recunoaște a fi război, Maia Sandu a făcut publică neutralitatea Republicii Moldova, care a fost o măsură înțeleaptă. Ulterior, poziția Republicii Moldova s-a modificat. Uniunea Europeană s-a implicat în acest război. Statele care compun UE livrează arme, voluntari, informații și oferă numeroase alte ajutoare Ucrainei. Din această cauză, cererea adresată în acest moment istoric de Republica Moldova de aderare la Uniunea Europeană, nu a fost un gest politic de neutralitate, ci este văzut la Moscova ca un gest politic de adversitate, ceea ce nu este deloc de bun augur pentru conducerea de la Chișinău și pentru securitatea Republicii Moldova.

Ca să continui răspunsul la această întrebare, repet faptul că prin propria Constituție, Federația Rusă se consideră a fi continuatoarea fostei Uniuni Sovietice, deci consideră că Moldova este a Rusiei și este foarte posibilă, unii specialiști apreciază că este chiar probabilă, o operațiune militară specială și în Moldova. Acțiunile militare pe spațiul pe care Rusia îl consideră a fi în sfera ei de influență nu sunt numite războaie, ci operațiuni speciale. Se gândește faptul că nu faci război împotriva teritoriilor care îți aparțin sau care sunt în zona de influență obținută/negociată.

Din alt punct de vedere, eu am spus și la Chișinău, în cadrul unor simpozioane, că raporturile Moldovei cu UE trebuie să fie abordate ținând cont de experiența României, căreia Occidentul i-a luat toată economia, resursele naturale și umane și întreaga suveranitate de stat. Negocierile guvernanților de la Chișinău cu UE, în această perioadă de pre-aderare, trebuie să fie unele prin care să se protejeze interesele fundamentale ale țării. Altfel, li se va lua absolut totul.

Pe de altă parte, eu nu cred că Moldova va ajunge în UE și nici în NATO, iar personal cred cu tărie că aceasta nu este nici un fel de pagubă. Fac această afirmație, ținând cont de experiența României și situația generală din UE. N-am nici un motiv să cred că Republica Moldova ar fi respectată mai mult decât România la Bruxelles. Bineînțeles că în perioada în care UE și companiile multinaționale occidentale ar dori să le ia moldovenilor pământurile roditoare, cramele (cele mai mari din lume) și întreprinderile, „de la butoane” se va ridica pentru scurt timp nivelul de trai al poporului, fapt care va fi derutant pentru opinia publică, așa cum a fost și în România. Despăgubirile pentru presupusul holocaust, pensiile pentru evreii trimiși în Transnistria, legile anti-moldovenești etc, acestea vor veni mai târziu, în cazul Moldova va ajunge membru al UE sau, mai grav, al NATO. Dar acestei împrejurări eu îi dau șanse minime.

România și Republica Moldova nu au nici un proiect de țară pentru recuperarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța, eventual a Maramureșului istoric. Polonia a acționat în acest sens al recuperării teritoriilor care i-au fost smulse de URSS și date Ucrainei. Prin posibila uniune statală dintre Polonia și Ucraina, posibil învinsă, cu ce teritorii îi vor rămâne acesteia din urmă, Polonia dorește să-și recupereze aceste teritorii. Desigur, acestea sunt doar proiecte în fază incipientă. Nu știm cum va evolua războiul și cum se vor face aranjamentele la sfârșitul său, știm doar că va mai dura și că Rusia vrea înapoi ceea ce consideră că îi aparține de drept.

Republica Moldova a vrut totdeauna să păstreze în interiorul granițelor sale Transnistria, cu a sa Armată a XIV-a rusă și, în același timp să se rupă de Rusia să se unească cu România sau să adere la UE, eventual la NATO. Nici una, nici alta nu sunt posibile. Cred că proiectul de țară al Republicii Moldova va trebui modificat în viitorul apropiat și pus în acord cu calcule mult mai realiste. Oricum, la sfârșitul războiului actual, pe care Papa de la Roma, Francisc I, l-a numit „al treilea război mondial”, situația Republicii Moldova va fi stabilită de învingători. Pe moldoveni, ca totdeauna în istorie, nu-i va întreba nimeni dacă sunt sau nu sunt de acord cu soarta care li se va impune.

Tudor Urse: Vă mulțumesc!

(Va urma!)

28/06/2022/0 Comments/by Tudor Urse