Articole despre valorile românești.

Ion Coja – Maghiarilor le trebuie o oglinda buna

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/134064.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/134064.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”flip-x”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”De ce refuza UNGURII sa-si accepte istoria, asa cum si-au facut-o!?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][vc_column_text css=”.vc_custom_1550176861767{margin-bottom: 0px !important;}”]Catastrofa de la Mohacs, din 1526 a fost urmata vreme de aproape doua secole de o crunta ocupatie turceasca (atunci cand „mareata” Ungarie a fost transformata intr-un biet Pasalic turcesc!). A urmat apoi momentul 1848-1849, cand lupta pentru libertate, dar si nejustificata… ambitie de neam mic, cu pretentii de cuceritor al altor neamuri (!), a fost inabusita de armatele unite ale Habsburgilor si ale tarului Rusiei, avand si adeziunea tacita de simpatie a romanilor, slovacilor, sarbilor, croatilor, slovenilor etc.

A urmat apoi destructurarea fantomei „Ungaria istorica(?!)” prin Tratatul (prezentat de unguri drept… diktat) de la Trianon. Au urmat, dupa adevaratul Diktat antiromanesc de la Wiena si dupa teribilul al doilea razboi mondial, cele 4-5 decenii de dominatie sovietica si de… impaciuitor comunism Kadarist, precedat de reprimarea sangeroasa a rascoalei din octombrie 1956. Au fost „catastrofe” proprii ale ungurilor care au acutizat in permanenta constiinta de „popor parasit”… metafora lansata de cel mai mare agitator al Istoriei Europei Centrale – Petofi Sandor (Dar oare, numai ei, ungurii, au fost atunci victime, dupa inventia „Ungariei Mari” si a Revolutiei bolsevice de la Budapesta din 1918?) – asa a aparut, in mijlocul Europei, bomba bolsevica „Republica Sovietica Ungaria”, care era preconizata de Lenin si de ucenicul sau Bela Kuhn drept modelul ce urma sa explodeze… in intregul viitor lagar comunist, inclusiv Romania!

Spre cinstea ei, Armata Romana a pus capat republicii bolsevice maghiare, cucerind Budapesta.

„Cine ar putea sa conteste insa vreodata capacitatea de a rezista si desavarsita arta de a ‘supravietui’ a acestui popor?” scrie admirabil Paul Lendvai. Fiecare cu „durerile lui!”, dar au avut UNGURII puscariile socialiste staliniste de la Aiud, Gherla, Sighet, Pitesti etc., si „Scoala” de reeducare tragica de la Canalul Dunare-Marea Neagra? Si, in ciuda secolelor de dominatie straina, caci si Habsburgii plus garzile grofilor unguri in Ardeal, puteau fi in Romania usor „asimilati”, prin metode si „politici”, cu… asupritori sovietici! Si totusi ungurii au fost capabili sa-si pastreze – tocmai in Transilvania… Mare (unde, la o populatie de aproape 6 milioane, majoritatea Romani, ungurii fiind sub 2 milioane, cu secui cu tot!) – si sa-si dezvolte propria identitate nationala. Dragostea lor fierbinte de patrie (in fapt, de Marea Lor Ungarie, in care, incredibil, ungurii erau mai putin de… jumatate!) a fost aceea care le-a dat forta ca, stransi intre germani si slavi (dar unde erau cei aproape 4,5 milioane de romani din Transilvania?), lipsiti de „rude” si izolati de restul lumii prin „zidul chinezesc” al limbii lor singulare (doar prin atat?) sa supravietuiasca si sa treaca de catastrofe…

Una dintre cheile pentru intelegerea ascensiunii si prabusirii Ungariei, de la descalecat pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial, dar si pentru intelegerea succesiunii precipitate a rasturnarilor de situatie dintre 1920 si 1990, o furnizeaza pilduitor… chiar invataturile din jurul anului 1030 (redactate probabil de un preot german) ale primului rege crestin din dinastia Arpad, devenit in Legenda – Stefan cel Sfant, catre fiul sau:

„O tara care are limba numai de un fel si obiceiuri numai de un fel este slaba si neputincioasa. De aceea, fiul meu, iti poruncesc sa te intalnesti cu ei si sa te porti cuviincios cu ei, pentru ca lor sa le fie mai placut a zabovi la tine decat altundeva, caci de vei distruge cele construite de mine, de vei imprastia cele adunate de mine, atunci, fara indoiala, stapanirea ta de mare paguba va avea parte.” (Dar au respectat urmasii sai acea porunca istorica de bun simt? Nici pomeneala!)

Inca din secolul al Xl-lea, la invitatia dinastiei, au fost dusi germani in Ungaria de Sus si in Transilvania. De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit, ca sa zicem asa, nu numai popoarele nomade ca, de pilda, pecenegi si cumani, ci si nemti si slovaci, romani si sarbi, croati si evrei. Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare — trecute sub tacere de istoriografii nationalisti — este acela ca fauritorii mitului national, mult cantatii eroi si „titani ai razboaielor cu turcii, conducatorii politici si militari ai luptei pentru libertate impotriva Habsburgilor, plus unele figuri proeminente ale literaturii si stiintei” au fost, in intregime sau partial, cetateni de origine… germana sau croata, romana, slovaca sau sarba.

In vremea imparatului Iosif II, maghiarii de-abia de formau o treime din populatia de-atunci a Ungariei, dar… brusc, in cateva decenii pana in 1910 au atins o pondere de 54,5 la suta, ceea ce, fara indoiala, inseamna ca putem vorbi de o… dinamica… statistica de-a dreptul senzationala a asimilarii lingvistice si politice in vechea Ungarie. Daca nu cumva…

Potrivit datelor statistice, numarul germanilor proaspat convertiti la hungarism depasea 600 000, iar cel al slovacilor asimilati si al evreilor deveniti maghiari pare sa fi fost tot de cate o jumatate de milion. In general, se apreciaza ca, inca inainte de Primul Razboi Mondial, ponderea in Ungaria a germanilor, slavilor,romanilor si evreilor asimilati, reprezenta aproape o treime (!) din maghiarimea certificata statistic. Ideea fixa… ungureasca de stat, inclusiv presiunea asupra nationalitatilor – facuta sub semnul unei viziuni total nerealiste (de peste 30 milioane maghiari!) despre rolul viitor al unui… mare imperiu al coroanei lui Stefan in spatiul dunarean – , nu ar fi avut un caracter rasist, ci doar unul… cultural.

Oricarui om care… se declara ungur i se promitea, mincinos, ca avea… aceleasi sanse de a promova. In aceasta a constat, desigur, si sansa acelor evrei mai „descurcareti” care, ca unguri evrei, s-au identificat voluntar, inca din timpul revolutiei de la 1848 cu… miscarea nationala maghiara (O, Doamne!) iar in deceniile urmatoare mai ales cu limba si cultura maghiara. Pe de alta parte, Ungaria avea nevoie de oameni loiali, care sa mareasca ponderea elementului unguresc in interiorul… provinciilor coroanei lui Stefan si in acelasi timp sa fie gata sa preia „franele” in domeniile economiei si al finantelor, precum si in profesiunile liberale, constata excelentul istoric P. Lendvai!

Raportul (unic in felul lui!) cand peste 10% dintre evrei erau si maghiari… a marcat revirimentul economic si cultural din deceniile de dupa compromisul cu Austria (1867). Destinul evreimii dispuse sa se lase asimilata tine de capitolele stralucite si apoi, mai ales dupa ocupatia germana din 1944, de capitolele cele mai intunecate ale istoriei ungare. A fost una dintre consecintele absurde si totusi logice de asteptat ale legislatiei antievreiesti promovate de statul sovin faptul ca multe dintre marile talente, printre care vreo sapte-opt laureati ai Premiului Nobel, si-au conirmat reputatia nu in patria lor „natala”, ci mai ales in Marea Britanie, Italia sau Statele Unite, care si-au valorificat acolo succesele lor in stiinta si arta, in finante si industrie.

Revenind, dupa casatoria in anul 996 a lui Stefan cu printesa bavareza Gisela, raportul dintre unguri si germani a fost si el in unele privinte un unicat. La Curtea primului rege al Ungariei, preotii, cavalerii si nobilii germani veniti in suita Giselei au jucat un rol de prim-plan.

Succesorii sai din dinastia arpadiana au incurajat si ei formarea de mari colonii germane, ceea ce l-a facut pe un istoric maghiar din secolul al XIX-lea sa spuna: „Ungurii au creat statul; germanii, orasele.” Orasele libere regale dominate de burghezia germana au ramas neatinse de razboaiele cu turcii. In timp ce regii unguri au implantat primele grupuri mari de germani in partile de nord ale tarii si pe sasi in Transilvania, Habsburgii aduc si in secolul al XVIII-lea colonisti mai ales in regiunile Backa si Banat. Privilegiile acordate, inclusiv in Transilvania, cetatenilor germani au trezit suspiciuni nu doar in majoritatea romaneasca, dar si in randul ungurilor dezavantajati…
Mai importanta din punct de vedere politic a fost insa miscarea condusa la inceputul secolului al XlX-lea de nobili si literati insufletiti de sentimente nationale si desfasurata sub semnul pastrarii si innoirii limbii maghiare amenintate de germanizare. In multe familii unguresti se considera pe atunci ca nu este de bonton sa conversezi in limba materna sau sa aduci vorba despre poezii si romane unguresti… Poetul Karoly Kisfaludi, avertiza: „Poporul care nu poseda o limba materna nici patrie nu are.” Iar in ajunul revolutiei din anul 1848, scriitorul Jozsef Bajza a tinut o cuvantare inflacarata la Academia din Budapesta: „Limba si cultura germana reprezinta un pericol pentru natiunea noastra. Ar trebui in sfarsit sa ne venim in fire si sa intelegem ca aceasta moda ne duce la pierzanie si ca in special prin patrunderea limbii germane ni se pregateste sfarsitul. […] Nu trebuie sa-l uram pe german, ci sa ne ferim de el. […] Eu nu sunt barbar si nu vreau sa ma ridic impotriva civilizatiei. […] Dar consider ca este un pacat ca un popor sa plateasca civilizatia cu propria lui existenta”.

Sinteza de Deak Andrei si D. D. Rujan.

Sursa: ioncoja.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by

Calin Georgescu – Mestesugurile in Tarile Romane – sec. XIV – XIX

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/calin-georgescu-465×390.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/calin-georgescu-465×390.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Calin Georgescu – Mestesugurile in Tarile Romane – sec. XIV – XIX” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549883799246{margin-bottom: 0px !important;}”]Cele trei tari romane (Muntenia, Moldova si Transilvania) au urmat, timp de noua secole (1000–1850), cai relativ diferite de dezvoltare, datorita particularitatilor istorice, plasarii geografice, dar si traditiilor locale sau influentei popoarelor din jur.

Aflate in calea navalirilor tatare si a inexorabilei inaintari otomane, cu vaste granite deschise, neprotejate decat iluzoriu de fluvii sau rauri, Valahia (Muntenia si Oltenia) si Moldova (incluzand Basarabia si Bucovina) erau dezavantajate din start. In plus, influentele occidentale au fost aici mai reduse, predominand cele orientale si asiatice. Rezultatul este evident pentru orice istoric: organizarea sociala, bazata pe existenta obstilor satesti si apoi pe relatiile de vasalitate piramidala, tipic feudale, se vor mentine pana in plin secol al XIX-lea! La fel, gradul de urbanizare extrem de scazut, inexistenta unei industrii bazate pe capital si pe comertul la scara mare, imposibilitatea acumularilor calitative si cantitative in avutii nationale sau realizari dainuitoare. Practic, cele doua principate au ramas, economic si social vorbind, societati agrare, cu o economie de subzistenta si doua clase sociale predominante, la fel de imobile, conservatoare si refractare la progres si innoire: boierii si taranimea.

Daca in plan militar si diplomatic, Muntenia si Moldova au reusit performanta de a ramane independente sau macar autonome pana la 1850, nedevenind niciodata parte componenta a vreunui stat strain, in schimb viata lor culturala si economica a avut mult de suferit, desi nu lipsesc realizari remarcabile si cu atat mai uimitoare (manastirile din nordul Moldovei fiind un exemplu care confirma regula: ele au putut fi ridicate si au rezistat tocmai datorita pozitiei, cea mai protejata din cele doua principate). Practic, Muntenia si Moldova nu au depasit niciodata nivelul de zone exportatoare de materii prime si produse agricole ieftine si importatoare de produse finite, cu volum mic si valori ridicate.

Transilvania, insa, aparata de munti spre sud-est, a cunoscut un masiv influx de populatii dinspre vest. Influentele culturale, tehnice, valorile diferitelor grupuri etnice sosite in zona transilvana, chiar pluralitatea religiilor, au dus la o societate cu o mobilitate si o receptivitate sporite. Si aici trebuie subliniat ca aportul pozitiv si principal in toate domeniile cultural-economic-sociale a apartinut populatiilor germanice venite din Saxonia, Renania, Flandra si Suabia. Ele au adus o serie de valori specifice Europei de Nord, practic necunoscute in estul si sudul continentului: seriozitatea si profesionalismul in activitatea si comportamentul zilnic, predilectia pentru meseriile cu inalt grad de calificare inclusiv productia agricola, constientizarea necesitatii procesului de invatare continua in timpul vietii, organizarea in comunitati de tip urban, in care bunastarea si libertatea individuala erau puse pe acelasi plan cu cele ale urbei, deschiderea spre nou, prin schimburile de valori si bunuri la scara larga. Inlocuind sistemul feudal-agrar autosuficient cu unul bazat pe existenta unor orase libere, care traiau din mestesuguri si comert, din productia bunurilor de inalta calitate, populatiile germanice au constituit un indiscutabil factor civilizator, atat pentru romanii autohtoni, cat si pentru maghiarii care au venit in zona intre secolele VIII si XII.

Putem privi profesionalizarea drept unul din procesele care asigura supravietuirea si dezvoltarea oricarei societati, functionand ca principalul motor de adaptare la schimbarile istoriei. Ea reflecta insa, la orice moment dat, specificul societatii respective.

Regula se aplica si in cazul celorlalte doua tari romane. Ca orice alte societati agrare din istorie, Muntenia si Moldova au avut o patura mestesugareasca si negustoreasca mica in raport cu numarul total al populatiei in comparatie cu societatile urbanizate, dispunand de sol prea putin fertil, din nordul Europei.

Mestesugurile se dezvolta si se diversifica in tarile romane, intre secolele XIV si XVI, procesul accelerandu-se in secolele XVII–XVIII. In cele doua principate au existat destui mestesugari autohtoni pentru a permite domnitorilor cu viziune sa duca la bun sfarsit proiecte importante: crearea unei retele de drumuri (de pamant, deci functionale cateva luni pe an), unor sisteme de fortificatii, unor monumente arhitectonice (in principal cu destinatie religioasa), dotarea armatelor, incurajarea unor forme de arta si artizanat adesea de reala valoare. „Tehnologiile populare”, specifice Balcanilor, sunt rezultatul concret al inventivitatii unei populatii confruntata cu necesitatea gasirii unor solutii de moment, din imposibilitatea – datorata vicisitudinilor istoriei – de a pasi pe calea unei adevarate evolutii tehnologice. Ele se aplicau atat la dispozitivele si uneltele care facilitau viata cotidiana, cat si, mai ales, la portul si obiectele de arta sau de folosinta curenta, in care artizanii romani excelau. Aceste tehnologii nu puteau sustine, insa, vaste proiecte edilitare, de infrastructura, militare si de modernizare.

Dezvoltarea si specializarea mestesugurilor s-a putut baza intr-o mare masura pe existenta si cultivarea de-a lungul secolelor a tehnicilor taranesti, practicate curent in cadrul gospodariilor rurale, anonime si neomologate, dar dovedind pana in ziua de azi o imensa capacitate inventiva, o vocatie a inovatiei care combina finalitatea utilitara cu gustul estetic.

Tehnologiile folosite pentru producerea tuturor ustensilelor necesare gospodariei (care, juguri, roti, mori, unelte), consumului domestic (farfurii, oale, linguri), folosirea fantanilor drept frigidere, constructia de case, cuptoare si depozite este remarcabila. Dar si mai impresionant este produsul de tesaturi de lana sau de in, precum si complexitatea si varietatea costumului popular. Generatii dupa generatii perpetuau cunoasterea empirica si priceperile acestei imense activitati continue.

Vedem zeci de mii de femei aplecate asupra bluzelor si fotelor, brodand infloriturile al caror stil se distingea de la un sat la altul. Pentru epocile de mai tarziu, performantele productiei populare servesc ca un certificat de atestare a unei capacitati si vocatii, o „inteligenta a mainilor”, atat de pretioase pentru ceea ce numim astazi „skills” (priceperi sau aptitudini). Epoca cunoasterii proclamata recent include la un loc de cinste dezvoltarea priceperilor atat de neglijate in sistemul educativ oficial. Am putea considera acest unghi antropologic ca un supliment al viziunii istorice pentru intelegerea formarii unui mental colectiv, inzestrat de capacitatea de a sustine si dezvolta nivelul de civilizatie.

Pentru acoperirea nevoilor curente existau totusi mesterii pietrari, fierari, lemnari, zugravi (pictori), caramidari, cizmari, croitori, selari, curelari, rotari, dogari, precum si cei specializati intr-o minima prelucrare a produselor alimentare exportate (in special mierea si branza). Prezenta lor este atestata de nenumarate hrisoave si acte domnesti, atat in Moldova, cat si in Muntenia.

Actele emise de cancelariile celor doua principate atesta ca domnitorii romani vizionari (Mircea cel Batran, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Petru Rares, Petru Cercel, Matei Basarab, Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu, Dimitrie Cantemir), care s-au preocupat si de dezvoltarea economica a tarilor romanesti, au pus un accent deosebit pe comert, pe produse de inalta calitate, pe mentinerea deschisa a marelui traseu comercial ce unea Orientul cu Occidentul si care trecea prin tarile lor spre Polonia si Transilvania (traseu intrat in declin si apoi disparut odata cu transformarea Marii Negre intr-un „lac turcesc” – secolele XVI–XVII). Totodata, in numeroase acte, scrisori si tratate, multi domnitori munteni si moldoveni recunosc implicit ca, pentru marfuri de calitate si produse tehnologice indispensabile functionarii oricarui stat feudal, depindeau exclusiv de importuri.

Astfel, de la Mircea cel Batran si pana la Mihai Viteazul, abunda privilegiile acordate negustorilor sasi din Sibiu, Brasov si Bistrita in schimbul armelor albe si zalelor din otel (ulterior al armelor de foc si prafului de pusca), postavului, brocartului si catifelei, al pielii fin argasite, orfevrariei, uneltelor agricole din fier, tunurilor si clopotelor din bronz, sticlariei, dispozitivelor mestesugaresti pentru prelucrarea metalelor (forje, nicovale) si vinului (teascuri), uneltelor specializate pentru minerit sau prelucrarea pietrei (tarnacoape, ferastraie, dalti, ciocane) si a lemnului. Este evident ca marfurile de calitate (ca sa nu mai vorbim de cele de lux) veneau din Occident sau din Transilvania, fiind produsul unor societati care trecusera la productia specializata cu secole inaintea noastra.

Un exemplu semnificativ: prin tratatul de la 1413, Mircea cel Batran le face brasovenilor reduceri la toate taxele vamale, pentru a aduce in tara armuri, sabii si lanci din Germania si Italia, postav si catifea din Flandra, produse de sticlarie din Cehia, fiare de plug si ferastraie sasesti, dar si… cerneala si vopseluri din Austria.

In schimb, Muntenia exporta vite, piei si blanuri, sare, miere, ceara, peste, branza si grane, la preturi foarte avantajoase pentru straini.

Similar, Alexandru cel Bun, importa, prin sasii din Brasov si din Bistrita, matrite pentru monezi, arme pentru garda domneasca, clopote de bronz, sticlarie, coifuri, camasi de zale, postav si pocale de aur din Occident sau din Polonia, exportand oi, vite cornute, grau si miere prin tratatul de la 1408.

In 1432–1433, Vlad Dracul adreseaza un apel disperat brasovenilor, cerandu-le „pusci” (tunuri), pulbere si ghiulele, precum si arcuri, sageti, scuturi, sabii, apel reinnoit in 1445, cu accent pe tunuri, salitra, arcuri si sageti.

Pe vremea lui Stefan cel Mare, situatia se repeta. Moldova si Muntenia nu produceau nimic nou, dupa un secol, si aceleasi exporturi vor predomina pana in secolul XVII, cand li s-a adaugat lemnul. Deci marfuri cu volum mare si valoare mica. Se importau in schimb arme albe si de foc europene, tesaturi occidentale dar si orientale, mirodenii, vin, ulei, unelte agricole, sticlarie, obiecte mari de bronz turnat, ba chiar si feronerie germana!

Exploatarea aramei (in Muntenia) si a aurului (in Moldova) erau absolut aleatorii, sarea ramanand, pana in secolul al XVII-lea, principalul mineral exportat.

In aceste conditii nu se poate discuta despre o adevarata profesionalizare in randul unor paturi semnificative ale populatiei pentru cele doua principate pana tarziu, in secolul XVIII. In plus, o tara care exporta aceleasi produse agrare timp de noua secole nu poate inregistra vreun progres vizibil.

Prin contrast, Transilvania, prin zona ei urbana organizata de sasi, a cunoscut, inca din secolul XIV, o dezvoltare deosebita a manufacturilor, extractiei de metale (aur, argint, cupru si fier), metalurgiei specializate, productiei la scara larga a armelor, uneltelor, tesaturilor, dar si a unor marfuri mai rare, medicamente, unelte fine, orfevrarie, mecanisme de tot mai mare precizie (in secolul al XVII-lea, in Transilvania, sasii produceau orologii si turnau tunuri sau roti dintate). Constructiile din piatra, cetatile, orasele, podurile, manastirile si satele fortificate, au dus la dezvoltarea unei vaste retele de pietrari si constructori – desi, la fel ca in celelalte doua principate romane, arhitectii pentru lucrarile importante, fie religioase, civile sau militare, au venit, pana in secolul XIX, din Italia si Germania (tipic fiind cazul fortificatiilor din Sibiu, Alba-Iulia si Oradea, castelelor Bran si Hunedoara, Bisericii Negre gotice din Brasov etc.).

Si in secolul XVII situatia ramane neschimbata, decalajul intre Transilvania pe de o parte si Moldova si Muntenia de cealalta, persistand. El nu era doar de tip economic, ci si social: daca in Transilvania, breslele germane fusesera de la inceput o forta puternica, impunandu-si adesea punctul de vedere feudalilor maghiari, in principate ele erau firave si reuneau meserii cu o calificare mai redusa, tinand in special de domeniul alimentar, al imbracamintei sau prelucrarii lemnului.

Exceptii ca meseriasii ajunsi parcalabi sau soltuzi in Moldova si zugravii (pictorii) de biserici romani al caror renume era cunoscut in Rusia nu faceau decat sa confirme regula: intr-o economie de subzistenta, diversele meserii devenisera parte din activitatea curenta a oamenilor liberi si erau „un rau necesar” al marilor domenii boieresti. Insa calitatea unui astfel de act productiv, rezultat in urma unor asemenea conceptii, nu putea decat sa lase de dorit. Dupa cum scria Vasile Alecsandri, in secolul al XIX-lea, la curtile boieresti din Moldova se mai produceau cuie de lemn si incaltari de piele neargasita!

Breslele medievale erau organizatii profesionale ale mestesugarilor din diverse domenii, functionand in baza unui act constitutiv (statutul) si a unor reglementari precise de natura sociala si economica, destinate apararii si promovarii intereselor membrilor organizatiei respective. Ele prevedeau insa reguli stricte privind activitatea profesionala, controlul calitatii produselor, cuantumul si modalitatile de productie. Curand, devin si structuri politice, nu doar organizatorice, intervenind in viata sociala si statala. Acest lucru a deranjat intotdeauna clasa feudala a marilor proprietari de pamant, interesati in mentinerea status-quo-ului social si economic. Iar daca in vestul Europei, aparitia oraselor libere si sporirea puterii lor prin asociere (Hansa, Liga oraselor suabe) a dus, treptat, la pierderea puterii de catre nobilime in favoarea burgheziei si a autoritatii centrale, in schimb in sud-est, acest fenomen nu s-a produs decat mai tarziu (in Moldova si Muntenia, meseriasii s-au organizat in bresle abia dupa jumatatea secolului XVII!).

In secolul XVIII apar semne de sporire a gradului de urbanizare si de polarizare tot mai evidenta a bogatiei spre orase si in cele doua principate romane de peste Carpati (in Transilvania, procesul devenise ireversibil de la inceputul anilor 1600, iar in Occident inca de la 1500). Insa, pe la 1700 existau doar cate doua orase demne de acest nume in fiecare principat, cu populatii de 20.000–60.000 locuitori: Bucuresti si Targoviste in Muntenia si, respectiv, Iasi si Suceava in Moldova.

Gradul de profesionalizare se poate deduce si din diversitatea paletei de profesiuni si de domenii acoperite de acestea. Or, in Moldova si Muntenia, destule profesiuni vitale erau ca si inexistente: cea medicala, spre exemplu, aflata mult in urma Transilvaniei si a Europei Occidentale. De asemeni, lipseau cronic turnatorii de tunuri si clopote, armurierii specializati in mijloace de lovire la distanta (in primul rand arme de foc), constructorii de nave, de mecanisme si utilaje specializate, minerii de adancime (tunelistii) etc.

De altfel, populatia celor doua principate era foarte redusa si asta influenta pana si recoltele de cereale (toti calatorii straini care au trecut prin Moldova si Muntenia intre secolele XIV–XVIII au remarcat contrastul dintre fertilitatea extraordinara a pamantului si numarul extrem de mic al bratelor de munca), taranii si boierii preferand cresterea vitelor ca principala sursa de existenta. Situatia se agraveaza in secolul XVIII: comertul cu sasii din Transilvania si cu polonezii scade drastic, principalii „parteneri comerciali” devenind turcii, care achizitionau produse agricole romanesti la preturi derizorii. Paradoxal, din aceasta cauza rezulta o diversificare a meseriilor in Principate si chiar germenii unei firave industrii: Matei Basarab infiinteaza o fabrica de hartie (din textile), una de sticla, intensifica exploatarea cuprului in Mehedinti si a fierului in Gorj, Moldova lui Vasile Lupu produce potasiu, exportat in Germania, in ambele tari se construiesc lacasuri religioase impresionante si apar primele tiparnite; toate acestea, dupa ce Mihai Viteazul, in scurta sa domnie, facuse planuri de reinvigorare a vietii economice in cele trei tari romanesti unite datorita geniului sau militar, prin legaturi stranse cu Apusul (in special Germania si Italia).

Urmeaza epoca ultimilor mari domni romani in Principate: Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu, Dimitrie Cantemir. Meseriile prind, in sfarsit, contur datorita proiectelor de constructii tot mai numeroase (castele, conace, manastiri, biserici), adevarate bijuterii in piatra, se incurajeaza artele, se pun bazele invatamantului romanesc, apar orfevrarii si arme albe autohtone de buna calitate, ocazional se toarna tunuri si clopote in atelierele curtilor domnesti (in Muntenia, Petru Cercel turnase tunuri de bronz acceptabile inca de la 1584, dar experimentul a ramas izolat), unelte agricole competitive din lemn si fier incep sa fie facute regulat de mesterii locali, se pun bazele unor industrii manufacturiere textile si alimentare, apar tipografii adevarate, este prezenta o acumulare primitiva de capital in minerit si manufacturi pe la 1790.

Dar decalajul fata de Occident si chiar fata de Transilvania ramane prea mare. Cei care se extaziaza inaintea bisericilor maramuresene de lemn din secolul XVII n-ar trebui sa uite ca in toata Europa de Vest s-au construit, intre anii 1000–1600, catedrale gotice de piatra cu inaltimi de pana la 60 m si cu nave centrale uriase, performanta arhitecturala ramasa neegalata pana pe la 1870! Iar fortificatiile Sibiului, spre exemplu, il faceau mai puternic decat oricare cetate valaha sau moldoveana ridicata vreodata.

Caci Europa trecuse la productia de serie cu doua sute de ani inainte de Revolutia Industriala Engleza (1760–1790). In secolul XVIII, agricultura asigura 30% din produsul intern brut in Imperiul German (care includea pe atunci Cehia, Austria, Ungaria, Transilvania, Croatia si Italia de Nord), 10% in Tarile Scandinave, Olanda si Anglia, 40% in Franta. Si toate aceste state incepusera cursa pentru industrializare. Toate aveau un grad ascendent de urbanizare, incurajau schimburile comerciale prin legi speciale, facilitau mobilitatea populatiei, puneau bazele unui sistem organizat de invatamant, facusera progrese remarcabile in domeniul medical, in diverse stiinte. In pragul secolului XIX, odata cu Revolutia Franceza si razboaiele napoleoniene, totul explodeaza. Lumea feudala primeste lovitura de moarte (dupa ce agonizase trei secole in urma socului produs de Renastere). Burghezia, orasele, industria, comertul triumfa in dauna nobilimii, comunitatilor agrare, imobilismului.

Meseriasii devin industriasi, artizanii specialisti in arte si tehnologii, eruditii umanisti se transforma in oameni de stiinta. Lumea se micsoreaza odata cu aparitia propulsiei cu abur, industria capata un avant de neconceput in urma cu un secol, chiar si in Polonia sau Transilvania (considerate frontierele Europei civilizate) se observa schimbari masive.

In cele doua principate razbat prea putine ecouri din aceasta furtuna care spulbera vechile oranduiri. Epoca fanariota nu exceleaza in modernizare, desi se inmultesc scolile, apar primele spitale si biblioteci publice, creste numarul fabricilor de sticla, hartie, textile, produse alimentare – doar cele de la Bucuresti avand insa produse de calitate egala cu ale Transilvaniei.

Abia cu miscarile de la 1821 si cu Revolutia de la 1848, se poate considera ca si Principatele intra in epoca moderna, din toate punctele de vedere. Cultura o luase cu mult inaintea economicului, fii de boieri luminati si de burghezi instariti aducand din Apus intreg vartejul de innoire care avea, in doar un deceniu, sa primeneasca aerul statut al celor noua secole de feudalism romanesc. Schimbarile se intrevad deja: in 1843 apar, in Bucuresti si Buzau, primele fabrici care foloseau forta aburului.

Insa tot atunci explodeaza si in Principate un fenomen cunoscut de Occident inca din 1550: o extrema polarizare, o prapastie intre urban si rural, ce se va adanci continuu in urmatoarea suta de ani, stand la baza imenselor carente ale Romaniei moderne.

Sursa: Raportul de reprofesionalizare al Romaniei, realizat de Institutul de Proiecte si Inovatie si Dezvoltare (2008).[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
ateu, ateism, dumnezeu, religie

Un ateu vorbeste si crede ca Dumnezeu este o fantezie a omului

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/religious-confusion-1500w-56a04bd95f9b58eba4afcdc2.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/religious-confusion-1500w-56a04bd95f9b58eba4afcdc2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Un ateu vorbeste si crede ca Dumnezeu este o fantezie a omului” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549889151188{margin-bottom: 0px !important;}”]Mi s-a intamplat recent. Am fost martorul unei conversatii dintre cateva persoane, colegi de serviciu la biroul unde lucrez, despre Dumnezeu si chestiunea de a fi ateu. Desi am fost un simplu observator, sigur ca am avut in mine raspunsuri contra colegului nostru care s-a declarat ateu, insa nu mi le-am exprimat.

Acesta a afirmat in acea conversatie ca el nu vrea sa aiba de-a face cu chestiuni inchipuite de mintea omului, precum Dumnezeu sau religie, considerandu-le niste fantezii, in ultima instanta. Spunea ca omul a inventat pe Dumnezeu ca sa creada in ceva. Pe langa faptul de a fi ateu, dumnealui se considera socialist si marxist. Aceasta gandire si auto-considerare „de stanga” abunda foarte mult in lumea noastra si face parte din ceea ce numim apostazia in care traim in prezent. Apostazie care se traduce prin lipsa luminii, adica lipsa intelepciunii, mai degraba.

In momentul in care, din pacate, numim lucrurile asa cum am facut in cele scrise mai sus, aceste persoane care se considera astfel se simt cel putin usor jignite, chiar daca ei se intituleaza astfel, ca atunci cand ar fi vorba de un soi de antisemitism din partea noastra, interlocutorul lor. Mi s-a intamplat si acest lucru, fapt care m-a surprins. Insa, una peste alta, conceptul acelei persoane a fost cel putin interesant de studiat.

Despre ateism s-a vorbit extraordinar de mult. Daca luam si studiem trecutul, istoria lumii, observam diferite stadii de abordare a subiectului, de la cele mai violente, in care in lumea antica un ateu era considerat un paria, un nelegiuit, era eliminat din comunitatea in care traia, ba chiar era considerat un infirm, o rusine pentru cetatea in care se afla. Altii erau dezmosteniti precum persoanele care se declarau sau erau descoperite ca fiind homosexuale, pana nu de mult, chiar acum cativa zeci de ani sau mai bine de o suta de ani, in diverse tari. Aceste tipuri de gandire au fost considerate ca un fel de boala mentala care se abate asupra acelor persoane. Oare o fi fost pe buna dreptate sau majoritatea oamenilor de pe Pamant erau nebuni?

In alte situatii, gandirea atee era considerata o gandire inferioara care pierdea mereu in dezbaterile publice, pana cand chiar cei care credeau in Dumnezeu au inceput sa piarda din lipsa de dovezi, pentru ca ei insisi nu mai aveau trairi religioase profunde si reale.

Cred ca o prima dovada pentru a evidentia acest lucru, in civilizatia noastra, a fost acum multe mii de ani in Babilonia. Pe atunci s-a tinut un congres extraordinar de tip stiintific, filozofic dar si religios a carui tema era daca omul are suflet sau nu. Pe atunci, spun traditiile antice, s-a pronuntat un mare avatar, un mesager spiritual foarte elevat pe nume Ashiata Shiemash, un venerabil maestru spiritual, spunand ca mintea umana nu poate demonstra nimic din ceea ce nu a trait si nu poate trai. Mintea umana este in limitele ei, iar pentru a dovedi sufletul uman este nevoie de un cu totul alt instrument, care este constiinta. A fi constienti de sufletul uman este modul de a dovedi acest lucru. Atunci a fost un prim semn de decadere spirituala in care omenirea se afla.

Mai tarziu au aparut alte forme, inclusiv cele care au dus la apogeu rationalismul de mai tarziu, de exemplu cel care s-a manifestat in Franta, in timpul si dupa revolutia de la 1789. Acel rationalism s-a declarat victorios in istorie. Vreau sa ma refer la gandirea de tip aristotelian. Aceasta a reusit devierea gandirii naturale umane din sfera inimii, in sfera creierului si a mintii. Inainte-vreme, pe timpurile Egiptului Antic, inainte de caderea lui, oamenii gandeau cu inima si simteau cu creierul, cu mintea. Aristotel a reusit inversarea acestui proces prin gandirea pe care a impus-o, prin exercitiile logicii formale, prin silogisme, asilogisme, prosilogisme etc., care au excitat mintea umana aruncand-o din sfera ei de receptivitate, in sfera emitatoare. Astfel, oamenii am inceput sa gandim mai mult, sa emitem ganduri nu din inima, ci din minte, cea care pana atunci a fost precum un lac linistit in care se oglindeau misterele Universului. Dupa ce s-a tulburat au disparut trairile transcendentale pe care le-au avut oamenii, si cu ele si trairea de Dumnezeu. A aparut ateismul afirmat public si s-a consolidat in secole.

Deci, problema nu este noua. E veche. E precum un demon tentator care da tarcoale si vrea sa se instaleze in mintea umana pentru a o perverti. Desi aceasta afirmatie pare dura, sa observam istoria recenta si atrocitatile, milioanele de crime umane comise de catre personaje care s-au declarat atee si au declansat atat revolutii sangeroase cat si (dar mai ales) cele doua razboaie mondiale, mizerie pe care vrem s-o trecem sub pres.

Ajungand la Marx si Engels, indivizi cu totul controversati datorita amestecului de informatii intelectuale de cele mai multe ori eronate, fraudate de la alti exponenti ai vremii, si care au condus la o confuzie enorma, desi cei care le-au fost si sunt adepti considera ca l-au gasit pe Salvatorul omenirii, descoperim niste idei de tip aristotelian care deviaza teologia si o transforma in ceea ce banuiam ca era: teoretizare exacerbata pe tema lui Dumnezeu. Acestia doi isi iau ideile in istorie de la alte personaje precum Ludwig Feuerbach (cu a sa Esenta a Crestinitatii) si Jakob Bachofen (cu al sau Matriarhat).

Ce spunea Feuerbach despre Dumnezeu:

„Ideea de Dumnezeu este ignoranta care rezolva toate indoielile prin reprimarea ei.”

Dar trairea de Dumnezeu? Vedeti, insasi etichetarea chestiunii prin cuvantul idee taie toate elanurile spirituale, sa spunem asa. Omul, deja nu mai vrea sa traiasca pentru ca Dumnezeu este o idee in conceptia acestui personaj. La fel si in conceptia colegului nostru.

Dar despre teorie, ce spunea in a sa carte Feuerbach:

„Bucuriile teoriei sunt cele mai dulci placeri intelectuale ale vietii.”

Nici pe departe trairile mistice. Acestea sunt blamate mai ales in ziua de azi. Cel mai bine este teoretizarea si atat. Devine un drog pentru aceste persoane. Nu au o viata plenara ci o viata in placeri, precum hedonismul din Grecia Clasica.

Ce mai spunea despre Dumnezeu:

„A cunoaste pe Dumnezeu si nu pentru a fi Dumnezeu, a cunoaste binecuvantarea si a nu se bucura de ea, este o stare de dezbinare sau de nefericire.”

Imbutelierea in minte adoarme constiinta intr-adevar. Francisco Goya a descris-o foarte plastic in ale sale Capricii, ale caror motto este „somnul ratiunii naste monstri”. Insasi gandirea este tranchilizata pentru ca este emitenta unor fantezii despre Dumnezeu, si nu fantezii de Dumnezeu. Astfel ca, Dumnezeu nu este o fantezie ci fantazmam despre Dumnezeu, fara ca macar sa fi trait ceva in legatura.

Incalcelile mintii, labirintul teoriilor este teribil de incurcat si abisal. Este intuneric total, insa un joc al formelor fara de sfarsit in fata ochilor mintii. Numai o lovitura puternica aplicata constiintei ne mai poate trezi.

Persoanele atee pe care le-am cunoscut recent au, de asemenea, o aversiune foarte viscerala, uneori, fata de biserica. Aproape ca nu suporta ideea. Iar in ceea ce priveste, de exemplu, chestiunea Catedralei Mantuirii Neamului spun ca o astfel de cladire foarte somptuoasa nu poate sa mantuiasca un popor intreg, ceea ce poate ca sunt de acord dintr-un punct, si ca, mai degraba sa se construiasca spitale pentru cei suferinzi, bolnavi, decat astfel de biserici mari. Dar eu va intreb: credeti ca spitalele vor putea mantui sau macar vindeca poporul nostru? Aceasta in masura in care sistemul medical de la noi este aproape complet decazut. Alopatia reductionista domneste suverana peste acest sistem si nu vindeca pe nimeni. Deci, la ce bun? Si va mai intreb: stim sa gandim sau nu gandim? Este doar o reflectie.

Bisericile au menirea de a atrage asupra noastra si energii superioare care ne incarca. Acestea, pentru oamenii mai sensibili, sunt o realitate. Ateul, in schimb, nu este un om sensibil pentru ca nu are astfel de valori launtrice. Insasi notiunea de constiinta sau suflet ii este complet straina, o fantezie. Nu crede in asa ceva si pleaca din aceasta lume poate netraind niciodata asa ceva. Cei sensibili simt compasiune pentru astfel de persoane care gandesc asa de straniu. Iar pe unii ii supara aceste afirmatii pe care le fac ateii.

Imi aduc aminte, totusi, ca am aflat recent despre un medic ateu. Doctorul Brian Weiss este unul dintre aceia care s-au declarat atei. Insa, metoda sa de lucru, de terapie, implica regresii si retrospectii asupra vietilor anterioare si asupra reincarnarii. Desi este ateu, acesta a avut si are anumite trairi foarte speciale care nu au nimic de-a face cu ateismul obisnuit, acela teoretic, intelectualoid, ci nu crede in fantezia de Dumnezeu, dar a trait realitati in legatura cu Dumnezeu si cu faptul ca omul nu are numai o singura viata. Eu nu l-as mai numi ateu, ci din contra. Este un om al faptelor, nu al teoriilor. A scris si carti precum Crescendo, Amintirile unei vieti trecute, Multe vieti, multi maestri, Acelasi suflet, multe corpuri etc. Dansul este psihoterapeut, hipnoterapeut si a descoperit aceasta chestiune a vietilor anterioare prin practica facuta pe pacientii sai, cand acestia isi aminteau de anumite traume pe care le-au trait in alte vieti. Dovezile sunt uimitoare in acest sens. El era sceptic si totodata ateu cu privire la teoria despre Dumnezeu. Astfel ca, a inceput sa practice pe el insusi si a trecut prin anumite faze in care si-a dovedit singur existenta acestor lucruri. A ajuns sa scrie carti despre aceasta, sa tina conferinte, seminarii si ateliere de lucru, sa practice meditatia si regresia asupra vietilor anterioare inclusiv cu pacientii sai. Marturiile sale sunt mai mult decat suficiente pentru a convinge orice ateu, daca doreste sa se convinga asupra realitatii acestor lucruri.

In alta ordine de idei, chestiunea ateismului si apostaziei in care s-a cufundat societatea umana dupa sfarsitul asa-zisului Ev Mediu a cunoscut o schimbare de paradigma odata cu aparitia contrapartei materialismului dialectic si rationalismului de tip pozitivist, si anume Miscarea Teozofica prin exponentii sai Blavatski, Leadbeater, Besant, Bailey, Steiner etc. Acestia, dar mai ales Madame Blavatski, au incercat sa aduca interesul in zona paranormalului si a esoterismului real. Impreuna cu acestia au mai aparut si curentul spiritist prin reprezentatii sai Camile Flamarion, Florence Cook sau Eusapia Palladino, Harry Houdini, celebrul iluzionist cu puteri necontestate la acea vreme, persoane care au incercat, prin experimentele lor, sa arate societatii, oamenilor ca mai exista si altceva in afara de lumea fizica. Din pacate, in pofida multimii de dovezi pe care le-au demonstrat, au esuat in a trezi un interes masiv in stirpea umana a acelor vremuri, mai ales in Europa, primul continent crestinat dar si primul afectat de un materialism ateu de o foarte densa vibratie. Doar un interes foarte mic, trezit in putine persoane, a fost rezultatul eforturilor lor.

Si totusi, cum se face ca in acelasi timp cu farsorii Marx si Engels, cu ale lor minciuni epocale care au dus la crime oribile in masa, au mai fost si persoane cu adevarate capacitati interioare precum clarvedere, intuitie, capacitatea de teleportare, cum se numeste acum, si nu au fost cunoscuti atat de mult, precum primii doi mentionati, incat sa stie toata lumea despre ei, decat o mica parte din omenire? Existenta lor s-a incercat a fi tinuta ascunsa pe cat posibil pentru a mentine umanitatea intr-o ignoranta incredibila, sa nu se intrebe, sa nu cerceteze, sa nu inteleaga si sa nu simta nevoia de a-l gasi pe Dumnezeu. Cu toate acestea, materialismul dialectic a dat gres masiv in epoca si va da gres in continuare.

Cu toate acestea, experimentul lui Florence Cook, in Londra, in anii 1870,  a fost unul foarte interesant, prin care a demonstrat fizic realitatea unei fantome. A fost vorba despre un personaj numita Katie King. Aceasta, prin intermediul mediumului Florence Cook, a fost materializata in plan fizic in timpul sedintelor de spiritism. Aparea foarte reala fizic, iar participantii au putut verifica realitatea ei. Era o aparitie care putea fi verificata inclusiv prin atingere. Se simtea foarte clar ca acea aparitie era fizica, deja, era in carne si oase. Ei bine, cu toate acestea, impactul asupra oamenilor nu a fost unul scontat. Putini au fost convinsi insa, multi oameni au si uitat de aceste dovezi.

Vedem ca lumea se impartea in doua: materialista si spiritualista, iar din aceasta impartire au iesit alte doua categorii de oameni mai tarziu in epoca, in secolele ce urmau. Materialistii s-au dezvoltat prin -ismele lor care au umplut lumea de sange prin sec. XX, ca mai apoi, dupa 1990, sa actioneze la nivelul mentalului colectiv prin imensa confuzie teoretica pe care au lansat-o in spatiul public. Chiar si asa, marxistii esueaza prin succesul lor. Desi multe persoane le umple randurile, acest tip de sofism de distragere are menirea sa esueze lamentabil si fatal pentru ca sufletul uman, constiinta umana nu poate fi distrusa, cel mult adormita, redusa la starea sa latenta de embrion. Insa, chiar si asa, aceasta continua sa fie in pofida tuturor supliciilor istorice.

Spiritualistii s-au distins prin amputarea acum peste o mie de ani a doctrinelor religioase. Vina a fost in totalitate a clericilor care au inceput adulterarea si distrugerea invataturilor orale si scrise. Apoi a fost data mai departe, aceasta vina, pe esecul religiei de parca religia ar fi avut vreo vina pentru rea-vointa oamenilor din acele vremuri, care au comis asemenea delicte asupra invataturilor. Toate religiile, atat cele orientale, cat si cele occidentale, au avut de suferit asemenea amputari si grefari cu minciuni, cu falsitati si escrocherii intelectuale provenite din mintea subiectiva a auto-proclamatilor reformatori religiosi. Daca si in ziua de azi, actualul Papa isi permite blasfemiator sa modifice dupa bunul plac rugaciunea Tatal nostru, va puteti imagina pana unde s-a ajuns.

Mai departe in timp, spiritualistii, intai cei din cadrul bisericilor, sinagogilor, templelor si moscheelor, apoi cei din afara locasurilor de cult, au comis delictul de a ateiza religia prin masiva activitate de modificare a invataturilor. In timp s-a ajuns la actuala forma, de exemplu, a Bibliei, o forma aproape total adulterata pe care ignorantii dau vina ca este minciuna lui Dumnezeu si marxistii jubileaza prin celebrarea motto-ului lor ca „religia este opiul popoarelor”, in masura in care Marx a fost rabin, desi a fost expulzat din cadrul religios al conationalilor sai. Ignoranta umana, astfel, a dus la concluzia ca, chipurile, Dumnezeu este de vina pentru asemenea invataturi sangeroase. Sa mai mentionam si Coranul? A fost si este o alta scriptura masiv adulterata de catre oameni, nu de Dumnezeu. Mai putem avea incredere in ceea ce scrie in aceste scripturi, daca s-a umblat la ele?

Mai tarziu, prin secolul XX, s-au realizat incredibile experimente atat stiintifice, cat si profund spirituale, dovedind existenta altor dimensiuni decat cea fizica. Ne aducem aminte de faimosul experiment al fantelor duble realizat la inceputul secolului trecut. De asemenea, Nikola Tesla, Albert Einstein, Erwin Schrodinger sau Niels-Bohr au fost mari oameni de stiinta care au demonstrat puterea energiei si a luminii ca fascicole de fotoni. A aparut ceea ce numim astazi fizica cuantica, care, culmea pentru materialistii atei, isi trage seva din Vedele Indice. Mai tarziu, experimente asupra apei, de exemplu, realizate de Henri Coanda si Patrick Flannagan au adus dovezi in plus despre realitatea invizibila a vietii, a lumii fizice si dimensiunile de un grad mai inalt de vibratie. Apoi, putem vorbi si despre Tao al Fizicii, o lucrare realizata de catre binecunoscutul om de stiinta austriac, Fritjof Capra. Toate acestea sunt suficiente dovezi pentru ca ateii sa cerceteze si sa inceteze a mai crede in falsuri istorice de proportii precum marxismul. Sa ne aducem aminte ca, intr-unul din congresele comuniste din sec. XIX, Marx insusi s-a ridicat in picioare si a declarat cu voce tare: „Domnilor, eu nu sunt marxist!”. Aceasta afirmatie a starnit rumoare si multe urlete, galagie in sala. Asa ceva era, in mod hilar, inadmisibil pentru ei. In fine..

Religia, in cele din urma, a dovedit mereu oamenilor ca este o traire interioara foarte profunda si complexa, cu multe aspecte. Doar cei care au chemarea reala de a intelege procesul religios al omului vor putea sa o si puna in practica. In schimb, persoane care nu au astfel de chemari, si pe deasupra mai au si astfel de idei eronate, venite din ignoranta, nu traiesc asa ceva. Nici nu mai este indicat sa ii convingem de ceva in legatura cu aceste chestiuni. S-a spus foarte clar: cere si ti se va da, bate si ti se va deschide. Pai, atunci, sa caute si sa gaseasca, sa afle. Este inutil sa li se spuna ca Dumnezeu nu este o fantezie, ci mai degraba o forta creatoare care face, sustine si desface intregul Univers. Insusi atomul contine o parte divina, de o energie uimitor de inalta, imposibil de cuprins cu mintea umana. Asistam, sau vom asista, la o unire naturala dintre religie si stiinta asa cum a fost odinioara. Astfel religia va putea deveni stiintifica (si nu teologica), iar stiinta religioasa, prin care se vor putea (daca nu deja se intampla) explica marile fenomene paranormale (adica dincolo de „normalul fizic”), redevenind esoterismul real de alta data.

Pentru cei atei mai este doar o intrebare simpla cu care sa le inchidem gura si sa ii smerim: oare electricitatea exista? Nu o vedem, dar ii vedem efectele, nu-i asa?

Astfel ca, a afirma astazi ca esti ateu, oricine altcineva ai fi tu, este o dovada de o masiva ignoranta. Trezeste-te, omule, sau vei ramane in urma cu intregul trecut istoric in putrefactie![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
economia romaneasca, puterea otomana

Ilie Serbanescu – Capitulatiile medievale din Romania centenara

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/politicieni-afaceri.vnwoqi4g81-1000×600.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/politicieni-afaceri.vnwoqi4g81-1000×600.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ilie Serbanescu – Capitulatiile medievale din Romania centenara” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549876388921{margin-bottom: 0px !important;}”]Istoriografia romaneasca tinde sa prezinte faptul ca, in secolele de dominatie otomana asupra tarilor romane, acestea n-au fost transformate in pasalac (adica nu au fost preluate in administrare turceasca directa), ca un fel de dibacie victorioasa a romanilor pentru supravietuire in vremuri de restriste, in timp ce in realitate nu era nimic altceva decat o modalitate prin care opresorul strain obtinea acelasi efect, dar cu un cost infinit mai mic, in masura in care – si este de accentuat! – exista o administratie romaneasca gata sa-si oprime propriul popor chiar mai abitir decat o administratie straina. Forma juridica prin care puterea straina isi impunea conditiile o constituiau asa-numitele „capitulatii”.

La baza, regimul „capitulatiilor” a izvorat din ­necesitatea reglementarii intr-un fel a relatiilor dintre statele europene crestine si Poarta Otomana (islamica), inclusiv a prezentei cetatenilor celor dintai pe teritoriul acesteia din urma, unde dreptul comun se confunda cu cel religios. Si atunci Poarta consimtea sa acorde un ­statut intermediar (ahdname) – respectiv nici teritoriu inglobat islamului (dar al islam), nici teritoriu de cucerit (dar al harb) – care consta intr-o serie de privilegii privind ­practicarea negotului sau drepturi pentru cetatenii din statele europene prezenti in ­Imperiul Otoman (de a fi judecati de consulii proprii ori de a-si profesa religia etc.). Daca insa tara europeana crestina (cum a fost cazul Tarilor Romane) era una slaba in raport cu puternica Poarta Otomana, statutul intermediar acordat era citit si opera in cheie inversa: respectiva tara era considerata ca acceptata intr-un fel de vasalitate, ­presupusele privilegii (precum ­autonomia administrativa si alegerea ­domnilor) erau in fapt ­contra cost (un tribut mai mare sau mai mic, in functie de conjunctura politica din zona), iar adevaratele privilegii erau ale ­otomanilor prezenti pe teritoriul tarii respective (practic, nu intrau sub jurisdictia locala).

Nu seamana tulburator de mult situatia aceasta din ­Tarile Romane medievale cu situatia actuala din Romania, parte a NATO, membra a UE si care mai implineste si centenarul existentei sale intregite de sine statatoare?!

Dupa ce au simtit, veacuri de-a randul, stransoarea bratelor estice, romanii au ajuns, din anii 2000, in mult ravnitele brate vestice. Acestea, in numai cativa ani, ­le-au luat totul de atata iubire: resursele subsolului, industriile, bancile, telecomunicatiile, utilitatile, comertul, padurile si cea mai mare parte din pamanturile agricole. Ca urmare, in baza proprietatilor dobandite, au preluat, in virtutea regulilor capitaliste insele, decizia, transformand rapid si, foarte important de mentionat fara ocupatie militara, Romania intr-o biata colonie! Dar, mirare!, nu i-a luat, asa cum ar fi firesc, si administrarea, dupa preluarea proprietatii si deci deciziei. De ce ? Pai, bratele vestice, care combina inteligent forta cu eficienta (de traiesc astfel bine-mersi de secole pe seama altora), au trei motive. Lasand administrarea in carca romanilor, stapanii straini ies mai ieftin (o ­administratie straina platita ca la ea acasa ar necesita cheltuieli coplesitor mai mari). Dar, mai ales, stapanul strain nu raspunde de nimic, ba poate arunca in capul romanilor toate relele din lume. Romanul devine vinovatul de serviciu, iar culpabilizarea permanenta este conditia jecmanirii culpabilului. Neasumarea administrarii de catre stapani nu inseamna cumva delegarea catre vatafii romani a vreunei farame din decizie, ci doar lasarea acestora sa fure ceva milioane pentru ca stapanii sa poata fura ei, in liniste si in aplauzele generale, miliarde peste miliarde. Si mai este vorba de ceva: de imensa, inimaginabila ipocrizie a puterilor coloniale; nu „cadreaza” a mai pune pe tapet in secolul XXI existenta cu acte in regula a unor colonii, si inca unde, in Europa! De fapt insa, falsa suveranitate a ­Romaniei este folosita ca paravan pentru montarea unor masinatiuni si experimente economice si politice, care ar fi descalificante si ­compromitatoare daca ar fi vizat colonii oficial recunoscute (ca, de pilda, guvernari de „tehnocrati” fara parlament si fara partide politice sau deresponsabilizarea sociala completa a capitalului prin transferul integral al contributiilor sociale asupra muncii).

Cat priveste statutul in ­periferia Romania al strainilor din centrele puterii ­vestice, lucrurile sunt clare, fara echivoc. Exista peste 30.000 de firme din aceste centre in Romania. Folosesc, bineinteles, salariati ­romani (peste un milion), dar sefii fiecareia din firme sunt straini. Acestia ­manevreaza jumatate din economia din Romania si, atentie mare, 70-80% din contractele din bani publici romanesti. Tinand cont de rata de randament la care lucreaza, dispun de peste doua treimi din profiturile obtinute in Romania. ­Raporteaza insa Fiscului doar vreo 10-15% din ­acestea. Restul, adica grosul, il evazioneaza inainte de ­fiscalizare, in total vreo 40-50 miliarde euro anual! ANAF si DNA nu descopera niciun evazionist strain, niciun corupt strain! Acesti sefi, venind din tarile „mantuitoare”, sunt, desigur, niste ingeri! Dar chiar toti?! Si de te calca vreunul din ei cu masina pe trecerea de pietoni, este scos repede din tara de ai lui, sa nu-i puna cumva nici macar o intrebare vreun politist sau procuror roman! Trai nineaca in Romania centenara in virtutea unor „capitulatii”, scrise sau mai ales nescrise, dar operationale, din Evul Mediu. Chiar si pentru salahorii romani este mai bine: oricum, e altceva sa te calce in picioare un „mister” in ­numele democratiei, ­decat un „tovarisci” in numele dictaturii proletariatului sau un „bey” in numele Sublimei Porti.

Sursa: cotidianul.ro.

 [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
mihai eminescu, romanii din balcani

Mihai Eminescu despre romanii peninsulei Balcanice

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/02/img.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/02/img.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu despre romanii peninsulei Balcanice” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549795222012{margin-bottom: 0px !important;}”]„Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica pana la Marea Neagra care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Ertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odesa si de Kiev.

Pe cand rusii au cea mai mare ingrijire pentru triburile cele mai neinsemnate chiar care se tin de marea familie slava, pe cand germanii staruiesc prin autoritatile lor consulare pentru cele mai neinsemnate colonii ale lor din Orient si pe cand fiecare popor apusean dezvolta o deosebita ingrijire pentru nationalii sai din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumam in lupte interne pentru cea mai buna forma posibila a organizarii omenesti, neavand un ideal de cultura, ci cel mult idealuri politice cari nu stau in proportii cu puterile noastre si cari, in loc de a da nastere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viata, numai romanii transdanubieni nu. Cauza e lesne de inteles. Toate celelalte fragmente de populatiuni stau in legaturi de cultura cu acele centre politice create de nationalitatile lor. Grecii din Turcia europeana citesc si scriu limba care se vorbeste la Atena; sarbii din Turcia inteleg foarte bine institutiile si cultura confratilor lor liberi; numai noi, cu maniera noastra de a vedea, suntem straini in Orient si ramanem neintelesi chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea explica in alt mod fenomenul intru adevar ciudat ca fragmente atat de insemnate de straveche populatie precum sunt romanii din Tesalia si Macedonia sa nu dea absolut nici un semn de viata, cu tot trecutul lor cel stralucit, cu toate ca pana astazi si-au pastrat si aparat limba si datinile mai bine decat slavii, dintre cari multi s-au grecit, decat albanejii, dintre cari asemenea multi s-au facut turci. […]

Pe cand sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt coprinse de un adanc intuneric, pe cand mintea lor naturala, curajul lor innascut si iubirea lor de munca ii fac vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu miscam nici degetul cel mic macar in favorul lor, ci ne framantam in turburari interne, ametiti de orgia palavrelor bizantine si putrezind de vii prin coruptiunea unor parveniti din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor nationale irosesc in vant puterile noastre.”

Din TIMPUL

ROMANII PENINSULEI BALCANICE

26 septembrie 1878 | EdP X, 123

Mihai Eminescu

PUBLICISTICA LITERARA

Editura HUMANITAS, Bucuresti, 2018[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
casatoriile homosexuale, neo-fascismul tehnologic, cyborg, noua ordine mondiala

Casatoriile homosexuale si neo-fascismul tehnologic

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/cyborg-2-620×264.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/cyborg-2-620×264.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Casatoriile homosexuale si neo-fascismul tehnologic” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549787916818{margin-bottom: 0px !important;}”]Problema casatoriei intre persoane de acelasi sex sau a „casatoriei pentru toti”, asa cum i se mai spune in Franta, a suscitat si suscita un interes enorm. Oameni de cultura, medici, filozofi sau clerici au participat si participa la dezbatere, invocand argumente pro sau contra.

Una dintre cele mai valoroase contributii la dezbaterea din Franta, valabila in egala masura si pentru Romania, a avut-o filozoful si teologul Bertrand Vergely. Desi conferinta este mai veche, datand din 2013, momentul este excelent pentru ca se petrecea inainte de legalizarea casatoriilor intre homosexuali din Franta. In Romania, desi exista un puternic curent popular impotriva unei astfel de masuri, prin natura apartenentei la spatiul euro-atlantic, s-au inmultit presiunile asupra legalizarii acestor relatii. Mai intai prin propunerile de legalizare a parteneriatelor civile, asa cum s-a intamplat si in celelalte tari Europene.

In cuvantul sau, Bertrand Vergely explica miza profunda si reala a casatoriilor intre persoane de acelasi sex. Acesta spune ca exista un anumit numar de persoane din lobby-ul economic si cel stiintific, care doresc sa propage ideea ca totul se poate inventa, totul se poate decreta si ca nu mai exista nimic dat, nimic natural.

„Cred ca este important sa spun ca exista si date ale existentei, si ca omul nu a inventat tot. De ce? Pentru ca un anumit numar de persoane din lobby-ul economic si un anumit numar din lobby-ul stiintific sunt extrem de interesate de ideea de casatorie nu din perspectiva homosexualitatii, ci din perspectiva a ceea ce putem numi ‘constructivism’. Miza metafizica a ‘casatoriei pentru toti’ este de a promova ideea ca totul se poate inventa, totul se poate construi, totul se poate decreta. Asadar este vorba de ideea de a inlocui notiunea de dat natural prin triumful in primul rand al legii si, in al doilea rand, al tehnicii.

Asadar, avem aici o miza metafizica de fond, de a sti daca omul se bazeaza pe un dat sau doar pe o constructie. Cei care sunt pentru ‘casatoria pentru toti’ doresc sa impuna ideea ca totul se poate construi, se poate decreta, se poate inventa.

Olivier Rey, matematician, in cartea intitulata ‘Une folle solitude’, spune ca omul nu tine de date care reies din fiinta si, dincolo de fiinta, din misterul vietii. Omul este ceva de fabricat”, spunea Vergely.

Vergely considera ca se propaga o ideologie radicala, conform careia se doreste modificarea radicala a fiintei umane, prin desconsiderarea realitatii si inlocuirea ei cu un fabricat tehnologic si ideologic.

„Cred ca exista o dorinta de a modifica radical datele fiintei umane, debarasand-o nu numai de notiunea de Dumnezeu (un cuvant blamat si interzis in tara noastra), ci si de notiunea insasi de realitate, de dat al realitatii, de natura, pe care dorim sa o excludem, pentru a o inlocui cu o idee pur constructivista. Esenta acestui proiect este totalitara. Am avut fascismul, care dorea sa creeze o rasa superioara, comunismul, care dorea sa creeze o clasa superioara, iar acum suntem in ceea ce se cheama fabricarea omului, fabricarea unei neo-umanitati cu totul desolidarizata de notiunea de real.

Exista instante ideologice care nu mai doresc sa auda vorbindu-se despre Dumnezeu, dar nici de notiunea insasi de fiinta si de realitate. Este vorba de a face sa triumfe o lume in care totul va fi construit, decretat si, de la un punct incolo, inventat de tehnologie”, declara filozoful.

Vergely sustine ca mariajul intre homosexuali este doar o etapa spre transformarea omului intr-o fiinta pur istorica, fabricata in laboratoare.

„Trebuie sa intelegem ca problema casatoriei pentru toti depaseste complet simpla problema a homosexualitatii, ea pune in joc notiunea de realitate. Maurice Merleau-Ponty spunea ca omul este atat natural, cat si istoric. Astazi dorim sa stergem notiunea de natura si sa facem din om o fiinta pur istorica, pe care o vom putea fabrica in laborator, practicand experiente noi. Eu spun ca regasim astazi aceleasi simptome care existau la aparitia nazimului in jurul anilor ’35-’36. Numai ca astazi, neo-fascismul, care ne ameninta, nu se va realiza prin motoare de extrema dreapta sau extrema stanga, ci va fi legat de democratie si tehnologie. Platon ne-a spus: ‘Atentie la constructivismul democratic’. Si asta cu mult inainte de Hristos”, a declarat el.

Articol realizat de Ioana Ivan via certitudinea.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
regina maria, regele ferdinand, cimpeni, tara motilor

Regina Maria – Despre moti si Tara Motilor

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/646×404.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/646×404.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Regina Maria – Despre moti si Tara Motilor” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549487522848{margin-bottom: 0px !important;}”]Una din cele mai frumoase caracterizari facute Tarii Motilor ii apartine reginei Maria a Romaniei. Suveranii Romaniei reintregite, regele Ferdinand si regina Maria, au vizitat Apusenii in prima jumatate a anului 1919, intr-o prezenta istorica a acestora in Transilvania.

Suveranii Romaniei Mari au participat la inaugurarea podului de fier de peste Aries. Regina Maria a evocat aceasta vizita in „Insemnarile Zilnice”, un jurnal pe care l-a tinut zilnic timp de mai multi ani. In 28 mai 1919, Regele Ferdinand si Regina Maria s-au deplasat de la Truda spre Cimpeni pentru a participa la inaugurarea podului de fier construit peste Aries. Podul este functional si astazi, la aproape 99 de ani de la darea in folosinta. A fost denumit „Podul Regele Ferdinand”.

„Miercuri, 28 mai 1919, Turda, Cimpeni

O zi incantatoare, mai mult sau mai putin rustica, noi indreptandu-ne spre minunatii munti. (…) Am plecat apoi cu masina pe cel mai frumos drum printre dealuri. Toate padurile de pe margine se ridicau falnice in verdele lor nou, pe care se profilau brazii absolut negri. Pretutindeni sate pitoresti si toata populatia afara ca sa ne primeasca, in frunte cu preotul cu crucea in mana. Ei au binecuvantat si ne-au sarutat mainile, au presarat flori in fata noastra, ne-au cantat cantece patriotice, au dansat dansurile lor nationale, toate clopotele de la biserici bateau, femeile mi-au oferit flori si cusaturi facute in casa. A fost un mars triumfal – nu de putine ori mi-au dat lacrimile.

Un sat prin care am trecut avea case care m-au facut sa-mi pierd capul de incantare, ele erau construite din trunchiuri imense de copaci ca niste cutii uriase, incheiate cu cele mai exagerat de inalte si inclinate acoperisuri din paie de culoarea blanei de cartita. De departe, ele aratau ca niste gigantice musuroaie de furnici sau ca uriase caciuli. Nu-mi puteam crede ochilor, nici un basm cu zane nu ar fi putut inventa asemenea case minunate. Cu greu puteam sta linistita in masina mea, simteam ca trebuie sa ma opresc si sa intru in ele. Uneori ele erau grupate ca niste ciuperci de marime fantastica, alteori erau singuratice, ascunse printre copaci in unghere abrupte.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2018/03/05/5a9d3d56df52022f753c36b7/646×404.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2018/03/05/5a9d3d56df52022f753c36b7/646×404.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549487675879{margin-bottom: 0px !important;}”]Toti taranii in costume pitoresti, a fost o priveliste de neuitat. Am sosit la Cimpeni; bucurie si mai deliranta. Ne-am instalat intr-o casuta extraordinar de curata, apartinand prefectului. Oameni draguti, simpli si inimosi, care au facut tot ce au putut sa ne simtim bine si multumiti, dar am fost sistematic suprahraniti si n-am putut refuza nici macar un fel de mancare, deoarece toate femeile din gospodarie contribuisera la pregatirea ei. Dupa-amiaza, o frumoasa plimbare cu masina la casa care i-a apartinut lui Avram Iancu, unul din cei mai iubiti eroi nationali din epoca moderna, un taran simplu care a incercat sa obtina libertati pentru poporul sau oprimat si care sfarsise cu mintea ratacita, pentru ca nici una din promisiunile care i se facusera nu a fost tinuta. El si-a petrecut ultimii ani cutreierand pe toate cararile cu un fluier, un pribeag ce nu-si gasea locul nicaieri si care isi canta melancolicele sale doine ca sa-si aline suferinta inimii. Zona este absolut splendida, iar bucuria emotionanta a taranilor la vederea noastra te misca pana la lacrimi de recunostinta. (…)”

„Joi, 29 mai 1919, Cimpeni, Abrud

Am dormit minunat intr-un pat excelent inconjurata de intreaga atentie si dragoste pe care aceste suflete simple au imaginat-o pentru ca sa ma simt bine. Aici liliacul este inflorit, camera mea era plina de liliac, de lalele galbene si irisi galbeni. Un mic dejun copios, toate preparatele foarte apetisante si pregatite cu atata gingasie de femei din popor, care aici sunt foarte simple si, totusi, ai senzatia ca ele sunt educate. Ele au insa o lipsa de «pretention», care le face foarte placute. Prima noastra indatorire a fost deschiderea unui nou pod care a primit numele de «Regele Ferdinand». Taranii s-au adunat cu totii in jurul nostru – bucuria lor e emotionanta. Am plecat apoi spre Abrud. Locurile sunt foarte frumoase si verdele primavaratic al copacilor face totul incantator, dar vremea nu a fost niciodata prea frumoasa, intotdeauna o mica ploaie era gata sa cada, ceea ce nu facea, totusi, sa scada entuziasmul cuiva. Am sosit la Abrud si am fost primiti minunat. Este un frumos orasel pitoresc, chiar pe coline. Ca de obicei, toti taranii au defilat intr-o mare «Platz», a fost foarte pitoresc, iar entuziasmul popular a fost de nedescris. (…) Desigur ca ne astepta o masa copioasa, dar aici unde femeile din casa se ocupa singure de bucatarie mancarea este deosebit de buna, numai ca, datorita faptului ca fiecare membru al gospodariei a pregatit o parte, esti absolut obligat sa gusti din fiecare fel. Mai ales la sfarsit, se servesc cel putin sase feluri de prajituri, care trebuiesc toate gustate.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2018/03/05/5a9d3b70df52022f753c26f3/646×404.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2018/03/05/5a9d3b70df52022f753c26f3/646×404.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549487967898{margin-bottom: 0px !important;}”]Intreaga dupa-amiaza a fost ocupata cu un drum lung si foarte frumos pe jos spre un loc unde se scoate aurul din munti, se spala si se colecteaza. Aici ei le numesc «uzine» sau «stampa» (steampuri…) (…) De la steampuri am mers mai departe la un cimitir unde este inmormantat eroul Avram Iancu. Ne-am dus la mormantul lui si s-a oficiat un parastas. Tarani, tarani cu miile peste tot. In cimitir exista un imens stejar pe care ei il numesc Gorunul lui Horea. S-au plantat doi stejari in amintirea vizitei noastre. (…) Desigur ca eu ii iubesc pe acesti oameni. Alaturi de mult iubitul lor Avram Iancu, zace ingropat un tanar ofiter cazut in aceste zile in lupta impotriva trupelor bolsevice. Si el a murit pentru aceeasi cauza, dar de data aceasta a fost o cauza invingatoare. (…)”

„Vineri, 30 mai 1919, Alba Iulia, Blaj

Am plecat devreme de la Abrud in jos pe unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care am fost vreodata, printr-o trecatoare in munti, prin cea mai minunata padure de fagi si de brazi intunecosi. Din pacate, nu era soare deloc, dar chiar si fara soare era aproape fantastic de frumos. In multe sate, calde primiri loiale, iar, in final, am ajuns la Alba Iulia, micul orasel al carui nume are un ecou special in sufletul fiecarui roman. (…)”

Sursa: adevarul.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
titu maiorescu, bethel strousberg, afacerea strousberg, strousberg, mihail eminescu, eminescu, mihai eminescu, maiorescu

Miron Manega – „Doina” si afacerea Strousberg. Titu Maiorescu, tradator de tara

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/maiorescu-eminescu.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/maiorescu-eminescu.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Miron Manega – „Doina” si afacerea Strousberg. Titu Maiorescu, tradator de tara” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549191989718{margin-bottom: 0px !important;}”]In prima editie a volumului „POESII” de Mihai Eminescu (editata de Titu Maiorescu, in 1883), din poezia DOINA lipseste un vers: „Si cum vin cu drum de fier” („Si cum vin cu drum de fier / Toate cantecele pier”).

Absenta acestui vers nu este nici intamplatoare, nici nevinovata. Titu Maiorescu era un tip extrem de scrupulous si de pedant cand era vorba de textul tiparit, mai ales in cazul unei personalitati uriase ca Eminescu. Absenta versului este o omisiune intentionata, iar explicatia, oricat ar parea de fortata, se afla in celebra afacere Strousberg. Prin aceasta neinspirata tranzactie, statul roman concesionase constructia cailor ferate unuia dintre cei mai mari escroci internationali de la vremea aceea, Bethel Heinrich Strousberg, mai exact concernului german condus de acesta.

Afacerea, initiata cu acordul si sprijinul regelui, a fost o hotie fara precedent in istoria Romaniei, iar scandalul a fost atat de mare, incat l-a adus pe Carol in pragul abdicarii. El picase, de fapt, intr-o capcana intinsa de conationalii sai germani si de rau-sfatuitori corupti din guvern, in special liberalii. Scandalul a durat 12 ani: de la 10 septembrie 1868, cand a fost ratificat de Parlament contractul cu concernul Strousberg (cu sprijinul guvernului liberal condus de Stefan Golescu), pana in la 11 aprilie 1880, cand s-a format „Directiunea princiara a Cailor Ferate Romane”, iar sistemul feroviar a inceput sa fie rascumparat si sa intre in administrarea statului.[/vc_column_text][vc_row_inner][vc_column_inner width=”1/2″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/maiorescu.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/maiorescu.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][/vc_column_inner][vc_column_inner width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549181996377{margin-bottom: 0px !important;}”]Pozitia lui Eminescu, ziarist extrem de bine informat, in legatura cu jaful colosal asupra Romaniei, pe care l-a constituit afacerea Strousberg, a fost ferma si clara, si o exprimase inca din 1876, in „Curierul de Iasi”: „Drumurile noastre de fier, in fine, au fost construite cu totul in interesul strainilor. Ele nu raporteaza decat 2.000.000 pe an si se cheltuieste cu ele peste 40.000.000; diferenta toata iesa din tara din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comoda a 30.000. Daca s-ar fi facut un drum de fier de la Galati la Marea Neagra si acolo un port pentru [/vc_column_text][/vc_column_inner][/vc_row_inner][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1549182134103{margin-bottom: 0px !important;}”]esportul granelor noastre, s-ar fi servit intr-un alt mod interesele tarei”. (observam aici si nuantarile economice facute de Eminescu intre „CFR Calatori” si „CFR Marfa”).

Si totusi, ce legatura este intre Titu Maiorescu si cenzurarea versului „Si cum vin cu drum de fier”? – ar putea intreba cineva. Exista o asemenea legatura? Exista! Maiorescu, care era lider al Partidului Conservator (dusmanul liberalilor) si care, formal, pleda impotriva afacerii Strousberg, in particular era avocat al firmei Strousberg IMPOTRIVA STATULUI ROMAN. Oricat ne-ar retine anvergura culturala a „protectorului” lui Eminescu, nu putem evita concluzia care se impune de la sine: Titu Maiorescu a fost nu doar primul cenzor al „DOINEI” ci si un tradator de tara. Ceea ce Eminescu nu putea fi, mai ales ca stia in detaliu toate dedesubturile afacerii Strousberg. Iar Titu Maiorescu stia ca Eminescu stie… Asa ca, la scurta vreme dupa ce marele poet national era bagat in camasa de forta si inchis la spitalul Sutu, Maiorescu ii tiparea, la Editura Socec, primul volum de „Poesii”. In care, dintr-o excesiva prudenta ardeleneasca, a eliminat acel vers „periculos”, ce putea fi interpretat ca o aluzie la afacerea Strousberg. Caci, in 1883, ecourile scandalului inca nu se stinsesera.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549182779154{margin-bottom: 0px !important;}”]Experienta dramatica a afacerii Strousberg a facut ca, incepand cu 11 aprilie 1880, statul roman sa renunte definitiv la concesionarile care generasera dezastrul economic al Romaniei si nenumaratele scandaluri politice. De fapt nu chiar definitiv, ci doar pana in zilele noastre cand, incepand din 1990, se fac eforturi uriase pentru readucerea Caile Ferate Romane la momentul afacerii Strousberg…

Dar sa vedem cine era marele escroc. Bethel Henry Strousberg (20 noiembrie 1823 – 31 mai 1884) a fost un industrias evreu din Germania.[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/2″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/strousberg.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/02/strousberg.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1549182759092{margin-bottom: 0px !important;}”]Dintre antecedentele sale infractionale, cea mai rasunatoare s-a petrecut in 1847 in Anglia. Fiind angajat ca agent al mai multor companii de constructii, a sustras o parte din banii destinati platilor si a fost arestat de politie in momentul in care voia sa fuga cu vaporul in America. A fost judecat si condamnat la sase luni de munca silnica (cu executare!).

A urmat marea lovitura din Romania, dar nici aceasta nu s-a terminat prea bine pentru ca, in 1875, a intrat in faliment, in plina derulare a contractului. A mai incercat o escrocherie financiara cu o banca din Rusia, dar a fost din nou prins, judecat si „retrocedat” Germaniei. Ultimii ani si i-a petrecut scriindu-si memoriile si incercand sa-si reabiliteze imaginea prin diverse proiecte. N-a mai apucat. A murit pe 31 mai 1884, la Berlin.

(Text preluat din cartea „Eminescu agent secret, traficant de carti interzise si alte necunoscute din viata marelui poet”, de Miron Manega, Editura Geto Dacii, 2017)[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
anti-romania, romania, pseudo-romania

Patrick Matiș – România și Anti-România

România înseamnă blândețe, îngăduință, dăinuire, credință, știință și conștiință.

Anti-România înseamnă furie oarbă și dezlănțuită în piețele publice ale marii capitale, toleranță pentru oricine provine din proletariat, pentru orice proscris și alienat mintal, și ajunși în discriminat, trăirea clipei la intensitate maximă precum un drog, dilemă, inconștiență, promiscuitate și libertinaj.

România înseamnă democrație participativă, în care cetățenii își exprimă dimpreună liber alegerile și decid cine să-i reprezinte.

Anti-România înseamnă numărarea voturilor de către indivizi oportuniști plătiți de cei care dau cei mai mulți bani, ca la licitație, înseamnă furt și trădare, înseamnă vânzare de țară, neam și ciolanele bunicilor pe bani puțini, sau darea lor pe gratis.

România înseamnă loialitate, statornicie, cinste și credință atât în interior, cât și în afară, în diaspora.

Anti-România înseamna prostituție și trădare la toate nivelurile.

România înseamnă Natură.

Anti-România înseamnă extragere, exploatare, profit maxim, maxim consum și nimic în schimb pentru cei ce nu pot adera la aceste precepte parazitare.

România înseamnă tradiții milenare.

Anti-România înseamnă revoluții sângeroase internationaliste, cretinoide și criminale, parade gay și bijniță ordinară, cenzură de tip Ferma Animalelor și mankurtizare a populației, frate contra frate.

Romania înseamnă familie.

Anti-România înseamnă corupere de minori de către homosexuali, lesbiene, pedofili etc. Înseamnă vânzare de carne vie și exploatarea și manipularea omului de catre om.

România înseamnă jertfă, continuitate de scopuri, idealuri comune și prosperitate dimpreună.

Anti-România înseamnă dezbinare, contra Tratatului de la Trianon, înseamnă râzboi și anihilare totală.

România înseamnă responsabilitate.

Anti-România înseamnă iresponsabilitate reacționară.

România înseamnă cultura înțelepciunii.

Anti-România înseamnă incultura ignoranței.

România este patrie.

Anti-România este tagma jefuitorilor.

România reprezintă codrii plini de lupi.

Anti-România reprezintă tot ceea ce are ca sufix simbolul #, care înseamnă hashtag în engleză.

România suntem noi, prin noi inșine, dimpreună!

Anti-România înseamnă dezbinare și dezolare, să moară capra vecinului!

Tu cine ești?

Am consemnat

Al vostru devotat

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

/0 Comments/by
ilie badescu, centenar, elite false

Ilie Badescu – Stiinta si Credinta. Rolul echivoc al stiintei

[vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/152481.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/152481.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ilie Badescu – Stiinta si Credinta. Rolul echivoc al stiintei” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1547970574816{margin-bottom: 0px !important;}”]Omul este raport si tensiune intre bine si rau, si daca sufletul viu, latentele sufletesti difuze din structura existentei umane, n-ar proteja statura lumii, biruinta raului in lume ar fi fost de mult definitiva. Latentele sufletesti ofera energie pozitiva omului in confruntarea cu raul si aceasta energie pozitiva se actualizeaza, devine eficienta, salvatoare in lume, numai prin trairile inaltatoare, adica prin actele creatoare, prin starile de credinta, prin iubire si smerenie etc.

Creatia este esentialmente conservatoare, contributie omeneasca la restaurarea si conservarea chipului din lume al lui Dumnezeu, care poate fi patat de rautatea si pacatele omenesti ori de cate ori omul, prin oboseala, abandon (delasare) sau agresare, se abate de la legea chipului divin sadit in faptura sa prin taina creaturii. Oricat ar fi oamenii de coplesiti de puhoaiele raului, acestea nu vor putea sa schimbe structura si profunzimile lumii, ci doar peisajul ei, adica vor putea, cel mult, sa provoace „schimbarea fatadei” lumii, fara ca prin aceasta sa aduca rasturnari ale statutului binelui in substratul lumii. Prezenta raului in lume este inselatoare si caile lui sunt opera vicleniei. (De aceea, elitele viclene sunt agentii raului in istorie). In aceasta a doua viziune, care este cea crestina si populara, adica arhaica, raul nici n-are o putere a lui; puterea lui este slabiciunea noastra.

Energia care da puterea raului asupra lumii este rautatea noastra, vine de la pacatele noastre, de la indeciziile noastre morale chiar, adica de la fapta cea rea a omului, care uneori este inspiratoarea istoriei, cum s-a intamplat cu orgoliul omului autonom in cultura postrenasterii. Omul acesta autonom, „omul nou” al modernitatii, a devenit invatatorul veacului si al lumii, socotindu-se indreptatit sa se puna pe sine in centrul lumii ca si cum ar fi el insusi centru unic si masura a tuturor lucrurilor. Raul cel mare al modernitatii vine de la aceasta eronata indrumare a omului spre autonomism, prin care chipul uman „s-a despartit de centrul sau spiritual real”, care este Dumnezeu si astfel s-a nascut stiinta autonoma, morala autonoma, politica autonoma, bazata adica pe puterea temporala si pe totala desconsiderare a puterii spirituale, a lui Dumnezeu.

Fizica si biologia, filosofia si istoria promoveaza un model de lume care are in centru omul singur si ratiunea umana, inchisa asupra ei insasi, subiectul unic devenit, printr-o atare viziune, ratiune dominanta, fara Dumnezeu, tot restul fiind „obiectul” acestei ratiuni singure. Apare astfel pseudoreligia ratiunii, ca in rationalismul modern, se instapaneste atotputernic materialismul. Lumea toata este indrumata si reordonata dupa aceste invataturi ciudate. Cum remarca Braileanu, acest om nou nu numai ca n-a ales credinta, dar a indraznit s-o alunge cu totul in zona „iluziilor” sterpe si sa se proclame el „Dumnezeul tuturor lucrurilor” si al „fiintelor celorlalte coborate de constiinta fizica sub aceleasi legi unice si inexorabile”. „Constrangerea de a alege credinta in temeiul constiintei morale innascute este o iluzie primejdioasa a lui Kant si a fost dezmintita de istorie, cum am vazut in Rusia” (Tr. Braileanu, Teoria comunitatii omenești, p 177). Si evident, in restul lumii comunizate dupa razboi, dar si in cea care-a cazut prada secularismului si idolatriei consumiste in lumea capitalismului postmodern.

Aceasta constatare postkantiana este si cea mai teribila provocare pentru sociologia noologica. Daca latenta morală a omului acesta nou n-are nici o putere, atunci mai exista vreun temei sa sustinem teza spiritualista, ideea autonomiei binelui si a rolului latentelor sufletesti in istorie? Are, de indata ce statuam relativitatea istorica a tot ceea ce este, inclusiv a judecatii noastre asupra omului, ceea ce ar dovedi ca si viziunea fizicienilor, dar mai ales reductionismul ei sunt relative, cu tot cu epoca in care predomneste o asemenea viziune. Numim acest relativism istoric, realism. Prin urmare, temeiul sociologiei noologice este tocmai realismul.

O lume invadata si guvernata de „stiinte ale ratiunii teoretice” este o lume fara puteri morale si deci fara credinta. Ordinea morala nu poate fi salvata, cu atat mai putin creata, de aceste stiinte si de constiinta teoretica. In masura in care omul acesta stapaneste lumea, lumea insasi devine tot mai amorala si mai inecata de ateism. Incat amoralismul si ateismul sunt fiii cei mai reprezentativi ai rationalismului (noii lumi). Prin urmare, morala nu decurge din „ordinea aceasta” de legi fizice, ci din credinta.

Stiinta solidara cu marele conglomerat pozitivist nu ne conduce, iata, la Dumnezeu, nici la constiinta morală, ci la absenta ei din structura teoretica a lumii, unica incheiere la care ajunge stiinta aceasta si cu ea omul modern.

„Ratiunea teoretica”, deci, ne ofera o lume fara Dumnezeu si o societate fara religie si fara morala, adica un univers fara spiritualitate. Relativismul istoric si cel teoretic (recunoasterea neputintei constiintei teoretice de a cladi ordinea morala) si intemeierea pe Dumnezeu sunt cei trei stalpi ai realismului noologic.

Credinta „vine din alta sfera decat stiinta”. „Dumnezeu este la inceputul tuturor lucrurilor, nu la sfarsit. Noi nu patrundem la Dumnezeu prin cercetarea lumii, ci noi putem intelege lumea, deci putem face stiinta, pornind de la Dumnezeu” (Ibidem). Prin urmare, in fata omului se deschid doua cai: 1) una merge de jos in sus, de la fenomene si stiinte spre ordinea morala si religioasa; 2) alta merge de sus in jos, de la credinta si constiinta religioasa spre realitate si cunoastere. Prima cale duce la anarhie, a doua duce la ordine morala. „Si oare nu e confirmat prin observatie ca drumul acesta in sus si metodele de cercetare intrebuintate in stiinte ucid pe-ncetul constiinta morala si dispozitiunea sufleteasca de a admite un principiu suprem al universului? Pe calea aceasta a stiintei care porneste de la datele constiintei si de la fenomene ajungem in mod cert la pierderea Eului nostru, la ratacire si la cadere sub nivelul animalitatii – sau la budhism, la negarea tuturor valorilor si la nazuinta de a intra in Nirvana” (ibidem).

„Nenorocirea este ca intelectualii europeni sunt toti atinsi de aceasta filosofie prin scolile organizate dupa conceptia rationalista. Stiinta e separata de religie si morala. Preceptele religioase si morale si-au pierdut orice legatura cu stiintele si puterea lor e stirbita si redusa neincetat prin stiinta astfel ca la parasirea scolii, intelectualul modern e sceptic si ateu” (Ibidem, p 178).

Teoria latentelor este atrasa in grea ispita de filosofia rationalista si fenomenalista care confunda ordinea universala cu ordinea fizica. In formele ei mai complicate, filosofia fenomenalista admite si alte tipuri de energie, cum ar fi cele biologice si psihice, astfel incat procedeaza la o complicare a tabloului energetic al lumii si al omului, incurcand si mai mult enunturile formulate in lumina teoriei latentelor. Iata, ni se spune, substratul existentei e dat de aceste energii diverse si ele sunt actualizate in actiunile si deci in manifestarea omului, ba chiar in manifestarile intregii existente. Diversitatea energiilor si a cadrelor de manifestare a latentelor sufletesti poate sa-l incurce si pe cel ce impartaseste teoria latentelor. Una dintre cele mai reprezentative mistificari provocate de reductionismul energetismelor este a lui Spinoza, cel ce in-sufleteste substanta. Animismul care gaseste „suflete” in lucruri este o alta fateta a reductionismului energetic al interpretarilor „fenomenului latentelor sufletesti”.

Teoria latentelor respinge toate aceste scheme si atrage atentia ca latentele sunt de esenta spirituala si, eventual, pot fi denumite, prin analogie, energii morale, dar numai atat. Teoria latentelor este, de aceea, cea mai radicalizata replica la energetismele de orice fel si la teosofii de toate soiurile, in frunte cu teosofia lui Max Stirner, ori mai incoace, cu teosofiile extinse, de felul „stiintei crestine” a lui R. Hubbard, in genere de tip new-age-ist.

Sursa: doxologia.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by