Pe pârâul Pârscovelului din satul Ruginoasa, județul Buzău, se înalță o frumoasă culme care, privită dinspre nord, pare o uriașă piramidă înclinată, un uriaș de piatră bine împovărat și care, privit din lateral, ne arată vederii un ghioc, adică un uriaș craniu, o tigvă. Oamenii nu i-au spus întâmplător Culmea Ghiocii căreia, prin contagiune fonică, i s-a spus Culmea Ghiocei, deși semantic locul nu are nimic cu grațioșii ghiocei; poate pin, brad, stejar, ar fi fost mai îndreptățit în acel loc, decât ghiocelul. În clinurile ghiocului, sunt lucrate două polițe etajate. Pe podeaua fiecărei polițe este o scriere hieroglifică, al cărei cod nu a fost găsit. Ceea ce se vede la Policiori este o grafie mai mult geometrică: linii, grupe de linii, intersecții de linii, aș putea spune o scriere tehnică ce te duce cu gândul la „limbajul” calculatoarelor. Este aceeași scriere ca la Piatra Scrisă din culmea Broscaru-Colți, ori la Piatra de la Cotârgași din Obcinele Moldovei. Așezarea semnelor pare fără nici o noimă, o învălmășeală de linii în care te rătăcești ca într-un labirint.
„Scrierea” este însăilată pe vremea divinilor pelasgi. Posibil să fi fost moștenită de aceștia de la legendarii atlanți: Uranus, Saturn, Atlas, Prometeu, Poseidon, Zeus, Atena, Apollo și Artemis, Hestia, Hermes, Ares, Dionissos. Atunci când vom vorbi serios despre Marele Imperiu Pelasg și despre civilizația acestora, nu ignorând acele epoci prehomerice, atunci vom privi spre strălucitorii atlanți cu alți ochi decât pespectiva actualelor dicționare mitologice (mai ales versiunea greacă despre acești titani-atlanți). Vom avea și accesul la decriptarea acestei „scrieri” atlanto-pelasgă.
Coborând de la Culmea Ghiocii, cu un puternic sentiment de neputință, nici nu ghicești în ce tărâm uluitor vei intra și că vei trăi o altă stare a ființei tale: cea de perplexitate. Luând-o în sus, pe apa Pârscovelului, vei avea în dreapta Culmea Pietrii, cu o sârbă îndrăcită a bolovanilor și pietrelor, o halucinantă horă a unor Iele de Piatră, o încremenire temporară de după un înfricoșător balans, ori de după un înspăimântător joc de biliard cosmic, încremenit. Sus este Culmea Pietrei, cu bolovani care nu fac ascultare nici unei rânduieli, iar în această hohotire de piatră, o neașteptată despicătură, o ușă. Ușa Pietrei, lăcaș de forma unei uși, săpat în culme, deasupra satului Ruginoasa, în partea de nord.
Diana Gavrilă, care mi-a fost ghid atunci, un adevărat specialist în luanologie (Țara Luanei), îmi spunea că Ușa Pietrei este una din intrările în Țara Luanei, și că încă două ar fi în zona așezărilor rupestre de la Aluniș – Nucu. Intrarea, Ușa Peșterii este încă un uimitor artefact în Zona Rupestrelor, în perfecțiunea ei geometrică nu poate fi o lucrare a forțelor naturii. Legendele din zonă spun că unii temerari care au încercat să treacă prin ușă într-un Dincolo necunoscut, nu au mai ieșit. Locul este unul cu o mare încărcătură infoenergetică. Arealul megaliților din Culmea Pietrei arată ca un loc care a suferit mișcări tectonice grozave care au dislocat stâncile ăn care au rămas niște găuri, care nu ne explică nimic, dislocări parcă făcute de un laser gigantic.
Sus, aproape de culme, au rămas, ca pe un tavan al unei peșteri prăbușite, niște dungi lucrate în ocru, acel ocru pe care-l regăsim și în alte vestigii rupestre din peșteri, din grote, ori pe pereții unor stânci. Ce caută acel ocru acolo, sus, pe rămășițe de tavan? Să fie urma unei fresce, ori a unor simboluri rupestre din timpurile de început ale paleoliticului, urme care au rămas pe un plafon de stâncă și care nu s-a pulverizat, topit, ori răsturnat?
Jos, pe poalele Culmii, spre apa Pârscovelului și drumul spre Goidești, la locul numit azi „Între Chietre”, se află o altfel de Piatră, decât Piatra cu Semnele de la Nucu, este uimitoarea Chiatra Olii sau Piatra cu Oale, loc în care apa a făcut niște căldări, „oale”, pe o rocă ce pare a fi fost dezintegrată în urma unui violent șoc termic, produs de o tulumbă de foc aruncată asupra muntelui. Este o mare diferență între roca de sus a Pietrei și partea de jos, sub aspectul culorii, partea de jos fiind albicioasă, părând acoperită cu un praf alb calcinat și pietrificat. În această zonă a Chietrii Olii au rămas amprentate în rocă niște urme de călcătură, care apoi s-au solidificat.
Suntem într-o zonă unde misterioasa Ceață Albastră, rătăcește pașii călătorilor, unde în anume locuri cu nebănuite puteri energetice dispar oameni, sau sunt teleportați, unde ridicăm din umeri neputincioși în fața unor vestigii megalitice și a inscripțiilor de pe ele, unde oamenii vorbesc despre așezări și tuneluri subpământene, unde poți vedea un loc, care nu pare deloc a fi creat de natură, unde… te întrebi, oare este condamnabil să privești și să asculți altfel?!
„Ziarul de Buzău” din zilele de 15-16 iunie 1994 a publicat un reportaj a tinerei ziariste Mona Tudor, cu titlul „Un O.Z.N. a survolat muntele!”. Am citit cu atenție reportajul de atunci și am stat de vorba personal cu reportera, Mona Tudor fiind soția unui distins elev de-al meu, cantemirist. Voi sintetiza cuprinsul reportajului. În noaptea de 1 iunie 1994 spre orele 23.45, sătenii din Ruginoasa de Buzău erau pe ulițele satului, pentru că înainte cu o zi se declanșase un puternic incendiu în pădurea din Piscul Vâlcelelor, pe care autoritățile nu-l puteau stinge. Deodată au simțit că în afara vântului se mai suprapune un curent. Imediat, din vest, a trecut pe deasupra oamenilor o flacără de foc, ce părea un buzdugan cu coada ascuțită la capăt. Avea culoarea roșie aprinsă, iar coada de un roșu gălbui, după mărturisirile martorilor. Lumina lui albă, foarte puternică, aproape că i-a orbit pe oameni. Dacă priveam lângă noi, spun martorii, nu ne vedeam unul pe celălalt, atât de tare ne orbea lumina proiectată spre noi. Numai în sus vedeam „buzduganul”. În jos nu mai zăream nimic. Când a trecut, în urma obiectului părea că s-a deschis cerul, spun martorii. Bătrânul Eftimie Bâsceanu (80 de ani în 1994) relata reporterei: „Vineri noapte am văzut o luminiță mare, cu coadă. Nu puteai să te uiți într-acolo, pentru că te dureau ochii. Culoarea era de foc aprins. Când eram mai tânăr, am văzut, așa cum spuneau bătrânii, un zmeu. Asta se întâmpla după război. Era o flacără de foc ce mergea la vale”. Din același sat, Dumitru Manta, 56 ani (în 1994) din Ruginoasa, dă o declarație care o completează pe a bătrânului Eftimie Bâsceanu și voi cita din mărturia lui: „În anul 1955, aveam 17 ani pe atunci, mă deplasam pe la trei dimineața, la o odaie (colibă – n.a.) la boi. Fusesem la bal și nu mă mai culcasem. După ce-am ieșit dintr-un plai, m-am oprit un pic să mă odihnesc. Privind pe cer, am văzut venind pe deasupra munților o flacără de foc. Fiind copil, m-am temut. M-am ridicat și am luat-o ușurel la vale. Atunci, ca și cum m-ar fi izbit, focul acela s-a luat după mine. Când m-am apropiat de sat, s-a oprit și a plecat dincolo de deal. Părea că este un sul cu coada de culoarea lunii, galben-portocaliu. Seara am povestit părinților mei. Băiete, a zis tata: ăla a fost un zmeu!”. Am readus în memorie evenimentul, pentru că în Colchida Carpatică din Țara Luanei, sunt vestigii și locuri care mărturisesc despre existența unei fabuloase civilizații preistorice (eu continui s-o numesc pelasgo-hyperboree) în spațiul carpato-danubian, un spațiu în continuare vizitat de vecinii noștri, din afara Terrei.
A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.
În toamna anului 1890, Colmet de Santerre, decanul Facultăţii de drept din Paris, îi scria doamnei Sarmiza Bilcescu următoarele rânduri:
„Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franţa şi şcoala de drept din Paris şi au împrospătat vechea afecţiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende…”
Exact în acel an Sarmiza Bilcescu avea să obțină mult râvnitul și controversatul titlu de prima femeie doctor în drept și prima femeie avocat din Europa. Apoi, în 1891 Baroul de Ilfov avea să o înscrie în cadrul său pe cea care avea să deschidă drumurile pentru apărarea drepturilor și emanciparea mondială a femeilor. În continuare vom vedea cum a reușit ca avocat în Baroul de Ilfov și al Bucureștiului.
Sarmiza Bilcescu s-a născut în anul 1867, într-o familie bună, școlită la Paris, pe vremea când profesorii evitau să primească la cursuri femei ca să nu creeze „dezordine”. Puțin cam medieval, am putea să spunem.. Însă, Sarmiza Bilcescu avea să pună România pe harta „inovațiilor”.
La vârsta de 17 ani, în 1884, a absolvit Liceul Sf. Sava şi, după obținerea bacalaureatului, a plecat la Paris, unde s-a înscris, uşor, la Facultatea de litere şi cu mari dificultăţi la Drept, era prima femeie acceptată la cursurile acestei facultăţi. Deși a fost admisă la Facultatea de Drept din Paris în anul 1884, primirea sa avea să fie una catastrofală.
Sarmiza Bilcescu în Foaia Populară, 31 mai 1898
Astfel că, putem relata evenimentul din 1890 în felul următor. O domnişoară pe nume Sarmiza Bilcescu făcea o cerere neobişnuită către Baroul Ilfov, cel care, la vremea respectivă, includea şi Bucureştiul. În cerere, Bilcescu, în vârstă de doar 23 de ani, solicita să fie înscrisă ca avocat. Ineditul situaţiei provenea de la faptul că, până la acel moment, nu exista în nici o ţară din Europa vreo femeie avocat.
Consiliul avocaţilor, condus de Take Ionescu, fusese pus în faţa unei situaţii cu totul speciale. Pentru a primi o femeie, Consiliul trebuia, pe lângă faptul de a distruge o cutumă socială dominantă în epocă, să reformuleze un întreg edificiu legislativ care nu acorda nici o şansă unei viitoare femei avocat. În motivarea deciziei de la momentul respectiv, avocaţii bucureşteni înlăturau vechile legi, considerându-le „căzute în desuetudine”, restrângându-se la interpretarea legilor burgheze, introduse după 1866. Cum nici un text de lege nu condiţiona apartenenţa la sexul masculin, avocaţii concluzionau, la finalul dezbaterilor: „Nu este cu putinţă de a împiedica petiţionara de a fi înscrisă ca avocat”.
Astfel că, Sarmiza Bilcescu devenea prima femeia avocat din Europa. Deşi nu a profesat niciodată, preferând să devină membră fondatoare a Societăţii Domnişoarelor, una din primele organizații feministe din România, Bilcescu devenea, prin povestea de viaţă şi realizările personale, un model pentru femeile de pretutindeni şi un exemplu despre cum legi şi cutume vechi de secole pot fi transformate.
Paul Sonday, profesor la Sorbona, la apariția Sarmizei Bilcescu, în amfiteatrul universității exclamă:
„Fără femei!… Știința se face între bărbați!”
„Primirea din partea profesorilor a fost glacială, iar primirea din partea studenţilor a fost făcută cu foarte mult respect”, își amintea Sarmiza Bilcescu despre momentul primirii sale la Paris.
Edmond Louis Armand Colmet De Santerre, profesor de drept civil, povestea următoarele:
„Am ezitat să-i acordăm domnişoarei Bilcescu primirea pe care, poate, ar fi meritat-o, pentru a putea păstra ordinea în amfiteatre.”
La câteva luni de la admitere, Sarmiza Bilcescu se plângea că portarului universităţii i se interzisese, de către conducere, să o primească în clădire. Simțindu-se jignită, românca trimite o plângere către profesori, invocând faptul că un astfel de comportament intră în contradicţie cu motto-ul înscris pe uşa de la intrarea în universitate: „Liberté, égalité, fraternité”.
Sarmiza Bilcescu în România Literară din 1975
Însă după primul an de studiu lucrurile aveau să se schimbe. La discursul de încheiere, acelaşi Colmet De Santerre o menţiona pe Bilcescu, caracterizând-o ca fiind „neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil”. În acelaşi discurs, profesorul mulţumea auditoriului bărbătesc pentru că o primise pe româncă precum „o soră”.
Sarmiza Bilcescu în Femeia din 1968
În 1887, Bilcescu primea dreptul de practică. La momentul respectiv, deşi 71% dintre studentele din Franţa erau străine, Bilcescu devenea prima femeie din Europa care-şi obţinea doctoratul în drept, cu doi ani înaintea franţuzoaicei Jeanne Chauvin, cu teza „De la condition légale de la mère” („Despre condiţia legală a mamei”). Astfel că, în anul 1890 şi-a dat doctoratul în drept, pe care l-a obţinut cu mari laude, succesul său fiind strălucit, iar revista pariziană L’ILLUSTRATION din 21 iunie 1890 scria despre acest eveniment:
„O tânără venită din România a reuşit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincţie a Facultăţii de drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, ‘De la condition legale de la Mére en droit romain et en droit francais’, a stârnit admiraţia unanimă a comisiei examinatorii.
Proaspăta laureată, deţinătoare a primului titlu feminin de doctor în drept, a fost felicitată călduros chiar de domnul Colmet de Santerre, decanul facultăţii, care, iniţial, se opusese înscrierii la cursuri a domnișoarei Bilcescu.”
Articolul din L’ILLUSTRATION este însoţit de un desen, pe o pagină întreagă, reprezentând scena examenului care avea să dea lumii prima femeie doctor în drept.
Iar acum să ne ocupăm de primirea sa în Baroul Ilfov. Nici în România situaţia nu era mai bună, pentru că înscrisă, prin surprindere, în barou, Sarmizei i se pregătea, la depunerea jurământului, o opoziţie unanimă din partea avocaţilor. De aceea tânăra nu s-a prezentat la această ultimă formalitate, mulţumindu-se să dea consultaţii juridice în afara tribunalelor, fără a pleda în instanţă.
Așadar, revine în țară și urmează să fie primită în Baroul Ifov, fapt care stârnește reacții entuziaste în toată Europa, însoţite de articole ample în presa vremii şi scrisori elogioase de la înalţi oficiali. Decanul Facultăţii de Drept din Bruxelles, Louis Frank, trimitea o epistolă Consiliului Avocaţilor, precizând că „România are onoarea de a fi introdus pentru prima dată o mare inovaţie în existenţa baroului”.
În memoria doamnei Sarmiza Bilcescu, în Viitorul din 1935
În 1901, cam zece ani mai târziu, o absolventă a Facultăţii de drept din Bucureşti, Elena Popovici, era respinsă la înscrierea în Baroul Ilfov cu următoarea motivare:
„Deşi în Legea avocaţilor din 1864 nu există nici o prohibiţie expresă pentru femeie, totuşi nu se poate acorda acest drept femeilor, întrucât ele nu au capacitatea completă de reprezentare în justiție, urmând a li se cere în instanță autorizația maritală.”
Totuși, este de remarcat şi faptul că în anul 1864, când s-a votat legea avocaţilor, România era a doua ţară din lume (după Statele Unite) care nu menţiona, ca în toate celelalte ţări, în nici o lege interdicţii pentru femei.
În anul 1897 s-a căsătorit cu inginerul Constantin Alimăneștianu, dar în 1907, avea să rămână văduvă. Singurul fiu al lor, Dumitru Alimăneștianu, a devenit în anii ‘30 raportorul bugetului general al statului.
Prima femeie avocat din lume încetează din viață la Bilceşti-Muscel pe 26 august 1935, la vârsta de 68 ani.
Diverse publicații de la noi aveau să descrie foarte frumos viața și activitatea doamnei Sarmiza Bilcescu. Astfel, ziarul Viitorul scria la dispariția sa:
„A organizat, împreună și cu alte doamne românce, ateliere de cusături naționale în țară şi a determinat o mulţime de expoziţii în Bucureşti, cu cusături naţionale. În mai multe centre europene a organizat pavilioane cu cusături româneşti, iar cu câţiva ani în urmă o asemenea expoziţie a avut loc şi la Shanghai. Prin mintea sa şi prin inima sa patriotică a dus şi înfăţişat arta noastră naţională în multe ţări. A făcut parte din comitetul de patronaj al Cantinelor Studenţeşti, a organizat şi înfiinţat căminuri unde tinerii săraci au putut găsi şi casă şi masa. Majoritatea acestor tineri erau de la ţară şi atâtea generaţii de studenţi, astăzi titraţi şi-n sfârşit cu situaţiuni înalte în stat, fără să ştie în amănunt, datorează posibiltatea de a fi studiat în condiţiuni mai bune doamnei Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu.
Dar în legătură cu aceasta, dânsa a dat burse chiar din caseta sa multor copii săraci, buni la învățătură, ajutându-i chiar de a studia şi în diferite centre universitare din Apus.
În societatea românească, doamna Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu a trecut ca una dintre personalităţile ce au avut o cultură superioară şi o educaţie rară. Dânsa a fost şi foarte bogată, a succedat şi un mare nume, din boieria noastră de altădată. Adică dânsa a avut toate elementele de a duce o viaţă de recreere, nu numai de muncă, cum s-a scurs viaţa sa.
Cu toate acestea, dânsa, cu cultura sa înaltă, cu marea sa avere, ducea o viaţă de o simplicitate impunătoare şi de o ţinută modestă care va rămâne clasică prin felul ei. Era bogată, dar această bogăţie nu servea vreunui lux, ci numai şi numai pentru opere sociale şi ajutorări individuale, spre a se da tot societăţii elemente destoinice.
Dânsa este şi prima femeie româncă care a făcut parte dintr-un consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale, Cartea Românească, societate comercială, dar cu caracter educative: cartea şi şcoala.
Toate aceste ramificaţii de activitate erau nu spre a mări al său patrimoniu material, căci din averea sa dădea în toate părţile unde ştia că ajutorul său conduce la realizări bune. Aceste ale sale preocupări de ordin social în comerţul românesc aveau de scop de a ridica femeia româncă la mai multe posturi de răspundere şi de stimă.
A iubit frumosul românesc sub toate manifestările constructive, a dat pildă de înaltă cultură şi de muncă creatoare, a înălţat numele femeii românce şi al Ţării sale.
Viaţă sa rămâne o pagină înălţătoare în viaţa statului nostru, la care fără zgomot a muncit 40 ani”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/12/rrc-7x-featured-2.jpg5631000Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-02-12 15:25:252024-02-12 15:25:25Sarmiza Bilcescu, prima femeie avocat din Europa, un geniu inovator al dreptului românesc
O zi neagră din istoria României! O zi a infamiei și a trădării! 11 februarie 1866.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice, ca urmare a conjurației „Monstruoasei coaliții” (coaliția dintre conservatori și liberal-radicali). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).
Despre arestarea lui Cuza și drumul său de la București până la vama Predeal se cunosc câteva detalii, păstrate, în general, sub forma unor pagini memorialistice ale unor ofițeri ori oameni politici ai vremii. Stan Popescu povestește că, pe 9 februarie, Anton Arion, membru marcant al facțiunii roșiilor, a venit la Ploiești și i-a cerut, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În data de 10 februarie au plecat amândoi spre Capitală, iar pe drum Arion l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza din Palat.
Împreună cu căpitanul Costescu, Radu Ionescu și Ștefan Fălcoianu, au plecat de la Rosetti cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul grădinii Cișmigiu, în spatele palatului, pentru a intra în acțiune. Sub conducerea căpitanului Costescu, grupul de civili și militari a intrat în palat, îndreptându-se spre camera lui Cuza. Ajunși aici, Costescu i-a prezentat actul abdicării, pe care domnitorul l-a semnat sub amenințarea armelor.
Pe 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini pătrunde în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Cauzele acestui complot au fost multiple și generate, în principal, de atitudinea tot mai dictatorială a lui Cuza, de reformele sale, apreciate ca fiind prea radicale de către conservatori și insuficiente ori moderate de către liberalii roșii, de afacerile camarilei sale, dar și de elemente delicate ale vieții sale personale (avem în vedere relația extraconjugală cu Maria Obrenovici). Toate aceste elemente au condus în final la înlăturarea forțată a domnitorului de la putere.
Cei care l-au trădat pe Alexandru Ioan Cuza au fost: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu, fratele primului ministru în funcție, mr. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I.
La 11 februarie 1866, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat sa semneze abdicarea si înlăturat cu folosirea forței, prin lovitura de stat, pusă la cale de „monstroasa coaliție” (constituită încă din 1864 și având ca lideri pe liberalul radical C.A.Rosetti, liberalul moderat Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu), a fost ținut prizonier în casa unui dușman personal, C. Ciocârlan și, ulterior, trimis sub pază militară la Predeal pentru a fi expulzat. Seara, Cuza a fost dus la Palat, unde s-a întâlnit cu Elena Cuza, cu copiii săi și alte persoane apropiate. De aici, domnitorul a fost urcat într-o trăsură cu destinația Predeal.
Tot în anul 1866, un grup de 141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte.
La 13 februarie 1866, în gara Predeal, pe când se făceau formalitățile la biroul vamal, vodă Cuza a cerut să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la militarii din batalionul de vânatori înființat de domnitor; aceștia s-au aliniat în fața biroului vamal a cărui ușă rămăsese deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda.
Atunci, printr-una din acele inspirații ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, s-a adresat soldaților:
„Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!”
Înainte de a părăsi țara mai declară:
„Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”
Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I îl refuză!
La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza moare în Germania, la Heildelberg, în urma unui astm de care suferea de ceva timp.
Regele Italiei, Victor Emanuel, își exprimă durerea și tristețea pentru moartea marelui Domn, pe când Carol I n-a trimis nici un mesaj. Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa. Sute de mii de țărani i-au plâns moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.
Cât despre Carol I… se știe ce a urmat! A anulat reforma agrară a marelui Cuza, iar punctul culminant a fost Marea Răscoală de la 1907.
Alexandru Ioan Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea Patriei. Reamintesc doar câteva din reformele lui Alexandru Ioan Cuza: unificarea administrativă, organizarea armatei naționale, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, reforma justiției ș.a., care au pus bazele începutului de modernizare a statului.
Trupul marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza se află astăzi la biserica Trei Ierarhi din Iași.
În concluzie, 11 februarie 1866 a fost ziua infamiei și a trădării naționale și nu știu dacă se vor mai putea spăla vreodată petele de sânge de pe drapelele de luptă ale unităților militare cu ocazia și a altor trădări care au urmat: 23 august 1944, 30 decembrie 1947, 22 decembrie 1989…!
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/02/424602141_718533143757881_5642778978035402679_n.jpg960595Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2024-02-11 17:16:142024-02-11 17:16:14LECȚIA DE ISTORIE: 11 februarie 1866, lovitura de Palat și infama trădare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza
Primele știri despre Ioniță Tunsu ne spun că s-a născut undeva la începutul secolului al XIX-lea, în comuna Optași din județul Olt, iar în împrejurări neelucidate a ajuns în București, unde putea să îmbrace haina preoției, dat fiind că știa carte și era paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Nou. Aici a fost remarcat, datorită vocii sale, de către episcopul Ilarion al Argeșului, care intenționa să-l facă diacon cu binecuvântarea Mitropolitului țării.
Însă destinul avea să-i atribuie un alt rol tânărului Ioniță care, după ce s-a alăturat mișcării conduse de către Tudor Vladimirescu, s-a decis să-i ajute pe cei față de care viața nu a fost darnică. A abandonat calea bisericii, s-a tuns și și-a format o ceată din oameni cu care împărtășea aceleași idealuri, astfel încât acțiunile lor, întreprinse pentru ajutorarea semenilor, să nu includă omorul și tâlhăria, așa după cum spune legenda: „Jefuia pe avuți atât pe la moșii, cât și în drumuri și nu numai că lăsa jefuitorului de cheltuială, dar întâlnind oameni săraci pe drumuri îi ajuta cu bani”. Prada luată de la negustorii bogați și marii boieri era împărțită văduvelor cu mulți copii, oamenilor bătrâni rămași fără niciun ajutor și gazdelor care îi adăposteau. Pentru el și oamenii săi oprea foarte puțin. La cererea expresă a generalului Kiseleff, autoritățile se mobilizează pentru prinderea „vestitului tâlhar”. Este oferită o recompensă, iar persoana care îl va prinde sau va da indicii privind locul unde se ascunde Ioniță Tunsu „va fi iertată de dări, va fi ridicată la rang de boierie și va primi 1.000 de lei”.
Potrivit tradiției, în această casă de pe Bd. Banu Manta nr. 35 a locuit o perioadă de timp haiducul Ioniță Tunsu.
Căpitanul Ștefan Radu, finul și omul de legătură al haiducului în București, atras de recompensa oferită, informează Agia că Ioniță urma să sosească în Capitală noaptea, dinspre Cotroceni, trecând podul peste Dâmbovița de la Grozăvești într-o căruță acoperită cu coviltir. Din întâmplare, exact prin locul și la ora când era așteptat Ioniță trece o trăsură trasă de cai de poștă, în care se afla un colonel rus, Govorov, care, din cauză că refuză să se supună somației, este rănit ușor. Haiducul aude de la depărtare împușcăturile și zarva creată în urma incidentului cu colonelul rus și evită să mai intre în București.
Afișul Teatrului Național din București prin care se anunța reprezentația „Tunsu Haiducul” (1858). Sursa imaginilor: George Potra, „Din Bucureștii de ieri”.
Șansa nu îi mai surâde lui Ioniță o săptămână mai târziu, astfel încât, în momentul în care trece peste podul de la Grozăvești, asupra lui se abate o salvă de puști și pistoale. Rănit grav, acesta este dus la un post de pază al soldaților ruși de pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se află astăzi hotelul Continental. Deși medicii au încercat să-i salveze viața, Ioniță se stinge în zorii dimineții următoare. Era anul 1832.
Martorii oculari amintesc că, în momentul în care trupul neînsuflețit al lui Ioniță Tunsu a fost expus în piața publică, astfel încât să facă dovada că haiducul este mort, iar cei care ar fi fost tentați să-i urmeze exemplul, să fie descurajați, oamenii sărmani au izbucnit în lacrimi; un bătrân, care probabil a fost ajutat la un moment dat de către Ioniță, i-a pus acestuia un ban de argint pe piept. Celebrul haiduc a fost înmormântat în afara orașului, în apropiere de Mărcuța, pe drumul ce ducea la spitalul Pantelimon. Odată înlăturat pericolul pe care l-a reprezentat Ioniță, boierii și negustorii au răsuflat ușurați, iar cei care au ajutat la prinderea sa au solicitat recompensa pentru „râvna și vitejia ce s-au arătat asupra prinderii tâlharului Tunsu și pentru sfărâmarea cetei sale”. După un vechi obicei balcanic, prin care unele persoane își arogă merite, deși nu au avut nici cea mai mică contribuție, beneficiind doar de o protecție de sus, lista persoanelor care urmau să fie recompensate cu 2.000 de lei a crescut de la 22 la 27 de oameni. Căpitanul Ștefan Radu, cel care a avut un rol hotărâtor în ceea ce privește anihilarea lui Ioniță Tunsu, nu numai că nu a beneficiat de recompensa promisă, dar a fost arestat și anchetat pentru complicitate, fiind, în cele din urmă, achitat la capătul unui proces controversat.
Faptele lui Ioniță Tunsu au continuat să existe în poveștile oamenilor mult timp după moartea sa. S-a scris un vodevil intitulat „Tunsu Ioniță”, ce s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului cel Mare din București în anul 1858, în care vestitul haiduc a fost interpretat de către Matei Millo, maestrul artei teatrale la vremea aceea. Totodată, poveștile despre Ioniță inspirau și jocurile copiilor, așa după cum amintește C.D. Aricescu într-una din poeziile sale, numită „Tunsu ăl mic”: „Însă lui Costică mai mult decât toate/ Îi plăcea din suflet al lui Tunsu joc,/ Mă puneam în fruntea taberei armate/ De copilași, numai inimă și foc”.
A consemnat pentru dumneavoastră dr. Constantin Gabriel muzeograf Muzeul Municipiului București.
Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (1843-1916) se căsătorește în anul 1869 cu principele Carol I, devenind în anul 1881 prima regină a României.
Ca orice regină, Elisabeta a României nu a neglijat vreodată această „aplecare” etern feminină, moda. Astfel, în rândurile din Cugetări și impresii despre frumoasele sau tristele întâmplări trăite, Carmen Sylva mărturisește:
„Toaleta pe care o porți nu este un lucru fără importanță. Ea îți dă viață, cu condiția ca tu să fii podoaba podoabei tale”.
Și a avut dreptate. Constatăm că aceasta era deviza, preferința sa. Deci nu haina face pe om, ci omul este podoaba veșmântului pe care îl poartă.
Eleganța cu care purta costumele la modă, la acea vreme, în Europa, era pur și simplu o interpretare a stilurilor artistice în vestimentație, adaptată la gusturile sale estetice. A purtat cu desăvârșită grație crinolina și corsetul, turnura cu strapontină, mantia și trena în stil Art Nouveau, toate acestea fiind însoțite de prestanță regală și mister.
De multe ori, toaletele sale au fost considerate de apropiați sau de oaspeți ca adevărate extravaganțe de vedetă. Rochii albe tip tunică, inspirate din toaletele cunoscutei actriței de origine franceză, Sarah Bernhardt (Henriette Rosine Bernard) erau acoperite de bijuterii stilizate (fantezii de mari dimensiuni), precum și de tot felul de dantele și broderii neașteptate. În jurnalul personal, arhiducesa Maria-Valeria, fiica Prințesei Sissi, povestea:
„Toaletele ei erau puțin ciudate. Sub o bogată haină de blană regina purta un veșmânt amplu, din catifea de un roșu foarte închis, semănând mai degrabă cu un halat de casă împodobit cu broderii pestrițe, iar talia îi era prinsă cu un cordon din mătase fină, subțire cât o sforicică. Arbora pălării cu boruri mici, cu o voaletă de care-și fixa pince-nez-ul.”
Scriitorul francez Roger Merle o vede pe Carmen Sylva ca fiind o ființă extravagantă, care lasă o puternică impresie și o amprentă de neuitat, la fiecare dintre aparițiile sale. Acesta consemna:
„Răspândea un parfum de pădure, căci se dădea cu o esență bizară inventată chiar de ea, făcută din plantele și florile care creșteau în apropierea reședinței sale de vară. Mergea, după cum spunea Elena Văcărescu, «de parcă ar fi dansat, călcând mereu în vârful picioarelor»”.
Deși între Regina Elisabeta și Regele Carol I se spune că nu a fost dragoste la prima vedere, iar ceea ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile, Carmen Sylva așterne pe hârtie emoțiile pe care le-a trăit la întâlnirea cu viitorul soț, la primul bal și atunci când a fost cerută în căsătorie:
„Atâta vreme cât era aici și îmi vorbea despre măreția misiunii sale și despre greutățile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui și eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume și mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria Regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol.
„Eram foarte veselă în a revedea pe tânărul prinț, pe care îl întâlnisem foarte des la Berlin, cu opt ani înainte. Mă interesa mult prințul, ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr mi se părea cavalerească și nobilă.”
Înainte de concertul la care urmau să meargă împreună, Elisabeta caută să îmbrace cele mai frumoase haine:
„În sfârșit, plecarăm, fiind vreme să ne pregătim de concert. Mă îmbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot și foarte frumoasă: o fustă albastră, iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în patru colțuri. Pe când mă îmbrăcam, Prințul României se anunță și fu primit. Eram așa de nerăbdătoare, încât îmi încheiasem și mănușile. În sfârșit, plecăm! Intru în salon și dau să zic: «Ce fel, mamă, nu ești îmbrăcată?» Dar o expresie ciudată pe fața mamei îmi oprește vorba. Ea începu să se plimbe prin casă și îmi zice: «Prințul României acum a plecat de-aici. Mi-a cerut mâna ta!» Eu făcui o față decepționată, dar atât de decepționată, încât mama se aștepta iar la obișnuitul «nu» cu care răspundeam tuturor pretendenților, dar am răspuns numai: «De acum?».”
O notă specială a vestimentației doamnelor din înalta societate o dădea portul țărănesc, pe care ele îl prețuiau foarte mult. Dragostea pentru acesta s-a transmis de la doamnele țării, prin apropiatele Curții princiare, spre celelalte membre ale protipendadei. Regina Elisabeta a purtat cu imensă dragoste, dar și rafinament, costumul popular românesc. Acesta a fost, de fapt, un stindard național în viziunea sa, dar și a doamnelor din elita socială românească.
Fotografii: Colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București, A.N.I.C
A consemnat pentru dumneavoastră dr. Maria-Camelia Ene, șef birou Istorie Bucureșteană.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/02/regina-elisabeta-carmen-sylva.jpg6541264Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2024-02-08 17:19:362024-02-08 17:19:36Istoria Bucureștiului – Regina Elisabeta a României, prestanţă regală şi mister
Te-am aruncat într-o prăpastie adâncă,
Și am sperat c-am să te văd ultima oară,
Zâmbeam în zorii unei dimineți de vară,
Privind cum te sfârșești strivită sub o stâncă.
N-am șovăit deloc când te-am împins spre moarte,
Căci m-am temut că Tu vei profita de mine,
Și-acum mă îngrozesc când mă gândesc la tine,
Tu, amintirea sumbră-a unei vremi deșarte.
Am fost orbit de teama că vrei să mă înfrângi,
Și-am renunțat la tine voind să fug în lume,
Dar m-a întors din drumu-mi ecoul dintre stânci.
Tu, amintire sumbră pe care te-am damnat,
Mi-ai dat înțelepciune prin umbra-ți blestemată…
Trecutul nu se-ngroapă, din el ai de-nvățat.
A consemnat pentru dumneavoastră Cătălin Ciobanu, august 2021
Publicată în Revista Literară Albatrosul ‐ Revista Asociației Culturale „Nicolae Labiș Fălticeni”, 29 aprilie 2023
Dați-ne drumul din pușcărie,
Dați-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Dați-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanțuri
Când alții danțuri
Trag fără frică sus la putere,
și când ei fură
Fără măsură,
E anarhie!… însă… tăcere:
Ei au putere!…
Dați-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe când în pene
Dânșii se umflă, și peste gloate
Pun pungășeala
și târnuiala?…
Noi stăm la umbră pentru nimica
și… dânșii fură
Fără măsură
ș, ei sunt liberi!… Nu cunosc frica,
Nu e nimica!…
Dați-ne drumul: e nedreptate
în pușcărie
Ca să ne ție
Colegii noștri! Oh! ce păcate!…
A noastră școală
A rămas goală,
Căci toți elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete…
Iar noi, acilea în amorțire
Stăm în lihnire!…
Dați-ne drumul! fără zăbavă!
Dați-ne posturi
Cu bune rosturi,
Dați-ne totul: fiți de ispravă!
La tâlhărie
țara să fie
Pe mâna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Ați făcut stare
S-o smulgeți singuri ca din topor!…
Dați-ne drumul cu mare zor!…
Hanul cu Tei este situat între străzile Blănari și Lipscani din București. Numele său vine de la teii ce umbreau cândva curtea hanului. Hanul a fost construit „în 1833 de către Atanasie Hagi, Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici”, spune Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altădată”. Ei aveau în aceste locuri prăvălii și au cumpărat și alte locuri în jur. Astfel: „au construit în locul lor, din temelie, și în perfectă tovărășie Hanul cu Tei, sau după cum spuneau ei bezestenul, din ulița cea mare a Marchitanilor (strada Lipscani) ce se vede însemnat cu mărcile (inițialele) noastre deasupra amîndorora porților, cu toată cheltuiala de tovîrășie pă din două, frățește, un ban și un ban, de la urzire (început) și pînă la sfîrșit de cheie” (Constantin Bacalbașa, „Bucureștii de altădată”).
Constantin Bacalbașa
Inițialele proprietarilor se păstrează și astăzi. Revenind la situația hanului, după doi ani, acesta este împărțit de proprietari, fiecare luând câte 14 prăvălii și câte două magazii, rămânând comune „umblătoarea și odaia în care locuiește îngrijitorul hanului”. În anul 1837, Ștefan Popovici vinde două dintre prăvălii, din cauza unor datorii, lui Ioan Lambru Polizu care le deține până în 1853, când acestea sunt vândute iar; șirul continuă și cele două prăvălii vor trece în proprietatea altor negustori.
Farmecul acestui han poate fi intuit și acum pe baza descrierilor vechi și urmărind la pas locul unde se află și azi. Documentele vorbesc de două intrări: una din strada Blănari, alta din strada Lipscani. Știm din alte surse că porțile hanurilor erau închise când se însera și ferecate, pentru ca toți cei ce aveau negoțul la han și cei ce poposeau acolo să fie bine păziți.
Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată
Tot Constantin Bacalbașa, în cartea sus-menționată, face o descriere a hanului: „Prăvăliile erau de o parte și de alta, iar între ele o stradă, care pînă în 1916 era pavată cu piatră de rîu.(…) Toate prăvăliile erau așezate pe pivniți adânci cu bolte mari care se văd și astăzi, tavanele prăvăliilor erau lucrate tot în bolte. Ca și la alte hanuri, ferestrele și ușile prăvăliilor aveau obloane de fier care, în timpul nopții se închideau, punîndu-se pe deasupra și traverse îmbelciugate la extremități. La intrările hanului, de o parte și de alta, alăturea cu clădirea, se aflau niște stîlpi de piatră, înalți ca de vreun metru și destul de groși, destinați a apăra stricarea zidurilor de căruțele cu mărfuri care intrau și ieșeau din han.”
A consemnat pentru dumneavoastră Magdalena Chitilă, muzeograf, „București în 5 minute”, nr. 41, sept. 2020.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, oraşele româneşti trăiesc schimbări majore care se înscriu în amplul proces de modernizare a lumii europene. Treptat, pe măsura dezvoltării capitalismului, modernizarea s-a manifestat în administraţia oraşelor prin reglementări edilitare, urbanistice şi arhitectonice, care înglobau aspecte specific citadine. Asistăm astfel la extinderea planificată, prin modificarea tramei stradale, prin noi artere de circulaţie, prin crearea de spaţii publice de agrement, aşezarea clădirilor faţă de vecinătate. De asemenea, s-a avut în vedere organizarea condiţiilor unei vieţi urbane comode: străzi, bulevarde, iluminat, canalizare, mijloace de transport.
Bucureşti, deşi era capitala României, păstrează multă vreme imaginea de contrast descrisă de călătorii străini, în care „palatul şi coliba stau alături”. Acelaşi clişeu exista, de altfel, în toate târgurile româneşti: lipsa unor artere pavate, a căilor ferate, porturi neamenajate, poduri rudimentare, canalizare nu exista. Clădirile erau mici, insalubre şi construite haotic, fără un plan care să le alinieze faţă de vecini şi de străzi. În acest context, să ne amintim numai de expresia de nedumerire a Principelui Carol de Hohenzolern, la 10 mai 1866, când în faţa unei clădiri cenuşii de pe Podul Mogoşoaia, i se spune că aceea este reşedinţa princiară. Fosta casă Golescu, pe care Cuza o mobilase cu gust, devenită reşedinţa noului domn al României, avea totuşi un aspect modest.
Încă din primii ani ai domniei lui Carol I, sub raportul realizărilor edilitare se constată un progres în mai multe direcţii: iluminatul şi mijloacele de transport, canalizarea, pavarea străzilor etc. Un avânt edilitar şi urbanistic deosebit se constată după ce România devine independentă 1877-1878 şi mai ales după proclamarea Regatului (1881).
În 1856, bucureştenii aveau un iluminat stradal pe bază de gaz lampant (ideea aparţinuse farmacistului Adolf Steege, dar concesiunea fusese atribuită lui Teodor M. Mehedinţeanu). Uşor, uşor, iluminatul public pe bază de lămpi cu petrol se extinde în toată ţara: Craiova (1858), Bacău (1867), Ploieşti (1881) etc.
Cum gazul şi petrolul nu mai reprezentau o soluţie viabilă în condiţiile evoluţiei oraşului românesc, în 1868, la Bucureşti se experimentează iluminatul public pe bază de gaz aerian. Propunerea a venit din partea inginerului francez Alfred Gottereau în 1867, care instalase uzine de gaz în mai multe oraşe europene. Vădindu-se un real progres, iluminatul cu gaz aerian se răspândeşte în întreaga ţară, din 1892 fiind atestat şi la Iaşi.
Noul sistem de iluminat fiind superior celui cu lămpi pe petrol, atrage atenţia străinilor care vizitează în acea epocă România. Astfel, pe marile artere bucureştene din acea vreme: Lipscani, Calea Mogoşoaiei, Smîrdan, după 1871 se putea vedea lumina acestor lămpi cu gaz, mai ales că se dăduse în funcţiune şi Uzina de gaz aerian de la Filaret.
La numai 6 ani de la instalarea primei centrale electrice din lume, la New York, lumina electrică a apărut în Bucureşti, fiind introdusă de inginerul Henry Slade (1882). Prima instalaţie s-a pus în funcţiune la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Linia s-a prelungit ulterior la Teatrul Naţional şi Cişmigiu, iar din 1888, Primăria a construit prima centrală electrică comunală, la Abator. Iluminatul cu curent electric a fost introdus şi în celelalte oraşe ale României: Craiova (1896), Iaşi (1897), Brăila (1901), Bacău (1902), Piteşti (1913) etc.
Într-o societate modernă un element important îl constituie desigur mijloacele de transport. În România, primele trăsuri de piaţă destinate publicului apar încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ele erau cunoscute sub numele de birje şi erau conduse de muscali (birjari veniţi cu ofiţerii ruşi în Iaşi şi Bucureşti). Statistica arată că la 1870 în capitală erau 130 de muscali proprietari ai unor frumoase şi elegante trăsuri. Un an mai târziu, în 1871, Hary Slade obţinea o concesiune pentru tramvaiele cu cai (ideea fusese discutată de Primărie încă din 1868), iar în 1872 era finalizată prima linie care pleca de la Bariera Mogoşoaiei şi se termina la Calea Moşilor.
Pe măsură ce dezvoltarea oraşului Bucureşti a luat un avânt considerabil, tramvaiele cu cai nu mai făceau faţă traficului cotidian şi se demodaseră. De aceea, Primăria Capitalei a hotărât în 1890 să concesioneze lui Fr. Thalasse şi contelui E. Graziadei, o societate nouă de tramvaie electrice. Prima linie electrică s-a realizat în 1894 pe traseul Strada Colţei-Obor. Paralel cu tramvaiele se înfiinţează linii de omnibuze sau tramvaie trase tot de cai; acestea nu mergeau pe şine ci pe caldarâm, oprindu-se de ori câte ori făceau semne pietonii.
În 1909 se înfiinţează o altă societate de tramvaie (S.T.B.) care avea sarcina principală de a electrifica în trei ani traseele pe arterele principale ale oraşului. Concomitent erau în funcţiune şi vagoanele cu cai (ultimele sunt retrase la începutul anului 1929). Conform statisticilor, în 1913 existau 14 km de linie electrică şi 21 de km de linie cu cai. Tramcarele, care fuseseră concesionate în 1891 antreprenorului Toma Blîndu, vor funcţiona până în 1904. Un tramcar modernizat şi trecut pe curent electric a funcţionat cu ocazia Expoziţiei din 1906 pe traseul Piaţa Teatrului şi Piaţa Expoziţiei. Şi în alte oraşe ale României au fost introduse tramvaiele electrice: Iaşi (1897), Brăila (1901) etc.
Apariţia automobilului avea să aducă transformări majore în modul de viaţă al oamenilor. La început îşi face timid apariţia şi intră în preocupările celor care aveau posibilităţi financiare. Primul automobil cu aburi a fost adus în Bucureşti în anul 1880 de către D. Văsescu, student la Paris, iar în ţară, primul automobil cu benzină (marca Benz de 12 CP), a fost adus de trei craioveni. Pe la 1898 apare pe străzile Bucureştilor şi primul automobil american: Oldsmobil. Tot în Bucureşti, la 1900, puteai admira automobilul lui Gh. Basil Assan, fiul primului proprietar de moară cu aburi din Capitală. Era un Penhard de 15 CP comandat în Belgia. Deoarece sunt aduse mai multe mărci de automobile în România, interesul pentru maşini creşte. În septembrie 1904 se înfiinţează şi „Automobil Club Regal din România”; se organizează şi întreceri auto, prima cursă desfăşurându-se pe distanţa Bucureşti-Giurgiu.
La 10 ani de la aducerea automobilului în România erau înscrise numai în Bucureşti 1234 de maşini. Majoritatea erau de provenienţă germană – Mercedes, dar şi franceză – Renault şi italiană – Lancia. Existau, de asemenea, 5 ateliere de reparaţii cu reprezentanţe la Iaşi, Craiova, Brăila şi Botoşani.
În 1904 este adus din Germania şi primul autobuz destinat transportului de persoane. În ceea ce priveşte restul ţării, la Craiova, în 1908 era un automobil-omnibuz cu 12 locuri, 28 de autoturisme, iar în 1912 existau în circulaţie pe linia Gară-Centru 2 autobuze. Pe lângă acestea, mai circulau un număr impresionant de biciclete, ceea ce a impus emiterea, încă din 1899, a unui regulament special pentru biciclişti.
Foarte importantă pentru dezvoltarea Capitalei şi pentru legăturile cu oraşele din provincie a fost introducerea căilor ferate. Prima linie, spre Giurgiu, se inaugurează în 1869. Urmează cea spre Ploieşti (1870), spre Târgovişte (1884) şi Piteşti (1872), Ploieşti-Predeal (1879). În 1872 a fost construită şi Gara Târgoviştei din Bucureşti, devenită, din 1888, Gara de Nord. În Moldova amintim calea ferată Roman-Suceava (1869) prelungită înspre Iaşi la 1879.
De asemenea, o reţea de drumuri lega capitala de principale centre din ţară şi de graniţă: Orşova, Giurgiu, Brăila, Piteşti, Slatina, Craiova, Vîrciorova, Ploieşti, Predeal, Iaşi.
O lucrare edilitară de mari proporţii în Bucureşti a fost rectificarea şi adâncirea cursului Dâmboviţei, ceea ce a adus reale servicii oraşului. Planurile fuseseră întocmite de inginerii Culianu şi Burkly-Ziegli, în colaborare cu arh. ing. Grigore Cerchez, iar lucrarea s-a executat în perioada 1880-1883 sub antrepriza lui A. Boisquerin. Cu această ocazie s-au tăiat meandrele apei, s-a adâncit albia, au fost eliminate braţele secundare şi ostroavele. S-au construit peste maluri mai multe poduri (în 1899 erau 12 poduri, din care 7 de piatră şi 5 din fier). Ba chiar s-a încercat la un moment dat ca Dâmboviţa să devină navigabilă, bucureştenii putând să admire la 1900 două vaporaşe cu roţi şi coş împotmolite, la propriu, în faţa Facultăţii de Medicină.
În paralel au început şi lucrările pentru asigurarea unui debit mai mare de apă potabilă prin captarea şi filtrarea izvoarelor din jurul oraşului. Se construiesc 3 bazine mari la Arcuda unde apele erau filtrate şi trecute în rezervorul de la Cotroceni. De aici, pompele Uzinei hidraulice de la Grozăveşti (terminată în 1890) împingeau apa în conductele Bucureştilor.
Reţeaua de conducte şi ţevi extinsă treptat, a fost executată pe străzile principale de către englezul W. Lindley (a instalat 35000 m liniar) şi finalizată în 1887. O altă lucrare menită să ridice confortul bucureştenilor, începută după proiecte făcute în perioada 1891-1899, de către inginerul Elie Radu, în colaborare cu specialiştii străini, printre care şi Lindley, a constat în captarea apei subterane de la Ulmi şi Bragadiru.
Inginerul hidrolog, Lindley, foarte cunoscut pentru lucrările de alimentare cu apă potabilă şi canalizare din Europa, a lucrat şi pentru oraşul Ploieşti (cu care încheie un contract în 1905), de asemenea, îl întâlnim şi la Iaşi (lucrările de aducţiune şi canalizare pentru apa adusă de la Timişeşti încep în 1907 şi se finalizează în 1909). La Craiova, în 1911 au fost instalate conductele pentru alimentarea oraşului cu apă adusă de la Gioroc, proiectul fiind întocmit de ing. Anghel Saligny în colaborare cu acelaşi Lindley. Lucrările de canalizare şi alimentare cu apă au loc şi la Bacău în 1909.
Despre modul cum lucra hidrologul Lindley există o relatare a primarului din Ploieşti, Gheorghe Dobrescu, care vizitase împreună cu soţia, la invitaţia inginerului englez, (ambii îmbrăcaţi în ţinută de ceremonie: smoching, pantofi de lac, rochie de seară), un canal la Frankfurt pe Main. Nu mică le-a fost uimirea când s-au văzut într-o galerie imensă, foarte înaltă, din faianţă albă, strălucind de curăţenie şi luminată electric. După ce au băut acolo o şampanie, au ieşit din canal cu încălţămintea curată, ca şi cum s-ar fi plimbat printr-o cameră cu parchet şi covoare.
Un proces amplu de modernizare se constată şi în înfăţişarea urbanistică şi arhitectonică a oraşelor României şi, în primul rând, a Capitalei. Astfel, a început o acţiune de sistematizare a străzilor şi de reglementare a regimului construcţiilor pentru a schimba aspectul haotic şi dezolant al centrelor urbane. Se întocmesc planuri cadastrale pentru oraşele mari. La 1895, cea mai specializată instituţie pentru acest tip de activitate, Serviciul Geografic al Armatei, încheia pentru Bucureşti „Planul cadastral al oraşului”, prima lucrare cu adevărat remarcabilă după Planul Borroczyn (1844-1852), căci făcea prima analiză amănunţită a topografiei proprietăţilor şi spaţiilor urbane din Bucureşti. Se remarca astfel continuarea B-dul. Academiei spre vest (noua porţiune până la Cişmigiu este gata 1871) sub denumirea de B-dul. Elisabeta.
După 1877, în cinstea victoriei obţinute în urma războiului de independenţă, sunt redenumite vechile străzi: Podul de Pământ capătă numele de Calea Plevnei, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul Mogoşoaiei – Calea Victoriei, Capul Podului Mogoşoaia – Piaţa Victoriei, splaiul Dâmboviţei – Splaiul Independenţei, Podul de Afară – Calea Moşilor, iar Podul Beilicului devine Calea Şerban Vodă. În ceea ce priveşte arterele principale de circulaţie mai întâi se desăvârşeşte marele Bulevard Vest-Est prin prelungirea extremităţilor spre Cotroceni şi spre Şoseaua Iancului (începute în 1890 în timpul primarului Pache Protopopescu, şi finalizată în 1895). Din 1894 începe şi tăierea celuilalt mare bulevard Nord-Sud între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană spre Piaţa Mare şi mai departe spre miazăzi. Lucrarea celor două bulevarde s-a făcut în etape ajungând la finalizare după al doilea război mondial (alinierile din dreptul Spitalului Colţea). Tăierea bulevardelor a fost realizată după modelul introdus de baronul Haussmann, la Paris.
Pe cand Dambovita era inca neregularizata si provoca inundatii, drumul lega centrul Bucurestilor – Piata Mare de mahalaua Calicilor se numea Podul Calitei sau Calicilor. Acesta incepea din ce se numeste astazi Centrul Istoric, traversa raul si mergea, mai intai pe langa biserica Domnita Balasa si Curtea Judecatoreasca, apoi printre case negustoresti si cocioabe, pana in afara orasului. Dupa Razboiul de Independenta (1877-1878), Podul Calicilor si-a schimbat denumirea in Calea Rahovei. In consecinta, podul adiacent a devenit podul Rahova.
Zona a inceput sa se dezvolte accelerat dupa proclamarea Regatului, in 1881. Sub domniaRegelui Carol I, Dambovita a fost regularizata, Curtea Judecatoreasca a fost demolata pentru constructia Palatului Justitiei, biserica Domnita Balasa a capatat un nou aspect, s-au construit Halele Centrale din Piata Mare (Unirii), iar Podul Rahova a fost adaptat la standardele epocii. Era traversat de tramvaie trase de cai.
Podul Rahova văzut din diverse unghiuri, în ilustrate de la începutul secolului XX.
De-a lungul celor două maluri ale Dâmboviţei se trasează străzi largi numite splaiuri. Se deschid şi alte artere noi în alte părţi ale oraşului: B-dul. Filantropiei (1890), B-dul. Jianu (Aviatorilor), B-dul. Nou (Dacia). De asemenea, au fost importante pentru degajarea circulaţiei şosele similare „bulevardelor de centură ale Parisului”, care în 1903 marcau limita Bucureştilor. Astfel, din Piaţa Victoriei spre est erau: Şos. Bonaparte, Şos. Ştefan cel Mare, Şos. Mihai Bravu, spre vest, Şos. Basarab, şi spre miazăzi, Şoş. Panduri şi Şos. Viilor. (FOTO 2)
După modelul Bucureştilor şi alte oraşe obţin rezultate deosebite în activitatea edilitară şi urbanistică. Sunt adoptate planuri de aliniere a parcelelor şi de sistematizare: Iaşi – 1896 (autor ing. Grigore Bejan), Bacău – 1870, Ploieşti – 1882 (autor Toma N. Socolescu), Piteşti – 1894 (un plan general de aliniere şi apoi planul de sistematizare a oraşului elaborat în 1910 de ing. H.V. Schmidt), Craiova – 1900. Se construiesc bulevarde dintre care amintim: la Ploieşti, în timpul primarului Ioan I. Philin (1871) s-a hotărât trasarea Bulevardului Independenţei de la gară în centru şi în 1910 un bulevard inelar, la Iaşi se deschide un mare bulevard de la bariera Albineţ până la Bulagra în perioada 1896 – 1899, iar la Craiova, B-dul. Convenţiunii (recepţionat în 1901 şi construit în condiţiile impuse de principiile sistematizării experimentate de oraşele europene). Tot aici în anii 1902-1903 s-au derulat lucrările la Bulevardul de Centură.
Pavarea străzilor şi a trotuarelor (primele trotuare s-au construit în Bucureşti pe Calea Moşilor între 1871-1876) a stat mereu în atenţia edililor, încercându-se introducerea unor norme şi tehnici moderne. În Bucureşti s-a continuat pavarea şi s-a încercat granitul italian, porfirul belgian, granitul şi gresia de Scoţia. Primele străzi pavate cu titlu experimental, cu pietre cubice aduse de la Comarnic şi Văleni, au fost străzile Franceză şi Germană. Pentru străzile de la periferie se foloseşte macadamul. Până în 1880 s-a tot încercat pentru carosabil piatra din Elveţia, Transilvania, Belgia, asfaltul comprimat pe beton şi bazaltul artificial. Pentru trotuare se foloseau: lespezi de gresie scoţiană, granit belgian, lespezi de la Belia şi Văleni. Bordurile aveau în compoziţie gresie şi granit din Belgia şi Scoţia. La sfârşitul secolului un nou material îşi face încet, încet simţită prezenţa – asfaltul. Din totalul de 692 de străzi, totuşi cea mai mare parte era pavată cu bolovani, dar după 1906 balanţa se înclină spre asfalt.
Podul Radu Vodă București 1877 (foto Franz Duschek).
Aceleaşi preocupări sunt întâlnite şi în oraşele din provincie. Astfel, la Piteşti, în perioada 1886-1888 au fost executate trotuare pe o suprafaţă de 2500 m2, la Ploieşti, unde până în 1864 fiecare proprietar era obligat să facă pavaj pe teritoriul proprietăţii sale până la jumătatea străzii. Străzile au fost mai târziu pavate cu piatră adusă de la Teleajăn. La Iaşi, Primarul Niculae Gane, în perioada 1872-1876 a încheiat o convenţie cu englezul W.O. Calender din Londra, pentru lucrările de construcţie a străzilor şi hotarelor (40000 m2 de stradă cu asfalt comprimat, 150000 m2 de trotuar cu asfalt vărsat, 7000 m2 de stradă cu piatră cubică şi 70000 m2 de stradă cu bolovani).
Apariţia unor noi materiale de construcţie, legată şi de dezvoltarea intensivă a metalurgiei, iar după 1860 a betonului armat, a contribuit la realizarea unor construcţii spaţiale uşoare. De asemenea, fabricarea oţelului moale (turnat) a dus la dezvoltarea construcţiilor metalice. Pentru constructorii români este remarcabil faptul că, la puţini ani după folosirea acestor materiale în străinătate, au fost realizate şi în România lucrări deosebite. Astfel, inginerul Anghel Saligny foloseşte pentru prima oară în lume betonul armat prefabricat la construcţia silozurilor de cereale de la Brăila (1884-1888), Galaţi (1889) şi Constanţa. Demn de menţionat rămâne şi Podul de la Cernavodă, realizat în 1890-1895, de acelaşi Anghel Saligny, cel mai mare pod din Europa acelor timpuri, executat în întregime din oţel turnat.
Ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, completează zestrea urbanistică a Bucureştilor şi a celorlalte oraşe din România, cu clădiri publice sau particulare, datorate unor arhitecţi străini sau români instruiţi la mari universităţi occidentale, mai ales în Franţa. Cel mai important factor de manifestare a influenţei Parisului asupra Bucureştilor a fost direcţionarea marilor comenzi publice urbanistice unor profesionişti şcoliţi la Beaux-Arts, cu misiunea de a realiza o copie a capitalei Franţei. Astfel, prezenţa clădirilor de inspiraţie franceză, atmosfera din cafenele, viaţa literară şi artistică au dat o tentă specifică Bucureştilor, care la începutul secolului al XX-lea era numit „Micul Paris”. Printre clădirile reprezentative din Bucureşti, trebuie menţionate: Palatul Băncii Naţionale (1883-1885, arhitecţi: Cassien Bernard şi Albert Galleron), Palatul de Justiţie (1890-1895, arh. A. Ballu), Palatul C.E.C. (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Ministerului Agriculturii (1896) şi Institutul de medicină şi farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc). De asemenea, lor li se adaugă: aripa de nord a Palatului Universităţii Al. Cuza din Iaşi, construită în 1896 după planurile arh. Louis Blanc, casa Dinu Mihai din Craiova (arh. Paul Gottereau), Teatru Naţional din Iaşi, arhitecţi Fellner şi Helmer.
Statuia lui Mihai Viteazul Bucuresti 1877 (foto Franz Duschek).
Şi arhitecţii români au contribuit cu opere excepţionale la patrimoniul arhitectural folosind formele academismului francez: Palatul de Justiţie din Craiova (1890, arh. Ion N. Socolescu), Palatul Poştelor din Bucureşti (1890, arh. Al. Săvulescu), Palatul Marii Adunări Naţionale (1907) şi Casa Centrală a Armatei (1912), ambele realizate în Bucureşti de arh. Dimitrie Maimarolu.
Hoteluri, bănci, restaurante, cafenele, centre comerciale şi săli de spectacol, toate sunt construite în maniera eclectismului francez. Dar în curând se vor ridica reuşite clădiri oficiale sau particulare, datorate unor pricepuţi arhitecţi români, în special lui Ion Mincu, promotorul stilului neoromânesc. După planurile lui s-au ridicat la Bucureşti „Şcoala Centrală de Fete” (1890-1892), Casele Vernescu şi Monteoru (1887-1889). Ideile arhitectului Ion Mincu au fost preluate şi de alţi arhitecţi: Petre Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Grigore Cerchez şi Cristofi Cerchez.
Paralel cu clădirile publice s-au înălţat şi cele ale particularilor. Potrivit statisticilor, în perioada 1885-1905 s-au construit cca. 14970 de imobile, unele erau de lux şi construite din materiale de calitate, de obicei ridicate în centrul oraşelor, iar cele mai modeste la periferie. Din 1910 se înfiinţează o societate comunală de locuinţe ieftine, cu participarea Primăriei – scopul fiind construirea de locuinţe pentru cei cu venituri mici.
Astfel, sunt construite asemenea locuinţe în latura stângă a Şoselei Kiseleff, dar pentru că preţul era destul de ridicat, acestea au fost accesibile doar funcţionarilor şi foarte puţin lucrătorilor din fabrici. Au apărut cartiere noi: Grammont şi Suter în sudul Bucureştilor (1893-1906) spre Biserica Elefterie apare un alt cartier (1900-1916). În centrul Capitalei, pe locul terenului viran care aparţinuse librarului şi editorului Gh. Ioanid, ia naştere un cartier de case elegante. Apoi, în 1910, se conturează în Parcul Filipescu un cartier cu imobile luxoase. Al treilea cartier cu noi locuinţe apare de o parte şi de alta a noului bulevard, Lascăr Catargiu (1894-1914). Prin 1898 se înfiinţează şi cartierul Bucureştii Noi în partea de nord-vest a oraşului.
În cartierele centrale, proprietarii îşi construiesc imobile cu mai multe etaje, datorită tehnicii betonului armat (prima clădire cu mai multe etaje fiind Hotelul Athéné Palace, după planurile arhitectului francez Théophile Bradeau).
Hotelul Athéné Palace
Oraşul îşi schimbă înfăţişarea nu numai datorită stilurilor diverse în care se construieşti, cât mai ales unor noi tipuri de clădiri care apar în această perioadă: vechile hanuri sunt înlocuite cu hoteluri moderne, apar bănci, pasaje comerciale, săli de spectacole, cafenele şi restaurante. Locuinţa nu mai reprezintă doar o necesitate, ci şi o modalitate prin care proprietarul îşi afirmă statutul social. O atenţie deosebită a fost acordată şi arhitecturii peisajere, acesta fiind perioada când sunt amenajate parcuri şi grădini.
Viaţa românilor a fost fundamental modificată odată cu evoluţia oraşului. Fiecare etapă din crearea oraşului modern a dus la îmbunătăţirea vizibilă a traiului locuitorilor. Odată cu pavarea străzilor, orăşenii au scăpat de uliţele prăfuite din timpul verii şi de noroaiele groaznice din perioadele ploioase. Un sistem de noi bulevarde este introdus iniţial în Bucureşti şi preluat ulterior şi de oraşele din provincie.
Regularizarea cursurilor râurilor şi introducerea planurilor de urbanism au marcat o perioadă în care străzile şi construcţiile nu au mai fost ridicate la întâmplare, ci au respectat reguli precise. După introducerea serviciului de salubritate, primăriile au angajat oameni special pentru a strânge gunoaiele, aruncate până atunci direct pe stradă sau în cursurile râurilor şi care erau un permanent pericol de focare de infecţie. Curentului electric a fost folosit atât la iluminarea străzilor, cât şi în transporturi, se introduce telefonul.
Rapiditatea schimbărilor era simţită de toată lumea. Cu intrarea în secolul al XX-lea, oraşele româneşti au luat tot mai vizibil un aspect european.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/166174697_2214625498673516_8775201717895053408_n.jpg520800Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2024-01-31 15:18:542024-01-31 15:18:54Istoria Bucureștiului – Infrastructura urbană la cumpăna secolelor XIX și XX
În contextul epocii, era nevoie de învăţători săteşti mai bine pregătiţi într-o şcoală organizată pe principii pedagogice. Unica şcoală normală de la Iaşi nu mai putea să ofere, singură, necesarul mare de învăţători cerut de nevoile ţării. În vederea realizării acestei şcoli, în octombrie 1867, sociologul Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a înaintat domnitorului Carol I un raport în care sublinia, printre altele, că „nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu condiţiunea de a avea mai întâi învăţători capabili şi la înălţimea chemării lor”. Prin decretul semnat la 20 octombrie 1867, domnitorul Carol I a numit o comisie care avea rolul de a se ocupa de pregătirea lucrărilor în vederea organizării „unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti” la Bucureşti. Comisia era alcătuită din Carol Davila, Constantin Esarcu, V.A. Urechia, Gr. Ştefănescu şi August Treboniu Laurian, coordonator fiind Dimitrie Gusti.
Perioada Bucureşteană (1867-1896)
Dimitrie Gusti
Prima vizită a domnitorului în şcoală a avut loc pe 30 noiembrie. De atunci, „Sf. Andrei” a fost adoptat ca protector spiritual al şcolii, iar data în sine devenind, convenţional, ziua „de naştere”. Până la construirea unei clădiri proprii, şcoala a funcţionat în Bucureşti, în spaţii închiriate, timp de 29 de ani. În primul an, titulatura şcolii a fost „Institutul Pedagogic din Bucureşti” şi nu a avut buget. Primul director, între anii 1868-1881, a fost George Radu Melidon. Personalitate a învăţământului românesc, Melidon a fost unul dintre militanţii ridicării culturale şi luminării poporului român prin organizarea şcolilor de la sate. În acest scop, el s-a străduit ca şcoala normală din Bucureşti să devină un centru–model de îndrumare metodică pentru celelalte şcoli normale din ţară. În 1870 şcoala a dat prima serie de 40 de absolvenţi cu trei ani de studiu. La serbare, premiile au fost împărţite de Doamna Elisabeta Carmen Sylva, soţia domnitorului.
Perioada câmpulungeană
August Treboniu Laurian
La sugestia regelui Carol I , demersurile strămutării Şcolii Normale „Carol I” din Bucureşti la Câmpulung au început în anul 1887.Terenul pe care urma să se construiască un local propriu pentru şcoala normală de la Câmpulung a fost ales de Dimitrie Sturza şi Spiru Haret, lângă Biserica Flămânda, unde fusese o şcoală cu întreţinere gratuită pentru cei ce învăţau, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tratativele pentru cumpărarea a 10 hectare „sub dealul Flămânda, despre oraş” s-au purtat între Dimitrie A. Sturza, ministrul Instrucţiunii Publice, şi Istrate Rizeanu, primarul oraşului Câmpulung, ca reprezentant al Consiliului Comunal. Locuitorii oraşului şi ai judeţului Muscel, bucuroşi pentru o asemenea decizie, au trimis o telegramă de mulţumire lui Nicolae Kretzulescu, preşedintele Senatului (născut de altfel în Leordeni). Telegrama a fost citită în şedinţa din 11 ianuarie 1890. Planul construcţiei şcolii a fost întocmit de arhitectul Socolescu, iar lucrările de construcţie au fost conduse de Giovani Batista Dreina. Piatra fundamentală a monumentalei clădiri s-a pus pe 26 octombrie 1892. Au fost prezenţi: Tache Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice, Alexandru Rîmniceanu, prefectul judeţului Muscel, Istrate Rizeanu, primarul oraşului, M. Sachelarie, preşedintele Tribunalului, Gh. Ionescu, revizorul şcolar al judeţului ş.a. Alcătuită din 113 încăperi şi un amfiteatru mare şi frumos, şcoala are o suprafaţă de studiu de 8.000 de metri pătraţi. A costat 12.000 de galbeni, oferiţi de Carol I încă din 22 decembrie 1867 pentru „clădirea unui edificiu propriu în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da învăţători comunelor rurale”. Şcoala s-a inaugurat în 1896.
În prima serie de absolvenţi de aici a fost Constantin Rădulescu-Codin, născut în satul Zgripceşti, comuna Beleţi-Negreşti, Muscel. Învăţător, revizor şcolar, remarcabil culegător de folclor. Printre primii bursieri admişi în 1896 a fost Ion Mihalache, născut în satul Goleştii Badii, Muscel (1882-m.1965). A absolvit ca şef de promoţie în 1901. În muzeul şcolii se află bustul său, o donaţie din partea PNŢ-CD Argeş.
După reforma învăţământului din 1948, s-a numit Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel. Tot atunci s-au pierdut lucrări de mare valoare, printre care tabloul „Ascensiunea Madonei” (recuperat ulterior), donat în 1898 de Ministerul Instrucţiunii Publice, şi un bust al regelui Carol I.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/01/18953014_1341240352658736_4387294572028002688_n.jpg370960Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-01-30 18:21:312024-01-30 18:21:31Dimitrie Gusti – Nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu condiţiunea de a avea mai întâi învăţători
Mugur Popa
