Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 284 entries already.

Entries by Tudor Urse

Tudor Urse – Aliați sau profitori

13/11/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Din arhiva celui de-al Doilea Razboi Mondial încă se ascund multe documente secrete care ar elucida multe din problemele de astăzi. România deține de asemenea multe asemenea arhive care sunt declasificate dar nu foarte bine distribuite către populație.

De ce, vă întrebați?

Foarte simplu… Pentru că statul nu e interesat ca cetățenii săi sa fie bine informați cu privire la adevărata sa istorie și pentru că relațiile noastre cu aliații noștri de azi ar avea de suferit, și ar trebui rediscutate niște aspecte dure.

Cum ar fi?

Păi să vedem ce avem aici. Vă distribuim astăzi o telegramă semnată de Ion Antonescu către generalul englez Henry Mailtland Wilson, care a fost spre sfârșitul războiului Comandantul Suprem al Aliaților în zona Mediterană și care încerca o forțare a unui asalt similar cu D-Day în Grecia pentru a forța germanii să se retragă mai repede.

Au existat mai multe discuții între Antonescu, britanici și americani pentru a nu cădea în mâinile rușilor după război și pentru a i se păstra suveranitatea țării plătind doar anumite daune Rusiei pe o perioada decisă de comun acord.

Dar veți vedea singuri că aliații noștri nu au fost chiar atât de ajutători precum ni s-a spus. Mai ales britanicii. Se știe deja interesul lui Churchill pentru Grecia și dezinteresul lui total pentru Europa de Est, neavând nici o problemă să cadă în mâna prietenilor ruși. Plus stupoarea și neînțelegerile dintre Churchill și propriul Comandament de Război privind aceste decizii sunt publice. Trebuie doar căutate!

2 aprilie 1944. Telegrama mareșalului Ion Antonescu către generalul britanic Henry Maitland Wilson.

Am primit mesajul dumneavoastră. Vă rog nu cereți unui popor mic, dar viteaz, care de două mii de ani luptă pentru viață, credință și libertate să se dezonoreze și să se distrugă pe sine. Vă rog nu cereți unui soldat cinstit și unui om bătrân să-și sfârșească zilele în umilință. Așa cum dv. luptați pentru Anglia, tot așa lupt și eu pentru patria mea, dar de suferințele, lupta și amenințările sub care noi trăim, d. nu vă puteți da seama. Noi am fost atacați, deși nu am atacat pe nimeni. Ceea ce este al nostru și a fost al nostru de secole, ei ne-au luat. Aliații și prietenii noștri au fost obligați de evenimentele europene din 1940 să ne abandoneze total, lăsându-ne astfel să fim jefuiți de lașii noștri vecini.

Nici unul din marii noștri aliați de atunci nu putea să ne garanteze frontierele noastre reduse ca răspuns la strigătul nostru de alarmă. Alături de Germania am fost nevoiți să ne opunem Rusiei care zilnic ne umilea și ne amenința. Singura țară din lume, care la cererea noastră a fost de acord ca, în împrejurări dificile, să garanteze existența durabilă a națiunii a fost Germania. Când poporul nostru va trebui să moară, nu-i cereți astăzi să acceăte disgrația și desonoarea. Mare și glorios soldat cum sunteți, sunt sigur, veți înțelege. Ajutați-mă să salvez un popor, nu mă forțați să-l arunc în prăpastia fără sfârșit a distrugerii și rușinii. Noi suntem prietenii dv., nu dușmanii dv. Nici un popor, sunt sigur, cu forțele aproape intacte, cum sunt ale noastre, nu ar putea să capituleze și să se retragă din acțiunea în care însăși libertatea și existența lui sunt în joc fără o garanție serioasă pentur zilele care vor veni. Că nu se va comite nici o interdicție în legătură cu acest mesaj, mă bizui pe dv. ca soldat.

ASD, Microfilme SUA, rola 662, cc. 848-849 / Antonescu, mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, vol. III, Editura Nagard, Milano, 1989, pp. 388-389.

Trageți singuri concluziile. Adevărul iese la iveală, până la urmă!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

Ioan Baciu – „Purtător și mijlocitor de cultură și omenie”

29/10/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Ioan Baciu - „Purtător și mijlocitor de cultură și omenie”

Profesorul și publicistul Ioan Baciu (1888 – 1956) s-a născut în comuna Nadeșu Săsesc, județul Mureș. A făcut școala primară în comuna natală, apoi cursurile la liceul german din Sighișoara, liceul ungar din Dumbrăveni și la cel românesc din Blaj, deprinzând o educație multiculturală. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta între 1906 – 1910 ca bursier al Fundației „Gojdu”, obținând licența în limba ungară, latină și germană. Își ia doctoratul în filosofie cu teza despre Elementul miraculos în feeriile lui Ferdinand Raimund, distinsă cu „Magna cum laudae”.

Începea cariera didactică la Budapesta, continuată din 1911 la Brașov până la sfârșitul vieții. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat în armata ungară.

În toamna anului 1918 a făcut parte din comitetul de redacție al ziarului Glasul Ardealului din Brașov, implicându-se în evenimentele legate de Marea Unire, semnând un document referitor la adeziunea românilor din Șchei la Unire. După Unire, a contribuit la integrarea sașilor brașoveni în spațiul lingvistic al noului stat. Împreună cu Michael Teutsch a alcătuit o gramatică a limbii române destinată populației de limbă germană din România, care în 1925 a ajuns la ediția a V-a.

După 1919 devenea profesor de limba germană și latină la Liceul brașovean Andrei Șaguna. A predat limba română la mai multe școli săsești din Brașov, iar la cursurile serale mulți intelectuali, tineri, oameni de afaceri sași au deprins cu ajutorul lui temeinice cunoștințe de limba română.

Numit inspector școlar regional în 1927, a depus mari eforturi pentru obținerea terenului din fața Liceului „Andrei Șaguna” și construirea Casei Profesorilor.

De tânăr a fost activ în viața culturală, științifică și politică a Brașovului, colaborând la Gazeta Transilvaniei și Kronstädter Zeitung (1913 – 1918), ce i-au publicat conferințele și prelegerile, iar din 9 aprilie 1921 devenea membru pe viață al ASTREI.

Preocupările sale de germanistică s-au concretizat în articole consacrate lui Goethe, Schiller, mișcării Sturm und Drang și romantismului german.

A ținut numeroase conferințe despre Goethe, Schiller, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl etc.

Apreciat în mod deosebit de contemporani, atât pentru cultura sa, cât și pentru profilul său moral, a avut prieteni iluștru precum Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu, George Coșbuc, Octavian Goga, Sextil Pușcariu, Hans Eder, Mattis Teutsch, Szemlér Ferenc, Grete, Csáky Copony, Domnița și Vania Gherghinescu ș.a.

Casa sa găzduia serate muzicale și întâlniri literare, în care cărțile, lectura, arta mijloceau relațiile dintre comunități etnice diferite.

Vorbind despre el, Rudolf Pildner von Steinburg îl considera „drept un adevărat purtător și mijlocitor de cultură și omenie”.

Numeroase mărturii fac referire la politețea sa desăvârșită, la bunele sale maniere, la faptul că de multe ori saluta primul persoanele cu care se întâlnea, fie că aceștia îi erau sau i-au fost elevi.

Un alt prieten, Dumitru Gherghinescu Vania, nota: „În paginile de istorie ale Brașovului există câteva figuri singulare, luminoase, de care orașul poate să fie mândru, care trebuie cunoscute, apărate și păstrate: unul este profesorul Baciu… Erudit și modest, civilizat în cel mai larg înțeles al cuvântului, se simțea jignit de orice urâțenie sau brutalitate… Visa o lume ideală, de pace și înfrățire. Viața lui întreagă e dovadă și exemplu.”

Nicolae Iorga – Cuvântare ținută la București despre răpirea Basarabiei (1812)

20/10/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Nicolae Iorga - Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, cu prilejul centenarului pierderii Basarabiei

„Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă”. [1]

„Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit”. [2]

„Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii? – pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam”. [3]

Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912:

„Nu pentru a ‘ofta’, cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. ‘Oftează’ aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, – şi aici nu încape nici o ‘oftare’.

Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, – Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, – atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?

Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 s-au luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel ‘an grozav’, ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.

Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge – ca şi fraţii lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.

Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.

Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.

Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, ‘tineri’, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul ‘bătrân’ şi cel ‘tânăr’ cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!”.

[1] 1912, Neamul românesc pentru popor, anul al III-lea, nr-ele 21-22.

[2] 1909, Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.

[3] Ibidem.

Tudor Urse – Lansarea unui Vis

02/10/2021/0 Comments/in Prezentări, Stiri/by Tudor Urse

Tudor Urse - Lansarea unui Vis

Dragilor, astăzi am urmărit cu multă bucurie lansarea platformei Pământul Strămoșesc.

A fost iniţiată de către domnul doctor Călin Georgescu şi Ovidiu Hurduzeu. Este un proiect de mult timp aflat pe lista acelor iniţiative atât de necesare ţării.

Şi iată că a înflorit la timpul potrivit.

Este o iniţiativă care va relansa tot ce înseamnă meșteșuguri, bresle, producători locali în reţele mici de distribuţie prin care oamenii să poată cumpăra direct de la ei tot ce au nevoie.

„Țelul nostru pe termen mediu și lung este ridicarea României, prin crearea de rețele solide de mici producători și meșteșugari, a unei cooperații moderne ancorate în principiile demnității și cooperării, prin organizarea de activități, inclusiv culturale, care pot ridica poporul din starea de abandon în care se află”, a susținut Călin Georgescu.

Este de asemenea o şansă a noastră să ne unim.

Să ne unim în jurul fermierilor, breslaşilor, meşteşugarilor, proiectelor energiei regenerabile şi a inventatorilor care revoluţionează deja lumea însă nu încă şi România, pentru că nu sunt lăsați.

Prea mult timp au fost călcate în picioare iniţiative necesare economiei ţării.

Prea mult timp deținătorii de putere s-au făcut că plouă în privinţa lor.

Dar totul are un final…

Puteţi participa şi voi activ. Unde ştiţi o mică gospodărie care produce legume sau fructe, o mică firmă care încearcă să îşi vândă dulceţurile, sau un meşteşugar care are nevoie de materiale de lucru sau de un acoperiș de reparat, ajutați-l, promovaţi-l!!

Un exemplu ar fi să scrieţi un mesaj pe site-ul pamantstramosesc.ro în care să le comunicați numele, locaţia, cerinţele şi activitatea persoanei pentru a putea fi ajutată mai bine în promovarea şi lansarea propriului său produs.

Acum e momentul.

E momentul să renaştem!

Să renaştem din propria cenuşă de subjugare economică de până acum!!

Nu. Nu sună doar a vorbe patriotice. Ci pot spune că e ceva mai presus. E o chemare a conştiinţei noastre. E o chemare la faptă.

O conştiinţă adormită până acum…

Haideţi la treaba cu toţii, că e de lucru. Și suntem datori copiilor noștri cu o țară bine rânduită.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!!!

DISTRIBUIŢI!!!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

RRC Podcast – Episodul 13 – 23 august 1944 – Trădare sau salvare națională?

13/09/2021/0 Comments/in Prezentări/by Tudor Urse

RRC Podcast - Episodul 13 - 23 august 1944 - Trădare sau salvare națională?

Vremurile pe care le trăim acum au un precedent. Istoria se repetă mereu.

23 august 1944 este punctul de cotitură al României în care destinul nostru ar fi putut fi altfel. Am fi putut fi mai liberi. Am putut fi lăsați să construim, să redevenim lideri ai Europei.

Ce s-a întâmplat mai exact la data de 23 august 1944 cu România? Ce a condus către acel act? Cine au fost implicați și care au fost consecințele în epocă și mai târziu?

23 august 1939 a fost fantoma care ne-a bântuit și a fost la poarta care urma să se deschidă spre a trăi liberi și deschiși către o lume nouă.

Nu a fost să fie! Destinul ne-a jucat o carte fatidică în care ne-am îngenunchiat propria demnitate, iar astăzi trăim consecințele. Să luăm aminte căci poate fi ultima oară când ne reamintim!

Nu uitați să dați like și subscribe dacă v-a plăcut acest episod, ca să fiți notificați despre episoadele următoare.

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro .

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833 .

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/ .

RRC Podcast – Episodul 12 – Avem meșteri și mici producători chiar lângă noi

28/08/2021/0 Comments/in Prezentări/by Tudor Urse

RRC Podcast - Episodul 12 - Avem meșteri și mici producători chiar lângă noi

Avem meșteri și mici producători chiar lângă noi. E suficient o mică căutare pe google sau un număr de telefon din cadrul unui muzeu și o doamnă sau domn vă pot îndruma în găsirea lor. Ideea este să întrebi și să ai intenția să îi gasești.

Ei muncesc de zor și fac o treabă nemaipomenită de promovare a culturii și tradițiilor românești oră de oră, zi de zi.

Pentru ei există doar o promovare media din când în când și doar la vizite și recepții la nivel înalt. Dar când este să se dea mai departe meseria, parcă lumea se face că plouă. Nu sunt ajutați. Tinerii se pierd pe afară, iar statul chiar îî indeamnă să ia această cale. Când ar trebui păstrați și îndrumați cu sfințenie. Acești meșteri se ajută singuri și rezistă cât pot, dar până la urma e nevoie de cineva să intervină. Altfel, ușor-ușor se pierd… se uită…

Așa că vă scriu cum am avut recent un tur de promovare a anumitor obiective din jurul Râmnicu Vâlcea, iar în cadrul lor am avut și trei opriri de vis cu niște oameni extraordinari. Meșteri și producători a întâia!

Ghid fiind de ceva timp și mutat de un an de zile în Râmnicul Vâlcea m-am preocupat cu crearea de tururi care să includă mici meșteri pe diverse categorii. Doar că nu știam unde să apelez. Cu cine să vorbesc. Și până la urmă tot Dumnezeu mi i-a scos în cale. Știam un opincar de unde cumpărasem un brâu tatălui meu pentru ziua lui acum câțiva ani. Și am dat să îl caut, și tare ușor l-am găsit.

Așa am dat de Nea Ilinca Opincarul.

Cu o barbă lungă, albă ai impresia că îl ai pe Moș Crăciun lângă tine, iar tu redevii copil și stai să îî asculți poveștile la gura sobei. Îmbrăcat din cap până în picioare în port tradițional, mai ales încălțat cu opinci, când începe să vorbească, parcă te hipnotizează.

De la opincile familiei până la opinci făcute din anvelope și chiar fier, Nea Ilinca povestește cum continuă mai departe tradiția meșteșugului opincii, mergând la muzeele satului de prin țară și învățându-i și pe alții cum să le facă.

Modest, cu simțul umorului știe cum să transmită esența poveștii opincii. Mai sunt ca el, dar puțini și pe cale de dispariție. Dar Nea Ilinca e meșterul meșterilor în ale opincăriei. Ultimul de acest fel din Oltenia. Este promovat, însă nu suficient de mult.

Cum îl puteți găsi?

Facebook – Ilinca Alexandru (locuiește în Râmnicu Vâlcea).

Atelierul – Căutați direct Opincărie Râmnicu Vâlcea. Este în direcția de mers spre Cozia.

Mai departe, am ajuns în traseul nostru la Borangic Niculescu. Doamna Niculescu continuă tradiția confecționării iilor și a borangicului de 18 ani. Ne-a explicat diferențele și problemele survenite de pe urma pieței de ii false (made in China) și cele originale.

Se pot vedea în timp real războaiele de țesut cum lucrează la foc continuu pentru pregătirea unor noi ii. Și dacă îi sunați din timp vă pot arăta și cum cresc viermii de mătase – sursa principală a confecționării iei. Au vânzare, dar nu mai merg la târguri datorită dominării pieței made in China și preferă ca omul să intre direct pe site-ul lor și apoi să comande, ori să ajungă la atelierul lor.

Au o producție impresionantă de ii și borangic, de unde puteți alege fără probleme de pe site-ul lor. Sunt singurii din zona Olteniei care lucrează borangicul.

Cum îl puteți găsi?

Facebook – Borangic Niculescu.

Atelierul – Pe drumul spre Horezu, îi găsiți pe partea stângă de mers în satul Bârlogu.

Site – www.borangic.ro

Și ultima noastră oprire a fost în Horezu. Oraș în patrimoniul UNESCO de unde te aștepți să ai meșteri la tot pasul. Nu e chiar așa. Sunt puțini meșteri reali în oraș, iar restul au produse made in China. Deci mare grijă pe unde vă opriți!

Unul unde trebuie neapărat să vă opriți este Ion Paloș.

Nu era când am ajuns noi inițial. Însă a venit în cel mai scurt timp posibil, doar ca să ne facă o demonstrație. Timpul lui este prețios și este pe fugă, fără oprire aproape. Din discuțiile cu el afli că pe la el au trecut președinți, miniștri etc., dar foarte puțini tineri să deprindă meserie.

Ca să deprinzi meșteșugul olăritului îți ia cam patru ani, iar mulți absolvenți de arte plastice sunt furați de alte meserii mai bănoase și mai căutate. Cu toate că și din aceasta se câștigă, dar nu este la modă, cum se zice…

Ca meșteri olari adevărați, din ce ne-a spus domnul Paloș, mai sunt doar 24 în toată țara!!!

Știe ce vorbește, mai ales că e din branșă. La plecare, am vrut să îi achităm pentru demonstrația și timpul acordat dar a refuzat. Ne-a spus că o face din plăcere și oricum clientul va cumpăra ceva văzând cum lucrează.

Printre alți olari adevărați, când mai treceți prin zonă, puteți opri la Ceramică Pietraru și Satul Olari. Acolo mergeți din casă în casă și cumpărați câte ceva diferit.

Cum îl puteți găsi?

Facebook – Atelier Ceramica Palosi Horezu.

Atelierul – Tudor Vladimirescu, nr. 15 (e strada principală pe partea stângă în direcția de mers spre cule).

În încheiere putem spune că toți acești oameni câștigă de pe urma vocației și preferă ca oamenii să treacă pe la atelierul lor, unde vor descoperi arta meșteșugului adevărat, cât încă a mai rămas.

Așa că pentru cei interesați, ne puteți da un mesaj pe pagina de facebook – Liv Tu Visit Your City pentru un circuit cu meșteri, iar de acolo vă aștept la Vâlcea!

Să le batem pragul împreună!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

Vasile Astărăstoae – Serviciile secrete și drepturile omului

16/08/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Vasile Astărăstoae - Serviciile secrete și drepturile omului

Istoria ne arată cât de periculoasă este pentru societate acordarea de puteri sporite serviciilor secrete. Filmul The Report (2019) ne prezintă o astfel de situație. Faptele sunt reale, mai mult sau mai puțin cunoscute.

Imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, oficialii administrației Bush au decis să trateze atacurile ca acte de război. A apărut întrebarea firească: cei prinși vor fi tratați ca prizonieri de război? Funcționarii Administrației, inclusiv avocatul Departamentului Justiției, John Yoo, au recomandat clasificarea lor ca „deținuți” și, prin urmare, în afara protecției Convențiilor de la Geneva sau a oricărei alte legi interne sau internaționale și să fie încarcerați în închisori speciale administrate de servicii secrete. La 17 septembrie 2001, președintele Bush a semnat o directivă (încă clasificată), care oferea CIA puterea de a închide în secret și de a interoga deținuții.

Astfel, a apărut programul „Enhanced interrogation techniques” (EIT) sau „enhanced interrogation”, eufemisme pentru tortură. Termenii nu erau originali. Prima utilizare a unui termen comparabil cu „interogarea îmbunătățită” a fost într-o notă din 1937 a șefului Gestapo, Heinrich Müller, care a alcătuit sintagma „Verschärfte Vernehmung” pentru a descrie supunerea la frig extrem, privarea de somn, suspendarea în poziții dureroase și epuizarea deliberată printre alte tehnici.

CIA a contactat doi psihologi (John „Bruce” Jessen și James Mitchell) pentru a dezvolta tehnici alternative de interogare dure. Cu toate că niciunul dintre cei doi psihologi nu avea experiență si expertiză în efectuarea interogatoriilor, au acceptat și au fost plătiți cu 1000 de dolari pe zi plus cheltuieli, scutiți de taxe, realizând, în final, venituri de peste 80 milioane de dolari. Metodele propuse și utilizate au inclus bătaia, legarea în poziții contorsionate, supunerea la zgomot asurzitor, perturbarea somnului, privarea de somn până la punctul de halucinație, lipsire de mâncare și/sau apă, neacordarea îngrijirii medicale pentru răni, tortura cu apă, umilința sexuală, supunerea la căldură extremă sau frig extrem, plasarea în cutii mici de tip sicriu, experimente medicale non voluntare („rehidratare rectală”, „reanimare cu lichid rectal” și „hrănire rectală” etc.) Majoritatea metodelor erau declarate crime de război încă din 1948. De exemplu, Statele Unite, după cel de-al Doilea Război Mondial, au pus sub acuzare pentru astfel de fapte oficiali militari japonezi și naziști și au obținut pedeapsa cu moartea. În plus, din 1930, Statele Unite au definit privarea de somn ca fiind o formă ilegală de tortură.

Oficialii americani, Administrația Prezidențială și liderii Congresului au aprobat programul secret. Cu excepții notabile: în mai 2002, Președinta Comitetul de Informații al Camerei, Jane Harman, s-a opus programului, iar Philip Zelikow, consilier al Condoleezzei Rice, a scris un Memoriu în care a contestat tortura și documentele justificative ale Departamentului de Justiție, considerându-le greșite atât legal și moral, cât mai ales politic. El a avertizat că tehnicile de interogatoriu încalcă legislația SUA și ar putea conduce la urmăriri penale pentru crime de război. Administrația Bush a încercat să strângă toate copiile memoriului lui Zelikow și să le distrugă. În acea perioadă, American Psychological Association (APA) a colaborat cu administrația Bush (în secret) pentru a scrie justificări legale și etice pentru tehnicile de interogare, deși Human Rights First (HRF) și Physicians for Human Rights (PHR) afirmau că aceste tehnici constituie tortură și că încălcă legile americane și internaționale.

În 2008, s-a aflat că, începând cu 2005, CIA a distrus videoclipuri, care înfățișau prizonierii interogați sub tortură. Existând suspiciuni cu privire la motivația acestei decizii Comitetul pentru Informații ale Senatului din SUA (SSCI) a decis cu vot cvasi-unanim (14 pentru și o abținere) declanșarea unei anchete. Lucrurile au stagnat până în a doua jumătate a anului 2009 (din cauza piedicilor puse de CIA). Exasperat, senatorul Jay Rockefeller președintele Comitetului de Informații al Senatului l-a adus în fruntea echipei de anchetatori pe Daniel J. Jones (care a fost menținut și de următoarea președintă a Comitetului, senatoarea de California, Dianne Feinstein). Jones era licențiat în științe la Elizabethtown College, Johns Hopkins University, licențiat al Kennedy School of Government, Harvard University. După facultate, a lucrat ca profesor la Teach For America (un program al AmeriCorps). Apoi, a petrecut patru ani ca investigator FBI înainte de a se alătura echipei de anchetatori a Senatului SUA. El a petrecut peste o jumătate de deceniu studiind peste 6,3 milioane de pagini de documente clasificate și elaborând, în final, un raport de peste 7000 de pagini (clasificat).

Pe 9 decembrie 2014, a fost făcut public un document de 525 de pagini, care conține concluziile cheie și un rezumat executiv al raportului. Raportul a concluzionat că tehnicile de interogare erau mult mai vicioase și răspândite decât CIA a raportat anterior; că „brutalitatea, necinstea și violența aparent arbitrară au adus uneori chiar și pe angajații CIA în momente de chin”. Raportul spunea că oficialii CIA angajați în EIT și-au înșelat superiorii, Casa Albă, membrii Congresului și chiar uneori pe colegii lor despre modul în care se derulează programul de interogare și ce a obținut. Rezumatul executiv listează 20 de concluzii cheie între care: utilizarea de către CIA a tehnicilor sale de interogare îmbunătățite nu a fost un mijloc eficient de a dobândi informații sau de a obține cooperarea dintre deținuți; interogatoriile deținuților CIA au fost brutale și mult mai grave decât cele raportate de CIA pentru factorii de decizie; CIA a furnizat în mod repetat informații inexacte către Departamentul de Justiție, împiedicând o analiză juridică adecvată a Programului de detenție și interogare a CIA; CIA a evitat sau a împiedicat activ supravegherea de către Congres a programului. CIA a coordonat publicarea informațiilor clasificate către mass-media, inclusiv informații inexacte, privind eficacitatea tehnicilor de interogare îmbunătățite ale CIA. Deținuții CIA au fost supuși unor tehnici de interogare coercitive, care nu au fost aprobate de Departamentul Justiției sau nu au fost autorizate de sediul CIA; CIA a marginalizat și a ignorat numeroase critici interne cu privire la funcționare.

Programul EIT nu numai că nu a adunat nicio informație unică și utilă, ci a împiedicat, de fapt, obiectivul SUA de a-i judeca pe arhitecții atacurilor din 11 septembrie. EIT a împiedicat cursul juridic și a subminat poziția internațională a SUA. În ceea ce privește impactul mediatic al Raportului, Jones declara „Am apărut pe prima pagină, literalmente în toată lumea, dar a durat 24 sau 48 de ore – și apoi poof, a dispărut.” În plus, Google, Facebook au blocat multe comentarii legate de Raport. Niciun agent CIA nu a fost urmărit penal pentru crime de război.

În concluzie, intervenția serviciilor secrete în câmpul Justiției nu poate să conducă decât la abuzuri și încălcarea drepturilor omului. Sper să înțeleagă acest lucru și aparătorii protocoalelor secrete ale SRI cu organe de Justiție din România.

P.S.1: Daniel Jones a părăsit Senatul în decembrie 2015, la un an de la publicarea raportului. Jones a fondat o firmă Penn Quarter Group – pe care o conduce. A fondat și un ONG – Advance Democracy, care a jucat recent un rol esențial în alertarea forțelor de ordine asupra site-urilor suspecte că ar fi putut încerca să influențeze alegerile din alte țări. Este membru în Human Rights First (HRF).

P.S.2: Victime colaterale: la 24 iulie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că Polonia a încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când a cooperat cu SUA, permițând CIA să țină și să tortureze arestați pe teritoriul său în 2002-2003. La 31 mai 2018, CEDO a decis că România și Lituania au încălcat, de asemenea, drepturile unor deținuți CIA în 2003-2005, respectiv în 2005-2006.

A consemnat pentru dumneavoastră Vasile Astărăstoae.

Alexandrina, fata de la Cozia, o Ioana D’Arc a Valahiei, legendă din Vâlcea

08/08/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Alexandrina, fata de la Cozia, o Ioana D'Arc a Valahiei, legendă din Vâlcea

Din păcate, nu ştim de ce, nu vrem să transcriem frumos istoria românilor, ca pe o Biblie a noastră, ca pe o carte de bază, prin care să putem, azi, argumenta decisiv de ce acest neam mic raportat la imperiile vecine a reuşit să-şi conserve limba, tradiţiile, religia. O istorie absolut fascinantă, în care principii noştri au jucat un rol esenţial în diplomaţie, în hărţuire militară, în a fi acei ghimpi din spatele tuturor puterilor vecine.

Puteam, foarte bine, avea soarta Bulgariei sau a Serbiei sau a altor naţiuni colonizate şi dispărute de pe hartă secole de-a rândul. De ce Moldova, Valahia şi chiar Transilvania ocupată au reuşit să-şi păstreze identitatea, să aibă acel nucleu de nezdruncinat în faţa maghiarilor, turcilor sau slavilor?

Pentru că, dincolo de istoria privită ca o sumă de evenimente şi de raportări contextuale, am avut eroi, am avut lideri de stat, lideri spirituali, am avut acea putere divină de a rezista şi supravieţui, de a ne impune în momente decisive ale timpului.

Am auzit cu toţii de Ioana d’Arc a francezilor, de exemplu, dar mai puţin ştim de Alexandrina de la Cozia, tot o Ioana d’Arc, dar de-a noastră, botezată de Dimitrie Bolintineanu drept „Fata de la Cozia”.

Mă întreb de ce, dacă nu în istoria naţională, măcar la Vâlcea, în istoria locală, nu vorbim despre această minunată eroină, născută în Jiblea şi care a fost de de departe cel mai bun militar şi căpitan de oşti în timpul lui Vlad Ţepeş.

Alexandrina de la Cozia, rămasă orfană la 16 ani, scapă nevătămată după ce oamenii lui Basarab Laiotă, sprijiniţi de turci, distrug Călimăneştiul. Fata se adăposteşte la Cozia, dar ia o decizie crucială, care o va impune în istorie ca figură emblematică.

După ce pe tron ajunge Vlad Ţepeş, Alexandrina se îmbracă în bărbat şi intră în armata domnitorului. Participă la mai multe lupte şi intră în atenţia lui Vlad atunci când reuşeşte să-i salveze acestuia viaţa chiar pe câmpul de luptă.

Se spune că Ţepeş o cheamă imediat la curte şi, considerând-o bărbat, o întreabă ce moşie doreşte pentru faptele ei de vitejie. Alexandrina îşi dă jos coiful, îşi lasă părul să curgă şi spune cine e. Şocul celor de la curte este de neimaginat, dar Vlad o numeşte căpitan de oaste şi pe loc decide căsătoria ei cu fiul său, dorind să o lase, clar, în fruntea ţării.

Fata de la Cozia este cea care participă la lupte cruciale, turcii şi rivalii basarabeni îi ştiau de frică şi unelteau să o ucidă.

Din păcate, după asasinarea lui Ţepeş, Alexandrina este şi ea luată prizonier, este dezonorată şi ucisă apoi cu sălbăticie, fiind, spun legendele, legată de doi măgari.

O istorie fascinantă despre Ioana d’Arc a Valahiei, pe care, însă, am uitat-o. Graţie lui Dimitrie Bolintineanu şi a câtorva scrieri ale vremii, îi redăm onoarea şi demnitatea unei adevărate eroine a ortodoxismului şi a neamului românesc.

A consemnat pentru dumneavoastră Liviu Popescu via ramnicuvalceaweek.ro.

Fata de la Cozia, de Dimitrie Bolintineanu

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.
– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”

Domnul îl sărută și cu bucurie:
– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?
Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!”

– „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag așa parte;
Plângerile țării brațul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soțioară,
Află că eu însumi sunt o fetișoară!”

La aceste vorbe junele frumos
Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiță dulce ca o fericire.
Domnul se răpeste de mândrețea ei.
– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”

– „Doamne, zise fata, vrei să fiu soție
Unui din ostașii care-mi place mie?
Toți sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc”.

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Și cu o vorbire dulce rugătoare:
– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”

La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la față ca o rozișoară:
– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,
Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”

Inginerul Gheorghe Pănculescu a fost cunoscut în lume, dar anonim în România și a „construit” Turnul Eiffel

08/07/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Inginerul Gheorghe Pănculescu a fost cunoscut în lume, dar anonim în România și a „construit” Turnul Eiffel

În studiul apărut la Paris despre turnul Eiffel, publicat în 1889, Gustave Eiffel face o dezvăluire măgulitoare la adresa unui priceput inginer român. El spune că vestitul simbol al Parisului, bineînțeles al Franței întregi, nu ar fi putut fi ridicat atât de repede, în numai doi ani și patru luni, dacă cu un deceniu înainte de inaugurare un român nu ar fi realizat un proiect ingineresc revoluționar.

Studiul a fost intitulat „Communication sur les travaux de la tour de 300 m” și din el reiese faptul că Turnul Eiffel a fost construit cu ajutorul unui sistem tehnic inventat de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1922). În 1869, Gheorghe Pănculescu, absolvent al Politehnicii din Zürich, a fost recomandat lui Eiffel de către nimeni altul decât Vasile Alecsandri. La început, Eiffel l-a angajat în cadrul întreprinderii pe care o conducea, însă Pănculescu s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni specialişti, un adevărat as în ce priveşte probleme de rezistenţa materialelor, calcule şi dimensionări. Gheorghe Pănculescu a ajuns la un moment dat să conducă cel mai important departament al firmei lui Eiffel. Apoi a fost detaşat în România, revenind astfel temporar în ţară. Românul i-a atras atenţia francezului după ce a realizat planurile pentru executarea drumului feroviar Predeal-Ploieşti, construcţie finalizată de un asociat al lui Eiffel, Gouilloux. Pănculescu a inventat atunci pentru francezii ce lucrau la drumul prahovean un sistem special ce utiliza o nouă metodă de montare a şinelor pe traverse în afara spaţiului căii ferate. Cu metoda minune a românului s-a reuşit terminarea liniei în mai puţin de un an. Faptul a atras atenţia lui Gustave Eiffel, care a decis să vină la faţa locului, vizitându-l pe Pănculescu, care l-a şi găzduit la Vălenii de Munte.

Eiffel i-a povestit lui Pănculescu despre planul său de a înâlța turnul Eiffel

Succesul inginerului român i-a atras atenția lui Eiffel, astfel că l-a făcut să vină în România. A sosit la Ploiești în mai 1879 și s-a convins la fața locului de modul cum a decurs aplicarea sistemului iniţiat de Pănculescu. Românul l-a găzduit pe celebrul inginer francez la Văleni, în casa pe care o va cumpăra Nicolae Iorga peste 30 de ani. Una peste alta, inginerul francez a făcut gripă şi a trebuit să stea chiar zece zile în locuinţa prietenului său, Gheorghe Pănculescu, în imobilul care mai târziu avea să fie Muzeul Iorga. Astfel că, Eiffel i-a vorbit lui Pănculescu în premieră despre proiectul său de a înălţa un turn ieşit din comun, denumindu-l „Turnul Eiffel”. Oaspetele românului i-a mărturisit că ar putea folosi ideea sa, aceea de a folosi subansamble metalice confecţionate la sol pe care să le monteze apoi sus. Poveşti locale spun că Pănculescu i-a prezentat tehnica sa la faţa locului, mai precis pe două căruţe. Pus în aplicare, proiectul lui Pănculescu a dus la monumentala construcţie. Specialiştii vremii au fost chiar uimiţi de rapiditatea prin care, cu ajutorul a 300 de muncitori, au fost montate mai bine de 12.000 de subansamble în timpul record de numai 11 luni, un lucru senzaţional la acea vreme! Astfel în casa lui Iorga (de mai apoi) de la Văleni s-au pus bazele şi s-a hotărât tehnologia ce avea să fie utilizată la construcţia Turnului Eiffel. Ca o coincidenţă, Eiffel şi Pănculescu au decedat în acelaşi an, 1922. Trebuie amintit şi faptul că după isprava cu Eiffel, Gheorghe Pănculescu a fost numit inspector general al Căilor Ferate Române.

A fost apreciat în Franța, dar necunoscut în România (în mediul științific)

Surse româneşti susţin chiar că profesorul român Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a fost unul dintre românii care a cercetat acest lucru. El s-a deplasat în mod special în Franţa pentru a studia „cât de cunoscut este aportul inginerului român”. El a constat şi ceea ce Simion Săveanu consemna cu ani în urmă. „A fost găsit acel studiu (de care am amintit mai sus – n. red.) şi intitulat ‘Communication sur les travaux de la tour de 300 m’ şi în care Eiffel îl menţionează pe inginerul Gheorghe Pănculescu”, scrie Simion Săveanu. Referinţe în acest sens apar şi în ziarul Flamura Prahovei. Mai mult, un film postat de un inginer francez arată că între proiectele lui Eiffel s-a aflat şi podul de la Ungheni de peste Prut. El arată că, în mai 1990, un milion şi jumătate de români au strigat „Unire” pe podul imaginat şi construit de Eiffel. În ce-l priveşte pe priceputul tehnician român, foarte târziu, din 15 septembrie 2004, o şcoală din Vălenii de Munte datând din 1774 a primit numele de „Şcoala de Arte şi Meserii Gheorghe Pănculescu”, în semn de recunoaștere a geniului inventatorului născut în oraşul lor.

Oțelul românesc are o legendă cu care se mândrește a fi construit în întregime faimosul Turn Eiffel – „made in Reșița România”

Să ne amintim şi de o legendă ce circulă în țara noastră de decenii. Şi anume că întregul oţel construit la înălţarea Turnului Eiffel a fost turnat la noi.

„Se spune că niturile au fost turnate la Govăjdia, lângă Hunedoara, deoarece Franţa nu avea siderurgie în anii 1800. Extracţiile de minereu de fier au început în anii 1820 în zona Teliuc, Ghelari, care au pus baza construcţiei turnului Eiffel ce a fost finalizat şi inaugurat în 1889. Vă spun sigur, întrucât am copilărit 14 ani în Hunedoara: baza structurii turnului a fost construită cu oţel de Reşiţa, este adevărat.”

Adrian Boeriu.

Iar Georgeta Panaitescu Iaz coroborează cele relatate de Boeriu:

„Am învăţat despre asta la facultate! Profesia mea este de inginer turnător, iar printre primele lucruri predate la cursul de Turnarea Metalelor a fost faptul ca Turnul Eiffel e de fapt făcut în România, la Reşiţa!”

Ion Bocioacă le contrazice pe toate acestea, însă, în cartea sa despre inginerul Pănculescu.

„Sunt 18038 bare şi 2.5 milioane de nituri. Compania Eiffel a folosit oţelul în tehnologia Puddel.”

Nicolae Dani, care a făcut liceul în Reşiţa spune:

„Cu siguranţă Govăjdia este locul unde s-au produs unele elemente pentru turnul Eiffel. Furnalul a fost primul cu flux continuu din Europa şi al doilea pe plan mondial. Normal că francezii nu vor recunoaşte acest lucru. Francezii sunt un popor care nu dau şi nu vor să dea dreptate străinilor niciodată, cred că ţine de mândria lor.”

Mai mult, se spune că pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: „Made în Reşiţa – România”.

Sursă: identitatea.ro.

Tudor Urse – Sărbătoarea Sânzienelor, Drăgaica și nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

24/06/2021/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Tudor Urse - Sărbătoarea Sânzienelor, Drăgaica și nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Astăzi este 24 iunie, sărbătorim Sânzienele, sau Drăgaica, dar și nașterea Sfântului Ioan Botezătorul în tradiția creștin-ortodoxă. În acest articol vom vedea ce înseamnă această sărbătoare la început de anotimp estival, ce este bine să facem și ce nu, care este originea acestei sărbători.

Cine sunt Sânzienele

Sărbătoarea Sânzienelor vine la câteva zile după solstițiul de vară, când noaptea este cea mai mică în comparația cu ziua, are cele mai puține ore, începând să crească cu un minut în fiecare zi până la echinocțiul de toamnă când noaptea este egală cu ziua în număr de ore, apoi scade numărul de ore ale zilei până la solstițiul de iarnă și tot așa mai departe.

Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult al soarelui, iar pe alocuri, sărbătoarea se mai numeşte şi „Cap de vară”. În imaginaţia populară, Sânzienele sunt nişte fete frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea, dansând.

Potrivit etnologului Marcel Lutic „ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc”.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită și „Amuțitul cucului”, deoarece aceasta pasăre cântă doar trei luni pe an, oprindu-se de cele mai multe ori pe 24 iunie, de această sărbătoare. Daca încetează cucul să cânte înainte de Sânziene, se spune în popor că vara va fi una secetoasa.

Biserica Ortodoxă serbează de obicei ziua morții sfinților, ca ziua lor de naștere. Numai Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul fac excepție de la această regulă; ei au privilegiul de a li se sărbători atât zămislirea (23 septembrie, 9 decembrie) și nașterea (8 septembrie, 24 iunie), cât și alte evenimente din viața lor (Bunavestire, Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul).

Sub denumirea de „Sânziene”, se identifică trei elemente care au o strânsa legatură între ele. Primul dintre acestea se referă la zânele bune care sunt foarte harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie. Al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma datei de 24 iunie, flori care au numeroase atribute divinatorii și sunt substitute vegetale ale zânelor cu același nume, iar ultimul element vizează chiar sărbătoarea din această zi.

Sanzienele sunt descrise de catre popor ca niște zâne formidabil de frumoase ale câmpului, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii și care dau puteri deosebite florilor care în preajma acestei date devin plante de leac.

Ziua în care se sărbătoresc Sânzienele este considerată sfântă, în care nimeni nu lucrează cât soarele se află pe cer. Această sărbătoare este în tradiția populară o ocazie perfectă de a sărbători soarele și muncile agricole specifice verii.

Ce este corect să facem?

În noaptea ce precede această zi (miercuri spre joi) minunile sunt posibile, forțele benefice, dar și cele negative ajung la apogeu. Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, tămăduiesc bolnavii și apăra semănăturile de grindină.

Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul are un temei biblic, pentru că evenimentul amintit este consemnat de Sfântul Evanghelist Luca cu amănunte în Evanghelia Sa. Nașterea aceasta a avut loc cu șase luni înainte de cea a lui lisus Hristos. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV-V, când se fixează definitiv și data Crăciunului.

Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie, se pare că a fost instituită după unii cercetători, spre a înlocui sărbătorile păgâne, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstițiului de vară (22-23 iunie).

Deși sunt asociate sărbătorii creștine a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a Aducerii Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele își au originea într-un străvechi cult solar. Denumirea este preluată probabil, de la Sancta Diana, zeița silvestră, echivalenta tracă a zeiței Bendis.

Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate populația din munți să se fi întâlnit la momentele solstițiale (Sanzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui. Megaliții din Munții Călimani pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii în acest sens.

În multe locuri din țara noastră, în noaptea de Sânziene se aprind focuri pe dealuri, iar în anumite sate oamenii umblă cu făclii aprinse, înconjurându-și casa și ogoarele. Spre dimineață, băieții umblă prin sat și aruncă cununițe de sânziene în curțile fetelor de măritat. De asemenea, se spune că în noaptea de Sânziene, se deschid porțile cerului și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană, motiv pentru care în multe locuri din țară se pomenesc cei adormiți.

O altă tradiție presupune ca cununa să fie aruncată pe colţul casei. Fata venea să o ia a doua zi dis-de-dimineaţă. Ea ducea cununa în ocolul vitelor şi, cu ochii închişi, o dădea de mâncare unei vite. După cum arăta această vită avea să arate şi viitorul soţ.

În noaptea de 23 iunie, fetele obișnuiesc să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite îşi înfăşurau mijlocul cu flori de sânziene, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spală pe cap, în această zi cu fiertură de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele și nevestele se scaldă în ape curgătoare, iar pentru a se umple de fertilitate, femeile trebuie să se tăvălească dezbrăcate în rouă, dimineața, înainte de răsăritul Soarelui.

Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. În tradiţia populară, se credea că, odată cu drăgaicele, juca şi soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei. În ziua de Sânziene nimeni nu are voie să lucreze.

Gospodarii încearcă să afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sânziene. În seara din ajunul sărbătorii agață cununi de Sânziene la colțul casei orientat către răsărit și dacă, a doua zi, în coronițe este prins păr de la anumite animale sau puf/ pene de la păsări consideră ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Ce nu este corect să facem?

Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, Sânzienele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gură. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

Ceremonialul cuprinde apoi întreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu, pe care îl așază pe grindă, în șură. Ei speră ca până la acea înălțime se li se adune grânele. Bătrânii vorbesc că, în noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau o ia razna.

De asemenea, cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat. Așa grăit-au tradițiile.

Acestea fiind spuse, să sărbătorim Sânzienele cum se cuvine, să avem forță, lumină, sănătate și noroc în această vară și în toate care vor să vină!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru