Entries by Tudor Urse

Vasile Niculescu, pilot al Marii Uniri


vasile nuculescu

Vasile Niculescu, pilot al Marii Uniri

S-a născut la data de 21 noiembrie 1891 la Fălticeni. A urmat cariera aviatică în armată, după ce absolvise Seminarul teologic în anul 1915.

S-a înrolat în armată la 24 ianuarie 1915 şi s-a înscris la cursurile şcolii de pilotaj de la Băneasa, iar la 15 august 1915 a obţinut brevetul de pilot, cu numărul 61. La 10 iulie 1916 este avansat plutonier şi repartizat Corpului de Aviaţie, iar la 1 octombrie 1916 avansează la gradul de sublocotenent. Este trimis pe front la cerere, la Escadrila de recunoaştere şi bombardament uşor F4. În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului s-a remarcat în mai multe lupte aeriene duse împotriva aviaţiei inamice. La începutul anului 1918 este deplasat împreună cu unitatea sa în Basarabia, unde execută misiuni de recunoaştere şi bombardament asupra trupelor bolşevice care se găseau pe teritoriul acestei provincii româneşti.

Aviatorul Vasile Niculescu a intrat în istorie datorită zborului istoric pe care l-a efectuat pe data de 23 noiembrie 1918, când a aterizat cu avionul său Farman 40 pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Acest zbor a fost ordonat şi efectuat datorită faptului că Marele Cartier General Român trebuia să transmită documente importante Consiliului Naţional Român în vederea Unirii Transilvaniei, care avea să fie decretată peste doar câteva zile, pe 1 Decembrie 1918.

Astfel, la data de 10/23 noiembrie 1918, acum locotenentul Vasile Niculescu, împreună cu căpitanul Victor Precup se îmbarcă în dimineaţa ceţoasă a acestei zile pe aerodromul de la Bacău, în avionul Farman 40 cu numărul de serie 3.240. Carlinga avionului era una deschisă, astfel încât cei doi membri ai echipajului erau foarte gros îmbrăcaţi, având inclusiv feţele acoperite pentru a face faţă gerului de – 40 grade care era la altitudinea de 2.600 metri la care au survolat Carpaţii. După doar două ore şi cincisprezece minute de zbor, avionul românesc ateriza la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, fiind întâmpinat cu mare entuziasm de românii care adunaseră acolo pentru a-i primi pe primii militari români care treceau în Ardeal după semnarea Păcii de la Bucureşti la începutul anului 1918.

Aviatorii au predat importantele documente destinate actului Unirii Transilvaniei cu România, apoi au început pregătirile de întoarcere la Bacău. Întoarcerea s-a făcut a doua zi, 24 noiembrie. La plecare, pe lângă acte importante ce trebuiau să ajungă în Regat, au primit de la fraţii lor ardeleni, în mod simbolic, o bucată de piatră care se păstrase din monumentul ridicat în anul 1848 de către români pe Câmpia Libertăţii din Blaj şi care fusese distrus de inamic. Sute de oameni şi-au pus semnătura pe pânza avionului, fiind mesajul românilor din Ardeal către Guvernul de la Iaşi, anunţând Unirea care va avea loc peste doar câteva zile.

Acest zbor istoric ce a fost efectuat între Bacău şi Blaj a fost prima legătură a Transilvaniei cu România după Pacea de la Bucureşti impusă Regatului de către Puterile Centrale în primăvara anului 1918.

Întors la unitatea sa, locotenentul Vasile Niculescu va continua acţiunile de luptă. La 23 iunie 1919, având de efectuat o misiune de recunoaştere în Transnistria, aterizează forţat în spatele liniilor bolşevice, datorită unei defecţiuni la motor. Este luat prizonier de către comunişti şi va fi eliberat peste o lună.

După terminarea războiului a fost pilot în cadrul Grupului 1 Aeronautic între anii 1920-1923. La data de 24 octombrie 1923 este avansat la gradul de căpitan. La 1 octombrie 1924 este transferat la Comandamentul Şcolii de Aeronautică, iar între 1 martie – 1 septembrie 1925 a efectuat un stagiu de pregătire în aviaţia cehoslovacă.

La 26 octombrie 1926 părăseşte aviaţia la cerere şi este transferat la Centrul de recrutare Rădăuţi. Este mutat ulterior la Regimentul 96 infanterie la 1 octombrie 1930, iar la 31 octombrie 1937 demisionează din armată cu gradul de căpitan.

După părăsirea armatei, Vasile Niculescu a trăit până la vârsta de 90 ani, practicând meseria de ceasornicar.

A murit la 24 aprilie 1981, în anonimat. Maiorul (r) Vasile Niculescu este înmormântat la Rădăuţi.

Surse: enciclopediaromaniei.ro, certitudinea.ro.

/0 Comments/by

Gheorghe Buzatu – Interogatorii ale Mareșalului Ion Antonescu în închisoarea N.K.V.D. Lubianka de la Moscova


maresalul ion antonescu, memoriul maresalului ion antonescu

Gheorghe Buzatu - Interogatorii ale Mareșalului Ion Antonescu în închisoarea N.K.V.D. Lubianka de la Moscova

„Am cerut arhiviștilor fondurile care-l privesc pe Mareșalul Ion Antonescu și, în mai puțin de o săptămână, am fost invitat la arhiva specială (arhiva KGB, n.n.) și acolo am descoperit cea mai însemnată parte dintre documentele capturate de sovietici la București în 1945, 1946 și anii următori, după unele evaluări, în jur de 300.000 de dosare. Din arhiva fostului cabinet militar al lui Antonescu au fost niște volume nerestituite de sovietici românilor între 1956 și 1958, când ne-au fost predate unele documente.

În ceea ce-l privește pe Antonescu, acolo sunt doar două sau trei interogatorii, unul care privește atitudinea lui față de problema Basarabiei și Bucovinei, care nu sunt provincii românești, și al doilea privește petrolul, colaborarea cu Germania.

Interogatoriile s-au luat de către ofițeri ruși, care nu cunoșteau bine limba română și stenograma celor două interogatorii este întocmită într-o limbă românească jenantă. Cele trei note din arhivele de la Moscova sunt nesemnificative.

Despre restul documentelor putem îmbrățișa cea mai bună teorie, că sovieticii știu precis de ele și pot scoate oricând setul acesta de documente, interogatoriile la Moscova”.

După ce a fost arestat la 23 august 1944, Mareșalul Ion Antonescu, împreună cu o parte a colaboratorilor săi (Mihai Antonescu, col. Mircea Elefterescu, generalii Constantin Piky Vasiliu și Constantin Pantazi) a fost preluat de o gardă înarmată aparținând partidului comunist și deținut într-o casă conspirativă a P.C.R.

De aici, la 31 august 1944, ei au fost preluați, prin forță și intimidare, de către comandamentul trupelor sovietice de ocupație și transportati în mod abuziv și cu totala ignorare a suveranității României, pe teritoriul U.R.S.S..

Perioada de detenție pe care au petrecut-o Mareșalul și colaboratorii săi pe teritoriul U.R.S.S. poate fi împărțită în două etape. Prima (septembrie 1944 – 10 mai 1945) este caracterizată de respectarea de către sovietici a tuturor prevederilor Convenției de la Haga.

Prizonierii au fost cazați într-o vilă de stat în împrejurimile Moscovei, beneficiind de un regim de viață decent, chiar luxos (vezi Ion Pantazi, «Am trecut prin iad», ediția a II a).

Cu toate acestea, după cum îi mărturisea Mareșalul avocatului său Titus Stoika, apărător în procesul „Marii Trădări Naționale”, asupra celor reținuți au fost exercitate puternice presiuni psihologice pentru intimidarea și obținerea unor declarații conforme cu interesele politice externe sovietice, în special în ceea ce privea problema Basarabiei și Bucovinei de Nord și raptul acestora de către sovietici din vara anului 1940.

De altfel, în acest context, la 8 noiembrie 1944, Ion Antonescu a avut o încercare nereușită de sinucidere ce a determinat desemnarea de către sovietici a unor ofițeri cu rol de gardă de corp pe lângă toți membrii lotului Antonescu.

La 10 mai 1945, odată cu încheierea războiului, deținuții au fost mutați în închisoarea Liubianka din Moscova, binecunoscutul sediu al securității sovietice, unde regimul de detenție s a schimbat radical.

Fiecare dintre ei a fost închis într-o celulă cu alți 100-150 deținuți, fără a mai avea vreo posibilitate de comunicare cu ceilalți.

În aceste condiții de extremă presiune au fost luate și interogatoriile ce urmează, de către ofițeri sovietici prin translatori ale căror cunoștințe de limba română erau, așa cum se poate vedea din documente, cel puțin aproximative.

Proces verbal al interogatoriului mareșalului Antonescu Ion din 4 aprilie 1946:

Întrebare: Pe ce bază s-au constituit relațiile economice dintre Germania și România în perioada războiului împotriva Uniunii Sovietice?

Răspuns: În perioada războiului Germaniei și României împotriva Uniunii Sovietice, petrolul extras în România era transportat în principal în Germania și parțial în Italia, Turcia și Bulgaria.

În total în România în această perioadă se extrăgeau anual 4.400.000 tone de petrol, din care se trimiteau în Germania 3.000.000 tone.

Întreaga industrie petrolieră a României se afla în mâinile societăților petroliere engleze, americane, olandeze, belgiene și franceze.
În acest fel s-a întâmplat că producătorii englezi, americani de petrol îi asigurau Germaniei petrolul.

Trebuie să spun că România, nețânând seama de insistența nemților de a confisca proprietatea societăților petroliere engleze și americane, a lăsat această proprietate neatinsă, păstrându-i pe vechii directori generali numiți încă înainte de război și a renunțat la dreptul său de a-i numi pe proprii săi comisari pentru controlul activității firmelor.

Livrările de petrol românesc în Germania s-au efectuat în conformitate cu convenția economică încă înainte de venirea mea la putere.

În noiembrie 1940, la prima mea întâlnire cu Hitler, între noi a fost încheiată o nouă convenție economică, conform căreia nemții livrau României avioane marca „Messerchimtt 109”, tancuri, tractoare, artilerie antiaeriană și antitanc, automate și alt armament, primind din România petrol, benzină și pâine.

În afară de aceasta, în primăvara anului 1941 la întâlnirea de la Viena cu Goering am convenit verbal cu el ca România să se străduiască să mărească livrările de petrol și în locul acestuia va primi de la nemți echipament petrolier.

Această convenție purta un caracter general și ulterior a fost dezvoltată și concretizată prin tratative între ministrul român al industriei petroliere Dimitriuc și reprezentanța nemților în România, Fischer și Neubacher. Nu știu dacă în această convenție au fost întocmite ceva documente.

În decursul anilor 1942 – 1944, nemții au adus în România prăjini de sapă și burlane de tubaj și alt echipament petrolier, utilizat la lucrările de exploatare în industria petrolieră, de asemenea, au livrat echipament pentru conductele (magistralele) Ploiești – București, Transilvania – București.

Echipamentul petrolier german a fost distribuit între firmele petroliere aflate în România, conform unui plan special, care a fost elaborat de către Ministerul industriei petroliere al României cu participarea reprezentanților acestor firme și a reprezentat o parte din convențiile economice anuale germano-române.

Totodată, în anul 1943, nemții au adus la Galați echipamentul unei uzine de prelucrare a petrolului, care la început a fost dusă în Caucazul de Nord, iar apoi, odată cu retragerea, a fost evacuată în România.

În afară de aceasta, în schimbul petrolului, nemții livrau în România minereu de fier, extras de ei la Krivoi Rog.

În același timp, Hitler personal, Ribbentrop și ambasadorul german în România, Killinger, în cursul întâlnirilor cu reprezentanții guvernului român au subliniat de multe ori că livrările de petrol catre Germania sunt plătite prin eforturile trupelor germane pe frontul sovieto-german.

Astfel, în ianuarie 1942, Hitler, primindu-mă la Cartierul sau general din Prusia Orientală și având în vedere spusele românilor cu privire la faptul că nu primesc o compensație suficientă pentru petrolul lor, mi-a făcut o observație și mi-a recomandat în problema petrolului să țin seama de faptul că Germania plătește petrolul românesc prin soldații săi care luptă pentru interesele României.

Procesul verbal a fost scris conform spuselor mele, a fost citit de mine
ss. Antonescu

A interogat: Ofițerul de contrainformații
lt colonel Sokolov
Translator militar
lt. Znamerovschi

Adăugat la sfârșit: Originalul procesului verbal al interogatoriului a fost trimis la Ministerul Afacerilor Externe al URSS.

PROCES VERBAL

Arestatul Antonescu Ion.

De la 7 ianuarie 1946.

Întrebare: Precizați când a fost făcută înțelegerea între Germania și România despre năvălirea militară asupra URSS?

Răspuns: Cum am arătat la cercetarea de la 26 iunie 1945 năvălirea comună a Germaniei și României în contra Uniunii Sovietice a fost hotărâtă în mai 1941 în timpul întâlnirii personale cu Hitler.

Atunci împreună cu Hitler am hotărât, la cererea lui Hitler, să atac împreună cu Germania Uniunea Sovietică.

Întrebare: Cine a fost de față la înțelegerea d-voastră cu Hitler?

Răspuns: Înțelegerea cu Hitler a fost încheiată de mine de față fiind ministrul de externe a Germaniei Ribbentrop și interpretul personal a lui Hitler Smidt [Schmidt].

Întrebare: Ungaria a luat parte la încheierea acordului cu Germania după năvălirea asupra Uniunii Sovietice?

Răspuns: Da, a luat parte. În convorbirea cu Hitler când s-a luat hotărârea de năvălirea militară a Germaniei și României asupra URSS de noi (de mine și Hitler) l-am întrebat dacă este hotărâtă participarea Ungariei în război.

Hitler mi-a răspuns că Ungaria a convenit să participe în alianță cu Germania la războiul în contra Uniunii Sovietice.

Când germanii s-au înțeles cu ungurii în această privință Hitler nu mi-a spus.

Întrebare: Cu guvernul ungar d-voastra ați avut legături directe în timpul pregătirii de război în contra URSS?

Răspuns: Nu. Relațiile dintre România și Ungaria în timpul acela au fost rele și din această cauză nu au fost între noi nici un fel de tratative.

Întrebare: Până la întâlnirea cu Hitler d-voastră evident ați avut știri despre pregătirile Germaniei de a ataca URSS?

Răspuns: Știri despre pregătirile militare a Germaniei pentru atacarea URSS până la întâlnirea cu Hitler nu am avut.

Întrebare: D-voastră v-ați întâlnit cu Hitler până la mai 1941?

Răspuns: Da, m-am întâlnit.

Întrebare: În timpul acestor întâlniri Hitler nu v-a informat pe d-voastră despre pregătirile germane de război în contra URSS?

Răspuns: În noiemvrie 1940 am avut întâlnire cu Hitler la Berlin și în prezența lui Ribbentrop și a interpretului Smidt [Schmidt] am confirmat tratatul încheiat mai înainte relativ la adeziunea României la „Pactul tripartid” și am dat voie să vină în România misiunea militară germană pentru instruirea armatei române.

Acest act făcut din parte se poate considera ca începutul înțelegerii mele cu germanii în dezlegarea războiului contra Uniunii Sovietice.

La a doua întâlnire cu Hitler la Munchen, în ianuarie 1941, Hitler mi-a comunicat direct că Germania și U.R.S.S. nu se pot înțelege relativ la România, fiindcă Uniunea Sovietica pretinde la gurile Dunării și alte puncte strategice în Balcani, cereri cu care Germania nu este de acord, apărând interesele României. Se poate că cu această afirmare Hitler pregătea românii de război contra U.R.S.S.

Ancheta este întreruptă.

Procesul verbal este scris din cuvintele mele drept, citit de mine.
ss. Ml. I. Antonescu

A interogat: șeful biroului de instrucție al Direcțiunii Generale «Smers»
locotenent colonelul ss Socolov
A tradus: Împuternicitul operator al Direcțiunii Generale «Smers»
căpitanul ss Calinin

Proces verbal
Făcut astăzi 9 aprilie 1946, la București

Noi, Reprezentantul Comandamentului Armatei Roșii, locotenent col. Rodin, pe de altă parte Șeful Corpului Detectivilor Inspectorul Alexandru Nicolschi, primul am predat și secundul am primit, pe deținuții: Antonescu Ion, Antonescu Mihai, Pantazi Constantin, Vasiliu Pichi, de asemeni am primit și obiectele personale consemnate în procesele verbale anexate.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale în patru exemplare, din care unul s-a predat domnului colonel Rodin, reprezentantul Comandamentului Armatei Roșii.

Proces verbal

Făcut astăzi 9 aprilie anul 1946.

Noi, Curelea Aureliu, Șef de Poliție în Direcțiunea Generală a Poliției, Corpul Detectivilor.

Având în vedere delegațiunea verbală dată de Dl. Inspector Șef al Corpului Detectivilor, de pe lângă Direcțiunea Generală a Poliției de a inventa [sic!](3) obiectele de îmbrăcăminte proprietatea Ex Mareșalului Ion Antonescu, de care este însoțit.

În vederea acestora, procedând la inventarierea lor, am găsit următoarele obiecte de îmbrăcăminte menționate mai jos:

Un costum uniformă militară de culoare kakie cu epoleți de Mareșal, una haină și o vestă de culoare bleu marină cu fire albe, una pereche pantaloni bleu marini, una haină cu pantaloni culoare cărămizie cu căptușeală roșie, una haină de culoare portocalie, una pereche pantaloni gris, un halat de culoare cărămizie căptușit un sfert cu materie roșie, una cravată de culoare kaki tip militar, două perechi ciorapi rupți, patru gulere tari scrobite cu dungi și un guler moale cu vărgi roșii, una pereche cizme roșii cu șirete (bilgh), una pereche papuci de casă, o pereche pantofi antilopă cărămizii, o pereche pantofi negri cu șanuri, patru titluri de împrumut de înzestrare a țării 4, 1/2% fiecare în valoare de 20.000 și cu cupoanele tăiate până la cuponul nr. 19 platibil la 1 iunie 1944, două titluri de împrumut de înzestrare a țării: fiecare în valoare de 10.000 și tăiate, cupoanele până la nr. 19 platibil la 1 iunie 1944, cinci titluri împrumutul Reîntregirei din 1941, în valoare fiecare de 20.000 lei, fiecare de câte 20.000 dintre care două având lipsă patru cupoane, două titluri împrumutul Reîntregirei din anul 1941 în valoare fiecare de câte 50.000, un titlu de împrumut de Reîntregire din 1941, în valoare de lei 100.000, având patru cupoane lipsă, un titlu împrumut de Reîntregire în valoare de 10.000 lei, având patru cupoane lipsă, un ceas de aur brățara marca «Movedo» cu curea de piele, având geamul spart, în stare de nefuncționare, una pereche butoane manchete cu câte una piatră diamant, un buton de cămașe pentru spate galben.

Una cruciuliță neagră cu două iconițe mici cu Maria Magdalena cu lănțișor subțire mic de aur, toate aflate într-un geamantan de piele galben.

De asemenea se mai găsesc următoarele obiecte, în al doilea geamantan de piele de culoare galbenă:

Un palton negru, un chipiu de Mareșal, opt piese pentru trusă toaletă, nouă batiste, șapte perechi ciorapi bărbătești rupți și cârpiți, patru cravate, una pereche mănuși galbene de piele, patru gulere, trei gulere, un servet de față mic, un cordon pentru pijama, un săculeț mic, cinci cămăși, una pereche pinteni, un borcănel cu alifie, patru pijamale complecte de mătase, cinci perechi chiloți de mătase, una pereche chiloți de bae, una cămașe pentru piele de mătase, una vestă de piele de căprioară, un poulover fără mâneci cârpit, trei perechi ismene flanelă, una cămașă flanelă, una pereche ciorapi lână cârpți, una flanelă pentru piele albă, o periniță cu o iconiță catolică, două medalioane iconiță cu maoste de ale lui Sf. Nicolae, una iconiță din carton, una perie de dinți.

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Buzatu, Arhivele de Stat din Moscova, 1992.

/0 Comments/by

Tudor Urse – Aliați sau profitori

Din arhiva celui de-al Doilea Razboi Mondial încă se ascund multe documente secrete care ar elucida multe din problemele de astăzi. România deține de asemenea multe asemenea arhive care sunt declasificate dar nu foarte bine distribuite către populație.

De ce, vă întrebați?

Foarte simplu… Pentru că statul nu e interesat ca cetățenii săi sa fie bine informați cu privire la adevărata sa istorie și pentru că relațiile noastre cu aliații noștri de azi ar avea de suferit, și ar trebui rediscutate niște aspecte dure.

Cum ar fi?

Păi să vedem ce avem aici. Vă distribuim astăzi o telegramă semnată de Ion Antonescu către generalul englez Henry Mailtland Wilson, care a fost spre sfârșitul războiului Comandantul Suprem al Aliaților în zona Mediterană și care încerca o forțare a unui asalt similar cu D-Day în Grecia pentru a forța germanii să se retragă mai repede.

Au existat mai multe discuții între Antonescu, britanici și americani pentru a nu cădea în mâinile rușilor după război și pentru a i se păstra suveranitatea țării plătind doar anumite daune Rusiei pe o perioada decisă de comun acord.

Dar veți vedea singuri că aliații noștri nu au fost chiar atât de ajutători precum ni s-a spus. Mai ales britanicii. Se știe deja interesul lui Churchill pentru Grecia și dezinteresul lui total pentru Europa de Est, neavând nici o problemă să cadă în mâna prietenilor ruși. Plus stupoarea și neînțelegerile dintre Churchill și propriul Comandament de Război privind aceste decizii sunt publice. Trebuie doar căutate!

2 aprilie 1944. Telegrama mareșalului Ion Antonescu către generalul britanic Henry Maitland Wilson.

Am primit mesajul dumneavoastră. Vă rog nu cereți unui popor mic, dar viteaz, care de două mii de ani luptă pentru viață, credință și libertate să se dezonoreze și să se distrugă pe sine. Vă rog nu cereți unui soldat cinstit și unui om bătrân să-și sfârșească zilele în umilință. Așa cum dv. luptați pentru Anglia, tot așa lupt și eu pentru patria mea, dar de suferințele, lupta și amenințările sub care noi trăim, d. nu vă puteți da seama. Noi am fost atacați, deși nu am atacat pe nimeni. Ceea ce este al nostru și a fost al nostru de secole, ei ne-au luat. Aliații și prietenii noștri au fost obligați de evenimentele europene din 1940 să ne abandoneze total, lăsându-ne astfel să fim jefuiți de lașii noștri vecini.

Nici unul din marii noștri aliați de atunci nu putea să ne garanteze frontierele noastre reduse ca răspuns la strigătul nostru de alarmă. Alături de Germania am fost nevoiți să ne opunem Rusiei care zilnic ne umilea și ne amenința. Singura țară din lume, care la cererea noastră a fost de acord ca, în împrejurări dificile, să garanteze existența durabilă a națiunii a fost Germania. Când poporul nostru va trebui să moară, nu-i cereți astăzi să acceăte disgrația și desonoarea. Mare și glorios soldat cum sunteți, sunt sigur, veți înțelege. Ajutați-mă să salvez un popor, nu mă forțați să-l arunc în prăpastia fără sfârșit a distrugerii și rușinii. Noi suntem prietenii dv., nu dușmanii dv. Nici un popor, sunt sigur, cu forțele aproape intacte, cum sunt ale noastre, nu ar putea să capituleze și să se retragă din acțiunea în care însăși libertatea și existența lui sunt în joc fără o garanție serioasă pentur zilele care vor veni. Că nu se va comite nici o interdicție în legătură cu acest mesaj, mă bizui pe dv. ca soldat.

ASD, Microfilme SUA, rola 662, cc. 848-849 / Antonescu, mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, vol. III, Editura Nagard, Milano, 1989, pp. 388-389.

Trageți singuri concluziile. Adevărul iese la iveală, până la urmă!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by

Ioan Baciu – „Purtător și mijlocitor de cultură și omenie”


ioan baciu

Ioan Baciu - „Purtător și mijlocitor de cultură și omenie”

Profesorul și publicistul Ioan Baciu (1888 – 1956) s-a născut în comuna Nadeșu Săsesc, județul Mureș. A făcut școala primară în comuna natală, apoi cursurile la liceul german din Sighișoara, liceul ungar din Dumbrăveni și la cel românesc din Blaj, deprinzând o educație multiculturală. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta între 1906 – 1910 ca bursier al Fundației „Gojdu”, obținând licența în limba ungară, latină și germană. Își ia doctoratul în filosofie cu teza despre Elementul miraculos în feeriile lui Ferdinand Raimund, distinsă cu „Magna cum laudae”.

Începea cariera didactică la Budapesta, continuată din 1911 la Brașov până la sfârșitul vieții. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat în armata ungară.

În toamna anului 1918 a făcut parte din comitetul de redacție al ziarului Glasul Ardealului din Brașov, implicându-se în evenimentele legate de Marea Unire, semnând un document referitor la adeziunea românilor din Șchei la Unire. După Unire, a contribuit la integrarea sașilor brașoveni în spațiul lingvistic al noului stat. Împreună cu Michael Teutsch a alcătuit o gramatică a limbii române destinată populației de limbă germană din România, care în 1925 a ajuns la ediția a V-a.

După 1919 devenea profesor de limba germană și latină la Liceul brașovean Andrei Șaguna. A predat limba română la mai multe școli săsești din Brașov, iar la cursurile serale mulți intelectuali, tineri, oameni de afaceri sași au deprins cu ajutorul lui temeinice cunoștințe de limba română.

Numit inspector școlar regional în 1927, a depus mari eforturi pentru obținerea terenului din fața Liceului „Andrei Șaguna” și construirea Casei Profesorilor.

De tânăr a fost activ în viața culturală, științifică și politică a Brașovului, colaborând la Gazeta Transilvaniei și Kronstädter Zeitung (1913 – 1918), ce i-au publicat conferințele și prelegerile, iar din 9 aprilie 1921 devenea membru pe viață al ASTREI.

Preocupările sale de germanistică s-au concretizat în articole consacrate lui Goethe, Schiller, mișcării Sturm und Drang și romantismului german.

A ținut numeroase conferințe despre Goethe, Schiller, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl etc.

Apreciat în mod deosebit de contemporani, atât pentru cultura sa, cât și pentru profilul său moral, a avut prieteni iluștru precum Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Sextil Pușcariu, Hans Eder, Mattis Teutsch, Szemlér Ferenc, Grete, Csáky Copony, Domnița și Vania Gherghinescu ș.a.

Casa sa găzduia serate muzicale și întâlniri literare, în care cărțile, lectura, arta mijloceau relațiile dintre comunități etnice diferite.

Vorbind despre el, Rudolf Pildner von Steinburg îl considera „drept un adevărat purtător și mijlocitor de cultură și omenie”.

Numeroase mărturii fac referire la politețea sa desăvârșită, la bunele sale maniere, la faptul că de multe ori saluta primul persoanele cu care se întâlnea, fie că aceștia îi erau sau i-au fost elevi.

Un alt prieten, Dumitru Gherghinescu Vania, nota: „În paginile de istorie ale Brașovului există câteva figuri singulare, luminoase, de care orașul poate să fie mândru, care trebuie cunoscute, apărate și păstrate: unul este profesorul Baciu… Erudit și modest, civilizat în cel mai larg înțeles al cuvântului, se simțea jignit de orice urâțenie sau brutalitate… Visa o lume ideală, de pace și înfrățire. Viața lui întreagă e dovadă și exemplu.”

/0 Comments/by

Nicolae Iorga – Cuvântare ținută la București despre răpirea Basarabiei (1812)


nicolae iorga, omul universal

Nicolae Iorga - Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, cu prilejul centenarului pierderii Basarabiei

„Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă”. [1]

„Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit”. [2]

„Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii? – pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam”. [3]

Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912:

„Nu pentru a ‘ofta’, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. ‘Oftează’ aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o ‘oftare’.

Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?

Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel ‘an grozav’, ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.

Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.

Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.

Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.

Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, ‘tineri’, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul ‘bătrân’ şi cel ‘tânăr’ cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!”.

[1] 1912, Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, nr-ele 21-22.

[2] 1909, Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.

[3] Ibidem.

/0 Comments/by
,

Tudor Urse – Lansarea unui Vis


pamantul stramosesc, calin georgescu

Tudor Urse - Lansarea unui Vis

Dragilor, astăzi am urmărit cu multă bucurie lansarea platformei Pământul Strămoșesc.

A fost iniţiată de către domnul doctor Călin Georgescu şi Ovidiu Hurduzeu. Este un proiect de mult timp aflat pe lista acelor iniţiative atât de necesare ţării.

Şi iată că a înflorit la timpul potrivit.

Este o iniţiativă care va relansa tot ce înseamnă meșteșuguri, bresle, producători locali în reţele mici de distribuţie prin care oamenii să poată cumpăra direct de la ei tot ce au nevoie.

„Țelul nostru pe termen mediu și lung este ridicarea României, prin crearea de rețele solide de mici producători și meșteșugari, a unei cooperații moderne ancorate în principiile demnității și cooperării, prin organizarea de activități, inclusiv culturale, care pot ridica poporul din starea de abandon în care se află”, a susținut Călin Georgescu.

Este de asemenea o şansă a noastră să ne unim.

Să ne unim în jurul fermierilor, breslaşilor, meşteşugarilor, proiectelor energiei regenerabile şi a inventatorilor care revoluţionează deja lumea însă nu încă şi România, pentru că nu sunt lăsați.

Prea mult timp au fost călcate în picioare iniţiative necesare economiei ţării.

Prea mult timp deținătorii de putere s-au făcut că plouă în privinţa lor.

Dar totul are un final…

Puteţi participa şi voi activ. Unde ştiţi o mică gospodărie care produce legume sau fructe, o mică firmă care încearcă să îşi vândă dulceţurile, sau un meşteşugar care are nevoie de materiale de lucru sau de un acoperiș de reparat, ajutați-l, promovaţi-l!!

Un exemplu ar fi să scrieţi un mesaj pe site-ul pamantstramosesc.ro în care să le comunicați numele, locaţia, cerinţele şi activitatea persoanei pentru a putea fi ajutată mai bine în promovarea şi lansarea propriului său produs.

Acum e momentul.

E momentul să renaştem!

Să renaştem din propria cenuşă de subjugare economică de până acum!!

Nu. Nu sună doar a vorbe patriotice. Ci pot spune că e ceva mai presus. E o chemare a conştiinţei noastre. E o chemare la faptă.

O conştiinţă adormită până acum…

Haideţi la treaba cu toţii, că e de lucru. Și suntem datori copiilor noștri cu o țară bine rânduită.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!!!

DISTRIBUIŢI!!!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by

RRC Podcast – Episodul 13 – 23 august 1944 – Trădare sau salvare națională?


rrc podcast, rrc podcast episodul 9, catharsis, diana iulia simon, revista romania culturala, podcast

RRC Podcast - Episodul 13 - 23 august 1944 - Trădare sau salvare națională?

Vremurile pe care le trăim acum au un precedent. Istoria se repetă mereu.

23 august 1944 este punctul de cotitură al României în care destinul nostru ar fi putut fi altfel. Am fi putut fi mai liberi. Am putut fi lăsați să construim, să redevenim lideri ai Europei.

Ce s-a întâmplat mai exact la data de 23 august 1944 cu România? Ce a condus către acel act? Cine au fost implicați și care au fost consecințele în epocă și mai târziu?

23 august 1939 a fost fantoma care ne-a bântuit și a fost la poarta care urma să se deschidă spre a trăi liberi și deschiși către o lume nouă.

Nu a fost să fie! Destinul ne-a jucat o carte fatidică în care ne-am îngenunchiat propria demnitate, iar astăzi trăim consecințele. Să luăm aminte căci poate fi ultima oară când ne reamintim!

Nu uitați să dați like și subscribe dacă v-a plăcut acest episod, ca să fiți notificați despre episoadele următoare.

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro .

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833 .

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/ .

/0 Comments/by

RRC Podcast – Episodul 12 – Avem meșteri și mici producători chiar lângă noi


cultura romana, romania culturala, alexandru ilinca opincarul, borangic niculescu, ion palos olaru, ramnicu valcea, liv tu visit, tudor urse, rrc podcast, revista romania culturala podcast

RRC Podcast - Episodul 12 - Avem meșteri și mici producători chiar lângă noi

Avem meșteri și mici producători chiar lângă noi. E suficient o mică căutare pe google sau un număr de telefon din cadrul unui muzeu și o doamnă sau domn vă pot îndruma în găsirea lor. Ideea este să întrebi și să ai intenția să îi gasești.

Ei muncesc de zor și fac o treabă nemaipomenită de promovare a culturii și tradițiilor românești oră de oră, zi de zi.

Pentru ei există doar o promovare media din când în când și doar la vizite și recepții la nivel înalt. Dar când este să se dea mai departe meseria, parcă lumea se face că plouă. Nu sunt ajutați. Tinerii se pierd pe afară, iar statul chiar îî indeamnă să ia această cale. Când ar trebui păstrați și îndrumați cu sfințenie. Acești meșteri se ajută singuri și rezistă cât pot, dar până la urma e nevoie de cineva să intervină. Altfel, ușor-ușor se pierd… se uită…

Așa că vă scriu cum am avut recent un tur de promovare a anumitor obiective din jurul Râmnicu Vâlcea, iar în cadrul lor am avut și trei opriri de vis cu niște oameni extraordinari. Meșteri și producători a întâia!

Ghid fiind de ceva timp și mutat de un an de zile în Râmnicul Vâlcea m-am preocupat cu crearea de tururi care să includă mici meșteri pe diverse categorii. Doar că nu știam unde să apelez. Cu cine să vorbesc. Și până la urmă tot Dumnezeu mi i-a scos în cale. Știam un opincar de unde cumpărasem un brâu tatălui meu pentru ziua lui acum câțiva ani. Și am dat să îl caut, și tare ușor l-am găsit.

Așa am dat de Nea Ilinca Opincarul.

Cu o barbă lungă, albă ai impresia că îl ai pe Moș Crăciun lângă tine, iar tu redevii copil și stai să îî asculți poveștile la gura sobei. Îmbrăcat din cap până în picioare în port tradițional, mai ales încălțat cu opinci, când începe să vorbească, parcă te hipnotizează.

De la opincile familiei până la opinci făcute din anvelope și chiar fier, Nea Ilinca povestește cum continuă mai departe tradiția meșteșugului opincii, mergând la muzeele satului de prin țară și învățându-i și pe alții cum să le facă.

Modest, cu simțul umorului știe cum să transmită esența poveștii opincii. Mai sunt ca el, dar puțini și pe cale de dispariție. Dar Nea Ilinca e meșterul meșterilor în ale opincăriei. Ultimul de acest fel din Oltenia. Este promovat, însă nu suficient de mult.

Cum îl puteți găsi?

Facebook – Ilinca Alexandru (locuiește în Râmnicu Vâlcea).

Atelierul – Căutați direct Opincărie Râmnicu Vâlcea. Este în direcția de mers spre Cozia.

Mai departe, am ajuns în traseul nostru la Borangic Niculescu. Doamna Niculescu continuă tradiția confecționării iilor și a borangicului de 18 ani. Ne-a explicat diferențele și problemele survenite de pe urma pieței de ii false (made in China) și cele originale.

Se pot vedea în timp real războaiele de țesut cum lucrează la foc continuu pentru pregătirea unor noi ii. Și dacă îi sunați din timp vă pot arăta și cum cresc viermii de mătase – sursa principală a confecționării iei. Au vânzare, dar nu mai merg la târguri datorită dominării pieței made in China și preferă ca omul să intre direct pe site-ul lor și apoi să comande, ori să ajungă la atelierul lor.

Au o producție impresionantă de ii și borangic, de unde puteți alege fără probleme de pe site-ul lor. Sunt singurii din zona Olteniei care lucrează borangicul.

Cum îl puteți găsi?

Facebook – Borangic Niculescu.

Atelierul – Pe drumul spre Horezu, îi găsiți pe partea stângă de mers în satul Bârlogu.

Site – www.borangic.ro

Și ultima noastră oprire a fost în Horezu. Oraș în patrimoniul UNESCO de unde te aștepți să ai meșteri la tot pasul. Nu e chiar așa. Sunt puțini meșteri reali în oraș, iar restul au produse made in China. Deci mare grijă pe unde vă opriți!

Unul unde trebuie neapărat să vă opriți este Ion Paloș.

Nu era când am ajuns noi inițial. Însă a venit în cel mai scurt timp posibil, doar ca să ne facă o demonstrație. Timpul lui este prețios și este pe fugă, fără oprire aproape. Din discuțiile cu el afli că pe la el au trecut președinți, miniștri etc., dar foarte puțini tineri să deprindă meserie.

Ca să deprinzi meșteșugul olăritului îți ia cam patru ani, iar mulți absolvenți de arte plastice sunt furați de alte meserii mai bănoase și mai căutate. Cu toate că și din aceasta se câștigă, dar nu este la modă, cum se zice…

Ca meșteri olari adevărați, din ce ne-a spus domnul Paloș, mai sunt doar 24 în toată țara!!!

Știe ce vorbește, mai ales că e din branșă. La plecare, am vrut să îi achităm pentru demonstrația și timpul acordat dar a refuzat. Ne-a spus că o face din plăcere și oricum clientul va cumpăra ceva văzând cum lucrează.

Printre alți olari adevărați, când mai treceți prin zonă, puteți opri la Ceramică Pietraru și Satul Olari. Acolo mergeți din casă în casă și cumpărați câte ceva diferit.

Cum îl puteți găsi?

Facebook – Atelier Ceramica Palosi Horezu.

Atelierul – Tudor Vladimirescu, nr. 15 (e strada principală pe partea stângă în direcția de mers spre cule).

În încheiere putem spune că toți acești oameni câștigă de pe urma vocației și preferă ca oamenii să treacă pe la atelierul lor, unde vor descoperi arta meșteșugului adevărat, cât încă a mai rămas.

Așa că pentru cei interesați, ne puteți da un mesaj pe pagina de facebook – Liv Tu Visit Your City pentru un circuit cu meșteri, iar de acolo vă aștept la Vâlcea!

Să le batem pragul împreună!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by

Vasile Astărăstoae – Serviciile secrete și drepturile omului


vasile astarastoae, pandemie, conspiratie

Vasile Astărăstoae - Serviciile secrete și drepturile omului

Istoria ne arată cât de periculoasă este pentru societate acordarea de puteri sporite serviciilor secrete. Filmul The Report (2019) ne prezintă o astfel de situație. Faptele sunt reale, mai mult sau mai puțin cunoscute.

Imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, oficialii administrației Bush au decis să trateze atacurile ca acte de război. A apărut întrebarea firească: cei prinși vor fi tratați ca prizonieri de război? Funcționarii Administrației, inclusiv avocatul Departamentului Justiției, John Yoo, au recomandat clasificarea lor ca „deținuți” și, prin urmare, în afara protecției Convențiilor de la Geneva sau a oricărei alte legi interne sau internaționale și să fie încarcerați în închisori speciale administrate de servicii secrete. La 17 septembrie 2001, președintele Bush a semnat o directivă (încă clasificată), care oferea CIA puterea de a închide în secret și de a interoga deținuții.

Astfel, a apărut programul „Enhanced interrogation techniques” (EIT) sau „enhanced interrogation”, eufemisme pentru tortură. Termenii nu erau originali. Prima utilizare a unui termen comparabil cu „interogarea îmbunătățită” a fost într-o notă din 1937 a șefului Gestapo, Heinrich Müller, care a alcătuit sintagma „Verschärfte Vernehmung” pentru a descrie supunerea la frig extrem, privarea de somn, suspendarea în poziții dureroase și epuizarea deliberată printre alte tehnici.

CIA a contactat doi psihologi (John „Bruce” Jessen și James Mitchell) pentru a dezvolta tehnici alternative de interogare dure. Cu toate că niciunul dintre cei doi psihologi nu avea experiență si expertiză în efectuarea interogatoriilor, au acceptat și au fost plătiți cu 1000 de dolari pe zi plus cheltuieli, scutiți de taxe, realizând, în final, venituri de peste 80 milioane de dolari. Metodele propuse și utilizate au inclus bătaia, legarea în poziții contorsionate, supunerea la zgomot asurzitor, perturbarea somnului, privarea de somn până la punctul de halucinație, lipsire de mâncare și/sau apă, neacordarea îngrijirii medicale pentru răni, tortura cu apă, umilința sexuală, supunerea la căldură extremă sau frig extrem, plasarea în cutii mici de tip sicriu, experimente medicale non voluntare („rehidratare rectală”, „reanimare cu lichid rectal” și „hrănire rectală” etc.) Majoritatea metodelor erau declarate crime de război încă din 1948. De exemplu, Statele Unite, după cel de-al Doilea Război Mondial, au pus sub acuzare pentru astfel de fapte oficiali militari japonezi și naziști și au obținut pedeapsa cu moartea. În plus, din 1930, Statele Unite au definit privarea de somn ca fiind o formă ilegală de tortură.

Oficialii americani, Administrația Prezidențială și liderii Congresului au aprobat programul secret. Cu excepții notabile: în mai 2002, Președinta Comitetul de Informații al Camerei, Jane Harman, s-a opus programului, iar Philip Zelikow, consilier al Condoleezzei Rice, a scris un Memoriu în care a contestat tortura și documentele justificative ale Departamentului de Justiție, considerându-le greșite atât legal și moral, cât mai ales politic. El a avertizat că tehnicile de interogatoriu încalcă legislația SUA și ar putea conduce la urmăriri penale pentru crime de război. Administrația Bush a încercat să strângă toate copiile memoriului lui Zelikow și să le distrugă. În acea perioadă, American Psychological Association (APA) a colaborat cu administrația Bush (în secret) pentru a scrie justificări legale și etice pentru tehnicile de interogare, deși Human Rights First (HRF) și Physicians for Human Rights (PHR) afirmau că aceste tehnici constituie tortură și că încălcă legile americane și internaționale.

În 2008, s-a aflat că, începând cu 2005, CIA a distrus videoclipuri, care înfățișau prizonierii interogați sub tortură. Existând suspiciuni cu privire la motivația acestei decizii Comitetul pentru Informații ale Senatului din SUA (SSCI) a decis cu vot cvasi-unanim (14 pentru și o abținere) declanșarea unei anchete. Lucrurile au stagnat până în a doua jumătate a anului 2009 (din cauza piedicilor puse de CIA). Exasperat, senatorul Jay Rockefeller președintele Comitetului de Informații al Senatului l-a adus în fruntea echipei de anchetatori pe Daniel J. Jones (care a fost menținut și de următoarea președintă a Comitetului, senatoarea de California, Dianne Feinstein). Jones era licențiat în științe la Elizabethtown College, Johns Hopkins University, licențiat al Kennedy School of Government, Harvard University. După facultate, a lucrat ca profesor la Teach For America (un program al AmeriCorps). Apoi, a petrecut patru ani ca investigator FBI înainte de a se alătura echipei de anchetatori a Senatului SUA. El a petrecut peste o jumătate de deceniu studiind peste 6,3 milioane de pagini de documente clasificate și elaborând, în final, un raport de peste 7000 de pagini (clasificat).

Pe 9 decembrie 2014, a fost făcut public un document de 525 de pagini, care conține concluziile cheie și un rezumat executiv al raportului. Raportul a concluzionat că tehnicile de interogare erau mult mai vicioase și răspândite decât CIA a raportat anterior; că „brutalitatea, necinstea și violența aparent arbitrară au adus uneori chiar și pe angajații CIA în momente de chin”. Raportul spunea că oficialii CIA angajați în EIT și-au înșelat superiorii, Casa Albă, membrii Congresului și chiar uneori pe colegii lor despre modul în care se derulează programul de interogare și ce a obținut. Rezumatul executiv listează 20 de concluzii cheie între care: utilizarea de către CIA a tehnicilor sale de interogare îmbunătățite nu a fost un mijloc eficient de a dobândi informații sau de a obține cooperarea dintre deținuți; interogatoriile deținuților CIA au fost brutale și mult mai grave decât cele raportate de CIA pentru factorii de decizie; CIA a furnizat în mod repetat informații inexacte către Departamentul de Justiție, împiedicând o analiză juridică adecvată a Programului de detenție și interogare a CIA; CIA a evitat sau a împiedicat activ supravegherea de către Congres a programului. CIA a coordonat publicarea informațiilor clasificate către mass-media, inclusiv informații inexacte, privind eficacitatea tehnicilor de interogare îmbunătățite ale CIA. Deținuții CIA au fost supuși unor tehnici de interogare coercitive, care nu au fost aprobate de Departamentul Justiției sau nu au fost autorizate de sediul CIA; CIA a marginalizat și a ignorat numeroase critici interne cu privire la funcționare.

Programul EIT nu numai că nu a adunat nicio informație unică și utilă, ci a împiedicat, de fapt, obiectivul SUA de a-i judeca pe arhitecții atacurilor din 11 septembrie. EIT a împiedicat cursul juridic și a subminat poziția internațională a SUA. În ceea ce privește impactul mediatic al Raportului, Jones declara „Am apărut pe prima pagină, literalmente în toată lumea, dar a durat 24 sau 48 de ore – și apoi poof, a dispărut.” În plus, Google, Facebook au blocat multe comentarii legate de Raport. Niciun agent CIA nu a fost urmărit penal pentru crime de război.

În concluzie, intervenția serviciilor secrete în câmpul Justiției nu poate să conducă decât la abuzuri și încălcarea drepturilor omului. Sper să înțeleagă acest lucru și aparătorii protocoalelor secrete ale SRI cu organe de Justiție din România.

P.S.1: Daniel Jones a părăsit Senatul în decembrie 2015, la un an de la publicarea raportului. Jones a fondat o firmă Penn Quarter Group – pe care o conduce. A fondat și un ONG – Advance Democracy, care a jucat recent un rol esențial în alertarea forțelor de ordine asupra site-urilor suspecte că ar fi putut încerca să influențeze alegerile din alte țări. Este membru în Human Rights First (HRF).

P.S.2: Victime colaterale: la 24 iulie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că Polonia a încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când a cooperat cu SUA, permițând CIA să țină și să tortureze arestați pe teritoriul său în 2002-2003. La 31 mai 2018, CEDO a decis că România și Lituania au încălcat, de asemenea, drepturile unor deținuți CIA în 2003-2005, respectiv în 2005-2006.

A consemnat pentru dumneavoastră Vasile Astărăstoae.

/0 Comments/by

Alexandrina, fata de la Cozia, o Ioana D’Arc a Valahiei, legendă din Vâlcea


alexandrina, fata de la cozia

Alexandrina, fata de la Cozia, o Ioana D'Arc a Valahiei, legendă din Vâlcea

Din păcate, nu ştim de ce, nu vrem să transcriem frumos istoria românilor, ca pe o Biblie a noastră, ca pe o carte de bază, prin care să putem, azi, argumenta decisiv de ce acest neam mic raportat la imperiile vecine a reuşit să-şi conserve limba, tradiţiile, religia. O istorie absolut fascinantă, în care principii noştri au jucat un rol esenţial în diplomaţie, în hărţuire militară, în a fi acei ghimpi din spatele tuturor puterilor vecine.

Puteam, foarte bine, avea soarta Bulgariei sau a Serbiei sau a altor naţiuni colonizate şi dispărute de pe hartă secole de-a rândul. De ce Moldova, Valahia şi chiar Transilvania ocupată au reuşit să-şi păstreze identitatea, să aibă acel nucleu de nezdruncinat în faţa maghiarilor, turcilor sau slavilor?

Pentru că, dincolo de istoria privită ca o sumă de evenimente şi de raportări contextuale, am avut eroi, am avut lideri de stat, lideri spirituali, am avut acea putere divină de a rezista şi supravieţui, de a ne impune în momente decisive ale timpului.

Am auzit cu toţii de Ioana d’Arc a francezilor, de exemplu, dar mai puţin ştim de Alexandrina de la Cozia, tot o Ioana d’Arc, dar de-a noastră, botezată de Dimitrie Bolintineanu drept „Fata de la Cozia”.

Mă întreb de ce, dacă nu în istoria naţională, măcar la Vâlcea, în istoria locală, nu vorbim despre această minunată eroină, născută în Jiblea şi care a fost de de departe cel mai bun militar şi căpitan de oşti în timpul lui Vlad Ţepeş.

Alexandrina de la Cozia, rămasă orfană la 16 ani, scapă nevătămată după ce oamenii lui Basarab Laiotă, sprijiniţi de turci, distrug Călimăneştiul. Fata se adăposteşte la Cozia, dar ia o decizie crucială, care o va impune în istorie ca figură emblematică.

După ce pe tron ajunge Vlad Ţepeş, Alexandrina se îmbracă în bărbat şi intră în armata domnitorului. Participă la mai multe lupte şi intră în atenţia lui Vlad atunci când reuşeşte să-i salveze acestuia viaţa chiar pe câmpul de luptă.

Se spune că Ţepeş o cheamă imediat la curte şi, considerând-o bărbat, o întreabă ce moşie doreşte pentru faptele ei de vitejie. Alexandrina îşi dă jos coiful, îşi lasă părul să curgă şi spune cine e. Şocul celor de la curte este de neimaginat, dar Vlad o numeşte căpitan de oaste şi pe loc decide căsătoria ei cu fiul său, dorind să o lase, clar, în fruntea ţării.

Fata de la Cozia este cea care participă la lupte cruciale, turcii şi rivalii basarabeni îi ştiau de frică şi unelteau să o ucidă.

Din păcate, după asasinarea lui Ţepeş, Alexandrina este şi ea luată prizonier, este dezonorată şi ucisă apoi cu sălbăticie, fiind, spun legendele, legată de doi măgari.

O istorie fascinantă despre Ioana d’Arc a Valahiei, pe care, însă, am uitat-o. Graţie lui Dimitrie Bolintineanu şi a câtorva scrieri ale vremii, îi redăm onoarea şi demnitatea unei adevărate eroine a ortodoxismului şi a neamului românesc.

A consemnat pentru dumneavoastră Liviu Popescu via ramnicuvalceaweek.ro.

Fata de la Cozia, de Dimitrie Bolintineanu

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.
– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”

Domnul îl sărută și cu bucurie:
– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?
Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!”

– „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag așa parte;
Plângerile țării brațul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soțioară,
Află că eu însumi sunt o fetișoară!”

La aceste vorbe junele frumos
Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiță dulce ca o fericire.
Domnul se răpeste de mândrețea ei.
– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”

– „Doamne, zise fata, vrei să fiu soție
Unui din ostașii care-mi place mie?
Toți sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc”.

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Și cu o vorbire dulce rugătoare:
– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”

La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la față ca o rozișoară:
– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,
Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”

/0 Comments/by