Mitologia nordică şi germanică timpurie spune că Odin, regele zeilor nordici şi Frigg, zeiţa pământului, au avut mai mulţi copii.
Cel mai vârstnic fiu al lor se numea Thor. Acest nou zeu, cu părul şi barba roşcată, era foarte puternic şi avea o fire bună, numai că întotdeauna mai întâi acţiona şi abia pe urmă gândea, ceea ce l-a pus adesea în cele mai încurcate situaţii. Thor era foarte iubit de oamenii din Midgard, Ţinutul de Mijloc. Când trecea pe cer, bubuind în carul lui tras de doi ţapi uriaşi, Tanngnjost şi Tanngrisne, când tunetele şi fulgerele roţilor sfâşiau bolta şi când îşi agita ciocanul de foc, oamenii râdeau, spunând că vor avea recoltă bogată. Pe ţapi îi iubea suficient de mult pentru a-i readuce la viaţă cu ajutorul ciocanului Mjöllnir, după ce, copleşit de foame, îi mânca.
Darul de a reda viaţa morţilor reprezenta una dintre principalele puteri ale ciocanului lui Thor, iar legătura acestuia cu viaţa şi fertilitatea a dat naştere vechiului obicei nordic de a pune un ciocan în poala miresei la nunta ei, precum şi de a-l ridica, protector, deasupra copiilor nou-născuţi.
De ce i-au dat adoratorii lui Thor un ciocan? Poate a avut ceva de-a face cu zgomotul şi scânteile pe care le produce un ciocan de fierar. Ce alt instrument divin ar produce tunete şi fulgere? În orice caz, Mjöllnir nu era un ciocan obişnuit. Avea proprietăţi magice şi nu în ultimul rând distrugea tot ce lovea, revenind apoi în mâna celui care-l arunca. Cu o asemenea putere şi rază de acţiune, cine ar avea nevoie de o altă armă?
Amuletele care imită „Ciocanul lui Thor” sunt cunoscute drept „torshammere”, iar arheologii consideră că erau purtate atât de către bărbați, cât și de femeile din triburile nordice pentru a le oferi protecție. „Puterea protectoare a amuletei era considerabilă şi de multe ori, pentru o dublă protecţie, vedem aceste amulete alături de crucile creştine”, spune Peter Pentz, arheolog la Muzeul Naţional al Danemarcei. Peste 1000 de amulete din această categorie au fost descoperite în Europa de Nord, însă de-a lungul anilor au fost exprimate îndoieli referitor la posibilitatea ca forma acestor mici amulete să reprezinte un ciocan. Unii specialişti au considerat că mânerul este prea scurt, în timp ce alţii şi-au exprimat opinia că dacă ar fi fost ciocan, nu ar fi avut un cap perfect simetric, aşa cum are această amuletă.
În anul 2014, un arheolog amator a descoperit pe un câmp din apropierea oraşului Købelev, aflat pe insula daneză Lolland, o amuletă datată cu aproximaţie în secolul X, fiind prima amuletă care prezenta inscripţii runice. Este o amuletă de mici dimensiuni confecţionată din bronz cu urme de placare cu argint şi aur, iar inscripţia, transcrisă în alfabet latin este: „Hmar x is”, ceea ce în engleza modernă s-ar traduce ca „Hammer is” – „Acesta este un ciocan”. Persoana care a gravat aceste rune nu avea prea multă experienţă, deoarece ortografia potrivită ar fi trebuit să fie „Hamar”. De asemenea, runa S a fost inversata. Prin această descoperire specialiştii speră că se va pune capăt disputei legată de forma amuletei. Şi totuşi, de ce a simţit nevoia meşterul din secolul X să precizeze „acesta este un ciocan” pe un obiect a cărui formă, în prezent, specialiştii nu sunt pe deplin convinşi dacă să o atribuie unui ciocan sau unui topor dublu? Şi mai ales, care este originea acestei amulete?
Ciocanul este descris în mitologia nordică ca una dintre armele cele mai de temut, capabile să niveleze munții. Deși, în general, este recunoscut și descris ca un ciocan, Mjöllnir este uneori menționat și ca un topor sau ca o bâtă.
Petroglifele din epoca bronzului scandinav, executate pe stâncile din Tanum, Suedia, înfățișează figuri ţinând în mâini arme care, prin forma lor, pot fi atât ciocane de luptă, cât şi topoare duble. Unii specialişti au propus că acestea ar reprezenta precursoare pentru Mjölnir. După cum rezumă profesorul în studii germanice şi nordice antice Rudolf Simek, „aşa cum arată petroglifele din epoca bronzului săpate în stâncă – figuri asemănătoare zeilor, purtând topor sau ciocan – [Mjölnir] a jucat încă din cele mai vechi timpuri un rol de instrument consacrator, probabil într-un cult al fertilităţii…”.
Evoluţia acestor pandantive-amulete a fost studiată de diverşi specialişti. În general se consideră că amuletele par să se fi dezvoltat dintr-o tradiție anterioară a unor pandantive similare utilizate mai ales în rândul popoarelor germanice din nord. Oamenii de știință au remarcat, de asemenea, că ciocanul s-ar fi putut dezvolta dintr-un pandantiv purtat de o anumită populaţie germanică antică, așa-numita amuletă a lui Hercule (având forma unei bâte din bronz, răspândită în imperiul roman – inclusiv în Marea Britanie – între secolele II-III d.Hr.). Această amuletă ar fi fost înlocuită de pandantivele cu ciocanul lui Thor în epoca vikingă, în perioada creștinării Scandinaviei, începînd din secolul al VIII-lea până în secolul al IX-lea. Creșterea popularității amuletei ciocanul lui Thor în epoca vikingă, precum şi apariţia unor variante ale formei acesteia, ar fi putut reprezenta un rezultat al utilizării în paralel şi a pandantivelor având forma crucii creştine, care apar tot mai frecvent în regiunea Peninsulei Scandinave în timpul procesului de creștinizare.
Două surse latine îl descriu pe Thor mânuind obiecte asemănătoare ciocanelor, deși nu sunt descrise explicit ca fiind ciocane: Adam din Bremen și Saxo Grammaticus.
În secolul al XI-lea, cronicarul Adam din Bremen consemnează în Gesta Hammaburgensis Ecclesiae Pontificum (Faptele Episcopului Pontifical din Hamburg – n.red.) existenţa în Templul din Uppsala, Suedia, a unei statui a zeului Thor, pe care Adam îl descrie drept „cel mai puternic”, amplasată în mijlocul unui tron triplu (flancat de Woden și „Fricco”). Adam detaliază că „Thor, consideră ei, stăpânește cerul; el guvernează tunetele și fulgerele, vânturile și furtunile, vremea frumoasă și fertilitatea” și că „Thor, cu buzduganul său, arată ca Jupiter”.
Gesta Danorum a autorului danez din secolul al XII-lea, Saxo Grammaticus, îl înfățișează pe zeu mânuind o clavă – armă având formă discoidală şi mâner ataşat. Saxo descrie ciocanul ca având un mâner scurt, confirmând o tradiție mai răspândită referitor la forma ciocanului.
Există doar un singur exemplar de ciocan confecţionat din lemn, a cărui descriere este prezentată în baza de date Eitri (baza de date pentru descoperiri arheologice nordice), iar acest artefact este doar un fragment de mărimea unei jumătăţi dintr-un obiect care ar fi putut să nu fie deloc un ciocan.
În întreg ţinutul locuit de vikingi au fost utilizate podoabe de un tip caracteristic: colier (torques, colan) dintr-o bară (tijă) de argint, având un capăt răsucit, întors în spirală pe corp, formând o închizătoare-inel spiralată, petrecută peste celălalt capăt, ce este întors ca un cârlig; uneori colierul este confecţionat dintr-o bară cu secţiune dreptunghiulară si capetele lăţite, uşor teşite, alteori pe colier sunt înşirate mărgele din sticlă colorată, albe sau roşii. În această categorie sunt incluse şi brăţările inelare cu corpul lăţit şi capetele încolăcite în jurul tijei. De corp sunt atârnate inele-verigi prelucrate, fiecare, din câte o bară (tijă) de argint; unele au modalitatea de închidere asemănătoare cu cea a colierului, altele au un capăt terminat cu un buton conic, peste care se înfăşoară celălalt capăt, terminat liber. Sunt şi inele ale căror capete sunt înfăşurate unul peste altul. Însă, ca o caracteristică a acestor podoabe, de fiecare inel-verigă atârnă câte un pandantiv triunghiular, obţinut dintr-o tablă de argint. Prinderea pandantivelor de inelul-verigă se face prin intermediul unui peduncul dreptunghiular, paralel cu planul pandantivului sau perpendicular pe acesta. Acestea au forma unui triunghi isoscel sau echilateral, uneori cu colţurile rotunjite, sugerând lama unui topor-secure.
Pandantivele sunt decorate în tehnica au repousse sau prin incizare cu motive geometrice: linii continui în zig-zag, paralele sau nu cu marginea triunghiului, în centrul triunghiului două linii în forma literei „Z” suprapuse formând o cruce gamată, sau patru semicercuri în vârtej spre stânga – svastici de diferite forme, linii reproducând spiţele unei roţi – rozete stelate sau spiralate, proeminenţe, găuri perforate, linii dispuse în X, punctul în mijlocul cercului – circumpunctul – simbol cu numeroase semnificaţii magice.
Uneori, la pandantivele de dimensiuni mai mari, de cele două colţuri libere atârnă câte un inel-verigă de dimensiuni mai mici; şi de aceste două inele-verigă atârnă câte un pandativ triunghiular.
Unele plăcuţe-pandantiv au forme discoidale, altele au forma literei C plin (cvasi semilună, lunule), constituind o compoziţie mixtă, cu elemente celtice, dacice dar şi din perioada romană timpurie specifice Olteniei, Transilvaniei şi Serbiei.
Obiectele de podoabă de acest tip au fost descoperite în aşezări aparţinând principalului leagăn al civilizaţiei vikinge, în Peninsula Scandinavă şi Iutlanda, dar şi în alte teritorii din zona Mării Baltice (Estonia, Lituania, Letonia – în special la populaţia latgaliană), fiind datate începând cu perioada pre-vikingă, secolul VI, si culminând cu perioada cuprinsă între secolele VIII – XII – perioadă din istoria europeană caracterizată de expansiunea civilizaţiei vikinge.
Însă aceste podoabe nu sunt specifice civilizaţiei vikinge. Piese asemănătoare, în totalitate sau în parte, au fost utilizate cu aproape o mie de ani mai devreme (secolele II î.Hr. – I d.Hr.) şi aparţin tezaurelor geto-dacice de la Bălăneşti (jud. Olt), Cerbăl (jud. Hunedoara), Moţăţei (jud. Dolj), Sărăcsău (jud. Alba) şi Şărmăşag (jud. Sălaj). În privinţa pandantivelor triunghiulare, care pot reprezenta foarte schematizat un topor-secure, atârnate de un inel-verigă, se pot menţiona cele de la Bistriţa (jud. Bistriţa-Năsăud), Mediaş şi Rovinari (fost Poiana Gorj).
Marea asemănare dintre podoabele vikinge şi cele geto-dacice a alimentat confuzia, mai mult sau mai puţin intenţionată, legată de originea acestor obiecte deosebite.
Astfel, un pandantiv triunghiular din argint, ataşat de un inel-verigă, având incizat în centrul triunghiului o rozetă stelată formată din circumpunct şi şase braţe, asemănător pieselor din Oltenia, sud-estul Banatului şi centrul Transivaniei, a fost vândut pe e-bay, fiind eronat atribuit celţilor.
Un colier din bronz, cu mărgele din sticlă colorată, inele-verigă şi pandantive triunghiulare, ce are corespondenţe în nord-vestul Munteniei, Oltenia, centrul şi sud-vestul Transilvaniei şi Sălaj-Crişana, a fost vândut pe site-ul LiveAuctioneers, fiind datat între secolele VI-IX şi atribuit perioadei pre-vikinge.
Un grup de pandantive în formă de triunghi-topor-secure, având ataşate inele-verigă, datate între secolele XI-XII şi atribuite civilizaţiei vikinge, a fost vândut pe site-ul SIXBID.COM.
Cel mai probabil, influenţa legată de simbolistica acestui tip de podoabă s-a manifestat în sens invers, pornind din regiunea carpato-danubiano-pontică şi continuând spre Peninsula Scandinavă.
Cercetătorul principal Flemming Kaul, curator al colecțiilor de preistorie la Muzeul Național al Danemarcei, cunoscut la nivel internațional pentru munca sa asupra iconografiei și cosmologiei epocii bronzului, are o explicaţie pentru această posibilă influenţă:
„Se ştie că au existat contacte între lumea aceea (sud-estul Europei, zona Dunării) şi cea de aici (Danemarca), mai ales prin partea sud-estică. Mărturii ale acestor contacte au fost descoperite încă din epoca bronzului, aşa că o vizită la rudele din nord nu este exclusă! E clar că dacii mai fuseseră aici cândva, cunoşteau drumurile şi aveau contacte. […] Nu ştiu dacă putem vorbi de o migraţie, dar cu siguranţă ele atestă nişte relaţii clare între Dacia şi Danemarca. […] Este greu de spus dacă a fost o migraţie masivă, pentru că nu avem evidenţe clare. Se pare că dacii au venit fie prin Polonia şi au mers mai departe către Skatiski, peste Marea Baltică, fie au venit pe la graniţa Serbiei de astăzi cu România, prin Timişoara. Au fost poate războinici sau comercianţi. Important, însă, este faptul că aceste urme există, deci, cu siguranţă au trecut pe aici.”
Există şi obiecte de podoabă geto-dacice absolut identice cu cele vikinge, însă acestea provin, în mare parte, din tezaure geto-dacice recuperate de statul nostru, cum este cazul pieselor provenind din Transilvania, mai precis din arealul de sud-vest al acesteia, din apropierea Sarmizegetusei Regia, şi recuperate în anul 2015 de la München, Germania, unde erau puse în vânzare de două case de licitaţii. Toate piesele sunt autentice şi specifice secolelor II î.Hr. – I d.Hr. Între piesele recuperate se află un colier din argint cu pandantive în forma literei C plin, o pereche de doi cercei şi un inel cu pandantive triunghiulare, dintre care pandantivul central prezintă o svastică unghiulară incizată, un colier dintr-o bară de argint cu pandantive triunghiulare, dintre care cel mai mare are incizată în zona centrală o svastică spiralată. Un alt fragment de tezaur care conţine pandantive triunghiulare din argint prinse de inele, dintre care unul prezintă în zona centrală o svastică spiralată, a fost recuperat tot din Germania in anul 2013. Piesele sunt datate între secolele I î.Hr. – I d.Hr. Se poate aminti şi pandantivul triunghiular din argint ornamentat cu simbolul circumpunctului, multiplicat neuniform pe întreaga suprafată, prins prin intermediul unui inel de un lanţ realizat din zale fine, strânse una de alta, aşa numitul lanţ din zale împletite sau în „coadă de vulpe” – Fuchsschwanzketten. Astfel de obiecte erau purtate la gât. Lanțurile de acest tip sunt specifice spațiului mediteranean, de unde au fost inspirate şi exemplarele dacice. Obiectul provine din Transilvania (localitate necunoscută), este datat în secolul I î.Hr. şi se află în colecţia de istorie dacică a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei.
Similarităţi ale acestor piese există în Serbia, Colecţia Muzeului Naţional al Serbiei din Belgrad, unde, pe o brăţară din argint masiv cu secţiune transversală dreptunghiulară sunt prinse, prin intermediul unor inele, şapte pandantive, unul fiind de formă triunghiulară; piesa este datata în secolul I d.Hr. şi a fost excavată la Tekija – situl Transdierna, în estul Serbiei.
Însă alte piese aparţinând unor tezaure geto-dacice, descoperite pe teritoriul ţării noastre, susţin simbolistica sugerată de pandantivele triunghiulare în forma lamei de topor – acea secure de luptă comună dacilor şi Italiei septentrionale, atribuită influenţelor germanice, dar despre care Vasile Parvan spune, fără echivoc, că este de origine getică. Prototipuri în bronz ale acestei arme sunt foarte frecvente în Dacia. Şi mai ales, Columna Traiană prezintă topoare de luptă din categoria celor fără prelungirea muchiei pe mâner, deci de un tip mixt: topor-ciocan.
Tezaurul princiar getic din aur de la Băiceni-Cucuteni a fost descoperit în mod întîmplător de localnici, în anul 1959, într-o lutărie din localitatea Cucuteni (numită în trecut Băiceni), judeţul Iaşi. Din componenţa acestuia ies în evidenţă mai multe aplice, între care patru au formă triunghiulară. La un interval de timp de aproximativ 2000 de ani, ornamentica acestor aplice este identică cu cea a idolilor antropomorfi ataşaţi diademelor si cerceilor din aur descoperiţi de Schliemann în stratul arheologic Troia II: între şiruri de modele punctate – în cazul idolilor troieni sau în formă de şnur – la aplicele getice (trei siruri în ambele cazuri) sunt amplasate puncte convexe. Aceste aplice triunghiulare, la fel ca idolii troieni, sugerează silueta Marii Zeiţe. Şi pentru a-l cita din nou pe Vasile Pârvan:
„Geţii rămân îndeobşte reprezentanţi ai stilului geometric; nu avem la geţi reprezentări antropomorfe ale divinităţii”.
În primăvara anului 1964, un valoros tezaur de podoabe din argint, datat în secolul I d.Hr., este descoperit la Bălăneşti, judeţul Olt. Între acestea, două fibule au corpul lăţit în forma unui triunghi isoscel. Fibulele triunghiulare de la Bălăneşti sunt obiecte mai rar întălnite în rândul tezaurelor de argint geto-dacice, deşi numărul lor este destul de mare. Forma lor este analoagă cu aceea a fibulelor triunghiulare de la Coada Malului, precum şi cea care se află la Muzeul Naţional din Budapesta şi căreia Vasile Pârvan îi atribuie origine transilvăneană. Reprezentările antropomorfe de pe fibule înfăţişează un cap, cu părul căzând până aproape de umeri sub formă de cozi. Deasupra frunţii, foarte îngustă, o dungă în relief pare a reprezenta un breton, iar cele două proeminenţe de deasupra acestuia ar indica o cunună purtată pe cap.
Pe fibulele descoperite la Coada Malului, judeţul Prahova, parte a unui tezaur datat tot în secolul I d.Hr., se remarcă, de asemenea, componentele fizionomice specifice sexului: îngustimea fină a gurii la bază, bogăţia capilară aranjată în două cozi groase care pornesc în lături, obrajii şi ochii caracteristic feminini. În jurul acestor chipuri se află incizat un decor liniar în formă de ramură de brad: fiecare chip este încadrat de Pomul Vieţii, este „inclus” în verticalitatea lui. În plus, spaţiul dintre chenar şi figura umană este decorat cu o frunză de acant, plantă miraculoasă fără vârstă, care susţine conceptul mitologic al Pomului Vieţii. Istoricul și cercetătorul Mihai Gramatopol susține că pe aceste fibule apare chipul zeiţei Bendis, zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană – a misterelor. În istoriografia mai veche, în perioada clasică, zeiţa Bendis, îmbrăcată într-un costum de tradiţie locală, este identificată cu Marea Zeiţă.
Categoria artefactelor reprezentate de aşa-numitele „topoare de luptă” aparţinând epocii bronzului poarta o denumire impropie deoarece nu se cunosc toate elementele care să permită încadrarea acestora în categoria armelor şi, astfel, se exclude faptul că unele dintre aceste piese puteau fi utilizate, contextual, ca simboluri sociale sau ca obiecte cu caracter ritual. În ceea ce priveşte spaţiul românesc, Marija Gimbutas, într-un articol în care discută despre funcţia de armă şi cea culturală a topoarelor de luptă, menţionează faptul că topoarele de luptă din piatră au apărut în cadrul culturii Glina. Istoricul si arheologul Alexandru Vulpe le plasează cronologic între sfârşitul culturii Gumelniţa-Karanovo VI şi începutul culturii Glina. Efectuând o analiză a uneltelor de piatră şlefuită, Eugen Comşa considera că topoarele de luptă au apărut în perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului, însă noile interpretări indică originea acestor artefacte in eneolitic. Cercetătoarea Marilena Florescu consideră că nu este exclus ca în momentul în care se începea transformarea rocii, dândui-se forma de topor, să fi avut loc şi unele ritualuri oficiate anume pentru a transmite celor ce le prelucrau cât şi celor cărora le erau destinate, puterea şi eficacitatea. În ceea ce priveşte rolul topoarelor miniaturale, transpunerea în lut ars a acestor valoroase prototipuri avea menirea să aducă purtătorului amuletei puteri sporite atunci când era folosit în ritualuri magico-spirituale sau protecţie şi invicibilitate atunci când era utilizat în luptă. În strânsă legătură cu funcţia de armă a topoarelor, se menţionează şi funcţia de însemne sociale: toporul ca armă îi conferea un anumit prestigiu purtătorului iar din acest motiv s-a emis ideea că topoarele erau simboluri ale omului de arme, ale luptătorului, ale liderului grupului de războinici sau ale conducătorului comunităţii în timp de pace. Prezenţa acestor topoare în inventarul funerar indică o funcţionalitate complexă: arme – simboluri sociale – obiecte de cult. Utilizate iniţial ca arme, topoarele deveneau simboluri sociale pentru purtător şi căpătau un caracter votiv prin depunerea lor în morminte, pentru a servi defunctului şi după moarte. Funcţia de simboluri sociale pe care au îndeplinit-o topoarele este sugerată mai ales de modul de execuţie deosebit de îngrijit, decorul acestora, dar şi materiile prime de calitate superioară din care au fost lucrate. Această ipoteză este intărită de tezaurul de la Borodino (Basarabia), in cadrul căruia au fost descoperite mai multe topoare din piatră semipreţioasă alături de câteva sceptre sferice şi arme din argint, considerate simboluri sociale. Alte exemple sunt: toporul din aur – considerat de specialişti ca fiind printre cele mai deosebite obiecte antice de aur din lumea europeană, datat în secolul al VIII-lea î.Hr. şi descoperit în satul Ţufalău, comuna Boroşneu Mare din judeţul Covasna, descoperirile izolate de topoare din cupru pe tot cuprinsul Olteniei, la nivel de perioadă eneolitică, care, prin faptul că nu prezintă urme de utilizare indică folosirea lor în alte scopuri, sceptrul de piatră în formă de cap de cal din situl Sălcuţa, judeţul Dolj, iar pentru categoria amuletelor – toporaşul votiv din lut, cu braţe în cruce, descoperit la Ocniţa-Buridava Dacică.
Literatura arheologică europeană asociază topoarele cu masculinitatea, aducând ca dovezi unele reprezentări gravate în piatră, descoperite în spaţiul scandinav. Tot legat de acest aspect, se poate menţiona existenţa unor reprezentări antropomorfe (statui-menhir), descoperite la Hamangia, Baia de Criş, în Republica Moldova dar şi în Ucraina, care înfăţişează reprezentări masculine ce poartă la brâu, pe piept sau pe spate unul sau mai multe topoare. În legătură cu rolul cultural al acestor obiecte este necesar să se menţioneze descoperirea în mai multe aşezări ale epocii bronzului, a unor topoare miniaturale de lut, utilizate ca amulete sau în cadrul unor ceremonii.
Însă, cea mai importantă simbolistică atribuită toporului vine dintr-o perioadă în care zona Vechii Civilizaţii Europene era reprezentată printr-o comunitate bazată pe o ideologie cu caracter mitologic-religios, centrată pe figura Marii Zeiţe, personificare a pământului-mamă. Şi chiar dacă, într-un final, spiritul liber al lumii civilizate de tip matriarhal a trebuit să cedeze în faţa simbolului unei puteri formidabile – toporul dublu din bronz, înainte de a se produce hibridarea lumilor matriarhală şi patriarhală, triunghiul, a cărui formă lama toporului a adoptat-o, a avut o simbolistică pacifistă, opusă celei de armă, chiar şi celei de statut social, şi anume cea de obiect magic, sacru.
În neolitic, triunghiul (unul sau două, unite la bază) simboliza graviditatea, fertilitatea solului, emblemă a zeiţei-pasăre, derivat probabil din triunghiul feminin. Era suficient să se graveze în stâncă vulva, să se găsească o piatră în formă de triunghi sau să se confecţioneze o amuletă din os, sugerând silueta triunghiulară a Marii Zeiţe purtând rochia-clopot, evidenţiind numai acele părţi ale corpului care emanau puteri generatoare, pentru a transmite atributele zeiţei în întregul ei.
Asemenea exemple de pars pro toto regăsim în cultura Gumelniţa-Karanovo VI: pandantivele triunghiulare din os, obţinute din coasta unui mamifer de talie mare, descoperite la Vidra, judeţul Ilfov, pandativele din os cu formă triunghiulară, descoperite în tell-ul de la Pietrele, judeţul Giurgiu, amplasat pe terasa inferioara a Dunării, precum şi figurinele en violon, reprezentări ale Marii Zeiţe. Aceste obiecte au trei părţi principale: „capul” cu două prelungiri laterale cu vârf ascuţit în jos, descrise foarte plastic de Marija Gimbutas drept „cele două prelungiri ale capului simbolizând părul dezordonat al bătrânei Vrăjitoare”, sau, de ce nu, al Marii Preotese, „gâtul” înalt şi relativ îngust, apoi „corpul” de formă dreptunghiulară sau puţin lăţită la bază, pentru a sugera rochia lungă a zeiţei. Majoritatea pieselor au câte trei şiruri de orificii mici pe „cap” şi la extremităţile „corpului”. Peste 2500 de ani, aceeaşi ornamentică sacră era utilizată la idolii antropomorfi care au împodobit diademele şi cerceii din aur, parte a tezaurului adus la lumină prin săpăturile efectuate de Heinrich Schliemann la Troia, iar peste încă 2000 de ani, ea se regăseşte la aplicele din aur, parte a tezaurului getic princiar descoperit la Cucuteni-Băiceni.
Vechea Civilizaţie Europeană a persistat timp de alte trei milenii – până pe la 1500 î.Hr., în sudul Greciei şi în insulele egeene – Creta, Thera, Melos – leagănul civilizaţiei minoice, dar şi parţial în zona marelui complex al culturilor câmpurilor de urne funerare de la Dunărea de Mijloc, căruia îi aparţine cultura Gârla Mare, precum şi în nord-vestul Anatoliei, în regiunea Troadei, unde în epoca bronzului – începând cu mileniul III î.Hr., au fost întemeiate o serie de aşezări fortificate, construite succesiv una peste alta (Troia I – II, posibil şi ulterior).
Rezultatul impactului dintre credinţele „vechi europene” şi formele străine indo-europene este vizibil în detronarea zeităţilor „vechi europene”, în dispariţia templelor, a accesoriilor de cult şi a semnelor sacre, în reducerea drasnică a imaginilor religioase în artele vizuale.
În Creta, un cult special era rezervat securii duble, labrys, unealtă sacră simbolizând jertfa taurului – întrucât servea la uciderea acestui animal destinat sacrificiului. Prin schematizare, după interpretarea propusă de Evans, dublul tăiş al acestei securi ar fi emblema simbolizând uniunea celor două principii complementare, masculin şi feminin.
Divinitatea supremă, Marea Zeiţă, era divinizarea principiului maternităţii: „Magna Mater” a întregii arii mediteraneene. De aici decurgeau toate atributele ei – zeiţă a vieţii şi a morţii, a fecundităţii şi a fertilităţii naturii – tot ceea ce există emană de la ea.
Îmbrăcămintea cu care o reprezintă statuetele, ca şi în cazul reprezentărilor Marii Zeiţe specifice culturii Gârla Mare – Cârna, este o rochie lungă până la pământ, în clopot, cu multe volane, fără mâneci, foarte strânsă pe talie şi lăsând sânii descoperiţi.
Odată cu venirea indo-europenilor se produce o modificare a simbolismului şi a scenelor mitice. Între simbolurile solare şi accesoriile de cult masculine, prezentate de populaţia nou-venită, toporul cu dublu taiş este pusă în legărură cu zeul tunetului, iar Marea Zeiţă, care încă din paleoliticul superior era reprezentată prin câteva simboluri abstracte sau „hieroglifice”: X-uri, V-uri, triunghiuri, a fost substituită prin toporul cu dubu tăiş, Labris.
Cultura Gârla Mare aparţine marelui complex al culturilor câmpurilor de urne funerare de la Dunărea de Mijloc, ea reprezentând grupa cea mai de răsărit, întinzându-se până înspre est de vărsarea Jiului în Dunăre şi făcând un grup aparte cu aspectul Zuto Brdo de la vest de Porţile de Fier. Este răspândită în sud-vestul Olteniei, în nord-vestul Bulgariei şi în nordul Serbiei. Aşezarile sunt plasate de-a lungul Dunării şi în apropiere de ape şi terase joase. Multe au fost distruse de dunele călătoare. De aceea, cultura Gârla Mare este cunoscută în special prin bogatele descoperiri din necropole de incineraţie cu urne, cum sunt cele de la Ostrovu Mare, Ostrovu Corbului, Balta Verde, Gârla Mare (toate în jud. Mehedinţi), precum şi cel de la Cârna (azi Dunăreni, jud. Dolj), fiind cel mai bine cunoscut cimitir din secolele XIV-XIII î.Hr., care cuprinde sute de morminte cu urne.
Destul de numeroase, figurinele antropomorfe de lut ars, recuperate din morminte, se prezintă într-o stilizare caracteristică: partea inferioară în formă de clopot-rochie „cloche”, reprezintă o trăsătură specifică a acestei culturi şi pot fi considerate ca un element de tradiţie maternă, legat de cultul fecundităţii. Acestea au fost incizate cu simboluri foarte asemănătoare celor cu puternice semnificaţii rituale, care redau credinţe sacre şi practici rituale ale „Vechii Europe”.
Existenţa divinităţii feminine în această cultură specifică Bronzului Mijlociu reprezintă un element foarte rar în cadrul acestei perioade în care majoritatea culturilor renunţă la această practică.
Comoara lui Priam este o colecție de obiecte din aur și din alte metale și pietre prețioase, descoperită de arheologul clasic Heinrich Schliemann. El susținea că situl arheologic respectiv ar aparține vechii cetăți Troia și deci tezaurul ar aparține legendarului rege Priam, însă stratul în care s-a pretins că a fost găsită Comoara lui Priama a fost atribuit sitului Troia II (circa 2500/2450-2350/2300 î.Hr.). Deci comorile sunt, de fapt, cu o mie de ani mai vechi decât regele Priam al Troiei, care a murit, potrivit lui Homer, aproximativ în jurul anului 1200 î.Hr. Troia II era deja o cetate cu puternice fortificaţii şi case din chirpici care prezintă semne de distrugere prin incendiu. Simplitatea clădirilor este surprinzătoare în comparaţie cu abundenţa şi bogăţia bijuteriilor şi obiectelor de artă ale vremii, atestate de descoperirea celebrei comori a lui Priam, cea mai masivă şi semnificativă moştenire artistică a mileniului III î.Hr. Între obiectele conţinute de comoară se află un vas de argint care conţine două diademe de aur – diadema mare şi diadema mica, precum şi cercei de aur („Bijuteriile Elenei din Troia”). De asemenea, în excavaţiile ulterioare, au fost descoperite topoare votive, aflate într-o stare foarte bună de conservare, a căror perfecţiune de execuţie este atât de mare încât specialiştii s-au îndoit că ar fi fost executate în mileniul III î.Hr.
Diadema mare din „Comoara lui Priam” este una dintre cele mai faimoase descoperiri troiene ale lui Heinrich Schliemann. De-a lungul anilor în care au fost efectuate săpături arheologice la Troia şi în așezările din Anatolia și bazinului Mării Egee aparținând aceleiași perioade (sincrone), nimic asemănător acestei capodopere nu a mai fost descoperit, nici de însuși descoperitorul Troiei, nici mai târziu de alți arheologi. Piesa de podoabă confecţionată din aur, aparţinând epocii bronzului, are o structură complexă, formată din lanțuri verticale atașate la bază – reprezentată de un lanț orizontal. De-a lungul marginilor bazei sunt opt rânduri verticale mai lungi de solzi aurii. În total, în acest decor sunt folosite 12.271 de verigi inelare, adunate în lanțuri, cu 4066 de solzi atașați. La partea frontală a diademei, capetele inferioare ale lanțurilor mai scurte sunt decorate cu pandantive sub formă de doi dinți legați, divergenți de sus în jos, cu nervuri longitudinale aplicate acestora. Capetele lanțurilor laterale lungi atârnate simetric au fost inițial decorate cu 16 pandantive sub forma unor idoli antropomorfi, câte opt pe fiecare parte (14 dintre aceste figurine au supraviețuit: șase în dreapta și opt în stânga).
Pandantivele au o formă geometrică complexă, formată în partea superioară de un triunghi echilateral cu vârful rotunjit (capul), în partea de jos – un trapez (baza mică formează zona gâtului) care se extinde de sus în jos (dând formă corpului). Fețele laterale ale elementului superior al figurii sunt încadrate cu un ornament în relief punctat, sugerând elemente de coafură. Trei rânduri triple de modele orizontale punctate împart figura în trei câmpuri: primul în zona sânilor, al doilea în zona abdomenului, iar al treilea în zona sacră aflată în partea inferioară a rochiei-clopot, sugerând simbolistica executată în spiritul „vechi european” pe faldurile rochiilor Marii Zeiţe ale idolilor şi figurinelor aparţinînd civilizaţiilor minoică şi Gârla Mare. În centrul câmpurilor superioare și mijlocii există un punct convex, iar în câmpul inferior există un rând orizontal de trei astfel de puncte. Pandantivele care împodobesc tiara sunt tăiate din foi de aur fără a folosi ștampile și, prin urmare, diferă oarecum unele de altele, ceea ce conferă acestei lucrări de toreutică o originalitate unică.
„Dacă includ în această lucrare o povestire a propriei mele vieţi, nu vanitatea mă îndeamnă, ci dorinţa de a arăta că întreaga muncă din viaţa mea de mai târziu a fost hotărâtă de cele mai timpurii impresii din copilărie […]”, scria Heinrich Schliemann în „Pe urmele lui Homer”. În aceeaşi lucrare, autorul descrie astfel pandantivele din aur ataşate celor două diademe:
„La capătul fiecărui lanţ lateral atârnă o figură asemănătoare ca formă cu idolii troieni. Într-adevăr, dacă a văzut întreaga serie de idoli troieni, nimeni nu poate spune că giuvaergiul din antichitate va fi intenţionat să reprezinte aici altceva decât idoli. Singura deosebire dintre aceştia şi idolii de piatră constă în faptul că, în loc de a fi gravaţi, ochii şi ciocul sunt redaţi aici în relief, iar ciocul ajunge până la postament, apoi, că genunchii (sau picioarele?), sunt indicaţi, ca şi ochii, prin două puncte proeminente, iar atât ochii, cât şi genunchii sunt înconjuraţi de cercuri din mici puncte […] La capătul fiecăruia dintre lanţuri atâtnă o figurină lungă de 1,3 ţoli, în care recunoaştem din nou forma obişnuită a idolului. Dar aici (diadema mică) nu este marcată faţa. Vedem numai un punct acolo unde ar trebui să fie fruntea, un alt punct la mijloc si alte trei sub acesta; fiecare idol este împodobit şi cu linii punctate”.
În literatura științifică au fost exprimate mai multe ipoteze cu privire la utilizarea diademei mari. Un punct de vedere aparte l-a avut restauratorul german V. Kukenburg, care a presupus că această podoabă nu a servit ca diademă, ci ca pector – podoabă pentru sâni.
Este foarte probabil ca această piesă prețioasă, alături de alte bijuterii conținute în comoară, să fi fost folosită în ceremonii, subliniind statutul de social al purtătorului, simbolizând apartenența la familia regală sau la cea mai înaltă clasă preoțească. În acest caz, diadema, cel mai probabil, nu a fost purtată direct pe păr, ci a fost atașată la o coafură specială.
La diadema mică, pandantive constau din două elemente: partea superioară este semicirculară, cea de jos se lărgește treptat spre bază, care are forma a două semicercuri conectate. Idolii sunt decorați cu o nervură longitudinală verticală și perechi de rozete în părțile superioare și inferioare. Rozetele sunt sub formă de emisfere, conturate cu un ornament punctat în relief. Emisferele sunt în relief pe interior, iar conturul punctat este pe partea din față a pandantivelor.
Tipologic, pandantivele sub forma idolilor antropomorfi de pe cele două diademe și cercei prezintă asemănări cu o serie de elemente similare care provin din alte zone situate atât în Troa (port maritim din nord-vestul Asiei Mici), cât și în Poliochni (veche aşezare pe coasta de est a insulei Lemnos). În plus, figurinele plate de lut ale idolilor, descoperite în sit-uri arheologice aparţinând culturii Cucuteni dezvăluie o anumită asemănare cu aceste pandantive.
Similarităţi cu aceste pandantive prezintă, de asemenea, micii idoli plaţi din marmură descoperiţi în săpăturile efectuate în aşezările din Epoca Bronzului timpuriu din Anatolia. Însă, aşa cum admit editorii Bogdan Petru Niculică şi Dumitru Boghian în studiul „Semper fidelis. In honorem magistri Mircea Ignat”, contextul divers al descoperirii idolilor en violon (aşezări, depozite, morminte), varietatea tipurilor, spectrul larg al materiilor prime utilizate pentru producerea lor, cadrul cronologic (din neolitic până la Troia bronzului timpuriu şi aşezările din epoca bronzului din Ciclade) ridică probleme de cercetare multiple şi interesante.
Totuşi, chiar dacă din punct de vedere istoric nu se pot face încă afirmaţii mai concrete asupra raportului etnografic şi cultural dintre Troia şi Transilvania în mileniul al II-lea î.Hr., Vasile Pârvan în „Dacii la Troia” sublinia faptul că „[…] într-un articol devenit celebru, Hubert Schmidt constatase legături intime stilistice între civilizaţiile bronzului din Transilvania, Troia şi Micene şi el căutase o origine nordică înfăţişărilor artistice întâlnite în sud. Despre prezenţa neamurilor trace în NV şi N Asiei Mici cel puţin de la începutul mileniului al II-lea înainte de Chr. încă de mult nu se mai îndoieşte nimeni”.
Prin svastică, culturile Vechii Europe au reprezentat energia germinativă a Marii Zeiţe, simbolul fiind poziţionat lângă sursa lichidelor creatoare şi susţinătoare a vieţii, adevărata „Apă a Vieţii”. Perechi de svastici sunt amplasate, încadrând, protector, sânii idolilor feminini puternic evidenţiaţi, din care laptele matern se scurge, şerpuind, spre baza pântecului. În cultura Gumelniţa-Karanovo VI, scurgerea laptelui matern era reprezentat prin linii paralele, în timp ce, în alte culturi eneolitice, cealaltă Apă a Vieţii – lichidul amniotic, era evidenţiată tot prin linii paralele – V-uri multiplicate – poziţionate de-a lungul pântecului zeiţei. Un exemplu sugestiv al utilizării svasticii în scopul de a proteja este oferit de cele trei svastici amplasate pe sânii şi abdomenul reprezentării Marii Zeiţe, aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare – Zuto-Brdo – Orsoia.
În culturile nordice, svastica apare pe o varietate de obiecte produse sau folosite de popoarele germanice antice. Folclorul islandez târziu, în manualele de magie, prezintă simbolul svasticii drept „ciocanul lui Thor”. Potrivit runologilor Mindy MacLeod și Bernard Mees:
„În timpurile moderne, descrierea ‘ciocanul lui Thor’ a ajuns să fie atribuită svasticilor (‘roțile soarelui’), nu simbolurilor ciocanului prezente în inscripțiile runice medievale. În mod similar, termenul odată folosit pentru alte simboluri a ajuns, de asemenea, să fie asociat cu noi forme, adesea de origine neclară”.
Alți savanți au sugerat că svastica ar reprezenta ciocanul lui Thor printre vechile popoare germanice dintr-o perioadă timpurie. Folclorista Hilda Ellis Davidson, în urma unei analize privind utilizarea svasticii în vechile documente arheologice germanice (până în 1964), a concluzionat că „Thor a fost stăpânul fulgerului și zeul care a împărțit atât soarele, cât și ploaia oamenilor, și se pare că și svastica, deoarece simbolul ciocanului era legat de el”.
Prin migrare spre nord, din vârtejul germinativ al Marii Zeiţe – simbolistică sacră ne-indo-europeană, svastica a ajuns să reprezinte Ciocanul lui Thor – simbolistică indo-europeană masculină, războinică.
De asemenea, triunghiul (considerat în Vechea Europă un simbol inițiatic, magic, prin care era reprezentă Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiească), prin îngustare treptată de la bază spre vârful opus, devine, la popoarele scandinave, imaginea toporului dublu/ciocanului lui Thor, similar procesului de substituire în urma căruia simbolul X (prin care se identifica în Vechea Europă Marea Zeiţă), devine, în civilizaţia minoică, toporul dublu-labrys.
