Articole despre valorile românești.

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (6) – Inaugurarea regimului monarhic

/0 Comments/in , /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (6) – Inaugurarea regimului monarhic” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528749711017{margin-bottom: 0px !important;}”]„Cind, la anul 1866, tara si-a dat institutiunile care domnesc astazi, cind s-a chemat la cirma tarii un print strain, nu credem ca unica preocupare a tarii a fost aceea de-a pune un capat rivalitatilor primejdioase dinlauntru, ci o idee de un ordin mai inalt a condus natiunea in hotarirea ei. Deja batrinii nostri, aproape acum cincizeci de ani, concepusera ideea unirii sub o dinastie ereditara.

Intirziata de imprejurari neatirnate de vointa noastra, indata ce Romania daduse semne de a sa vitalitate si facuse sa se nasca increderea ca ea, in mijlocul statelor ce-o inconjurau, putea sa traiasca din propriile ei puteri si din propria ei constiinta nationala, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai intimpinat nici o rezistenta si, o data cu recunoasterea ei, putem zice ca, din acel moment chiar, si independenta statului roman in princip a fost deja recunoscuta. Ca proba ca acesta a fost sentimentul tarii, putem aminti aci cuvintele rostite de catre presedintele Constituantei, d. M. Kostaki, in numele tarii, in momentul cind a prezentat alesului ei pactul fundamental.

«In ziua de 10 mai, cind Inaltimea Voastra V-ati suit pe tronul Romaniei, tara a vazut realizata cea mai vie si cea mai scumpa a sa dorinta; acea zi care a intemeiat pentru tara inceputul unei noua ere, tara a salutat-o ca data inaugurarii regimului monarhic, carele singur poate garanta Romaniei consolidarea statului si binefacerile unui guvern stabil. Adunarea, zeloasa pe de o parte de a aseza principiul monarhic pe baze nestramutate si voind, de alta parte, a incunjura acest princip de toate libertatile compatibile cu ordinea, deplin convinsa ca regimul constitutional a devenit pentru Romania nu numai o conditiune de existenta si de prosperitate, dar totodata si garantia cea mai puternica a consolidarii tronului Mariei Tale, s-a grabit de a vota pactul menit de a ajuta pe deplin acest scop.Constitutiunea, ce am onoarea a o prezenta Mariei Tale in numele Adunarii, da o legitima satisfactiune acestor aspiratiuni ale tarii, consacrind pentru Romania principiile admise in statele moderne cele mai inaintate pe calea civilizatiunii. Plini de speranta ca nouale institutiuni vor pune capat suferintelor unui trecut dureros, romanii, uniti intr-un sentiment unanim de concordie si de fratie, vor intrebuinta silintele lor cele mai staruitoare intru a apara aceste principii si a da cugetarilor leale si generoase ale Mariei Tale concursul lor cel mai sincer si cel mai devotat. Calcind pe pamintul tarii noastre, ati spus romanilor c-ati devenit roman; astazi Romania constitutionala Va raspunde prin organul reprezentantilor ei ca Maria Ta ai devenit pentru ea simbolul nationalitatii sale. Sa traiti, Maria Ta! Sa traiasca Romania!»

Dupa rostirea acestor cuvinte, a urmat pronuntarea formulei de juramint din partea Mariei Sale:
«Jur de a pazi Constitutia si legile poporului roman, de a mantinea drepturile lui nationale si integritatea teritoriului!».
Substituind deci principiul monarhic mult bintuitei domnii elective, tara a voit a crea acea institutiune care sa fie nu numai personificarea statului roman, depozitar al traditiilor politice ale tarii, ferind-o de fluctuatiunile momentane ale partizilor, dar, in acelasi timp, incunjurind tronul cu institutiunile constitutionale, acel regim le-a considerat ca o garantie de putere pentru tron, ca o garantie pentru dezvoltarea materiala si politica a statului roman.

Preocupati astazi, inainte de toate, mai mult de viitorul tarii decit de interesele de partid, convinsi fiind ca noua pozitie ce ne este creata prin Tractatul de la Berlin ne face direct responsabili de urmarile noastre, ca sintem lipsiti astazi de acele garantii care ni le prezinta Tractatul de Paris si, in momentul de a intra intr-o noua era politica, vom face in modul cel mai impartial bilantul perioadei celei din urma a vietii noastre politice, ca sa ne pregatim cu barbatie pentru noua era in care intram.

Vom intreba mai intii, cu mina pe constiinta, pe orice bun roman, daca crede intradevar ca tara trebuie sa se simta fericita in situatia actuala. Examinind mai intii starea noastra politica internationala, constatam cu inlesnire ca nu numai toate atributele suveranitatii statului au fost cistigate inainte de 1866, ci asemenea ca recunoasterea unei dinastii ereditare era insasi recunoasterea suveranitatii reale a tarii – toate acestea fara nici un sacrificiu. Nu raminea cu mult mai mult de cistigat decit firma deschisa, titulaturile, analoge starii de lucruri, ale agentiilor diplomatice.

Conditiile impuse noua prin Tractatul de la Berlin insa, ba chiar in urma Tractatului pentru obtinerea recunoasterii firmei independentei (recunoastere pe care chiar organele oficioase ale guvernului o declara drept un act de simpla formalitate), conditiile impuse deci pentru indeplinirea unei simple formalitati ne-au impus sacrificii din care unele, pe linga gravitatea lor, mai constituie si o izbire directa in autonomia de legislatie interna de care pururea ne-am bucurat in trecut. S-ar fi putut astepta ca, in urma sacrificiilor ce ne-am impus prin participarea la razboiul oriental, sa conservam macar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alaturea; n-am conservat-o insa nici pe aceea. Am avut si mai putin inca simpatia acelor puteri cari au privit cu un ochi de neincredere participarea noastra la razboi, si astfel am putut constata ca nici o voce amica nu s-a ridicat in Congresul de la Berlin in favorul Romaniei, si astazi inca, dupa doi ani, recunoasterea e problematizata de misterioasele asigurari formale despre care nu stim nimic.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528749914488{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (5) – Republica e buna doar cand exista o clasa de mijloc economiceste puternica

/0 Comments/in , /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (5) – Republica e buna doar cand exista o clasa de mijloc economiceste puternica” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528705720235{margin-bottom: 0px !important;}”]„Din momentul in care s-a instituit domnia ereditara in locul celei elective si s-a pus puterea suprema a statului la adapost de inversunatele lupte de partid, s-a pus, in principiu cel putin, la adapost de patimele si de asprimea intereselor momentane si trecatoare insasi ideea statului, adica ideea armoniei intereselor nationale. Asta este in esenta deosebirea intre monarhia constitutionala si republica.

In republica domneste indeosebi interesul individual, in genere interesul de partid. Partidul si numai partidul alege pe capul statului, el formeaza vointa statului in articole de legi, epoca poarta pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare. Aceasta stare de lucruri e in aceeasi proportie lipsita de pericole in care esista in stat o clasa de mijloc economiceste puternica si culta care sa mantina echilibrul intre tendintele prea inapoiate a simtului istoric a unui popor, reprezentat in genere prin formele existente ale unei civilizatii trecute, si tendentele zgomotoase ale trebuintelor acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde aceasta clasa nu exista decit in mod rudimentar sau unde ea este prea slaba pentru a se impotrivi tendentelor estreme, republica devine o jucarie a partizilor, o forma de care abuzeaza si unii si altii, in detrimentul vadit al intereselor generale.

Deie-ni-se voie a arata ca ideea statului, ideea armoniei intereselor exista in realitate, ca statul nu este numai suma de indivizi ce coexista intr-un moment dat, ca el reprezenta insasi putinta de indreptare a unor rele ce rezulta din instinctele nesocotite ale actualitatii. Sa ne-nchipuim, de exemplu, ca radicalul X, in loc de-a fi nascut in sfera de jos, ar fi fost fiul unei vechi si bogate familii aristocratice. Acelas om, cu acelasi temperament, ar fi reprezentat, in locul ideilor radicale, alte idei tot atit de estreme, insa cu totul opuse celor dentii. Care din doi ar fi avut acum dreptate: X reactionarul perfect, sau X radicalul? E clar ca nici unul, nici altul. Precum vederile unuia ar fi inradacinate in trecut, tot astfel tendintele celuilalt ar fi o expresie exagerata a nevoilor momentane a claselor de jos, incit acelasi temperament, nascut cind intr-o clasa cind intr-alta, ar reprezenta de o parte ura si invidia demagogica pentru tot ce e superior ca avere sau inteligenta, ar reprezenta de alta dispretul si desconsiderarea aspiratiunilor celor indreptatite ale prezentului. Dar statul nu este nici suma indivizilor coexistenti. Caci, daca luam individ cu individ, am vedea lesne ca marea, incalculabil de marea majoritate a oamenilor, s-ar sustrage bucuros, numai de-ar putea, si de la plata de bir, si de la prestatiuni si de la recrutare. Incit, oricit de recunoscuta ar fi necesitatea unui interes general de fiecare in parte, totusi, cind e vorba ca el sa subvie cu atomul sau individual acelei necesitati, instinctul sau intim si primitiv este de a se sustrage.

O curioasa ilustrare a manierei de a privi statul si societatea ne-au dat-o in toti timpii evreii. A se bucura de toate drepturile, dar a se sustrage, de e cu putinta, de la toate datoriile este deviza lor si pentru realizarea acestui princip au, ca nealte popoare, pururea aptitudinea unei organizari de dosire, de substituire, de ajutor mutual. A pune dar acest instrument gingas al statului, acest reprezentant atit al vietii istorice, cit si al armoniei intereselor unei natii, la discretia absoluta a unui singur partid este periculos, mai cu seama cind elementul ponderator al unei clase de mijloc culte si avute e reprezentat numai intr-un mod rudimentar. Noi avem o clasa de mijloc care – tocmai din cauza lipsei de aparare a muncii ei si din cauza ca, pe un teren steril pentru dezvoltarea generala, i s-a dat ocazia de a castiga fara munca, adeca pe acela al functionarismului si al proletariatului condeiului, nu este in stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este in stare a fi regulatorul exclusiv al vietii publice. Capitaliile cele mari a acestei clase consista in sume colosale de fraze, in cuvinte deserte; arta de a sti, sau mai bine de a nu sti scrie si citi, e echivalenta in Romania cu dreptul de a domni peste munca si intelegerea altora.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528706788357{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective

/0 Comments/in , /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528561166246{margin-bottom: 0px !important;}”]„In ordinea de idei espuse in numarul trecut intra si aceea a independentei statului roman. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, in mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendentele adevarate, a fost pururea prezenta si intunecata numai uneori de nevoile momentului. Ar fi un act de adanca ingratitudine catre stramosii nostri daca ne-am inchipui ca cu noi se incepe lumea in genere si Romania indeosebi, ca numai noi am fost capabili a avea instinctul neatirnarii, cind, la dreptul vorbind, n-am facut decit a mantinea cu mult mai mult ori mai putin succes ceea ce ei au castigat fie prin singeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istetii extraordinare, puse amandoua adeseori in serviciul acestei unice preocupatiuni, a pastrarii neamului si tarii.

E drept ca prezentul, cu graiul lui viu, cu ambitiile si pretentiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie inchipuite, fata cu meritele unui trecut a carui gura o astupa pamintul. Si cu toate acestea fost-ar-fi cu putinta de-a vorbi chiar de neatirnarea statului roman fara a sufla praful asezat pe tractatele noastre vechi si de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasa a manierei de-a-si atribui un merit care e in mare parte a trecutului e ca in acelasi timp in care se-ncheia un tractat de comert cu Austria, ca manifestare a neatirnarii noastre, d. Mitilineu, inalt functionar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianta si de comert incheiate de dinastii romane de inaintea epocei fanariotilor. Si ce straluciti intr-adevar, ce neasemanat de mari sint reprezentantii din trecut ai neatirnarii statelor romane fata cu epoca noastra? Oare Mircea I, in cei 38 de ani, Stefan cel Mare in cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o alta preocupare decit neatirnarea tarii?

Mircea I – acest prototip luminos si al artei razboinice si al celei diplomatice la romani – n-a gandit toata viata lui decit la mantinerea neatirnarei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim in memorabila lupta de la Rovine, pastrata in memoria intregei Peninsule Balcanice; la 1395 incheie tractat de alianta cu Ungaria; la 1396 ia parte la batalia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid linga Dunare; la 1406 isi intinde mina in Asia si scoate pe Musa ca pretendent in contra lui Soliman I, il sustine cu bani si arme si il face imparat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, in contra lui Mahomed I, ba chiar in anul mortii sale, 1418, a ajutat cu bani si arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperind succese politice din sciziuni religioase intre turci.

O politica analoga a contrapunerii iscusite a puterilor crestine, a luptei directe cu turcii, au sustinut Stefan cel Mare. Din atitudinea acestor doi Domni se esplica cum de tarile noastre au putut sa se inchine puterei turcesti pastrindu-si cu toate acestea intreaga lor suveranitate inlauntru si-n afara, cum s-au putut sa se introduca in tractate de supunere proibitiunea pentru moametani de-a se aseza in tara, cum s-au rasfrint pina chiar asupra umbrelor de fanarioti o raza din vechea neatimare, caci si acestia indrazneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, desi erau numiti si scosi prin firman, desi se stie ca titlul Dei gratia nu se cuvine decit numai suveranilor. E o ciudata ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlau, de pilda, un cirac al lui Capudan basa din Tarigrad, imbracindu-si fiinta paralitica cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.

Facut-au bine sau facut-au rau cei mai mari doi Domni ai nostri preferind o suprematie nominala turceasca, unei suprematii reale crestine? Realitatea a dovedit ca era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunarene au devenit pasalicuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pasalic o suta de ani. Polonia a fost impartita, si mai este azi, pe cind vechile noastre tractate, iscalite cu litere mari si batoase pe piele de vitel, au fost pina ieri izvorul neatirnarii reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turceasca. Tudor se bazeaza pe ele cind cere de la Poarta reintroducerea domniei nationale, si Divanurile ad-hoc n-au gasit alte arme mai puternice inaintea Areopagului Europei decit tot pe acestea.

• • •

Asadar „independenta”, precum o numim astazi, nu este un „copil gasit” fara capatii si fara antecedente, ci un print care dormea cu sceptrul si coroana alaturi. Cazuta in desuetudine prin necumpanitele acte ale lui Dimitrie Cantemir si a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatirnarea noastra a fost pururea reala, ca drept pururea in vigoare, ca fapt stirbit din cind in cind, nu prin alt drept, ci prin escese si abuzuri de putere ale turcilor si, daca ea a fost intunecata curs de o suta de ani prin postomania fanariota, traditia ei si incercarile de a o restitui n-au incetat nicicind, iar mai cu seama secolul nostru a fost bogat in succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitara pentru amindoua tarile, rasarita chip din initiativa ruseasca, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii tarilor. Aceleasi tendinte se ivesc cu mai multa putere in miscarea de la 1848 si culmineaza in 1859 prin alegerea lui Voda Cuza. Dorinta Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeana nu se putu implini deocamdata, totusi a doua zi de incheiarea Tractatului de la Paris, si in contra prescriptiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele tari surori, citiva ani in urma am realizat Unirea, prin conferinta de la 1864; fostul Domn obtinu suveranitatea absoluta in legislatia interna, si in fine la 1866 obtinuram si recunoasterea unei dinastii ereditare, toate acestea fara nici un sacrificiu, gratie numai increderii ce am putut inspira marilor puteri si bunei-vointe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o miscare de-a dreptul entuziasta, Cuza Voda a devenit el insusi principalul purtator al politicei esterioare, al politicei neatirnarii, avind cea mai credincioasa si neobosita mina de ajutor in Constantin Negri.Toate atributele unei neatirnari reale s-au cistigat de catre Voda Cuza esceptind firma acestei realitati. In fapta juridictiunea consulara si-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor inchinate s-au operat, desi calugarii greci se gerau in supusi ai puterei suzerane, ai Portii, s-au infiintat o armata relativ numeroasa si completa, s-au proclamat neatirnarea bisericii nationale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei si Sucevei, vechii consuli generali devenira de fapt, desi nu prin titulatura, ministri diplomatici, relatiunile internationale ale statului roman erau incredintate unui ministru al afacerilor esterioare in regula, incit intregului aparat al unei depline suveranitati interne si esterne nu-i lipsea decit numele propriu, ce parea a lipsi din dictionarul Apusului european.

Guvernele cari au venit in urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cistigat decit firma, decit recunoasterea unei neatirnari ce existase totdeuna si care scadea numai cind n-avea cine s-o mantie, sporea insa sub mina oricui care ar fi avut vointa de-a o restabili. N-avem nevoie sa adaogam ca, departe de a fi un copil gasit, neatirnarea Romaniei era atit de reala incit, cu prea putina politica buna si fara cheltuiala unui ban rosu, ea se restabilise pe deplin inaintea Tractatului de la Berlin, care, in loc de-a usura situatiunea, recunoscind pur si simplu un fapt ce rezulta de sine din caderea imparatiei turcesti, a ingreuiat-o punindu-ne conditiuni atit de costisitoare. Nu este nici o indoiala ca cumparatura firmei a costat mult mai mult decit realitatea neatirnarii noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atit mai mult pe stramosi. Caci, abstractie facind de la milioanele de bani, de la miile de oameni cazuti in batalie, de la pierderea unei provincii, mai ramine in paharul destul de amar baut pin-acum drojdia asigurarilor formale din declararea de recunoastere, asupra carora nu ne-au luminat inca ilustrii oameni de la putere.

• • •

In rezumat, politica noastra trecuta, in privirea neatirnarii, se caracterizeaza in modul urmator: Desi existau in amindoua dinastii – in Moldova neamul Musatin, suplantat Dragosizilor, in Tara Romaneasca stravechii Basarabi – totusi domnia era electiva. Electivitatea aceasta, laudata pe cuvinte cu totul gresite de catre o seama din publicistii nostri, a fost saminta nestabilitatii din tara. Fiii de Domni aveau toti dreptul de-a fi alesi, renuntarea unora din ei trebuia rascumparata, altii trebuiau inlaturati cu arma. Mai periculoase insa decit certurile intre fiii legitimi, cari totusi se mintuiau intr-un chip oarecare, erau ambitiile liniilor nelegitime si colaterale.

Dupa stingerea dinastiilor se incepu aceeasi vinatoare dupa tron intre boierii cei mari. Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, si o compensatie oarecare in bine. Daca principii ar fi fost siguri despre tara, nesiguri numai despre strainatate, ar fi cautat prea cu usurinta un razim continuu intr-un singur vecin in contra celorlalti; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune si pe de-a pururea in sfera unei singure puteri. Electivitatea insa [i]i despartea pe candidatii de domnie, intru cit s-atinge de reazimul de din afara, in partizanii unei influente sau a celeilalte, incit, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domneasca, tot astfel nu s-au putut stabili in mod esclusiv nici o influenta straina. Nu doar ca aceasta duplicitate, aceste exercitii de echilibristica ar fi de atribuit unei deosebite intelepciuni politice. Intelepciunea consista numai in a se folosi de imprejurari date precum erau. Cele doua mari puteri vecine de pe atunci, Polonia si Ungaria, voiau una intinderea de la Baltica pina la Marea Neagra, alta intinderea de la Adriatica tot pina la Marea Neagra. E evident ca acest scop politic nu se putea implini decit pe socoteala tarilor romane. Poporul roman – boerimea oligarhica, indeosebi – devenise regisorul urmatoarei drame. Cind o influenta reprezentata prin Domnul cutare ameninta sa prevaleze, boierii il rasturnau, dind greutate momentana altei influente si viceversa. Domnii cei siguri despre tara faceau tot astfel: Mircea contrapunea influenta polona celei ungare si viceversa, Stefan asemenea.

Dar acest folos, abstractie facind de la nesiguranta lui, era cu totul intrecut de pierderile ce cata sa le sufere tara prin vecinica nestabilitate dinlauntru si contra acestui din urma inconvenient e indreptata Constitutia noastra si domnia ereditara in orice caz, insa in Constitutie nu sta scris ca vechea vinatoare dupa puterea suprema a statului sa fie inlocuita prin vinatoarea de functii, arenzi ale statului si hatiruri ale postomanilor de toate categoriile, in Constitutie nu sta scris ca ignoranta si ambitiile nulitatilor, sub pretextul deosebirilor de principii, sa vineze cu inversunare puterea, in Constitutie nu sta ca succesul acestor oameni sa atirne de la amagirea alegatorilor prin negustorie de fraze si izvoade de fagaduinti mincinoase. O organizare care sa asigureze prin legi atit cultura inalta a depozitarilor puterii publice, precum si stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare si e evident pina la virgule ca o asemenea organizare nici este cu putinta daca nu se tine seama de slabiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea in ele de proprietari fictivi, dar in realitate postulanti, daca majoritatile se formeaza din functionari si rude de functionari, daca abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de catre acest partid impune tarii necesitatea de a crea noi biruri pentru a-si implini iscalitura data cu atita usurinta de o generatie de demagogi feneanti, cu neputinta de saturat si, inainte de toate, grozav de multi.

Astfel, nestabilitatea de sub domniile elective, in loc de a inceta, s-a generalizat, ba si-au creat un mediu social in care sa poata inflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: scoalele, in care copiii, in loc de idei, invata papagaliceste mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc si bun si rau, numai de-ai lor sa fie, uzurparea de reputatiuni lesne de operat in mijlocul unui popor incult, cistigul fara munca, deci imoral, al nulitatilor cari au impertinenta indestula de a se impune, sistematica laudare a mediocritatilor de catre camaraderii, glorificarea raului si absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, sa demaste acest bal mascat de panglicari si de negustori de vorbe. Merit? Exista chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferita de conservatori unui Alecsandri, celui mai insemnat autor in romanime, ea se confera a doua zi de catre liberali unui pamfletar, si nu e de mirare daca, tot pe calea batuta de acest din urma, un alt pamfletar va solicia-o asemenea.Toate acestea desigur ca nu reies din spiritul Constitutiei noastre.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528561054043{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale

/0 Comments/in , /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528560365452{margin-bottom: 0px !important;}”]„Ne putem fali cu drept cuvint cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani incoace. E drept ca in acest period de ani aceste probe nu sint repartite in mod egal, ca unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuala, bine intrebuintat, altii din contra prin o risipa putin justificata a acelor puteri pe cai improductive, totusi insa sumind la un loc si marimile pozitive si cele negative, gasim prin mijlocul cararilor laterale cari s-au pierdut in pustiu calea generala a unui progres real, mai cu seama pe terenul politic.

Farmecul ce ne tinuse in intuneric si inapoiare nu era atit de imaterial precum si-ar inchipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetati turcesti din stinga Dunarii, ale caror amenintatoare briie de pamint si piatra trebuiau darimate pentru ca sa-nceteze epoca intunerecului. Dupa pacea de la Adrianopol s-au darimat in sfirsit si cele din urma fortificatii pe cari Turcia le avea pe malul sting al Dunarii, si de-odata cu aceasta se ridicara una cite una piedecele de pina-atunci ale negotului si agriculturii si astfel, incepind a se dezvolta bogatiile pamintului nostru si cautindu-si schimbul pe producte apusene, am fost pusi in contact cu civilizatia, cu ideile Apusului, cari si-au facut drum si s-au rasadit la noi fara nici o greutate, fara nici o impotrivire din parte-ne. Din capul locului cata sa negam ca ar fi existat in tarile noastre o reactiune in senzul feudal al cuvintului.

Din timpul razboaielor lui Napoleon I se ivise in tarile noastre un reflex, la inceput inca slab dar nefalsificat, al inaltei culturi si lipsei de prejuditii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un rationalism stralucit si spiritual, lipsit de cunostinte pozitive. Zeita ratiunii credea in Apus sa puna lumea in orinduiala numai prin propriul aparat al deductiunilor logice, ale caror premise nu erau bazate nici pe esperienta, nici pe organizatia innascuta a statului si a societatii, ca obiecte ale naturei.

Golul nostru intelectual, setos de civilizatie, a primit fara control, fara cintarire, idei si bune si rele, si potrivite si nepotrivite, ba natiunea intreaga, cu prea putine exceptii, nu vedea ca niciodata o vorba nu poate inlocui o realitate, ca niciodata fraza culturii nu e echivalenta cu munca reala a inteligentei si mai ales cu intarirea propriei judecati, care e cultura adevarata, ca niciodata fraza libertatii nu e echivalenta cu libertatea adevarata, care e facultatea de a dispune de sine insusi prin munca si prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generatiei trecute, care-si inchipuia libertatea fara munca, cultura fara invatatura, organizatia moderna fara o dezvoltare economica analoga.

O serie de fraze ieftene, copiate din gazete straine, din scriitori de a doua mina, din discursurile unor politici traiti si crescuti in alte tari, a inlocuit si inlocuieste inca in mare parte silinta de-a invata singuri; rationamente straine, rasarite din alte stari de lucruri, inlocuiesc exercitiul propriei judecati. Deci tocmai lipsa unei reactiuni adevarate, rationalismul foarte stralucitor, dar si foarte superficial al epocei trecute au facut ca introducerea tuturor formelor noua de cultura sa se intimple fara controlul, fara elementul moderator al traditiilor trecutului.

In loc ca un spirit nou de munca si de iubire de adevar sa intre in formele vechi ale organizatiei noastre, s-a pastrat din contra incultura si vechiul spirit bizantin, care a intrat in formele noua ale civilizatiei apusene. Nu ceva esential, nu imbunatatirea calitatii a fost tinta civilizatiei romane, ci mentinerea tuturor neajunsurilor vechi, imbracate in reforme foarte costisitoare si cu totul in disproportie si cu puterea de productiune a poporului si cu cultura lui intelectuala. Programul publicat in n-rul de ieri, asupra caruia vom reveni in deosebite rinduri, a rasarit din acest viu sentiment al contrazicerii intre fond si forme, care se arata atit de deschis in toate fenomenele vietii noastre publice.

Chiar daca epoca formelor goale, care domneste de douazeci de ani si mai bine in tarile noastre, s-ar putea esplica, desi nu justifica, prin cuvintul „epoca de tranzitiune”, e evident ca sarcinile cu care tranzitiunea ne-au incarcat cu asupra de masura ne dicteaza in mod serios de-a ne intoarce de pe calea gresita, de-a privi in mod mai limpede starea adevarata a tarii, de-a judeca in mod mai limpede necesitatile ei. O schimbare a opiniei publice in inteles conservator se poate constata de mai mult timp incoace. Foaia noastra acum doi ani inca a prezis ca tara, prin tristele esperimente la care e supusa de domnia frazei, va ajunge pina in sfirsit sa fie conservatoare. In urma acestei preziceri, indealtmintrelea lesne de facut, s-a vazut ca insusi liberalii au fost siliti sa recunoasca necesitatea unei legi contra uzurei si a unei alte legi contra instrainarii paminturilor taranesti.

Aceste legi stau insa in flagranta contrazicere cu insasi ratiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaste oricarui cetatean dreptul absolut de-a dispune de bunurile si de munca sa, dupa propria si libera sa chibzuinta. Iata dar ca din haosul de idei liberale-cosmopolite, pentru cari clasele si statul nu sint nimic, iar individul totul, rasare ca din senin necesitatea absoluta de existenta a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne indoim ca mai tirziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaste tot atit de mult necesitatea absoluta a proprietatii mari, care este in toate tarile sprijinul cel mai puternic al neatirnarii de caracter, al celei mai inalte forme a libertatii omenesti.

Nu o data in istorie se va confirma adevarul fabulei lui Meneniu Agrippa. Incheiem aceste siruri aducind cetatenilor aminte ca nu exista nici libertate, nici cultura fara munca. Cine crede ca prin profesarea unei serii de fraze a inlocuit munca, deci libertatea si cultura, acela se prenumara fara s-o stie intre parazitii societatii omenesti, intre aceia cari traiesc pe pamint spre blestemul, ruina si demoralizarea poporului lor.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528361046567{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (2) – Cine zice „progres” nu-l poate admite decat cu legile lui naturale

/0 Comments/in , /by

Un nou program? va intreba cititorul, devenit neincrezator prin pompoasele liste de fagaduinte si de vorbe mari, cite au vazut pin-acum lumina zilei. Intr-adevar, nici noi nu sintem tocmai bucurosi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, sa figureze in fruntea tuturor fagaduintelor cite nu s-au tinut. De mult inca am insemnat asemenea izvoade de fericiri promise si pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmari cu totul alte scopuri.

Stim asemenea ca un viu sentiment de stat, o constiinta intemeiata despre solidaritatea intereselor nationale, cari sint si trebuie sa fie armonizabile, nu in opunere unele cu altele, un patriotism luminat si mai presus de tendente inguste mai nu are nevoie de-a formula in teze generale lucruri care se-nteleg de sine la alti oameni si in alte tari.

Din nefericire insa, cata sa constatam ca in tara noastra multe lucruri evidente si simple nu se mai inteleg de sine, incit – ca la noi la nimenea – evidenta insasi are nevoie de-a fi comparata cu miile de cai strimbe cite se urmeaza, pentru a se dovedi ca ea este singura linie dreapta. Atitea programe au aparut in tara la noi de patrusprezece ani incoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalitati politice izolate, si atitea deceptiuni amare au urmat tuturora, incit orice om cu bun-simt trebuie sa invinga un sentiment de sfiala cind incearca a recuceri pentru cuvintul ‘program’ intelesul lui adevarat de serie de principii marturisite, impartasite sincer de mii de cetateni, realizabile.

Ceea ce se cere de la o profesie de credinte politice este desigur, inainte de toate, ca ea sa corespunza cu simtimintele si aspiratiunile legitime ale tarii si sa fie adaptata institutiunilor ei. S-ar putea intr-adevar imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care sa nu fie conforme cu sentimentele si aspiratiunile tarii, dar in lumea strictei necesitati un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decit productul unei imaginatii fecunde. Caci un principiu absolut, netagaduit de nici un om cu bun-simt, este ca o stare de lucruri rezulta in mod strict cauzal dintr-o alta stare de lucruri premergatoare si, fiindca atit in lumea fizica, cit si cea morala, intimplarea nu este nimic alta decit o legatura cauzala, nedescoperita inca, tot astfel aspiratiunile si sentimentele sint rezultatul neinlaturat al unei dezvoltari anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tagadui, nici inlatura.

O profesie de credinte politice care ar face abstractie de linia generala descrisa prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau. Deci, stabilind principiul fundamental ca orice politica practica nu poate lucra decit cu elementele cari-i sint date, iar nu cu cele pe cari si le inchipuieste a le avea si convinsi ca idei si interese, fie cit de diverse, sint si trebuie sa fie armonizabile pentru ca statul sa fie cu putinta, nici intelegem, nici avem vreo incredere in miscari violente sau estralegale si, mai putin inca, in conspiratiuni, desi aceste din urma s-au bucurat in trecut de o nejustificata glorie, de laurii pe cari cu usurinta-i plasmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesati o creeaza cu aceeasi usurinta cu care cei dezinteresati o condamna.

Tagaduim ca pe calea aceasta se poate realiza un adevarat progres, pe care nu-l vedem si nu-l aprobam decit in dezvoltarea treptata si continua a muncii fizice si intelectuale. Caci cine zice ‘progres’ nu-l poate admite decit cu legile lui naturale, cu continuitatealui treptata. A imbatrini in mod artificial pe un copil, a rasadi plante fara radacina pentru a avea gradina gata in doua ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum cresterea unui organism se face incet, prin superpunerea continua si perpetua de noua materii organice, precum inteligenta nu creste si nu se-ntareste decit prin asimilarea lenta a muncii intelectuale din secolii trecuti si prin intarirea principiului innascut al judecatii, precum orice moment al cresterii e o conservare a celor cistigate in trecut si o adaogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevaratul progres nu se poate opera decit conservind pe de o parte, adaogind pe de alta: o vie legatura intre prezent si viitor, nu insa o serie de sarituri fara orinduiala. Deci, progresul adevarat fiind o legatura naturala intre trecut si viitor, se inspira din traditiunile trecutului, inlatura insa inovatiunile improvizate si aventurile hazardoase.

mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (1) – Roiul de albine si musinoiul de furnici

/1 Comment/in , /by

Ne-am propus sa incepem o serie de articole in care sa prezentam Teoria Statului Organic scrisa in variate texte si articole de catre marele Mihai Eminescu in diverse publicatii. Si vom incepe gradual de la primul articol pana la ultimul. Se cuvine ca Revista Romania Culturala sa contina si aceasta serie de lucrari magnifice. Sa vedem:

„Spiritul public modern sufera de-o boala, pana la oarecare grad nepriceputa pentru noi, nascuta fiind din imprejurari si din stari de lucruri fara analogie in viata noastra interna. Nu e vorba – internationalistii din Germania, Franta si Anglia, sunt prieteni buni si personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Bratianu, dar ideile politice profesate de cosmopolitii apuseni sunt, pentru stadiul de desvoltare in care trăim, utopii, in care nu cred nici cei ce le profesează la noi.

Religia, cu credintele ei fericite, care stabilea in mod dogmatic toate raspunsurile la intrebarile cele mari, ce preocupa o minte omeneasca, a suferit grele lovituri – insa numai, negative – din partea unor ultime rationamente materialiste, cari in sine sunt tot atat de neintemeiate ca si mitologia greceasca.

Dar rationamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput si apeland oarecum la bestia din om, gasesc in suta a nouasprezecea, o multime de aprigi aparatori, incat viata noastra moderna pare a se apropia de povarnisul fatal, pe care istoricii latini il presupun, fara cuvant, a fi existat inaintea constituirii statelor, adeca acea stare de vecinica vrajba, insemnata cu vorbele bellum ominium contra omnes, rasboiul tuturor contra tuturor.

Fara cuvant s’a admis aceasta stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauza ca exista un sentiment de drept inascut.

Nu doara ca oamenii s’ar fi adunand din impuls propriu si ar fi stabilind un modus vivendi prin discutie si punere la cale. Acest stadiu vine mai cu mult mai tarziu. Dar, precum in roiul de albine sau in musinoiul de furnici nu exista legi scrise si facultati de drept, desi toate fiintele, cate compun un roiu, traesc intr’o randuiala stabilita prin instincte inascute, tot astfel omul primitiv traeste din cele dintai momente in societate, iar cand incepe a-si da seama si a cauta sa explice modul de convietuire si de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevaruri morale, sub forme adevarat ca dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodata si codice.

Cu incetul insa, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizatiei naturale si-si largeste din ce in ce cercul sau de activitate individuala si atunci abia incepe pentru el viata intr’adevar omeneasca, viata libera. Dar totusi, in largirea individualitatii sale, omul poate atinge o margine, in care pune in chestiune individualitatea si libertatea semenilor sai si, in cele mai multe cazuri, a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inima.

Astfel, s’ar putea spune ca intreaga lupta intre taberele opuse, numite una liberala – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge intr’adevar la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

Conservatismul lupta pentru datorii. Pentru el implinirea datoriilor catre semenii sai, solidaritatea de buna voie sau impusa prin legi a cetatenilor unui stat, o organizare stricta, in care individul e numai mijloc pentru intretinerea si inflorirea colectivitatii, crutarea economica a tuturor claselor, pe care le priveste ca organe vii ale societatii, cu un cuvant organizarea naturala, inteleasa de toti, mostenita adesea prin traditie, prin obiceiul pamantului, recunoscuta de toti fara legi scrise chiar, iata starea de lucruri la care aspira conservatismul extrem.

Dar si ceasta directie are primejdiile ei. Vecinica tutela, exercitata asupra claselor de jos, le da intr’adevar panea de toate zilele, dar le lipseste de energie individuala, le face indolente.

Pe de alta parte sistemul libertatii, totodata al individualismului, cuprinde primejdii si mai mari. El preface viata intr’o lupta de exploatare reciproca, care poate ajunge la disolutiunea completa a statului. Si intr’acolo tind ideile comuniste internationale de azi.

Intre aceste doua extreme e poate mestesugul adevaratei politice. A impreuna exigentele existentei neaparate a statului cu exigentele libertatii individuale, a nu permite ca asociatii de indivizi rapitori sa faca din stat o unealta a lor, si a nu lasa, pe de alta parte, ca statul impersonal sa lege cu totul manile individului, asta e problema pe care multi s’au incercat s’o deslege, dar de la Cezarii Romei si pana la Cezarii moderni nu s’au gasit inca remedii radicale, ci numai paliative.

Un nemarginit individualism s’a latit peste toata Europa. Individul e scopul, caruia i s’au sacrificat toate elementele care formau incheeturile organizatiei vechi. Teoria ca viata e un drept a prins radacini in toti si, cu durere trebue s’o marturisim, ca in multe locuri chiar clasele superioare au incetat a crede ca au datorii catre cele de jos, precum si cele de jos nu mai vor sa aiba datorii catre cele de sus.”

Mihai Eminescu, Articol de fond fara titlu, aparut in TIMPUL, 8 noiembrie 1877.

diaspora, diaspora romana, diaspora romaneasca, romania

Diaspora romaneasca si blestemul dezbinarii tracilor

/1 Comment/in /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/romanian-diaspora-vote-in-london-183-body-image-1416308813.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/romanian-diaspora-vote-in-london-183-body-image-1416308813.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Diaspora romaneasca si blestemul dezbinarii tracilor” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528059573198{margin-bottom: 0px !important;}”]Intr-un articol din Certitudinea, doamna doctor in stiinte economice Raluca Prelipceanu, cu ocazia conferintei cu tema „Migratiune si mentalitati – un sfert de veac de tranzitie si bejenie”, sustinuta la Casa Iancului din Targu Mures, pe 2 mai 2018, a spus urmatoarele despre diaspora romaneasca: „diaspora romaneasca nu este coagulata, nu are putere, nu promoveaza interesele Romaniei, nu sustine interesul national”.

Am dori sa dezvoltam un pic aceasta tema oarecum delicata pentru noi si la care am reflectat multi ani la rand. Ni se pare ca a venit timpul sa cunoastem adevaratele motive pentru care se externalizeaza locurile si forta de munca din Romania, adica romanii pleaca in afara tarii ca sa munceasca, multi dintre ei ramanand stabiliti acolo pentru totdeauna, astfel Romania pierzandu-i. Este un subiect pe cat de delicat pe atat de necesar sa il intelegem.

Inainte de toate avem nevoie sa intelegem fenomenul diaspora. Fara acest lucru vorbim in van despre celelalte subfenomene socio-umane care au loc in cadrul acestuia. Intelegem ca diaspora inseamna unul sau mai multe grupuri etnice aflate in afara tarii de origine, conform dictionarului. Dar sa intelegem si de ce-ul acestui fenomen de masa devenit de ceva timp. Exista un motiv pentru dizlocarea atator mase de oameni din tara lor de origine in altele. A se vedea cel mai dramatic, chiar tragic, si anume cazul Siriei, recent.

Cu multe sute sau mii de ani in urma, expresie care deranjeaza pe cei care vor sa-si uite trecutul auto-lobotomizandu-se cu balasturile subculturale din ziua de astazi, cu nimicurile unor creatori de nimic, masele de oameni calatoreau in alte tarii, prin alte imperii, regate etc., cum calatoresc si astazi insa cu mijloacele vremurilor respective. Acele calatorii erau si ele cu scopurile lor bine definite. Altii calatoreau pe mare etc. Aceste calatorii, unele dintre ele migratii, au fost pentru a indeplini anumite scopuri sau misiuni. Pe atunci nu se puneau problemele recensamintelor de astazi, iar sociologia nu exista. Nici societatea nu exista, ci exista cetatea, cea care era cumulul politico-economico-administrativo-militar al oamenilor respectivi. Era mandria imperiului, regatului, tarii etc. Acolo se dezvolta cultura, de asemenea. Acolo se scoleau oamenii. Inclusiv, acolo existau scoli de mistere, scoli esoterice, temple, biserici, sinagogi s. a. Cetatea nu era orasul ci cetatea. Acest cuvant s-a dat la o parte in zilele noastre. Se foloseste oras acum, nici macar urbe sau urban.

Iar scopurile acelor migratii erau cumva asemanatoare cu cele de astazi, numai ca aveau si ceva in plus. Erau scopuri militare (de cucerire, aparare etc.), scopuri economice (comerciale), scopuri religioase (misionale sau combinate cu conflicte armate – cruciade)… le stim. Dar stabilirea in alte tari a unor mase populare, sa le spunem asa, nu era posibila. Nici un document pana astazi pastrat nu atesta asa ceva. Poate erau cativa oameni pe ici, pe colo, care se stabileau in alte tari dar numarul lor era foarte mic. In fine..

Orasul a devenit aglomeratia umana care, prin faptul de a ne da impresii unuia-altuia cu duiumul, ca sa spunem asa, nu mai permite omului, cetateanului sa se relaxeze, sa se dumireasca asupra vietii, sa reflecteze si sa mediteze. Existam, si nu traim.. in viteza, acum. Nici timp de a ne orienta in mod inteligent la nivel profesional nu mai avem. Acceptam ceea ce ni se da, numai sa ne castigam existenta, de fapt sa castigam bani. Pana aici am ajuns. Dar chiar si in aceste conditii omenirea inca mai da genii. Aceasta ca sa vedem cat de puternica este constiinta umana.

In ceea ce priveste diaspora, motivul a fost intotdeauna faptul de a nu mai putea trai pe meleagurile originare din motive economice, in primul rand, dar si politice, administrative, din cauza legilor aspre si uneori abuzive etc. Sunt multe. Insa, motivele launtrice ale fiecarui individ in parte, care compune ceea ce numim diaspora, pot si trebuie sa fie altele, chiar foarte interesante.

Vom analiza doar cazul diasporei romanesti, caci acesta este scopul prezentului articol. Am observat ca romanii care pleaca din tara pentru a trai in alte tari au anumite feluri in care-si considera tara de origine, anumite moduri de a se exprima fata de tara de origine (“tara asta”, in loc de tara mea, ca si casa mea, familia mea.. lumea mea), ceea ce ne face sa credem ca ei nu sunt de fapt romani nici cu inima, dar nici cu sufletul pentru ca tind spre alte meleaguri. Dar de ce? Exista un fenomen universal care se numeste transmigratia sufletelor din existenta in existenta, caci in mod uman nu este numai una, si care ne arata ca exista anumite tari, anumite popoare in care am staruit mai mult, iar in altele doar am tranzitat. Unii sunt romani si cu inima, si cu sufletul, altii poate germani, englezi, americani, egipteni, indieni, chinezi etc., chiar daca s-au nascut aici si vorbesc romaneste, asadar sunt cetateni romani. Cu alte cuvinte, nu toti suntem romani.

Dar aceia care vorbesc in acel mod, gandesc in acel mod despre tara lor de origine, despre tara noastra de fapt, sunt in mare parte romani. Putem face un studiu de paleogenetica si putem evidentia ca haplotipul popoarelor din zona Carpato-Danubiano-Pontica de acum mii de ani inca exista la poate cel putin 60-70% dintre noi. Conform doamnei profesoara Marija Gimbutas:

Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500 i.H., axata pe o societate matriarhala, teocrata, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europenizate, patriarhale, de luptatori din epoca bronzului si epoca fierului. A devenit de asemenea evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu cateva milenii pe cea sumeriana. A fost o perioada de reala armonie in deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.

Acestea fiind spuse, cred ca se cade sa reflectam asupra originii noastre, chiar daca nu ne tine de foame, asa cum ar putea sa considere romanul de rand, insa ar putea sa ne ajute sa obtinem mai usor alimentul zilnic. De altfel, suntem fiinte complexe care nu ne hranim numai cu mancare, ci si cu informatii. Odata ce ne reamintim de puterile pe care le-am detinut acum mii de ani, putem sa ne cream o viata mai usoara pentru noi si pentru viitorul nostru, pentru generatiile noastre viitoare. Astfel ca se cade sa iesim din dictonul „sa moara capra vecinului” si sa redevenim solidari atat in numar de indivizi cat si pe termen lung, in timp. E bine sa nu ne gandim ingust si scurt ci in ansamblu, in perspectiva si pe distante lungi in timp. Atunci cand planurile de scurta durata nu mai functioneaza si nu ne mai aduc prosperitate (precum dictonul „din cincinal in cincinal fara Dumnezeu”) solutia este intotdeauna un salt pe termen lung, un plan pe sute de ani, daca se poate. Astfel ne schimbam radical planul de actiune, iar rezultatele vor veni caci a gandi mare inseamna prosperitate mare, iar a gandi mic inseamna prosperitate mica, in ceea ce priveste economia noastra.

Dar in fine, se spunea ca romanii, ca si stramosii nostri tracii, nu ne cunoastem intre noi. Suntem multe familii, multe comunitati, la fel ca tracii din vechime, multe triburi, multe ginti, insa nu suntem coagulati. Gandim separat, din cate se pare. Insa, in esenta gandim la fel sau aproape la fel dar egoist, pe interesul personal si al familiei cea mai apropiata. Nimic rau in asta numai ca nu gandim pe termen lung, iar acestea ne fac sa consideram ca doar noi si familia noastra de proximitate suntem pe Pamant. Imaginati-va ca sunt romani care nu au calatorit niciodata in tara si care au trait si traiesc toata viata lor in Bucuresti, de exemplu. Dar ce sa mai spunem ca daca le vorbim de un Constantin Cojocaru, Florian Colceag sau Calin Georgescu, nu au auzit de ei niciodata. Iar aceste nume apartin acelora care au facut mult mai multe pentru noi, romanii, fratii lor, decat toti presedintii din ’47 incoace… este de reflectat.

Avem nevoie de chemarea de a iesi din interesul apetitiv si instinctiv, numai pentru a ne satisface burtile si sa ne cultivam interesul de a ne cunoaste. Asa ne coagulam, iar unirea reala intre romani va fi posibila. Sa nu uitam ca societatea este individul in cele din urma. La nivel individual daca ajungem sa ne cunoastem, intre noi, unii cu altii, daca ajungem sa colaboram impreuna sau dimpreuna, vom ajunge sa fim uniti si sa gandim ca unul si la nivel mai mare. Se pot creea asociatii familiale sau asociatii non-profit de orice fel in care se pot lucra atat micro-proiecte cat si macro-proiecte, ce pot viza nu doar satul sau ulita pe care locuim, ci si comuna, poate orasul, judetul sau judetele.. arii largi de pamant cu oamenii de acolo, si multe altele. Solutii se pot gasi, iar proiecte se pot face. Dar facem..?

Insa, acestea nu sunt posibile atata timp cat nu suntem o natiune in afara tarii de origine, cat si in tara. Motiv pentru care si pleaca oamenii nostri, iar unii dintre ei, destul de multi, nu se mai intorc niciodata. Cei care pleaca au motivatia de a-si gasi bunastarea, de a trai mai bine, ei si familiile lor, de a castiga mai multi bani ca aici, lucruri care nu sunt rele, chiar daca inseamna intai de toate a primi, nu a da. Dar muncim cu interesul de a primi, nu de a darui. Suntem intrebati de ce vrem sa ne angajam in acest job, iar raspunsul este pentru ca vrem sa muncim, nu sa oferim expertiza noastra de buni meseriasi ce suntem.

Insa, ce ne facem atunci cand „ganditorii” de serviciu, adica agenturile care ne-au planificat in amanunt toata aceasta migratie in masa (aproape un sfert din tara), pentru ca au fost planificate, au lucrat acestea cu motivul de a scoate din tara, de a instraina oameni ca sa nu se formeze o macrocomunitate bine coagulata care sa gandeasca multi ca unul? Credeti ca nu asta s-a vrut? Iar acum mai intreb: de ce ati fost complici cu acest delict?

Cum ne asternem asa dormim. Daca nici in tara, nici in afara nu suntem uniti si nu avem interes comun ci separat si egoist, atat oamenii de rand cat si militarii care lupta in teatrele de razboi ale altora, in nici un caz nu isi apara tara de origine, cum am putea sa ne cream bunastare aici, cu salarii mult mai mari, cu multe facilitati, ca sa nu mai plecam in afara sa ne castigam existentele? Nu-i asa ca am pierdut la cacialma?!

Daca romanii din diaspora s-ar intoarce in numar mare in tara pentru a face un urias sacrificiu sa isi salveze tara, din toate punctele de vedere, noi cu totii am fi salvati. „Tara asta” este tara voastra, tara mea. Noi suntem responsabili pentru ceea ce ni se intampla. Cand, oare, o sa intelegem ca poporul are puterea intr-adevar, adica capacitatea si ca din cauza poporului „demnitarii” fura la nivel inalt? Cand o sa intelegem ca noi insine ne-am asasinat economic tara!? Cand vom putea vedea ca daca nu facem curatenie pe strazi, nici noi, nici vecinul (caruia i-am dorit moartea caprei sale) nu putem trai in curatenie, in bine, in frumusete, in bunastare etc.? Oare suntem civilizati?

Blestemul dezbinarii tracilor a fost frate cu nepasarea. Tracii au fost marii absenti, sau mai bine spus marii anonimi ai istoriei. Nu interveneau in istorie decat atunci cand toate celelalte ginti, popoare etc. o luau razna. Si reconfigurau fizionomia Europei de atunci. Mai tarziu, valahii, noi, romanii am boicotat de multe ori istoria, dar numai atunci cand cutitul ne ajunsese la os. Personal, consider ca acum a trecut dincolo de os. Suntem pe cale de a disparea. Momentan suntem o colonie abstracta, un amestec de balast al trecutului combinat cu efectele asasinatelor economice transnationalisto-globaliste (a se vedea mall-urile, speluncile cu jocuri de noroc, multele farmacii si banci straine cat si hypermarket-urile care nu sunt ale noastre nici realizate de noi laolalta cu cladirile vechi, multe in paragina, nerenovate, din perioada postbelica). Nu mai dureaza mult pana cand „centralizarea capitalurilor la varf” se va pune in miscare si pentru noi, impotriva noastra, mai exact. Cand se vor retrage marii asasini economici care ne-au dizolvat economia si nu ne-au pus nimic in schimb, atunci „sa nu dea domnul sa vrem noi sange, nu pamant!”. Dar am vrea sa vedem ca mai sunt altii ca noi care striga la cer si printre multimi ca sa ne trezim si sa ajungem la o masa critica. Va asteptam!

Romani, intoarceti-va acasa si indepliniti-va responsabilitatea de cetateni reali ai tarii in care v-ati nascut si care v-a hranit! Si nu uitati, „tara asta” sunteti voi si singuri v-ati facut-o. Exista o lege universala a cauzelor si efectelor. Ceea ce dai, aia primesti.. cum iti asterni asa dormi.. semeni vant, culegi furtuna! Mai este putin timp si am vrea sa vedem puterea voastra de sacrificiu, inteligenta voastra, daca mai vreti sa o puneti la lucru. Daca nu, sa nu uitam: Europa suntem noi, iar fara noi, Europa nu ar mai putea exista. Si punctum![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

cultura, vocatie, stema, steag

Cultura ca vocatie

/0 Comments/in /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cultura ca vocatie” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/symbols_of_the_romanian_republic_by_kazi2000-d4tigk4.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/symbols_of_the_romanian_republic_by_kazi2000-d4tigk4.png” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1527282355328{margin-bottom: 0px !important;}”]

Stema realizata de kazi2000.deviantart.com.

[/vc_column_text][vc_column_text css=”.vc_custom_1527312594996{margin-bottom: 0px !important;}”]Cred ca a venit timpul sa ne punem intrebarea: ce este cultura? Intr-un dictionar undeva am gasit ca este „ansamblul de valori materiale si spirituale produse pe teritoriul Romaniei”. O definitie scrisa intr-un oarecare limbaj de lemn combinat cu aspecte mercantile: produse. Bine, unii ne-ar contrazice spunand: „Nu este asa!”, ar spune, sau „Sa nu exageram!”, ar continua.

Insa, cand este vorba de productie trebuie ca ne induce impresia ca undeva exista un negot. Astazi, Romania are cea mai mare valoare pe care o poate exporta: insasi valoarea. Si o face cu nemiluita, cu alte cuvinte externalizarea fortelor si locurilor de munca reprezinta exemplul cel mai concret in cazul de fata. Mai simplu spus, romanii pleaca in afara tarii pentru a le oferi altora serviciile lor. Cultura romana pleaca odata cu ei acolo, de asemenea. Printre cei care pleaca sunt si adevarati profesionisti care isi iubesc tara. Nu ar jefui-o precum fac altii dintre cei ca noi. Ar promova-o, ba chiar o fac acolo unde se duc. Aici raman cel mult mediocri, daca astfel continuam. Inca mai avem cultura si valori omenesti. In acest articol ne vom referi la valoarea omeneasca pe care o are Romania. Retineti, valoare omeneasca, nu romaneasca! Ne vom explica.

Este un strigat de ajutor atunci cand semnalam ceea ce nu functioneaza pe langa noi. Traim intr-o comunitate si intr-o unitate numita tara noastra, pentru cazul acesta, Romania. Mai tinem la ea? Sau vrem sa o schimbam cu alta? Pana acum am vazut ca mai mult distruge in loc sa inlocuim ceea ce dam la o parte cu altceva. Este un strigat si mai mare de ajutor atunci cand promovam valorile noastre. Exemplul aratat este strigatul de ajutor de o inteligenta superioara lansat in lume. Stim ca nu suntem singuri si de fiecare data ne facem auziti. Lansarea acestei culturi este vocatia noastra.

Strigatul de ajutor este un semnal de alarma al constiintei umane care ne spune ca o ignoram, ca o ascundem, ca o adormim. Copilul frumos din noi vrea sa se manifeste insa, nelasandu-l, se intristeaza, aidoma tristetii pe care o vedem pe figurile oricarui roman care traieste in marele oras. Odata cu aceasta suparare profunda care domina atmosfera sufleteasca si exterioara vin si toate celelalte fapte nenorocite dintr-un „ce mai conteaza?!” aparent etern, insa doar temporal si temporar adica recurent. Ignorand-o, nu o ascultam cand striga la noi. Dar in curand strigatul va fi atat de tare, atat de puternic ca nimeni nu-i va mai putea rezista crizei interioare.

Astfel ca, am defini cultura ca fiind un ansamblu de valori traite intr-o tara de catre oamenii care sunt acea tara. Iar cultura este data de catre manifestarea valorilor omenesti, nu romanesti. Bunatatea nu este valoare romaneasca, ci omeneasca. La fel si smerenia, rabdarea, ingaduinta, a fi intelegator, izvorand dintr-o pace interioara inerenta constiintei fiecaruia dintre noi, nu dintr-un ego sau altul. Orgoliul, invidia, frica, hotia, obraznicia, delasarea, lenea sau desfranarea nu nasc valori si cu atat mai putin culturi, ci constiinta umana. Intai suntem oameni (ceea ce se pare ca am uitat multi dintre noi) si apoi suntem romani.

Exista o constiinta de limba pe care o vorbim. Este o stare de constiinta profunda pe care o avem atunci cand vorbim limba materna. Orice fiinta umana a oricarei natiuni o are. Insa rau-voitorii globalisti de stanga ce abunda printre noi vor incerca intotdeauna sa o stalceasca deznationalizandu-ne. Iar aceasta deznationalizare in primul rand ca este un atac asupra vointei si liberului arbitru al omului, este si o violenta contra naturii. Ce s-a nascut din aceste deznationalizari facute in trecut? Oameni fara identitate si fara trecut. Pai cum asa? Simplu. Sa ne intrebam in felul urmator: ca oameni, cati dintre noi ne cunoastem genealogia in totalitate? Dar in cata proportie? Stim cine ne-au fost stramosii? Peste 90% din cazuri nu! Astfel ca avem nevoie sa-i redescoperim. Si asta vom face.

Este vocatia noastra de a ne dezgropa trecutul si de a ne cunoaste inaintasii. Dar avem de facut trei lucruri. Primul este sa fim oameni, iar al doilea sa ne cunoastem valorile culturale ale trecutului. Aceste valori, cum spuneam, apartin constiintei umane. Sa ne cunoastem, deci, constiinta umana a celor care am fost. Eminescu a fost o constiinta, Cosbuc, la fel, Iorga, Brancusi, Creanga, Brancoveanu, Miron Costin, Ion Neculce, asemenea. Si va mai spun, toti acestia s-au scolit in alte tari, au invatat limbi straine cu succes si cu iubire si respect fata de respectivele limbi, au tradus din alte limbi lucrari de seama etc., deci erau oameni, nu doar romani. Si toti voievozii, desi conducatori de neam si tara, au avut constiinta lor. Sa vedem, deci, beneficiile pe care ni le-au lasat. Acestea credem ca se rezuma intr-una singura: dainuirea. Fara ei azi nu mai eram. Ne revine aceeasi sarcina si noua: sa facem si noi la fel, sa ne exercitam constiinta. Acesta este al treilea pas.

Sa recapitulam! In primul rand, sa fim oameni. Iar pentru aceasta implica amintirea de noi insine. In al doilea rand, sa ne cunoastem (sau mai bine spus recunoastem) valorile trecutului (si nu sunt putine, avem cu duiumul). Iar in al treilea rand, sa ne manifestam constiinta omeneasca cu toate valorile care au fost, sa fie si sa mai fie. Asa vom dainui cand toti ceilalti aleg sa paleasca si sa se dezica! Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Pace voua![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

simion mehedinti, geograf roman, geografie, pedagog, pedagogie, endopedagogie, savant roman

Simion Mehedinti, pedagogul tinerilor

/0 Comments/in /by

Tinerii din ziua de astazi, mai ales in Romania, au nevoie de un pedagog real. Putini sunt aceia care mai intrunesc aceasta calitate, care pot fi considerati cu acest titlu de baza.

Daca in prezent avem putine exemple de acest fel, se cade, asadar, sa ne orientam privirea inspre trecut. Cum au fost cei dinaintea noastra? In ce fel se traia, nu numai pentru painea castigata zilnic, ci si pentru etica din toate activitatile de zi cu zi? Cum erau oamenii? In ce fel se purtau in societate si ce faceau? Ne preocupa aceste lucruri. Nazuim sa-i cunoastem dinnou, caci i-am lasat in urma.. in urma uitarii. Sa ne aducem aminte, asadar, de ei.

Simion Mehedinti, marele savant geograf si pedagog roman (1868 – 1962), avea sa fie un astfel de exemplu. In curand vom celebra 150 de ani de la nasterea sa, pe 19 octombrie. Cu acea ocazie poate vom scrie si un articol mai in amanunt despre domnia sa, despre scrierile sale, despre conferintele tinute in facultatile romanesti si nu numai. Dar in acest articol vom trata exemplul sau pedagogic.

Este cert ca in zilele noastre avem stringenta nevoie de educatie caci se duce pe apa sambetei, ca sa spunem asa, ceea ce numim educatia de stat. In perioada interbelica, dar si antebelica, insa, lucrurile nu stateau asa. Aveam cea mai puternica educatie si cei mai puternici oameni pedagogi care au inspirat o lume intreaga. Este suficient sa ne aducem aminte de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Constantin Radulescu-Motru si altii, numele lor fiind cunoscut pana in Japonia, de exemplu. Aveam cea mai puternica scoala tehnica si cei mai de seama ingineri si tehnicieni politehnici. De asemenea, suntem primii care am pus bazele ciberneticii in lume. De la noi vine. Sa ne aducem aminte de Stefan Odobleja sau Henri Coanda. Si cu acestea incheiam aceasta amintire pentru a ne ocupa de Simion Mehedinti.

In acest articol introductiv il vom lasa pe Simion Mehedinti sa ne adreseze cateva cuvinte intelepte asupra educatiei, de baza atat pentru tineri cat si pentru parinti. Este necesar sa ne amintim de adevarata educatie si sa consideram rolurile fiecaruia atat in familie cat si in societate.

Pedagogia practicata de Simion Mehedinti se incadreaza intr-un concept pe care si l-a definit singur ca fiind „endopedagogie”. El trateaza procesul educativ in mod holistic, evidentiind, in cugetarea istorică a omenirii, trei tipuri de educatie:

IISUS – pedagogia umana – homo hominis frater;

MOISE – pedagogia barbara – homo hominis servus;

CAIN – pedagogia salbatica – homo hominis lupus.

Cunoscator al scolii romanesti, Simion Mehedinti va respinge, ca si Eminescu, imitatia modelelor trecatoare. El pledeaza pentru școala muncii, ale carei reguli metodice, sintetizate, ar putea fi formulate astfel: urmeaza firul traditiei; urmeaza canonul autoritatii; urmeaza imperativul activitatii cre­atoare.

Prezentam mai jos cateva extrase din exceptionala carte a lui Simion Mehedinti, intitulata „Alta crestere – Scoala muncii” (1919) dar si alte citate de-ale domniei sale, de baza pentru a intelege rolul educatiei in familie, in lume etc.

„Pentru o tara incercuita din toate partile de vecini neprielnici si impanata cu atatea elemente straine, nu e alta cale deschisa decat o grabnica mobilizare a tuturor energiilor, incepand cu cele rurale. Ca sa sprijinim orasele, trebuie sa ne intoarcem cu fata catre sate. Iata de ce, a da poporului nostru „Alta Crestere” e nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevarata problema de stat.”

Despre aceste lucruri vorbea foarte clar si domnul doctor Calin Georgescu in interviul articol scris pe aceasta pagina. Domnia sa vorbeste despre marele sau proiect Apa, Hrana, Energie si despre faptul ca taranul roman joaca un rol crucial in viitorul atat al Romaniei cat si al Europei, in ceea ce priveste agricultura, care este ramura de baza a economiei. Fara agricultura nimeni pe suprafata acestei lumi nu poate trai. A ne orienta catre sate, cate micul producator de la tara este, deci, crucial, fundamental daca ne dorim macar a supravietui. Insa, intotdeauna Mama Natura ne ofera supraproductie, deci prosperitate.

De asemenea, institutionalizarea si gestionarea educatiei credem ca e necesar sa fie facuta de catre pedagogi, oameni care au mai predat la clasa, ca sa spunem asa, si nu de functionari administratori. Acestia sunt, in cele din urma, oameni de familie de succes. Educatia lor, care-si lasa amprenta in pedagogia invatamantului de la noi, se bazeaza pe educatia din familie, singura, de altfel, educatie reala. Celelalte sunt secundare, insa educatia familiala este de baza.

„In orice familie, cresterea este cu atat mai buna cu cat numarul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e usoara. Cand parintii au numai doi-trei copii, ii corcolesc, adica le dau o crestere rea. Copiii ajung stapanii casei si pot deveni chiar tiranii parintilor. Ei se socotesc din leagan un fel de rentieri. Si daca nu se aleg totdeauna poame rele, raman totusi ca niste minori in fata vietii. Atat dezvoltarea lor intelectuala, cat si cea morala sufera. Putem zice aforistic „copii putini – copii rai!“

Se intelege, formula asa prescurtata suna cam excesiv. Vom fi mai aproape de adevar, daca vom zice: Valoarea copiilor unei familii este in genere proportionala cu numarul lor. Dupa cum nu faci foc cu un singur taciune, fiindca flacara se inteteste cand pui mai multe bucati de lemn pe foc, tot asa si cresterea copiilor e lanceda, cand ai numai unul-doi; dimpotriva, ea este mai patrunsa de griji si de veghe, cand familia e mai numeroasa. Nici un copil nu e cocolosit, ci toti se indeamna la lucru stiind ca numai cei harnici sunt pretuiti si iubiti de parinti, iar cei lenesi si lasatori simt de timpuriu uratenia purtarii lor, chiar din vorbele fratilor si ale rudelor apropiate.

Multimea copiilor inseamna respectarea parintilor si asigurarea batranetii lor.”

Aici pot sa nu fiu de acord decat partial cu domnia sa tocmai si datorita faptului ca sunt singurul copil la parinti.

In ceea ce priveste numarul mare de copii in familie si faptul ca fiecare se sprijina unul pe celalalt, este adevarat. Evident exista si exceptii de la regula si sunt destul de des intalnite incat sa ne impacteze cazurile lor. Sunt copii unici la parinti care sunt excelenti, muncitori, talentati, cu deosebite reusite atat in scoala cat si in profesie, si copii cu multi frati-surori care sunt exact opusul celor care exemplifica Simion Mehedinti, adica lenesi, cel mult mediocri, cu multe probleme, care nu au rezultate exceptionale etc.

„Insasi valoarea parintilor este proportionala cu numarul copiilor. Nimic nu da mai multa unire si energie unei familii decat grija de copii si indeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afectiune omeneasca. (Cine nu se simte inviorat nici in fata copiilor, acela e o faptura dezmostenita. Iar cine nu se simte solidar cu altii, nici macar avand grija pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adanc al speciei umane din care face parte).”

Caracterul unui om il putem vedea in felul in care se comporta cu copiii mici. Aici putem chiar vedea daca iubeste copiii, daca ii apreciaza, daca iubeste oamenii in general, daca poate sa traiasca impreuna cu ei, daca ii poate recunoaste ca fiinte umane, daca este chiar un om normal etc. Fara normalitate, omul este incapabil sa traiasca intr-un mediu, oricare ar fi acela. Copiii sunt repere pentru adulti, iar adultii sunt repere pentru copii. Este primul arhetip de autosustenabilitate reala in oricare din lumile acestui Univers. Il recunoastem astfel dupa intense meditatii asupra acestei chestiuni.

„Valoarea unui popor este proportionala cu numarul familiilor normale, adica a celor cu copii numerosi. Lucrul se intelege de la sine. Copii multi nu pot avea decat parintii sanatosi la suflet si la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotararea de a munci e mai energica si mai constanta, familia e mai puternica, iar taria ei se manifesta in faptul concret ca patura tanara a societatii este mai numeroasa decat cea matura sau imbatranita.”

Cu acest citat ne vine in minte faptul ca nivelul de sanatate al omului se mai vede si in nivelul de procreare. Daca este capabil, potent sau fertila, ca fiinta umana se observa in numarul copiilor generati, iar acest lucru combate pericolul de extinctie al unui popor. Inversul inseamna capacitatea infima, chiar nula, de a procrea. Normalitatea psihologica este reflectata in normalitatea fizica. Acolo unde exista putreziciune intrinseca, exista si putreziciune exterioara. Iar aceasta nu creeaza nimic, ci distruge. Rezultatul se vede in rata mai crescuta a mortalitatii decat a natalitatii.

Chestiunea de mai sus este statistica, insa mai omeneste vorbind, familiile sanatoase sunt familiile cu multi copii.

„Asadar, a instrui – si mai ales a educa – inseamna a integra pe copil in neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor rationalisti, care construiau o pedagogie a priori, cum construisera si un „Contract Social” din speculatii asupra unei omeniri abstracte, care nu exista decat in imaginatia capetelor stapanite de visuri. Individul e picatura care trece cu valul fiecarei generatii; natiunea e raul care curge intr-o albie de mii de ani, largind-o si adancind-o pe incetul […]. Prin urmare, cine vrea sa se apropie de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei si a altor discipline de caracter general, fara sa treaca prin etnografie, acela ar face intocmai ca aviatorul care ar vrea sa zboare, tinand seama numai de reteaua geometrica a meridianelor si a paralelelor, adica niste ideale, fara sa observe lanturile de munti, vaile, sesurile, insulele, fluviile, lacurile, marile, oceanele si mai ales ,,atmosfera“, in care pluteste (impreuna cu aburii, norii, frigul, curentii si o sumedenie de imprejurari, care il pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar sti nici de unde pleaca, nici unde se poate cobori fara accident.”

Adeptii materialisti ai Scolii de la Frankfurt, neoliberalisti si neomarxisti, cum ii eticheteaza si se autocatalogheaza in societate, considera ca familia este un construct mental, insa esueaza in a explica ce inseamna pentru ei termenul de construct mental. Simion Mehedinti a intuit foarte bine acest lucru in perioada interbelica, pentru ca mai apoi sa explice ca familia nu este acelasi lucru cu societatea, chiar daca societatea este individul. Familia inseamna unitate in diversitate si diversitate in unitate. Adica, diversii membri ai familiei compun familia, cum diversele organe, ligamente, tesuturi si celule compun organismul. Biologia, asadar, nu este un construct mental, chiar daca acesti adepti materialisti considera acest lucru. Sunt repercusiuni si consecinte atunci cand modificam in mod inconstient chiar si o parte din ceea ce compune acest organism, uneori fatale. Insa, aceste afirmatii pot doar sa destrame aceasta structura mentala pe care ei nu o cunosc nici pe departe, pentru ca nu se cunosc pe sine. Doctrina dialecticii materialiste este un amestec putred, incomplet si in mare parte fals de alte doctrine false, tot materialiste si ele (a se studia Feuerbach, Bachofen, Comte, Rosenberg etc.).

Iata ca Simion Mehedinti devine din nou geograful, sau mai bine spus ghidul geografic al oamenilor, nu numai al nostru, al romanilor, pe harta a ceea ce numim viata.

„Luati seama, mame si sotii! Pe cat de mare e menirea voastra, pe atat de mare trebuie sa fie grija de copiii vostri, chiar din clipa dintai a pregatirilor spre viata… De la voi porneste binele si raul.”

Dupa cum spuneam, educatia incepe in familie.

„Om mare nu poate fi decat acela care, pe langa puterea de creatie, mai are si destula omenie, pentru ca viata lui sa ramana de pilda urmasilor.”

Exemplul unui om se poate verifica in fapte. Astfel ca practica ceea ce predica, iar cel care nu, se poate verifica atunci cand o ia pe aratura cu explicatiile, injectand in discursul sau cel putin o inadvertenta, un neadevar, un fals. Cel care practica isi masoara cuvintele, asemenea si faptele.

Scoala muncii era pentru Simion Mehedinti adevarata scoala unde se invata prin practica. Cei care practica profesia lor, si nu o indeplinesc doar pentru traiul zilnic, pentru solda cu care sunt platiti lunar si atat, sunt cei care fac o vocatie din aceasta. Aceasta este chemarea lor si ei fac chemare catre profesie, iar profesia inseamna a fi profesional, in cele din urma etic. Cand esti profesional, esti etic in tot ceea ce faci si iti construiesti un centru de gravitatie in propria-ti constiinta putin cate putin. Astfel ca nu te mai abati de la drum. Vocatia practicata in fiecare zi este exercitiu pentru statornicie reala. Avem nevoie de mai multi tineri cu vocatie caci avem foarte putini in aceasta tara.

„Pedagogia celui care musuluieste mereu prin carti, fara sa aiba intuitia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decat un lucru searbad, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul vatamator. Vrand sau nevrand, un astfel de pedagog fara personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei conventionale, care imbraca pe toti copiii, din toate tarile, cu aceeasi haina, fara sa tina seama daca le e cald ori frig, daca se potriveste ori nu cu masura trupului lor.

De unde urmeaza ca cea mai grea si mai gingasa sarcina a unui stat este alegerea si pregatirea celor chemati a indruma cresterea tineretului, incepand cu alegerea invatatorului unei catune si sfarsind cu oamenii intr-adevar reprezentativi, care trebuie sa conduca cele mai inalte institutii de educatie.”

Aceste cuvinte sunt scrise pentru a diferentia intre dreapta credinta si lucrare, si credinta stramba, falsa lucrare, ce nu are baza in legile naturale si in legile sufletesti umane, fiintiale. Cu alte cuvinte credinta lor si credinta noastra. Acolo unde este credinta este atat predica dar si faptica. Credinta fara fapte este searbada, asa cum sesiza si Simion Mehedinti. Avem nevoie sa diferentiem intre cele doua pentru ca in aceasta lume a dualitatii ambele convietuiesc, prima pentru a construi, iar cealalta pentru a distruge. Iar in final:[/vc_column_text]

„Acum o suta si ceva de ani, dupa ce cazusera in amara stramtoare din partea strainilor, danezii si-au inviorat sufletul, citind si recitind vechile lor Saga. Tot astfel si noi, in cantece si proverbe, in colinde si basme, in cronici si legendele nationale, vom afla nu numai alinarea amaraciunilor prin care am trecut si trecem, dar si intarirea credintei in viitor.”

Cand nu mai ai la ce sa te raportezi, dupa ce ai distrus tot, te vei intoarce tot la ceea ce este etern si nemuritor, la arhetipurile din basme, legende, scripturi, povete, proverbe, la tot ceea ce inseamna traditie sacra si omeneasca. Acelea nu mor, iar daca da, renasc din propria cenusa pentru ca sufletul lor nu moare.

Arhetipul din acestea nu este o fantezie, asadar nu este un construct mental, ci un model de succes, un model de urmat. Este un model de sustenabilitate, durabilitate, asadar dainuire in timp sau asupra timpului, caci il guverneaza asa cum Eternitatea a guvernat, guverneaza si va guverna mereu Timpul, model de vesnicie, un model care nu moare ci traieste imutabil prin Fiinta sa in Univers. Aceasta este si mostenirea noastra.

Asadar, consideram ca a venit timpul sa ne intoarcem la arhetipuri eterne, la modelele care nu au putut fi distruse de catre timpul erodant al epocilor intelectuale si sa construim in baza lor. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Sursa: Certitudinea.ro .

unire, unirea, marea unire, rezolutiunea adunarii nationale, unirea de la alba iulia, unirea din 1918

Marea Unire nu inseamna inceputul Romaniei, ci afirmarea Romaniei

/0 Comments/in /by

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Marea Unire nu inseamna inceputul Romaniei, ci afirmarea Romaniei” font_container=”tag:h3|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/unindetransilvaniaarumana1918.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/unindetransilvaniaarumana1918.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Episcopul Iuliu Hossu da citire Rezolutiei de la Alba Iulia” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1526323138983{margin-bottom: 0px !important;}”]Exista o credinta printre unii dintre romani, sau vorbitori de limba romana, ca Romania dateaza de 100 de ani, exact de la Marea Unire de la Alba-Iulia. Acest lucru este fals! O unire a principatelor romanesti nu inseamna fondarea respectivei tari ci doar atestarea sa documentara. Insa, tara respectiva dateaza de mii de ani, iar documentele, locuitorii, traditiile si vesmintele lor arata continuitate pe aceste meleaguri. Dar sa vedem si textul integral al Rezolutiunii Adunarii Nationale de la Alba-Iulia ca sa intelegem mai bine:

Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie-1 Decembrie 1918.

I. Adunarea Nationala a tuturor Romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti la Alba-Iulia in ziua de 18 Noiembrie-1 Decembrie 1918, decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Adunarea Nationala proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare.

II. Adunarea Nationala rezerva teritoriilor sus indicate autonomie provizorie pana la intrunirea Constituantei aleasa pe baza votului universal.

III. In legatura cu aceasta, ca principii fundamentale la alcatuirea noului Stat Roman, Adunarea Nationala proclama urmatoarele:

  1. Deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizi din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc.
  2. Egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Infaptuirea desavarsita a unui regim curat democratic pe toate taramurile vietii publice. Votul obstesc, direct, egal, secret, pe comune, in mod proportional, pentru ambele sexe, in varsta de 21 de ani la reprezentarea in comune, judete ori parlament.
  4. Desavarsita libertate de presa, asociere si intrunire, libera propaganda a tuturor gandurilor omenesti.
  5. Reforma agrara radicala. Se va face conscrierea tuturor proprietatilor, in special a proprietatilor mari. In baza acestei conscrieri, desfiintand fidei-comisele si in temeiul dreptului de a micsora dupa trebuinta latifundiile, i se va face posibil taranului sa-si creeze o proprietate (arator, pasune, padure) cel putin atat cat sa poata munci el si familia lui. Principiul conducator al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelarii sociale, pe de alta parte, potentarea productiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigura aceleasi drepturi si avantagii, care sunt legiferate in cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Nationala da expresie dorintei sale, ca congresul de pace sa infaptuiasca comuniunea natiunilor libere in asa chip, ca dreptatea si libertatea sa fie asigurate pentru toate natiunile mari si mici, deopotriva, iar in viitor sa se elimine razboiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internationale.

V. Romanii adunati in aceasta Adunare Nationala saluta pe fratii lor din Bucovina, scapati din jugul Monarhiei austro-ungare si uniti cu tara mama Romania.

VI. Adunarea Nationala saluta cu iubire si entuziasm liberarea natiunilor subjugate pana aici in Monarhia austro-ungara, anume natiunile: cehoslovaca, austro-germana, iugoslava, polona si ruteana si hotaraste ca acest salut al sau sa se aduca la cunostinta tuturor acelor natiuni.

VII. Adunarea Nationala cu smerenie se inchina inaintea memoriei acelor bravi romani, care in acest razboi si-au varsat sangele pentru infaptuirea idealului nostru murind pentru libertatea si unitatea natiunii romane.

VIII. Adunarea Nationala da expresiune multumirei si admiratiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin stralucitele lupte purtate cu cerbicie impotriva unui dusman pregatit de multe decenii pentru razboi au scapat civilizatiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor natiunei romane din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, Adunarea Nationala hotaraste instituirea unui Mare Sfat National Roman, care va avea toata indreptatirea sa reprezinte natiunea romana oricand si pretutindeni fata de toate natiunile lumii si sa ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare in interesul natiunii.[/vc_column_text][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/alba_iulia_resolution.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/alba_iulia_resolution.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1526322739256{margin-bottom: 0px !important;}”]Mai precizam si faptul ca acest document este printre ultimele care atesta existenta Romaniei ca tara. Alte documente mai recente, in special cele din 1947 sau 1990, nu atesta acest lucru, iar ceea ce precizeaza este pur fictiv, neavand existenta reala, ca sa spunem asa.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]