Ioan Ianolide - Pe ruinele Imperiului Roman s-a construit evul mediu creștin
Pe ruinele Imperiului Roman s-a construit, în condiţii istorice precare, evul mediu creştin. Nu numai popoarele Imperiului Roman au fost încreştinate, ci toate popoarele barbare europene, sau care au migrat atunci în Europa. Această operă este impresionantă şi dovedeşte vigoarea creştinismului medieval. A rămas însă deschisă problema trecerii de la încreştinarea formală la încreştinarea în conţinut, şi ea a durat secole şi milenii.
Împotriva tuturor celor ce au discreditat evul mediu, el este evul celui mai înalt echilibru spiritual la care a ajuns vreodată omenirea. Acest echilibru venea din sacralitatea ce umplea lumea de atunci atât în inimi, cât şi în societate. Virtuţile lumii medievale depăşesc tot ce a fost virtute în istorie. Armonia socială a atins atunci forme de frăţietate patriarhală. Viaţa se trăia atunci în Duhul Sfânt, de la conducători până la conduşi. Sufletele erau deschise sfinţeniei. Cerurile atingeau pământul. Biserica exercita o înrâurire (influență) de pace, bucurie şi dreaptă măsură. Niciodată nu s-a realizat o justiţie mai corectă ca atunci. În acelaşi timp s-au făcut cercetări filozofice şi ştiinţifice ce rămân un exemplu de urmat de-a pururi, căci priveau lumea ca o unitate armonioasă şi cu sens mântuitor. Duhul guverna materia, în scopul desăvârşirii umane. Ţinta lumii era transcendentală, de aceea oamenii aveau robusteţe sufletească şi vigoare trupească, căci până-n clipa morţii ştiau pentru ce trăiesc şi trăiau pentru mântuirea lor de acum şi din veşnicie.
Eterogenitatea de atunci a Europei a stat însă împotriva unităţii ei: Sfântul Benedict a încreştinat Apusul, iar Sfântul Metodiu – Răsăritul, slavii dezvoltând o cultură creştină specifică. Şi când evul mediu îşi atingea apogeul, începea şi descompunerea lui, care se aproximează la căderea Constantinopolului.
Nu se epuizase spiritualitatea medievală, ci instituţiile ei nu mai aveau oamenii cu forţa interioară ce le crease. Se tocise ceva în forme şi moravuri. N-au fost capabili să spargă formele vechi, încât oameni noi să creeze forme noi istorice, şi aşa se explică apusul evului mediu. Căci secretul perpetuării istorice este spiritualitatea creatoare. Sunt false acuzaţiile de obscurantism, tiranie, robie, iezuitism, crime inchizitoriale – ele au fost accidente, şi nu coordonate caracteristice ale evului mediu. E posibil ca unii să fi exagerat teocentrismul, dar adevărul este că antropocentrismul care a urmat în Renaştere a degradat omul până la omogenizarea lui în mecanismul universal. Ori, numai viziunea teocratică desluşeşte omului măreţia sa imperială în lume. Omul ca centru al lui însuşi şi al lumii este duşman omului şi lumii. Între teocentrism şi antropocentrism se află teandria, comuniunea dintre Dumnezeu şi om. Concentrarea în Dumnezeu nu desfiinţează personalitatea umană, ci o potenţează, pe când omul singur se descompune în haos.
Nici evul mediu nu trebuie idealizat, căci nu a fost o lume fără erori, ci a fost o lume a năzuinţelor perfectibile, constituindu-se ca stadiu istoric de desăvârşire.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/09/crusadesa.webp10501400Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-09-02 20:34:572022-09-02 20:34:57Ioan Ianolide – Pe ruinele Imperiului Roman s-a construit evul mediu creștin
IN MEMORIAM: Dr. Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 - 1 septembrie 2011) - A operat peste 50.000 de copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”
Medicul chirurg Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanța, într-o familie cu origini italiene.
Și-a efectuat studiile primare la Școala Italiană din Constanța și a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din localitate.
În copilărie visa să ajungă marinar, ca tatăl lui. În 1948, când toți cei din Marina Regală au rămas fără loc de muncă, s-a hotărât să încerce la Medicină. A învățat și a intrat printre primii. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București, în 1945.
A fost repartizat la Niculești-Jianu, un sătuc de lângă Fetești, unde a profesat în perioada 1954-1957.
Din anul 1957, s-a transferat la București, unde a lucrat în domeniul chirurgiei pediatrice la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, între anii 1957-1984, fiind șef de clinică o mare parte a acestei perioade. A muncit fără încetare, fără să-și ia concediu, cu o mare abnegație și credință în Dumnezeu, insuflată de mic copil de către mama sa.
În anul 1984, s-a transferat la Spitalul Budimex (în prezent „Marie Curie”), fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică (1984-2000). În tot acest răstimp, a efectuat un număr uriaș de operații (după unele estimări, în jur de 45.000, după propriile calcule ajungând la aproape 50.000), cu un mare devotament față de meserie, cu har și o mare o iubire față de copiii încercați de boli grave (unexxdori considerate incurabile). Unele dintre operațiile efectuate de medicul Alexandru Pesamosca au constituit premiere mondiale. A operat cazurile cele mai grele venite din toată țara, multe și din străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a.
Cu mulți ani în urmă, au venit la profesorul Pesamosca părinții unui copil grav bolnav. Erau din Ardeal și fuseseră la zeci de medici din țară. Chiar și medicul Pesamosca a rămas uluit. Micuțul Radu avea numai șapte ani, iar esofagul lui era plin de formațiuni tumorale benigne, iar copilul se putea sufoca în somn în orice moment. Cazul era deosebit de grav, doctorul a înțeles că n-are de ales. A acceptat să-l opereze fără nicio ezitare. S-a apropiat de iconița din peretele cabinetului, a spus o rugăciune și a intrat în sala de operație, deși nu știa ce avea de făcut pentru a-l salva pe copil.
„În momentul în care l-am deschis am simțit așa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creștet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influență divină, o inspirație providențială? Dumnezeu mi-a dat atunci forța să iau poate cea mai grea hotărâre din viața mea. I-am înlăturat tot organul bolnav și-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouț. Totul într-o singură operație. Așa ceva nu s-a mai făcut niciodată”, povestea profesorul Pesamosca într-un interviu.
Alexandru Pesamosca în 1989
Au fost zeci de ani în care a uitat cu totul de el. Gândurile lui erau doar la copii, iar unicul rost a fost să-i facă din nou să zâmbească. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operație, cum se ridică din pat, îl apucă de pantaloni și îi spun „tata Pesi”. Așa îl strigau toți copiii, iar pentru el nu exista o bucurie mai mare.
Un alt caz deosebit a fost cel al unei fetițe de 9 ani, cu o infirmitate cumplită – se născuse fără sfinctere, cel anal și cel ureteral. Profesorul Pesamosca era deja după două nopți nedormite, a ațipit cam o oră, apoi a intrat la sala de operații. A reușit să ia din pulpa fetiței un mănunchi de fibre musculare, din care a „confecționat” două noduri pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Operația a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială. După niște ani, medicul a primit o invitație la un botez. Era vorba despre copilul nou născut al acelei fetițe operate când avea 9 ani.
„Astea împliniri, domnule. Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire!” – Alexandru Pesamosca.
În anul 1993, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale din București.
Din 1999, de când a murit soția sa (de la care a avut doi fii, ambii decedați), a locuit într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului „Marie Curie”. Aici, în cămăruța cât o chilie de mănăstire, se afla toată averea lui de-o viață. Sute de cărți, studii de medicină, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de pick-up, toate îngrămădite în jurul lui, ca într-un „templu” al amintirilor. În cămăruța aceea consulta, mânca și dormea. Apoi, zi și noapte, opera. A început să rămână în spital din 1984, la început, doar pe perioade, pentru a fi aproape de copiii pe care-i opera sau pentru a ajuta colegii mai tineri sau rezidenții. După ce au murit, rând pe rând, copiii și soția, s-a mutat definitiv în spital.
Alexandru Pesamosca în 1989
La acest spital a fost șeful Clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică până la pensionare, în 2006.
„Eu nu mai am ce să aștept. M-am pregătit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toți aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.(…) Da, am iubit mult copiii. Măcar și doar pentru asta mă rog la Dumnezeu să fie mai îngăduitor cu mine și să-mi mai ierte din păcate” – Alexandru Pesamosca.
În spatele unui caracter „care radia lumină”, Alexandru Pesamosca era un om foarte exigent. Spitalul de pediatrie nu era un loc de joacă. Cu rezidenții se purta în consecință. Îi pregătea, ținea „cursuri foarte frumoase”, dar cerințele sale profesionale erau atât de dure, încât foarte mulți medici tineri n-au rezistat alături de dânsul, spune medicul chirurg Gheorghe Burnei, care a fost rezident și ulterior colaborator al profesorului Pesamosca.
„Puțini au fost cei care au rezistat, dar el îi iubea pe toți. Avea o duritate cerută de rigurozitatea și severitatea cazului respectiv și de dificultățile pe care le întâmpină un chirurg” – Gheorghe Burnei.
Profesorul Pesamosca impresiona de nenumărate ori în sala de operații, prin faptul că lua decizii covârșitoare cu o claritate stupefiantă. „Nu era intervenție pe care să n-o abordeze. Avea un repertoriu extrem de larg, era de o ingeniozitate pe care greu ți-o poți imagina fără să vezi cu ochii tăi. Și avea niște rezultate extraordinare. De multe ori te afli în fața unor situații așa de dificile, încât trebuie să aduci inovații. L-am văzut personal cum a inventat tehnici în domeniul chirurgiei de malformație, al malformațiilor elementelor toracice, al malformațiilor tubului digestiv” – Gheorghe Burnei.
El și-a amintit cum, treptat, vârsta nu i-a mai permis profesorului Pesamosca să folosească bisturiul cu precizie. Dar nu s-a plâns niciodată. Și-a asumat însă imediat rolul de mentor, de sfătuitor. În sala de operații, multă vreme s-a auzit vocea lui indicând chirurgilor mai tineri: „Aici trebuie să faci așa, aici altfel”.
„Și totul mergea ca și cum intervenția ar fi fost făcută de el însuși. S-a transformat din ce era înainte, adică mentor și chirurg, în mentor și atât. Era ca un fel de duhovnic, ca un fel de patriarh al tuturor celor care aveau nevoie de el” – Gheorghe Burnei.
Amenințat cu evacuarea din rezerva unde locuia, intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se întâmple. Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții, aproape de pacienții, studenții și medicii pe care i-a iubit și i-a sfătuit până în ultima clipă a vieții sale.
Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.
Alexandru Pesamosca bust
Medicul Alexandru Pesamosca (supranumit „îngerul copiilor”) se numără printre marile nume din istoria chirurgiei românești, rezolvând un uriaș număr de cazuri în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic), inclusiv în domeniul malformațiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformației. Cazurile operate de el au fost rezolvate definitiv, fără sechele.
Profesorul Pesamosca a murit în noaptea dintre 31 august și 1 septembrie 2011. În septembrie 2014 i s-a ridicat un bust în fața Spitalului de Copii «Marie Curie».
Micile plăceri ale profesorului
Profesorul Pesamosca avea micile lui tabieturi, pe care tot staful medical i le respecta. „Dimineaţa, la prima oră, vroia o cafea fierbinte, pe care noi acum încercăm să o facem în amintirea sa pentru parastasul de sâmbătă. De-a lungul timpului, prin rotaţie, toată lumea i-a făcut o cafea, indiferent de rang sau experienţă. Dar el nu se mulţumea doar să-i oferi cana cu cafea. Cafeaua nu e bună dacă nu e şi vorbită. Şi trebuie să recunosc, era un gurmand. Fiecare dintre fete, dacă făcea o mâncare bună acasă, îi aducea şi lui: mucenici, sarmale, câte un cozonac. Dacă acesta avea şi miros de scorţişoară zicea: ‘Este ca al mamei mele de la Constanţa’”, îşi aminteşte doctoriţa Petrovici.
O altă trăsătură a doctorului a fost incompatibilitatea lui cu şpaga: „Nici n-aveau curajul să-i ofere ceva, pentru că lumea deja ştia că nu e înţelept să se apropie de dumnealui cu plicul. Dacă prindea pe vreunul că-i oferă bani ţipa. Atunci era singurul moment când repezea omul”, îşi aminteşte una dintre asistente.
„Nu am niciun regret”
Chirurgul mai avea un obicei al lui, care-l făcea unic şi totodată îndrăgit de medici şi pacienţi deopotrivă, rememorează trecutul doctoriţa Nina Bratu: „Totdeauna era vesel, exceptând momentele în care era o operaţie grea. Atunci crea în jurul lui o atmosferă de ne ţinea pe toţi în tensiune şi cu atenţia la maximum, ca să fim pregătiţi pentru ce s-ar putea întâmpla mai rău în timpul intervenţiei. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, domn’ profesor începea să cânte. Ăsta era semnul că operaţia s-a terminat. Cânta arii de operă. Îi plăcea muzica clasică. Preferata lui era Rigoletto, dar şi Aida. Ştia istorie, geografie, muzică. Nu ştiu când a avut timp să citească atât. Era o mare plăcere să stai de vorbă cu dumnealui. I-am şi spus în glumă acum două săptămâni: ‘Dacă aş putea să iau cipul dumneavoastră şi să-l salvez, să rămână undeva’”.
Pe rezidenții care au avut șansa să-l întâlnească pe tata Pesi, cum îl numeau ei, i-a îmbolnăvit de meserie. Tata Pesi își iubea rezidenții. Și multi dintre ei nu l-au uitat.
„Eram foarte mândri la început, când ne primea cu el în sala de operație. Măcar să țin un depărtător în mână, dar să știu că am intrat în operație cu tata Pesi. Când am reușit să intru mâna a doua cu el la prima operație nu-mi reveneam din fericire. Tata Pesi știa să se comporte cu noi, încât îl iubeam cu toții, îl iubeam fără limite. Eram 14 rezidenți la număr în echipa din care făceam și eu parte” – doctorul Virgil Livadariu, medic specialist în chirurgie pediatrică la Botoșani.
„El are 50 de ani de carieră. Opera 1.000 de copiii pe an, ceea ce înseamnă o medie de trei operaţii pe zi. Pentru el nu era greu, ci o plăcere, o pasiune. A fost considerat de către toţi medicii drept cel mai bun. Atunci când nu ştiai de un copil ce diagnostic are întotdeauna spunea: ‘Haideţi să-l întrebăm şi pe profesorul Pesamosca’. Făcea cele mai grele operaţii. De cele mai multe ori şi când erau catalogate ca inoperabile, dumnealui încerca şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşea să le scoată tumorile şi să dea o şansă copiilor respectivi. A extirpat formaţiuni tumorale situate în torace, în abdomen, multe malformaţii congenitale ale tubului digestiv, ale plămânului, ale feţei. Aproximativ 3.000 de copii cu malformaţii de buze şi de palat a operat profesorul Pesamosca. A fost un profesor apreciat şi peste hotare. În Franţa, în 1971, a lucrat un an de zile, unde a şi operat, a fost la schimburi de experienţă în Elveţia, a fost şi John Hopkins, cel mai bun spital din SUA”.
„Vroia să opereze alături de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e cel mai mare chirurg şi tot ce făcea, făcea sub îndrumarea Lui şi sub ocrotirea Lui. Nu cred că intra vreodată în sală fără să-i fie Dumnezeu alături. Dânsul aşa spunea: ‘Lucrez cu Dumnezeu’, prin intermediul lui Dumnezeu. Îl simţea deasupra lui cum îi spunea: ‘Acum încearcă şi rezolvă!’. Astea erau cuvintele profesorului” – chirurgul Nina Bratu, care a operat vreme de trei decenii alături de profesorul Alexandru Pesamosca.
„Nu am niciun regret, dacă aș mai trăi o dată, tot asta aș face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e că am respectat bolnavul și la debutul meseriei, ca și astăzi…” – Alexandru Pesamosca.
Marele chirurg a fost unul dintre ctitorii bisericii cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, ale cărei lucrări au fost finalizate în februarie 1998, târnosirea bisericii având loc la 22 februarie 1998.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/09/alexandru-pesamosca-300x200-1.jpg200300Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-09-01 12:11:292022-09-01 23:12:51IN MEMORIAM: Dr. Alexandru Pesamosca (14 martie 1930 – 1 septembrie 2011) – A operat peste 50.000 de copii: „Astea-s împliniri domnule, nu vile și mașini!”
Cristian Niculescu - Mergeți cu bine, tovarășe Mihail Sergheevici, pe drumul pe care l-ați pavat cu bune intenții!
Pe atunci eram parte a tineretului în adidași sau generația în blugi a regimului comunist. (Oricât nu ne place, Păunescu a inventat termenul). Iubeam rockul și îmi iubeam pletele prinse cu agrafe la serviciu – parte a mirajului occidental și semnul clar al rebeliunii față de regim. Îl uram pe Ceaușescu, țăranul incult pe care-l consideram sursa tuturor relelor și lipsei noastre de libertate. Aveam rude fugite în străinătate, de la care primeam pachete cu miraj occidental: cosmetice vest-germane, ciocolată elvețiană, gumă de mestecat americană, cafea braziliană prelucrată și ambalată occidental, ba chiar și un video (Telefunken) care se vindea, pe piața neagră, la prețul unei Dacii 1300 din vremea aia. La video ăla vedeam filme piratate, în care Rambo și americanii, în general, îi băteau pe ruși de se kkau pe ei. La radio ascultam propaganda de la Europa Liberă și Vocea Americii ca să-mi întăresc convingerile antiregim și admirația față de mărețul Occident, tărâmul libertății și fericirii absolute – așa credeam.
Așa că apariția lui Gorby, noul lider al URSS, mi s-a părut o lumină. Noi, ăștia, generația în blugi a regimului comunist, întrevăzusem salvarea și toți eram pe buze, ca un freamăt, cu perestroika și glasnost. Adică restructurarea statului sovietic, tătucul blocului comunist, și transparență în politicile statului și partidului sovietelor. Cine nu știe, să se documenteze, nu stau să detaliez:
Valul provocat de Mihail Sergheevici, cu perestroika și glasnost, a generat revoluțiile din statele comuniste, soldate cu prăbușirea acestor regimuri, ajutată din umbră și de eternul KGB, pe mână cu CIA și serviciile germane, franceze sau maghiare, după caz. Acum știm că securiștii estici și-au dat mâna cu securiștii vestici ca să răstoarne colosul sovietic (cu complicitatea lui Gorby), respectiv „să elibereze” țările ulterior devenite piețe de desfacere și surse de materii prime sau achiziții economice ieftine pentru Vestul întrupat ca UE. Dar atunci nu știam asta, vedeam în fața ochilor doar prosperitatea capitalistă, printr-un efect de Fata Morgana.
Azi, când am suficiente perechi de blugi ieftini, rock la discreție și ciocolată cu rețetă inferioară, pentru est-europeni, am înțeles că prosperitatea visată e doar o formă poleită de neocolonialism. O formă de extorcare sau exploatare care acum a dat de fundul sacului oamenilor ce produc bogăția, fiindcă elitele și-au descoperit jucăria AI și controlul perfect. Ce folos să ai atâția sclaveți care pot deveni imprevizibili și revoltați și să fie nevoie să tot schimbi strategia și să le învelești mereu regimurile totalitare într-o poleială democratică? Devine obositor și de aceea elitele au făurit dictatura digitală, tehnocrația pe care le nouveau mouton o s-o behăie fericită. Soma din Brave New World a lui Huxley… sau pe acolo.
Ei bine, defunctul tovarăș Mihail Sergheevici Gorbaciov este pionierul celor ce ni se întâmplă azi, în calitate de co-părtaș la căderea metaforicei cortine de fier. Drumul spre iad e pavat cu bune intenții, iar Gorby a știut, a tăcut și a făcut asta tot timpul.
Pare că spre finalul vieții, Gorby a realizat ceea ce a comis, denunţând „triumfalismul” americanilor și NATO.
Deși poate că a fost doar un reflex de critică tovărășească, globalistă. Am îndoieli dacă nu cumva și-a jucat rolul de polițist bun până la capăt, care, vezi Doamne, n-a realizat consecințele destrămării lumii bipolare.
Mergeți cu bine, tovarășe Mihail Sergheevici, pe drumul pe care l-ați pavat (cu bune intenții)! La capăt vă așteaptă o primire călduroasă de la comitetul de draci coordonat de tovarășul Ceaușescu… asta în cazul în care și el a primit repartiție în iad, multă lume a început să-l vadă în purgatoriu…
A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Niculescu.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/mikhail-gorbachev.jpg400640Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-31 23:19:282022-08-31 23:19:28Cristian Niculescu – Mergeți cu bine, tovarășe Mihail Sergheevici, pe drumul pe care l-ați pavat cu bune intenții!
„pe fundul fostei mări, lângă şoseaua spre litoral, pe aici au trăit renul şi vulpea polară..”
de Ică Giurgiu, Andrei Samoil, Cristina Lazăr (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti), Florin Panait (Bucureşti)
În mările calde trăiesc niște animăluțe – la corali ne referim – care se adună în colonii cu aspect de pomișori; cu timpul, pe măsură ce coloniile se dezvoltă, pomișorii se transformă în structuri care pot avea zeci sau sute de metri în diametru și înălțime. Scheletul coralilor este calcaros, de culoare roșie sau albă, și este apreciat la confecționarea diverselor podoabe.
Învecinarea coloniilor dă uneori naștere altor forme de dimensiuni importante, numite atoli, care pot ajunge la zeci de kilometri în diametru și la înălțimi semnificative. În centrul atolilor se află o scobitură care uneori poate avea sute de metri în diametru și adâncime.
Fund de mare la Gura Dobrogei
La nord-vest de Constanța este localitatea Gura Dobrogei (vezi harta 1, extras cu actualizări din lucrarea Atlas turistic și rutier, de Vasile Dragomir, Grigore Toma, Petru Bulugu, Gheorghe Ciobanu, Editura Fast Print București, Direcția Tipografică Militară, 1993), iar la nord-vest de Gura Dobrogei se află așezarea Cheia.
Harta 1 (cu roșu, șosea asfaltată; cu galben, drum pietruit; cu negru, drum pe pământ/„la negru”).
Harta 2, zona speologică Cheia. (extras din Programul excursiilor – Simpozionul de carstologie teoretică și aplicată, Costinești, 1993)
Dobrogea este împărțită, urmare a frământărilor geologice, în trei unități morfostructurale, prin rupturi ale scoarței terestre, lungi de zeci de kilometri și adânci de sute de metri (falii), cu direcție vest-est.
La Cheia ne aflăm pe teritoriul Dobrogei Centrale, cuprins între falia Peceneaga – Camena (la nord) (Peceneaga, localitate pe malul Dunării, la 48 km nord de orașul Hârșova; Camena, localitate la vest de DN 22D, imediat la sud față de localitatea Slava Rusă) și falia Capidava – Ovidiu (la sud) (Capidava, localitate pe malul Dunării, la 22 km nord de orașul Cernavodă; Ovidiu, localitate la 10 km nord-vest de Constanța).
Cetatea Capidava
Dobrogea Centrală este deluroasă, altitudinile maxime, care depășesc nu des și doar cu puțin 200 de metri fiind deosebit de atractive dacă le cercetăm de aproape. Rocile de bază sunt șisturile verzi (2.000 milioane de ani vechime) – cele mai vechi roci care apar pe teritoriul României, peste care s-au depus depozite din Jurasic (180 milioane de ani vârstă) și Cretacic (100 milioane de ani), apoi o cuvertură discontinuă de loess (rocă cimentată din praf, cu fragmente sub 0,2 milimetri diametru).
Dealul Bujorilor de pe Culmea Moroianu
La sud de localitatea Cheia curge – venind spre așezare – prin cheile străbătute și de șoseaua asfaltată Târgușor-Cheia, apa cu același nume (denumirea de Valea Seacă care apare pe harta 1 poate că a provenit de la cei care nu au observat în întregime elementele de relief). Bazinul superior al Văii Cheia este încă insuficient cunoscut și descris; acolo se află un relief interesant, puternic denivelat; câteva drumuri „la negru”, cum spun localnicii, referindu-se la căile de pământ/direct pe pământ, pornesc din perimetrul localității Mireasa către direcția localității Cheia.
Versanții Văii Cheia (Valea Canara pe hărțile mai vechi; vezi și harta 2) aflați pe marginea șoselei Târgușor-Cheia, la sud de localitatea Cheia, au formă de faleze calcaroase, abrupte, fragmentate de mici văi afluente. Pereții sunt modelați cu șănțulete (lapiezuri) specifice rocii calcaroase.
Versantul drept geografic al Văii Cheia. Coloniile de corali se înșiră de-a lungul șoselei Târgușor-Cheia; pe unii dintre pereți se află trasee de escaladă, la fel ca și pe malul stâng al văii.
O plimbare de 30-90 minute pe versanții Văii Cheia, pe la 30-50 de metri înălțime față de talvegul și apa care meandrează, ne descoperă mult mai frumos și larg locurile. Pe versantul stâng geografic al văii putem găsi înflorite, la jumătatea lunii februarie, alături de alte plante și două feluri de brândușe (una albă, alta galbenă).
Muncelul Turcoaia, Munții Măcin Hercinici Insulari
Săpăturile făcute de Institutul de Speologie în peșteri și adăposturi sub stâncă pe Valea Cheia, dar și în vecinele ei de hidrografie, Visterna și Casimcea (vezi harta 2), în anii 1956-1981, au arătat că depozitele fosilifere s-au acumulat aici într-o perioadă mai mare de 700.000 ani, interval sfârșit prin secolele III-IV ale erei noastre. Fauna găsită în săpături era caracteristică stepelor din estul Europei și Asia Centrală, dovedind migrații dinspre nord (ren, vulpe polară etc.) și sud.
Cheile Dobrogei
Din Peștera La Adam, aflată pe Valea Visterna, au fost recoltate și unelte folosite cândva de cei care au trăit sau au trecut pe aici, începând cu perioada pietrei cioplite cu vârf și muchii (premusteriene) până la piese din epoca romană (o parte sunt expuse în Muzeul de arheologie din Constanța) (un loc amplu este dedicat Peșterii La Adam și la Muzeul de Geologie din București).
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/302197362_7788401537899197_360067283109517907_n.jpg315500Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-31 16:35:562022-08-31 16:37:01Munții de coral de la Crucea, Dobrogea
Constantin Noica - Regula, excepția și nașterea culturilor
Viaţa omului şi a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă şi excepţie. Natura, ca şi omul, stau sub legi; omul îşi prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru acţiunea sa în lume, norme. Însă legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Vom încerca să arătăm că abaterile nu se ivesc numai în fapt, ci că sînt şi de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „excepţii faţă de regulă” şi vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultură la care conduc excepţiile faţă de regulă. Există cinci feluri de excepţii: unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă şi, în fine, cele care devin ele regula.
În comunitatea restrînsă a familiei sau în cea lărgită a societăţii, pe căile însingurării cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, stăruie rînduieli, comandamente, decaloguri sau prescripţii, peste tot. Nu oricine are cunoaşterea legilor sub care trăieşte, ci singură cultura i‑o dă; în schimb oricine devine conştient de regulile pe care este dator să le respecte, spre a fi om, şi de normele cerute, spre a fi făptuitor şi eventual creator în sînul lumii sale.
Dar se definesc oamenii şi culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invocă, sau mai degrabă se definesc prin marginea de abateri pe care o îngăduie aceste principii? Înaintăm afirmaţia că tipul de excepţie în care ne aşezăm hotărăşte, deopotrivă cu principiile, de om şi de cultura respectivă. Aceasta vrea să spună că mai însemnat, de pildă, decît sensul de viaţă al cuiva, care poate fi de fiecare dată altul, şi decît viaţa cuiva, care e de fiecare dată încărcată de arbitrar, este raportul lor („În ce raport stai faţă de legea ta?”); iar la fel se dovedeşte a fi şi raportul dintre manifestările unei culturi şi fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului şi a culturilor devine cu putinţă, în măsura în care ea lasă de o parte o materie schimbătoare, anecdotică, istorică, în favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societăţi, sau chiar ale uneia singură, pot varia: zeii lor îşi pot schimba numele şi funcţia; dar dacă raportul dintre lege şi excepţie este acelaşi, atunci şi tipul de om sau de cultură este acelaşi.
Există, dacă nu amplificăm prea mult, cinci excepţii faţă de regulă, cele înfăţişate mai sus. Întîi, există excepţii care contrazic şi infirmă regula. În această primă situaţie, regula devine intolerantă faţă de excepţii, a căror ivire îi ameninţă singura ei formă de manifestare posibilă, care e siguranţa. Aşa trebuie să se fi întîmplat în comunităţile preistorice unde se practica totemismul, în cadrul căruia orice manifestare rituală şi orice prescripţie morală erau desigur comandate de cultul totemului. Numai că mentalitatea totemică a supravieţuit mult dincolo de lumile preistorice, ea fiind permanent activă în cîte un plan, de‑a lungul istoriei. Am putea chiar denumi, prin mentalitate totemică, intransigenţa oricărei reguli faţă de cea mai mică derogare de la ea. Mentalitatea reapare, de exemplu, în demersurile dogmatice, de ordin teoretic şi practic, cele mai variate, de la cele religioase pînă la cele politice şi din imediatul vieţii istorice; căci dogmatismul se caracterizează tocmai prin aceea că nu admite excepţii faţă de regulă, el sancţionîndu‑le şi căutînd să le înlăture, dacă nu le‑a putut evita.
În spiritul regulii faţă de care nu încap excepţii — fie că îl numim spirit totemic ori nu — operează în definitiv, în multe privinţe, şi civilizaţia tehnico‑ştiinţifică de astăzi. Ea nu caută numai exactitatea perfectă, faţă de care orice abatere reprezintă un scandal, dar în planul realizărilor tehnice nici nu poate admite vreo abatere. Cea mai mică fisură, într‑un obiect sau instrument produs de tehnică, anulează produsul şi poate conduce la rezultate catastrofale, cum se ştie. Cu cît sînt mai rafinate produsele, cu atît ele reclamă o precizie mai mare, iar raportul între regulă şi excepţie este aici de aşa natură, încît excepţia e făcută să tindă spre zero şi astfel, ca într‑un raport matematic, valoarea raportului, aşadar siguranţa mecanismului, să tindă spre infinit. Însă cu un asemenea spirit ingineresc, care a putut pătrunde pînă în zonele umane superioare, făcînd să se vorbească o clipă despre „inginerii sufletelor”, omul se aşază într‑o condiţie deopotrivă de supracivilizaţie şi de subcultură totemică. A devenit rafinat la culme şi a redevenit primitiv la culme. De vreme ce totuşi nu poate renunţa, pe plan tehnic cel puţin, la demiurgia lui atît de rafinată, de altfel şi atît de greu cucerită, îi rămîne omului să pună în joc demiurgia doar acolo unde ea nu‑i primejduieşte fiinţa spirituală şi nu se primejduieşte ea singură, cu riscurile ce aduce. Între timp, alte raporturi între regulă şi excepţie, nespus mai subtile decît acesta de primă instanţă, stau să dea omului şi culturilor un chip mai iscusit.
Există astfel, în al doilea rînd, excepţii care confirmă regula, în loc de a o infirma, ca în primul caz. Gramaticienii sînt poate cei dintîi care să fi vorbit despre reguli morfologice sau de sintaxă ce lasă loc unor excepţii neîncadrabile, pentru ei, în ordinea prin care îmblînziseră limbile. Cum puteau da socoteală ei de cele cîteva resturi de sălbăticiune a limbilor vii? Perplexitatea lor se transforma însă degrabă în soluţia graţioasă, ori mai degrabă în expedientul de soluţie: era vorba de excepţii care, în fond, confirmau regula prin raritatea lor. Şi este probabil că, după gîndul lor, soluţia rămînea un simplu expedient, fără ca ei să vadă că acceptarea aceasta a unei situaţii de fapt exprima o situaţie de drept.
Peste tot, într‑adevăr, ieşită de sub rigoarea de la început a legii, excepţia apare ca un drept pe care şi‑l iau lucrurile şi vieţile în numele libertăţii. Însăşi divinitatea îşi ia cîteodată libertatea de a face derogări de la buna întocmire a lumii,spre a vădi mai limpede care este ordinea cea dreaptă. Un apologet al religiei creştine, Chateaubriand, scria în Le Génie du christianisme că bunul Dumnezeu a îngăduit (aşadar a făcut) să apară în sînul lumii monstruozităţi, care să scoată şi mai bine în lumină felul cum ar fi arătat lumea dacă n‑ar fi fost mîna divină care s‑o modeleze. Excepţia confirmă şi aici regula.
La fel o confirmă în demersurile omului. Dacă, în cazul fericit, vom intra în comunicare cu alte fiinţe raţionale, atunci semnalele noastre nu ar trebui să fie de la început exclusiv regulate: o neregulă în emisiunile de pe pămînt, alternată cu regula, ar arăta, ea abia, că sîntem şi noi fiinţe raţionale, de vreme ce putem încălca stricta regularitate a comunicării. Altminteri, semnale electromagnetice regulate pot emite şi pulsaţiile unui astru lipsit de viaţă, dominat cum este de ritmurile naturale.
În existenţa omului, eliberarea de rigoarea legii îl înnobilează într‑atît, încît ea înalţă fiinţa umană, după unii teologi, deasupra rînduielii îngereşti, atît de strictă. Totuşi, aproape tot ce facem, cu libertăţile excepţiei, confirmă regula, nu numai în ea însăşi, ci şi în felul nostru de a o înţelege. Putem uita o clipă, aşa cum vrea să uite efectiv fiul risipitor din Biblie, care anume este legea de viaţă sub care stăm; dar pînă la urmă fiul îşi aminteşte de ordinea familiei şi îşi dă seama că tot ce a făcut n‑a fost decît o abatere care a confirmat‑o. Iar înţelepciunea păstrătorului de lege, a părintelui, face ca fiul să fie atît de bine primit, în ceasul în care îşi regăseşte ordinea, încît celălalt care i se supusese tot timpul, fratele risipitorului, nu mai înţelege nimic şi se întristează.
Cînd însă înţelege, omul se bucură să constate că legea nu a fost intolerantă. La început se trezeşte bucuria gîndului obişnuit de a putea rîndui sub unitatea legii toate libertăţile faţă de ea, spre deosebire de gramaticieni, care nu solidarizează excepţia cu regula şi judecă aici doar statistic, asimilînd regula cu simpla frecvenţă a cazurilor. După aceea însă, cu înţelepciunea secundă a omului, gîndul se bucură, nu atît de strîngerea diversităţii sub o unitate, cît de diversificarea unităţii într‑o multiplicitate liberă doar în aparenţă, întocmai vorbei cunoscute a lui Hegel, cum că un concept adevărat se confirmă prin tot ce îl dezminte; atît de departe de „expedientul” de la început a ajuns gîndul gramaticienilor despre excepţiile ce confirmă regula. Iar acum, cînd s‑a creat un prim raport viu şi mişcător între excepţie şi regulă, vor putea apărea raporturi noi, sub semnul cărora să se manifeste oamenii şi să se desfăşoare culturile.
Există într‑adevăr, în al treilea rînd, excepţii care lărgesc regula, nu doar o confirmă. Acum abia excepţia începe să‑şi arate adevăratele ei titluri, ca şi tăria ei. Excepţia, ieşită de sub interdicţie şi din infracţiune, ca în primul caz, a încetat pe de altă parte să slujească, împotriva voinţei ei, un stăpîn atît de puternic, încît s‑o ierte pentru răzvrătirea ei, şi vine să clatine ea siguranţa legii. Nici nu infirmă, nici nu confirmă simplu regula, ci o modelează, atît de intim s‑a împletit cu principiul de la care părea să se abată.
Pe această linie, o admirabilă noutate s‑a ivit în istoria culturii ştiinţifice. Oricine poate înregistra astăzi faptul că, de vreo două‑trei veacuri, legile se educă şi ele. Teoriile ştiinţifice noi nu contrazic şi înlătură pe cele vechi; le lărgesc numai, pentru a le face să dea socoteală de abaterile de la ele. Spre deosebire de tipul cunoaşterii trecute, care de fiecare dată venea să arate cît de greşite fuseseră cele anterioare ei, s‑a ivit tipul de cunoaştere „prin integrări succesive”. În anumite limite, cunoaşterea celor vechi nu fusese greşită; dar s‑au ivit, în zonele ce depăşeau aceste limite, excepţii de la regulă, iar atunci regula s‑a transfigurat.
Este ceea ce se întîmplase mai de mult într‑o cunoaştere ştiinţifică restrînsă, dar de un prestigiu incomparabil, sau egal cel mult celui religios de altădată: cunoaşterea matematică. Atunci cînd s‑au făcut necesare numerele negative, ele au reprezentat un scandal pentru cei care gîndeau şi calculau în limitele şirului numerelor naturale; dar teoria numerelor s‑a lărgit, dînd şirul numerelor întregi. Cu fracţiile (ce abatere faţă de număr, frîntura de număr!) teoria s‑a extins, adîncindu‑se în ideea de număr, pînă la şirul celor raţionale; cu numerele iraţionale pînă la şirul celor reale, iar cu imaginarul pînă la cele complexe. Dar: negativ, fracţionar, iraţional, imaginar exprimă tocmai excepţia, în primul moment. Iată excepţia obligînd regula să‑şi schimbe chipul şi educînd‑o în acest sens. Era ca şi cum excepţia ar fi cerut legii să intre în devenire şi să devină nu altceva, ci aceea ce era în neştiutul şi negînditul ei.
În fond, teoriile ştiinţifice care se lărgeau spre a cuprinde excepţia intraseră, ca acei zei leneşi ai religiei, în trîndăvie. Adevărurile noastre riscă să se prefacă în inerţia noastră, dacă excepţiile nu le redresează. Astăzi, cînd ştiinţele găsesc pînă şi în cosmos aceea ce ştiau dinainte, satisfacţia legii nu mai este de a fi confirmată, ci de a primi provocarea excepţiei. Se întîmplă ca în legenda din Upanişade, în care femeia se prefăcea succesiv în toată partea femeiască a lumii spre a scăpa de bărbat, iar acesta, succesiv şi el, în toată partea bărbătească, spre a se însoţi cu ea. (Chinezii poate ar vedea un Yang în lege şi un Yin în excepţie.)
Atît de intim s‑au însoţit regula cu excepţia, în cazul excepţiei care o lărgeşte pe prima, încît în gîndirea europeană a apărut, independent de ceea ce se întîmplă în istoria ştiinţelor, o întreagă doctrină filozofică, în armonie cu procesul istoric menţionat: existenţialismul. Cel puţin în versiunea sa populară, existenţialismul acest lucru îl spune, cum că excepţia lărgeşte regula. Cu formularea „existenţa precede esenţa”, în cazul omului, doctrina invocată înţelege să releve că legea omului nu e gata dată, ci cu fiecare existenţă umană, ba chiar în sînul fiecăreia, legea se redefineşte. Tot ce făptuim, sub semnul şi adesea sub blestemul libertăţii de a face, „ne face” ca oameni.
Mărginirea existenţialismului însă este de a atribui numai omului această necurmată lucrare, în timp ce — cum o vedeau în cazul cunoaşterii — legile, esenţele, generalurile se educă şi se definesc ele însele, pretutindeni, prin „existenţă”, adică prin exerciţiul lor, în cadrul căruia excepţia lărgeşte regula propusă de ele. Aceea ce doctrina relevă doar la fiinţa conştientă şi zbuciumată de anxietatea alegerii libere se întîlneşte şi în natură (aşa cum „varietăţile” lui Darwin erau şi ele existenţialiste, de vreme ce prin lupta pentru existenţă formau esenţa cîte unor specii): se întîlneşte la zeii suprainstituiţi lumii, sau se întîlneşte, cum arătam, la numere şi în tribulaţiile indivizilor, statelor şi culturilor. Excepţia poate modela regula.
Dar dincolo de excepţia care infirmă, care confirmă şi cea care lărgeşte regula există, în al patrulea rînd, excepţia care proclamă regula rămînînd excepţie. Ea nu se pierde în regulă, ca pînă acum, şi nu poate fi absorbită de aceasta. Rămîne excepţie, cu regulă cu tot. Intimitatea ei cu regula se păstrează perfect, dar este de altă natură acum, iar tăria ei este şi ea alta decît cea modelatoare de lege. Goethe vorbea despre „legi faţă de care nu există decît excepţii”. Să fie cu putinţă astfel de legi, care rămîn în puritatea lor de lege, faţă de un univers de excepţii? Atunci afirmarea excepţiei, fie şi drept incapabilă să obţină legea, lasă loc afirmării legii, dar şi ea incapabilă să absoarbă total în ea vreuna dintre excepţii. (Ar fi ca incapacitatea divinului de a se întrupa.)
Iar asemenea legi există. Ele capătă o primă versiune în Ideile lui Platon. Nu se poate înţelege gîndul lui Platon — şi de aceea el a fost uneori răstălmăcit pînă la distorsiune — fără cercetarea raporturilor dintre excepţie şi regulă. Sînt, potrivit învăţăturii lui, tot felul de lucruri frumoase pe lume, dar nici unul nu este frumuseţea. Atunci frumuseţea să fie ceva în afara lor, cum s‑a spus? Dar ele sînt purtătoare de frumuseţe şi nu sînt cu adevărat ceea ce sînt decît în măsura în care au parte de frumuseţe, „participă” la ea. Ele subzistă cu frumuseţea, dar, într‑un fel, şi fără ea; sînt în frumuseţe, dar şi tind către ea. Sînt o abatere de la frumuseţe cu ea cu tot, aşa cum ultima este o lege faţă de care toate cele îmbibate de ea nu sînt decît o excepţie. Cînd, în raportul al doilea, excepţia doar confirma regula, prima putea uita de regulă. Acum nu uită nici o clipă, ci proclamă regula, reînnoind‑o, hipostazînd‑o şi căutînd‑o.
Că poate fi acceptat un asemenea raport între excepţie şi regulă, o arată felul cum, pe toată întinderea vieţilor şi a culturilor ele însele, ne înfiinţăm şi ne susţinem prin legi faţă de care sîntem irevocabil o excepţie. Toate legile morale — de la etica juridică în societate pînă la etica sfinţilor în pustie — sînt de această natură. Nimeni nu este „în lege“, oricît ar pretinde că o exprimă sau măcar că o respectă. Sfinţii sînt sfinţi doar pentru alţii; în sinea lor ei se văd încărcaţi cu toate păcatele. Legea morală o respectăm numai pînă la un punct. Cetăţeanul ştie că nu e cetăţean, părintele ştie că nu e părinte, aşa cum eroul ştie că nu este erou, învăţatul că nu e învăţat, în timp ce înţeleptul spune că nebunia lumii este mai înţeleaptă decît el.
Excepţia se păstrează aşadar pe deplin ca excepţie. Dar ea nu are încă autonomie, nici siguranţă. Singura ei tărie este de‑a rămîne ce a fost, în puţinătatea ei. De aceea, în cazul omului, stă ruşinată de sine în faţa legii, sau stă, cu om şi lucruri cu tot, ca sub un cutremur. Natura vegetală s‑a cutremurat cînd „legea” vieţii s‑a ridicat pînă la lumea animală care o pradă. Şi atunci, ierburile şi lianele au încercat să se apere, cum spun istoricii vieţii de pe pămînt, făcînd aceste „grădini suspendate” care sînt arborii. Însăşi natura de pe pămînt stă ca sub o nesiguranţă, de vreme ce doar cîteva grade în plus ori în minus o pot schimba cu totul. Lumea întreagă este un cuprins de excepţii ce proclamă legea, rămînînd excepţii.
Ce s‑a întîmplat atunci în istorie, o arată abia cultura europeană. Dacă regula nu integra excepţiile decît în chip ideal, atunci excepţiile aveau să iasă treptat din starea lor de înjosire şi subjugare, integrînd ele regula în chip real. Un pas încă, aşadar, şi excepţiile, care acum sînt încă în nesiguranţă de sine faţă de lege, vor tinde să devină ele legea.
Căci există, în ultimul rînd, excepţii care devin pur şi simplu regula. Cu ele s‑ar putea încheia înfăţişarea raporturilor dintre excepţie şi regulă: de la excepţia care nu era nimic, decît ceva aberant faţă de ultima, am ajuns la excepţia care e totul şi i se poate substitui. Putem da de‑a dreptul ilustraţia care ni se pare cea mai lămuritoare, pentru această situaţie limită: geniul. Apărută în cultura europeană şi numai în ea, ideea de geniu exprimă capacitatea fiinţei „de excepţie” de a suspenda, dacă nu chiar de a repudia legile existente, spre a institui legile ei, cu sorţi de a fi valabile şi pentru ceilalţi. În sens restrîns, geniul apare doar în cîte un domeniu de creaţie izolat, pentru care prescrie alte legi. Dar în sens larg se poate vorbi de genialitate, dacă nu de geniu anumit, chiar şi dincolo de om, iar genialitatea va fi atunci numele pentru toate situaţiile în care excepţia va fi devenit regula.
A existat astfel (şi ar putea să se mai manifeste) o genialitate a naturii, cînd a pus pe lume omul. În toate privinţele, omul a apărut ca o excepţie, una precară la culme, cum spun antropologii. Dar excepţia s‑a prefăcut în regula Terrei, dominînd în aşa fel viaţa şi făpturile de pe ea, încît a prescris şi prescrie legi noi firii. Învăţaţii luminaţi de astăzi pot surîde în faţa finalismului şi teleologiei de altădată, potrivit cărora totul a fost rînduit în vederea omului; în fapt, ei înşişi practică un fel de finalism răsturnat, în sensul că acum totul poate fi făcut, desfăcut şi refăcut de om, de parcă omul ar fi apărut în vederea lucrurilor, în loc ca lucrurile să fie rînduite în vederea sa. Dacă istoria însăşi nu mai este „gîndul lui Dumnezeu pe pămîntul oamenilor”, cum spunea Bossuet, ea a devenit „gîndul omului pe pămîntul bunului Dumnezeu”. Excepţia a tins — fie şi în chip primejdios şi vinovat — să se prefacă în regulă.
Iar genialitatea naturii este din plin reluată pe registrul colectiv uman, odată acesta instituit. Aşa va fi cazul cu limbile. Oamenii trăiesc în comunităţi şi sînt siliţi să‑şi creeze cîte un limbaj, apoi o limbă. Numai că fiecare limbă, spre a nu mai vorbi de limbajele primitive, reprezintă o excepţie faţă de lege, faţă de logosul unic pe care ar trebui să‑l trimită pînă la cuvînt omul, care e acelaşi pretutindeni. Frica sa, foamea sa, erosul său sînt aceleaşi. Numai logosul e diferit, şi atunci ce face umanitatea? Lingviştii sînt liberi şi chiar datori să găsească structuri de vorbire identice, să caute o gramatică generală şi să închipuie pentru viitor o limbă unică; între timp, limbile pămîntului se desfăşoară şi se diversifică mai departe, ca tot atîtea excepţii faţă de legea logosului unic. Dar totodată fiecare limbă se străduie, iar prin cultură reuşeşte, să exprime tot. Nu numai că limbile traduc orice gînd şi nuanţă dintr‑altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus, „l’exceăs sur le tout”, cu vorba lui Valéry. Ele ţintesc să dea regula, pentru cuvînt şi cuvîntare, în timp ce nu sînt decît excepţii de la regulă.
Prin cimentul limbilor se consolidează comunităţile şi se alcătuiesc statele. Este însă statul ca atare regula oricărei epoci mai evoluate, legea oricărei comunităţi istorice? Aşa s‑ar părea, de vreme ce numai seminţiile care s‑au ridicat la stat (deci nu celţii, nu mongolii) au obţinut fiinţa istorică. Dar ideologiile politice şi cetăţenii mai luminaţi ai lumii vor altceva: visează, la limită, dispariţia statului. S‑ar putea vorbi, atunci, de genialitatea comunităţilor care au reuşit să facă din aşezarea lor periferică centralitate şi din excepţia lor regulă. Iar la genialitatea naturii, a vorbirii sau — de rîndul acesta una doar visată — a cîrmuirii societăţii, se adaugă de la sine cea a individului; dincolo de cea a creatorului într‑un domeniu ori altul, artă, cunoaştere sau invenţie, merită să fie reamintită „genialitatea morală” de care s‑a vorbit cu privire la subiectul etic al lui Kant, un subiect ce trebuie să făptuiască astfel încît comportarea sa să devină regulă şi pentru ceilalţi; sau genialitatea omului de cultură în genere, dacă el reuşeşte a transforma mediul exterior al culturii într‑unul interior, aşa cum în veacul nostru cîte un fizician, învăluit la început în mediul fizicii, a reuşit să devină fizica însăşi. Toată cultura europeană va fi fost una în care, rînd pe rînd, excepţiile constituite ca valori autonome — valori teologice, etice, filozofice, ştiinţifice, economice, chiar creaţii tehnice — vor fi încercat să devină regula.
Putem atunci relua: există excepţii care infirmă, unele care confirmă, altele care lărgesc regula, excepţii care o proclamă rămînînd ceea ce sînt şi excepţii care se afirmă desfiinţînd‑o şi substituindu‑i‑se. În aceste cinci tipuri de raporturi între excepţie şi regulă s‑ar putea înscrie vieţile noastre individuale, în mic, aşa cum se înscriu în mare, adică pe plan social şi istoric, culturile, cu naşterea şi desfăşurarea lor. Fireşte, în fiecare cultură, ca şi în fiecare destin individual, vor apărea toate cele cinci raporturi. Dar culturile şi vieţile se vor defini prin acel raport între excepţie şi regulă pe care îl preferă şi îl pun în valoare.
Cultura europeană a sfîrşit prin a prefera ultimul raport, cel în care legile, generalurile, zeii au fost înlăturaţi şi înlocuiţi. Este un bine? este un rău? Dar de vreme ce excepţiile curg, este un dincolo de bine şi de rău. Cultura europeană pare să fie prima care să nu‑şi facă idoli în religia unui raport.
„Modelul cultural European”, de Constantin Noica, Editura Humanitas, 1993, cap. „Regula, excepția și nașterea culturilor”.
Mihai Vinereanu - Cândva a existat o limbă mamă a limbii latine, a limbilor italice, precum și a unor limbi romanice actuale
Genetica este o știință nouă care a făcut progrese uluitoare în ultimul timp. Anul acesta a apărut o lucrare despre genetica poporului român, semnată de Mihai G. Netea, cercetător român stabilit în Olanda, intitulată sugestiv Oistorie genetică (incompletă) a poporului român. Această merituoasă lucrare deschide o nouă perspectivă de cercetare cu privire la istoria atât de zbuciumată, dar mai ales controversată a poporului român. Desigur că lucrarea respectivă prezintă și o sinteză despre genetica popoarelor europene în general și a poporului român în particular. Astfel de lucrări sânt menite să pună capăt multor mituri legate de originea și istoria românilor.
Mihai G. Netea
Așa cum este specificat în titlu, în acest domeniu fascinant mai sânt multe de făcut. Pe scurt autorul arată că românii ca și ceilalți europeni au practic aceleași origini genetice. M. Netea arată, de asemenea, că structura genetică a poporului român începe să se contureze cu mult timp înainte de a se putea vorbi despre daci și despre romani. Genele popoarelor europene provin de la trei populații diferite care au ajuns în Europa în trei valuri distincte. Primul val este reprezentat de vânătorii-culegătorii care au migrat din Africa în Europa cu cca 50 000 de ani în urmă, în perioada paleoliticului târziu (sau superior). După ultima glaciațiune din Europa, cca 40 000 de ani mai târziu, mai exact cu aproape 9000 de ani în urmă, intră în Europa o populație neolitică din Asia Mică, prin Balcani. Aceasta se răspândește treptat în toată Europa asimilând pe cei deja existenți aici. În fine, începând de pe la 3500 î.Hr. au loc trei valuri de triburi migratoare venite din nordul Mării Negre, a proto-indo-europenilor sau a purtătorilor culturii kurganelor.
O istorie genetică (incompletă) a românilor, de Mihai G. Netea
În ultimele decenii au apărut teorii noi care susțin că primii proto-indo-europeni care au intrat în Europa sânt acele triburi neolitice care au venit din Asia Mică și nu purtătorii culturii kurganelor, ceea ce pare să fie adevărat, după cum vom vedea mai jos.
Cercetările genetice arată că românii moștenesc cca 25% din genele lor de la populația de vânători-culegători, 45% – 50% de la populația neolitică, iar alte 25% – 30% de la popoarele care au invadat Europa venind din nordul Mării Negre.
Menționăm că spre deosebire de Mihai Netea și establishmentul academic românesc, noi considerăm că limba pe care o vorbim o moștenim de la populația neolitică care s-a răspândit încet și sigur în toată Europa și pe largi arii din Asia, cu mai multe mii de ani în urmă. Noi considerăm că aceste triburi neolitice sânt primii indo-europeni care au ajuns în Europa. Adăugăm că românii cât și ceilalți europeni moștenesc cca 2,5% – 3% din genele lor de la neandertalieni și, respectiv, de la denisovani. Nu sânt urme vizibile în genetica poporului român de la popoarele migratoare care au invadat Dacia timp de aproape o mie de ani după retragerea aureliană din 271 d. Hr. Excepție fac doar vechii slavi de la care moștenim cca. cinci la sută din genele noastre. Un fapt extrem de interesant este acela că făcând o statistică a lexicului limbii române am constatat că în lexicul românesc există un procent de cuvinte slave tot de 5%. Menționăm că Mihai Netea susține că limba română este rezultatul romanizării, iar elementele slave din limba română ar atinge 30 la sută din totalul lexicului limbii române, ceea ce nu corespunde adevărului. Nu este câtuși de puțin vina domniei sale, ci a establishmentului academic românesc care a rămas cu secole în urmă în ceea ce privește studiului originii limbii române. Autorul nu ne spune nimic despre moștenirea genetică italică sau de la coloniștii romani din Dacia, pentru că, de fapt, aceștia nu au lăsat urme vizibile așa cum nu au lăsat urme nici vechii germanici, nici avarii, nici pecenegii sau cumanii, știind că autoritățile romane au retras din Dacia doar cetățenii romani aduși aici, înainte de retragerea aureliană. Cred că la această lacună serioasă se referă autorul în formularea titlului cărții. Repetăm, autorul nu este lingvist, nici istoric să emită opinii avizate diferite de cele oficiale, cu privire la originea limbii române, ci cercetător în domeniul medicinii și al geneticii. Cu toate acestea, datele științifice din lucrarea sa subminează, în mod direct sau mai puțin direct, toate miturile legate de originea limbii și a poporului român. Așteptăm ca într-o lucrare viitoare să clarifice și acele aspecte rămase neclare legate de genetica poporului român.
În ultimele decenii, tot felul de autori și formatori de opinie, apăruți în spațiul cultural românesc, ca ciupercile după ploaie, s-au străduit din răsputeri să convingă românii că ei sânt un popor extrem de amestecat, ca și limba pe care o vorbesc. Unul dintre aceștia a scris mai multe lucrări în care a încercat să ne convingă că „moștenirea” cumană a lăsat urme serioase chiar la cele mai înalte straturi sociale. Mai precis acesta, fără să fie nici măcar original, preluând teorii din secolul al XIX-lea vehiculate de diverși autori srăini, preponderent din Austro-Ungaria acelor vremuri, afirmă că numele de familie Basarab ar fi de origine cumană, ca și cei care au purtat (sau poartă) acest nume. Mihai Netea arată în lucrarea sa că au fost făcute studii genetice de un grup de cercetărori spanioli și suedezi, pe 27 de bărbați din România actuală care poartă numele de familie de Basarab. Rezultatul acestor cercetări arată că niciunul dintre ei nu are vreo urmă vizibilă pe linie paternă de la popoarele asiatice, fapt care demolează miturile în cauză. Astfel ne așteptăm ca genetica să lămurească pe viitor mai multe din enigmele genetice și ipso facto istorice ale poporului român, rămase încă neelucidate.
Seneca
Un alt aspect extrem de interesant prezentat de autor, este acela că genele populației din Sardinia provin aproape 100% de la populația neolitică ajunsă în Europa acum 9000 de ani. Studii de genetică arată că strămoșii sarzilor au ajuns în Sardinia pe Marea Mediterană pe la 4000 î.Hr, când au găsit insula pustie sau aproape pustie. De-a lungul timpului, lingviștii s-au străduit să găsească elemente de substrat în limba sardă, dar nu au venit cu nimic palpabil, cu excepția unor toponime care ar părea să provină din „substrat”. Este cunoscut însă faptul că toponimele și hidronimele nu evoluează din punct de vedere fonetic ca celelalte elemente lexicale și, ca atare, aceste denumiri nu par să fie elemente de substrat. Limba sardă are ceva cuvinte din limba feniciană vorbită de cartaginezii care au dominat insula de pe la 800 î.Hr. până la anexarea romană, la 238 î.Hr. Nici mai târziu, romanii nu au intervenit în viața localnicilor, insula fiind o regiune fără o importanță deosebită, atât din punct de vedere strategic, cât economic. Mult mai târziu, între 41 d.Hr. – 49 d.Hr., Seneca a fost exilat în Corsica. Trecând prin Sardinia, acesta scrie într-o scrisoare către un prieten din Roma, că în Sardinia un roman nu se putea înțelege cu localinicii, întrucât nimeni nu vorbea latină. Prin urmare, după 280 de ani strămoșii sarzilor nu numai că nu se romanizarseră, dar nu știau deloc latină.
Cu siguranță se vede că romanii nu au reușit realmente să controleze populația locală, pentru că strămoșii sarzilor, munteni aprigi, țineau la suveranitatea lor pe care nu o pierduseră nici pe vremea cartaginezilor. După alipirea Sardiniei la Imperiul Roman, în primele două secole au avut loc numeroase revolte împotriva romanilor. După această perioadă revoltele au încetat în regiunile de coastă, dar nu și în interiorul insulei care a rămas practic în afara controlului Romei. Romanii nu îndrăzneau să se aventureze în zonele din interiorul insulei care erau acoperite de păduri dese. În felul acesta evitau populația „sălbatică” din acele locuri pe care le-au numit „Barbaria” cum erau numite și regiunile din Europa, situate la nordul și estul Imperiului Roman. În consecință, nici nu poate fi vorba de o romanizare, mai ales în aceste regiuni ale insulei unde nu s-au stabilit niciodată coloniști romani.
Tatal Nostru în limba sardă.
Atunci când și cum s-au romanizat strămoșii sarzilor de astazi? Pe de altă parte, se știe că pierderea unei limbi și însușirea uneia noi are loc doar după perioadă lungă de conviețuire a două grupuri etnice vorbind două limbi diferite, timp în care cele două grupuri lingvistice se amestecă încetul cu încetul, iar, după o perioadă de bilingvism care se întinde pe mai multe generații, una din limbi dispare lăsând anumite urme în limba care supraviețuiește, limba dispărută fiind denumită de lingviști limbă de substrat. Ori am văzut că sarzii sânt o populație care moștenește aproape 100% genele strămoșilor lor neolitici și prin urmare nu a avut loc niciun amestec etnic, să nu mai vorbim de unul lingvistic chiar dacă sarda are ceva împrumuturi din feniciană, din latină sau din italiana Evului Mediu încoace. Cu alte cuvinte, datele genetice arată că în Sardinia nu a avut loc niciun amestec etnic, și ipso facto nicio schimbare de limbă, nici după sosirea populației neolitice indo-europene acum cca. 6000 de ani, dar nici după cucerirea romană. Solul Sardiniei nu este nici astăzi propice agriculturii întrucât solul este sărac, nepotrivit pentru cultivarea cerealelor, a pomilor fructiferi sau a altor plante. De aceea, sarzii din zilele noastre, ca și atunci, cresc oi și capre. Cultivă, de asemenea, vița-de-vie.
Prin urmare, din datele prezentate aici despre genetica și istoria sarzilor aceștia nu au fost romanizați, chiar dacă limba sardă poate fi numită o limbă romanică cum este și limba română, înțelegând prin termenul romanic ceva mult mai cuprinzător și mai vechi, dincolo de Imperiul Roman și de limba latină. În acest sens, sânt necesare studii noi din perspectivă indo-europeană, întrucât și acest caz, ca și în cazul limbii române, pare să se verifice ipoteza că latina nu a fost decât o limbă ca multe alte limbi din lumea antică care se înrudeau între ele. Cu alte cuvinte, din cele prezentate aici este evident că limba sardă nu provine din latină, fiind doar o limbă înrudită cu latina, ca și limba română, precum și multe dintre limbile italice, așa ca osca, umbrica, falisca și alte limbi italice care sânt doar înrudite cu latina, fără ca vreuna dintre ele să provină din latină.
Atunci care este limba mamă a limbii sarde? Este ea proto-indo-europeana adusă pe insulă de către strămoșii sarzilor, cu cca. 6000 de ani în urmă? Pentru a avea un răspuns la această întrebare, cercetări viitoare vor trebui să lămureacă acest subiect extrem de important scos la iveală de către cercetările de genetică și încă neexplorat din punct de vedere lingvistic și arheologic. Asta ar adeveri ipoteza enunțată mai sus că latina este doar o limbă soră între alte limbii surori, toate provenind dintr-o proto-limbă mamă pe care o putem numi cu un nume generic, acela de (proto-)pelasgă. În consecință, se pare că așa stau lucrurile.
Atunci în mare parte, teoria romanizării, nu numai în Dacia, ci și în alte regiuni ale imperiului roman, rămâne doar un mit, o falsă ipoteză care a ținut locul unei teorii valide, într-o vreme când datele istorice și lingvistice nu puteau oferi mai mult. Prin urmare, sânt sarzii acei arieni puri despre care s-a făcut atâta vorbire de mai bine de două secole încoace?
Pe de altă parte, menționăm că o caracteristică aparte a limbii sarde este aceea că a labializat labio-velarele proto-indo-europene. Cu alte cuvinte, sunetele proto-indo-europene *kw, *gw, g’w gwh au devenit p și b, așa cum s-a întâmplat și în celticele continentale, precum limba galică, vorbită în Galia antică, iar dintre cele contemporane, limbile bretonă, din nordul Franței, precum și limba Welsh (cimrică) vorbită în Țara Galilor din Regatul Unit. Aceeași transfomare fonetică a avut loc în dialectele grecești de pe continent, în osco-umbrică, precum și în iliro-traco-dacă. În limba strămoșilor noștri acest fenomen a avut loc doar când aceste sunete proto-indo-europene au fost urmate de o vocală posterioară (a, o). Dacă strămoșii sarzilor s-ar fi romanizat, atunci aceste transfomări, apărute, ca și în celelalte limbi enumerate mai sus, cu mult timp înainte de cucerirea romană, ar fi trebuit să fi fost șterse sau inversate după limba latină, pentru că aceste transfomări nu mai puteau să apară după așa-zisa romanizare.. Precizăm că latina nu a cunoscut aceste inovații fonetice, așa cum s-a întâmplat în limbile menționate mai sus. De aceea, acolo unde a avut loc romanizarea, aceste particularități fonetice au dispărut. Aici avem în vedere galica veche (vorbită în Galia) și limbile oscă și umbrică din Peninsula Italică. Astfel că limba vorbită în Sardinia dacă ar fi provenit din latină nu putea să facă excepție. Același lucru este valabil și pentru limba traco-dacă, resptectiv română.
În plus, este uimitor faptul că deși limba latină și ulterior italiana literară au adus multe modificări limbilor italice, respectiv actualelor dialecte italiene, cu toate acestea, vechile limbi italice nu au dispărut cu totul nici după aproape 3000 de ani de romanizare, având în vedere că în Italia de azi se vorbesc 18 dialecte diferite, multe dintre ele nefiind reciproc inteligibile și, de aceea mai nou, cercetătorii pe acestea din urmă le numesc limbi și nu dialecte. Astfel, rămâne de neînțeles în fața acestor argumente care parcurg trei milenii, cum de în Dacia „romanizarea” s-a produs în doar 165 de ani și doar într-o parte din Dacia (cca. 20% din teritoriul regatului dacic, urmând ca mai apoi acești daci „romanizați” să romanizeze toată Dacia și chiar mult dincolo de fruntariile regatului lui Decebal.
A putut avea loc așa ceva? Nu!
Este, iată, mai mult decât evident, că atât în Dacia, cât și la sud de Dunăre, precum și în Sardinia, romanizarea nu a avut loc. De aceea, teoria romanizării dacilor este falsă și, ca atare nu poate fi luată în serios, oricâtă bunăvoință am avea.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. Mihai Vinereanu
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/harta...-620x243-1.jpg243620Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-25 07:00:322022-08-25 03:30:37Mihai Vinereanu – Cândva a existat o limbă mamă a limbii latine, a limbilor italice, precum și a unor limbi romanice actuale
Dan Diaconu - Singurul aliat al românilor este pământul țării
Dacă Putin ar anunţa că face recrutări pentru diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia Cloşca şi Crişan”, mi-e teamă că înghesuiala ar fi atât de mare încât ar trebui urgent să găsească noi nume pentru alte divizii. Iată zona dubioasă în care au fost aruncaţi românii, iată disperarea produsă de războiul împotriva omului condus de Occident şi pus în aplicare la noi de leprele telecomandate aflate la butoanele puterii.
Situaţia îmi pare similară celei din romanul Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov, întrucât atât acolo cât şi aici, ieşirea pare posibilă doar printr-un dubios pact cu diavolul. Sunt mulţi cei care aplaudă mişcărie Rusiei. Nu-i un păcat în sine. Oamenii, în principal, văd lupta din Ucraina ca pe una dintre valorile tradiţionale – reprezentate de Rusia – şi degenerare, reprezentată de Ucraina şi aliaţii săi. De altfel, se vede bine cum, imediat după „împărţirea apelor”, în spatele Rusiei s-au aşezat în principal societăţile bazate pe valori tradiţionale: Iran, India şi chiar Turcia. Faptul că un stadion întreg le urla ucrainenilor „Vladimir Putin” spune foarte multe despre adeziunea Turciei. Ar fi o întrebare în ceea ce priveşte China: despre ce valori tradiţionale poate fi vorba acolo în condiţiile în care se trăieşte într-o tiranie? E greşită interpretarea. China acum trăieşte aşa cum a trăit toată istoria sa. Marxismul a fost adaptat devenind confucianism, iar valoarea de-acum a Chinei este aceeaşi din toată istoria sa, anume stupul.
Unde este însă păcatul despre care vorbeam? E simplu: dacă România a fi fost situată prin zona în care se află Spania, probabil adeziunea totală la Rusia n-ar fi fost o problemă. Noi însă suntem aici, în coasta Rusiei şi principala problemă pe care o avem este aceea că, între valorile tradiţionale pe care le apără Rusia este şi pan-slavismul. Iar din acest punct de vedere, România este cuiul lui Pepelea. Ca român nu ai cum să fii pan-slavist. Poţi înţelege dorinţa Rusiei de a-şi proteja fraţii de peste tot din Europa, dar n-ai cum să înţelegi că asta înseamnă să te dai la o parte şi să te pui între paranteze ca naţiune pentru a asigura Maicii Rusia calea spre frăţiorii ei de aiurea. Iată incompatibilitatea profundă dintre noi şi ei. Iată elementul esenţial pe care nu-l văd cei orbiţi de lupta dintre tradiţie şi degenerare.
Aici vedem marea problemă a României. Tradiţia e reprezentată de un imperiu care ne poate sufoca pe noi ca naţie. De partea cealaltă, mergând împotriva Rusiei, ajungem să susţinem degenerarea, adică, de asemenea, sufocarea naţiei. Deci? E limpede că suntem prinşi într-o menghină din care nu putem scăpa dacă ne alăturăm uneia dintre părţi. Am văzut ce am păţit în a doua parte a secolului XX. Astfel încât singura ieşire nu poate fi decât refuzul ambelor părţi. N-avem ce căuta cu ruşii, dar nici cu degeneraţii din NATO/Occident. Aici e cheia esenţială: neutralitatea absolută faţă de ambele tabere şi o capacitate crescută de apărare. Am explicat de nenumărate ori de ce neutralitatea este cea mai bună opţiune pentru noi: nu doar că ne scoate din jocurile de putere dintre imperii, dar şi crează o apărare a noastră de către oricare dintre cele două părţi în cazul în care am fi atacaţi de cealaltă parte.
Pe scurt, neutralitatea absolută este singura cale prin intermediul căreia putem redeveni români, adică stăpâni pe soarta noastră. De aceea, a fi aliat al Rusiei sau aliat al Occidentului este, în sine, un păcat. Singurul aliat de nădejde pe care l-am avut în istorie a fost pământul ţării acesteia. Altul nu există!
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/08/pamant-romania.jpg391600Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-08-23 09:17:462022-08-23 02:19:18Dan Diaconu – Singurul aliat al românilor este pământul țării
S-a trecut peste linia roșie. Dimineața a fost invadată de știrea cu impact internațional și consecințe nebănuite, despre faptul că fata ideologului rus, Alexandr Dughin, a fost omorâtă într-un atentat. Și taman, unde? În Moscova!!!
Mulți au pus acest atentat pe seama ucrainenilor naziști care doresc provocarea unui război mondial. Numai ei?
Au trecut 6 luni de la începutul războiului ruso-ucrainean în care minciunile latrinelor tv cu ale lor filmulețe de pe jocuri „gameboy” și cu ai lor lătrăi mâncători de viermi s-au dovedit a fi niște manipulari de joasa speță de care v-am spus de atunci.
Ba, mai mult, împreună cu cei trei colegi deputați: Dumitru Coarnă, Francisc Tobă și Mihai Lasca, am facut cel mai normal gest pe care nimeni în lume nu a avut curaj să-l facă: discuții direct cu rușii. Atunci am oprit intrarea României în război, oficial, și istoria va marca acest eveniment atunci când se va reinstala Epoca Adevărului și Dreptății, precum și a libertății de exprimare.
Dar, revenind la atentatul care pune la încercare nervii planetei: nimeni nu se întreaba de ce Dughina nu avea pază și protecție a serviciilor secrete rusești. De ce serviciile secrete de pază și protecție nu au acționat sau cum a fost posibil să le fie înfrântă vigilența, când se știe că sunt unele din cele mai profesioniste din lume?
Sau, cum de s-a întâmplat ca taman serviciile secrete rusești să aibă parte de o asemenea scăpare ori nu mai prezintă interes Dughin pentru ca familia lui să fie păzită? SAU EXISTĂ TRĂDARE?
Dacă nu au fost ucrainenii, cine a fost? Știm foarte clar că în război, țările implicate sunt pline de spioni din toate taberele. Cum de a murit Dughina?
Dar dacă acest lucru folosește rușilor în demersurile ulterioare? Qui prodest? Aceasta este întrebarea!
Într-un astfel de conflict internațional, când U.S.A este în război indirect cu Federația Rusă, și de multe ori direct, fata ideologului lui Putin să fie victima unui asasinat taman în Rusia, Moscova, ridică multe semne de întrebare și constituie o cumplită provocare. ALEA IACTA EST! (Zarurile au fost aruncate!).
DAR DACA DUGHINA NU E MOARTĂ???
Mai mult, în aceste condiții, Dughina nu avea ce să caute acolo fără să fi existat certitudinea și asigurarea că va fi în siguranță. În atare situație, serviciul secret de pază și protecție avea tot interesul și obligația să păzească „ținta” pentru a nu se crea premisele unui incident nefericit ca cel despre care vorbim, care ar arunca in aer situația la nivel mondial.
……ASTA DACĂ NU S-AR DORI CONTRARIUL…… SAU A FOST O SCĂPARE, INCOMPETENȚĂ, OMISIUNE…… să fim serioși!
De la începutul războiului, rușii sunt provocați să înceapă Războiul Mondial și ei aplică tactici care evită acest lucru. S-a provocat artificial o foamete, o criză economică, o criză a apei, a resurselor, în fapt o isterie a prostiei și manipulării.
Iete că rușii nu ne-au atacat, deși până acum toți ideologii covidioți, deveniți peste noapte militarologi, părerologi de profesie, manipulatori, au încercat să inducă panică în populație și să instige la război. Nu le-a mers. Nu te pui cu inteligența oamenilor si nici rușii nu sunt de ieri, de azi pe planetă.
Dar, acest atentat, care este dus către sfera naziștilor ucraineni, de parca numai ei aveau interesul provocării rușilor, va face diferența. Asta doar dacă Dughin își va pierde cumpătul și Putin la fel. Ma îndoiesc, sincer.
Dar o reacție va exista, nu însă una obișnuită, ci una marca rusă, făcută cu inteligență, asta dacă nu cumva războiul mondial devine și interesul rușilor, și nu cumva le creează un avantaj major.
La acest moment, suntem toți pe o tabla de șah în care au rămas regii și nebunii, și câțiva pioni.
Cătălin Brănescu - Ucigașa cu zâmbetul lumii pe buze (poem)
A coborât și s-a întrupat pe Pământ, cea mai seducătoare ucigașă: Complezența, frumoasă ca mizeria de sub preș. Apoi, am întâlnit-o, în fiecare familie, în fiecare casă. Ademenită precum o nimfă, menită să împlinească intenții ce zac ascunse. Primită cu zâmbetul pe buze… neștiind sărmanii că-i va mânca de vii. Lăsându-i goi, Pradă egoului. Acum, trăiește în fiecare dintre noi. Cândva i-am spus: Ți-ai pus zâmbetul lumii pe buze, și-l porți ca pe o mască, Ți-ai pus unghii false, să nu se vadă că ai ghiare. Dar, jegul de sub ele, ce gust are?
Tu, infantule, ia aminte: Nu are lumea atâta meschinitate, încât să-ți ucidă inocența, prin Complezența sa. Iar pe sora ei cea mare, Ignoranța, întâmpin-o c-un zâmbet senin, plin de dragoste… Fără nicio urmă de venin. Doar așa le vei învinge! Căci, tu n-ai arme, tu ești iubire.
Motto: „Instrumentul de bază pentru manipularea realității este manipularea cuvintelor. Dacă poți controla sensul cuvintelor, poți controla oamenii care trebuie să folosească cuvintele.”
Philip K. Dick.
Lebăda neagră (Cygnus atratus) este o frumoasă pasăre semi-acvatică ce trăiește în partea sudică a lumii noastre, în mare parte pe continentul Australiei. A fost descoperită foarte târziu, după ce marii exploratori ai lumii au reușit să ajungă în sudul lumii și văzând-o pentru prima oară au rămas surprinși pe viață pentru că nu credeau că există lebede negre, ci doar albe. Căci, nu-i așa, toate lebedele de pe continentul european erau, bineînțeles, albe, nu puteau concepe să fie altfel.
Au revenit exploratorii pe continentul mamă și au lansat zvonul mai departe. Lumea nu i-a crezut că există lebăda neagră. Au crezut că fabulează, că e în mintea lor, poate au vazut-o noaptea sau au văzut silueta întunecată, ori o umbră a unei lebede, pentru că ei știau sigur, vezi Doamne, că lebăda neagră nu există. Până când au plecat de printre ei spre Australia și au descoperit acolo vestita lebădă neagră și au rămas stupefiați. La revenirea în Europa au răspândit și ei la rândul lor zvonul mai departe și uite așa s-a creat evenimentul cunoscut cu numele de „Lebădă Neagră”.
John Stuart Mill
Expresia „lebădă neagră” provine dintr-o expresie latină; cea mai veche apariție cunoscută este cea din secolul al II-lea, pe când poetul roman Juvenal, în Satira a VI-a, a caracterizat un lucru ca fiind „rara avis in terris nigroque simillima cygno” („o pasăre rară pe pământuri și care seamănă foarte mult cu o lebădă neagră”).
Când a fost inventată această expresie, se presupunea că lebăda neagră nu există. Importanța metaforei constă în analogia cu fragilitatea oricărui sistem de gândire. Un set de concluzii este, să spunem, destrămat odată ce oricare dintre postulatele sale fundamentale este infirmat. În acest caz, observarea unei singure lebede negre ar anula logica oricărui sistem de gândire, precum și orice raționament care a decurs din acea logică de bază.
Juvenal
Expresia lui Juvenal era o expresie comună în Londra secolului al XVI-lea ca o declarație de imposibilitate. Expresia londoneză provine din prezumția Lumii Vechi că toate lebedele trebuie să fie albe, deoarece toate înregistrările istorice despre lebede spuneau că acestea aveau pene albe. În acest context, o lebădă neagră era imposibilă sau cel puțin inexistentă.
„Teoria lebedei negre” se referă doar la evenimente neașteptate de mare amploare și consecințe, și rolul lor dominant în istorie. Astfel de evenimente, considerate valori aberante extreme, joacă în mod colectiv roluri mult mai mari decât aparițiile obișnuite.
Mult timp s-a vorbit după aceea, despre faptul că pot exista și alte lucruri decât noi, așa-numitul „buric al pământului”, credem că există în lumea noastră strâmtă unde norocul ne petrece, după cum spunea bardul de la Ipotești. Lebăda neagră există, iar evenimentul care îi poartă numele este acel eveniment, aș spune chiar istoric, pentru că rămâne în istorie, dar care este impredictibil și care stârnește un val de efecte majore, de regulă negative (pot fi evenimente legate de atacuri, invazii, războaie, crize economice, sanitare etc.), care ne iau prin surprindere și despre care vorbim mult timp după petrecerea lor. Dar pot fi și evenimente pozitive, cum ar fi experimentul fantelor duble (care au demonstrat calitățile luminii în fizică și care au dus către dezvoltarea fizicii cuantice), sau mai târziu, apariția internetului și a rețelelor de socializare online (în ambele sensuri, atât pozitive, cât și negative).
Willem de Vlamingh
Dar să ne întoarcem în trecut. Ca să fiu mai exact, în 1697, exploratorii olandezi au fost primii europeni care au văzut lebedele negre, în Australia de Vest. Termenul ulterior s-a metamorfozat pentru a conota ideea că o imposibilitate percepută ar putea fi ulterior respinsă.
Cum spunea John Stuart Mill, „Indiferent cât am observa lebedele albe nu înseamnă că toate lebedele sunt albe, dar observarea unei singure lebede negre este suficientă pentru a respinge această concluzie.”
Ideea este că nu am crede ceea ce se întâmplă, un fel de „Petrică și Lupul”. Când vine evenimentul, am spune că nu e adevărat, românește vorbind, dar ne-ar lua prin surprindere. Nu trăim singuri în lume!
Aș menționa o listă cu cele mai importante evenimente de tip „lebădă neagră” și aș menționa că secolele XX și XXI au fost cele mai pline de astfel de evenimente. Să vedem:
Scufundarea vasului Titanic (1912);
Asasinarea ducelui Franz Ferdinand care a condus la Primul Război Mondial (1914);
Revoluția bolșevică (1917);
Așa-numita pandemie de gripă spaniolă (1918);
Crash-ul financiar de pe Wall Street și Marea Criză Economică (1929);
Ridicarea puterii militare a Germaniei naziste datorită succesului lui Hitler (1936);
Declararea Victoriei Supreme a Socialismului în lume, de către Iosif Stalin (1936);
Atacarea Poloniei de către Germania nazistă, vestitul Blitzkrieg (războiul fulgerător) care a dus la pornirea celui de-al doilea război mondial (1939);
Marea trădare a României de la 23 august 1944 și demiterea și arestarea mareșalului Ion Antonescu la ordinul regentului Mihai de Hohenzollern;
Acordul de la Bretton Woods care avea să pună dolarul sub standardul aurului (1944);
Scoaterea dolarului de sub standardul aurului și pornirea tiparniței de bani de către președintele SUA, Richard Nixon (1971);
Atacurile teroriste de la München, din timpul Olimpiadei de vară (1972);
Lunea Neagră (Black Monday) în finanțe (1987);
Epidemia presupusului virus HIV (1989);
Căderea Uniunii Sovietice (1991);
Criza financiară din Asia (1997);
Căderea Turnurilor Gemene de la World Trade Center, New York (2001);
Dezastrul nuclear de la Fukushima (2001);
Epidemia presupusului virus SARS-CoV-e1 (2003);
Criza (bula) imobiliară (2008);
Criza datoriei suverane a Europei (2009);
Criza petrolului brut (2014);
Lunea Neagră din China (2015);
BREXIT (2016);
Plandemia de „COVID-19” (2020);
Invazia Ucrainei de către forțele armate ale Rusiei (2022).
Și lista poate să continue…
Deci, vedem o listă lungă de evenimente, printre care și crize economice, evenimente cu denumiri pe care mulți dintre noi nu le cunoaștem și nici măcar în ce constă ceea ce s-a întâmplat atunci. Dar nu contează detaliile, vreau doar să vedeți cât de lungă și impresionantă este lista ca să vedem mai jos de ce am ajuns unde suntem.
Nassim Nicholas Taleb
Termenul „Lebăda neagră” portretizând evenimente istorice majore de tip economic, social sau politic etc., care a fost inventat de Nassim Nicholas Taleb, profesor de finanțe și fost trader pe Wall Street, a fost popularizat după prăbușirea care a urmat crizei financiare din 2008.
Evenimentele lebedei negre au fost discutate de Nassim Nicholas Taleb în cartea sa din 2001 Înșelat de întâmplare (Fooled by Randomness), care vizau evenimente financiare. Cartea sa din 2007 Lebăda Neagră(The Black Swan) a extins metafora la evenimente din afara piețelor financiare. Taleb consideră aproape toate descoperirile științifice majore, evenimentele istorice și realizările artistice drept „lebede negre” – neorientate și neprevăzute.
El definește trei atribute care sunt comune tuturor evenimentelor de tip lebădă neagră:
Evenimentul este imprevizibil (pentru observator);
Evenimentul are ramificații pe scară largă;
După ce evenimentul a avut loc, oamenii vor afirma că acesta a fost într-adevăr explicabil și previzibil (prejudecată retrospectivă).
Acuma.. „pandemia” de COVID-19, așa-denumită de către oficialii ONG-ului World Health Organization (Organizația Mondială a Sănătății [oare mai este a sănătății?]), a fost un eveniment de tip lebădă neagră. Nimeni nu se aștepta la așa ceva, dar mai ales la restricțiile impuse prin recomandare, însă luate ca și obligatorii, cât și la modul în care oamenii i-au tratat pe oameni (oi conducând oi, orbi conducând orbi) pe baza unor narațiuni în care au crezut total. Dacă a fost acest eveniment neorientat, rămâne de văzut, însă dovezile sunt foarte concludente: Programul Lockstep al Institutului Rockefeller, Agenda 2030, Evenimentul 201, ID2020 și altele vorbesc foarte clar despre scopul acestui tip de pandemie, de fapt plandemie, o criză impusă, și nu una reală.
Dacă Investopedia spune că: „un eveniment de tip lebădă neagră este un eveniment imprevizibil care depășește așteptările normale ale unei situații și care poate avea consecințe grave. Evenimentele de tip lebădă neagră se caracterizează prin raritatea lor extremă, prin impactul lor grav și prin practica de a explica eșecul generalizat de a le prevedea ca fiind o simplă nebunie în retrospectivă”, de ce totuși acestea au devenit foarte des întâlnite în ultimele două secole?
Profesorul de psihologie și psihoterapeut Mattias Desmet, în cartea sa Psihologia Totalitarismului, explică foarte clar că psihoza în masă s-a format în timp și nu brusc, precum am explicat în capitolul „Cum fierbi o broască?”, dar și în „Fereastra Overton” așa cum am crede într-un eveniment de tip lebădă neagră. De fapt, acest tip de eveniment apare atunci când terenul este deja pregătit după zeci de ani, cel puțin, în care generațiile deja și-au format o mentalitate bazată pe psihoze de multe tipuri și subtipuri, și încrederea în autoritate dar și în spusele ei, însă puțin câte puțin aplicate, unii ar spune, în doze homeopate.
De asemenea, profesorul Mattias Desmet sugerează că cea mai eficientă metodă de a combate dictaturile totalitare este prin non-violență. Ar fi exact panaceul din punct de vedere etic care ar dizolva aceste dictaturi.
Evenimentul doar trebuia să hiperbolizeze, să exagereze informațiile lansate în spațiul public și oamenii deja le credeau, le urmau, achiesau, adică se supuneau autorităților, aveau încredere deplină, chiar dacă au fost luați prin surprindere nu de periculozitatea agentului patogen și de mortalitatea pe care o putea genera, ci de faptul că așa-zisele autorități spuneau că poate produce așa ceva. Au crezut pe deplin exact ca într-o hipnoză, de data aceasta realizată colectiv. Deci, erau deja pregătiți pentru a fi manipulați total, sau cel puțin așa au crezut manipulatorii.
Metodele de manipulare, de la cele mai pe față, unele chiar violente, altele coercitive doar verbal, până la cele mai subversive, subtile și chiar subliminale, sunt enorm de multe. Manipularea omului de către om s-a realizat de-a lungul a milenii. O curbă destul de abruptă a acestui fapt se vede clar în ultimii 300 de ani. Schimbările de regimuri politico-economice laolaltă cu schimbările de paradigme de gândire au lăsat urme adânci în inconștientul colectiv. În momentul în care narațiunea se schimba pe un anumit aspect, să spunem pe cel al „responsabilității față de comunitate”, astfel că trebuia să se convingă din ce în ce mai mulți oameni să se „vaccineze”, atunci colectivul, majoritatea adormită și hipnotizată se manifesta ca atare. Altminteri, când doar se dorea impunerea purtării unei „măști de protecție” tot din „responsabilitate”, atunci, desigur, colectivul spălat pe creier și hipnotizat se conforma. Bineînțeles, „vaccinați-vă!”, era exclamația cea mai plină de „responsabilitate” care a fost ca și centru de gravitație pentru stoparea așa-numitei pandemii. Mai mult, se impunea folosirea de către cei „responsabili” a unor „certificate verzi” (care au apărut prima oară în Italia fascistă a lui Mussolini prin anii ’30 ai secolului trecut) la intrarea în spațiile închise (a propos.. doar buncărele antiatomice sunt spații închise cu adevărat, nu altceva), masa de oameni cu conștiință scăzută se conforma. Fiți, totuși, atenți la rădăcina cuvântului responsabilitate, adică respons-, răspuns! Capacitatea de a răspunde unor chemări/porunci!
Vă mai aduceți aminte la începutul plandemiei de acele spoturi publicitare pe panouri mari care spuneau: „port mască pentru că îmi pasă”, sau „port mască pentru că vreau să trec mai repede prin asta”, sau „port mască pentru că sunt responsabil”, sau „port mască pentru că vreau să-i protejez pe ceilalți”, ori „învață să salvezi vieți”? Acestea aparțin Ministerului Educației ca și liant, metode de programare colectivă (mass formation). Dar observați că nici unul din aceste spoturi nu menționau denumirea de COVID, COVID-19, coronavirus, pandemie sau SARS-CoV2? De ce oare?!
Se vorbește astăzi despre trezirea conștiinței foarte mult. Cu cât crește numărul evenimentelor de tip lebădă neagră în lume, cu atât sunt și mai mulți oameni care cer trezirea conștiinței. Dar câți știu și o pot practica? Câți trăiesc conștient?
În momentul în care te trezești ești cu totul alt om, e ca și cum te-ai trezit dintr-o amnezie. Acestea sunt concluzii trase de nenumărați oameni care au trăit astfel de treziri în care gândurile li s-au oprit, claritatea percepțiilor a fost prezentă total și au putut să trăiască ceea ce înseamnă să fii treaz. Nu ne referim la trezirea dintr-o beție, deși e similară, ci la trezirea conștiinței propriu-zisă, o conștiință pe care doar cei care o trăiesc, o înțeleg.
Dar nu există auto-control atunci când suntem adormiți, pentru că un adormit nu poate să se controleze pe sine, devenind subiectul manevrărilor și manipulărilor altor voințe. De aceea hipnoza în masă a funcționat teribil de eficient în cazul plandemiei.
În momentul în care oamenii au început să dea semne de trezire, au apărut alte evenimente de tip lebădă neagră: un război (precum conflictul proxy dintre Rusia și Ucraina), o criză energetică, sau o criză a hranei, toate impuse artificial, nimic real, pentru că în linia de producție nu s-a schimbat nimic, doar în linia de distribuție.
Dar stați! Până atunci s-a tatonat rapid terenul cu o mică știre-bombă din partea armatei austriece că la începutul lui 2022 România avea să experimenteze un black-out (cădere de curent electric) de 14 zile, sau că se preconiza o invazie a extratereștrilor până în primăvara lui 2022 etc. Aceste tipuri de informații aparent absurde, unele, iar altele aparent reale au fost lansate pentru a se vedea reacția populațiilor lumii. Nu a fost la fel ca la un virus magic invizibil care „ucidea”. Reacțiile au fost mult mai mici și aparent ineficiente, dar eficiente în sensul că erau precum o măsurătoare a supușeniei umane la bătaia din degete a hipnotizatorilor din umbră, aceia care foloseau și folosesc extrem de abil metodele de lucru ale lui Sigmund Freud.
Sigmund Freud
Aș spune că metodele de hipnoză freudiană își au originile în vechile metode de tortură de tip asiatic, tocmai pentru modul crud de experimentare asupra subiecților (inclusiv de auto-tortură). Cei care cunoașteți metodele freudiene pe îndelete știți la ce mă refer.
Pe vremuri metodele de pregătire pentru evenimentele de tip lebădă neagră erau mult mai dure, deoarece conștiința era ceva mai trează în omenire și avea nevoie de mai multă forță pentru a fi adormită sau redusă la tăcere, cum s-ar spune.
Astfel că, dinainte de plandemie am descoperit câteva scrieri foarte interesante ale jurnalistului Marian Nazat asupra subiectului mankurtizării.
Și spune acesta următoarele, în unul dintre articolele publicate pe cristoiublog.ro:
„Demult, zic legendele kirghizilor, în stepele acelea nesfârșite și înfricoșătoare ar fi trăit juanjuanii, un popor de cotropitori cum nu s-a mai pomenit. Cică venind de nu știu unde și neavând o etnogeneză precisă, ei au lăsat în urmă niște povești terifiante, îndeosebi în privința prizonierilor luați dintre băștinași. Cei nevânduți erau tratați cu o cruzime neasemuită vreodată, ne-o spune Cinghiz Aitmatov într-un roman nepereche (‘O zi mai lungă decât veacul’): ‘Juanjuanii ucideau memoria robilor; mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoșătoare: îmbrăcarea capului în șiri. Capul victimelor era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alți juanjuani, meșteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Jupuind-o, alegeau mai întâi, despărțind-o de rest, pielea cea mai butucănoasă, mai groasă, de pe grumaz. Tăiau această piele în bucăți pe care le întindeau numaidecât, aburinde încă, pe capetele rase ale prizonierilor, de care ele se lipeau într-o clipă, ca niște plasturi, alcătuind ceva asemănător căștilor de baie de astăzi. Asta însemna a îmbrăca un șiri. Cel supus unui asemenea tratament fie că murea neputând îndura chinurile, fie își pierdea, pentru totdeauna, memoria, transformându-se într-un mankurt – rob ce nu-și mai amintește propriul trecut. Din pielea de pe grumazul unei cămile se puteau confecționa cinci-șase șiri. Odată pricopsit cu un șiri, nefericitul era vârât cu gâtul într-o obadă de lemn, ca să nu poată atinge pământul cu capul. Prizonierii erau duși apoi departe, în stepă, pentru ca urletele lor zadarnice și sfâșietoare să nu se audă, și abandonați acolo, cu mâinile și picioarele legate, în bătaia soarelui, fără apă și hrană. Cazna dura câteva zile. Patrule întărite păzeau, ici-colo drumurile, ca nu cumva cei din neamul osândiților să încerce a-i salva atâta vreme cât mai erau în viață. Asemenea încercări erau însă extrem de rare, căci în stepa netedă ca-n palmă se putea observa la orice oră, cea mai mică mișcare. Mai târziu, când se afla că juanjuanii au transformat vreun rob în mankurt, nici neamurile cele mai apropiate nu încercau să-l salveze; ar fi însemnat să aducă acasă doar o umbră.(…) Cei mai mulți dintre prizonierii aruncați în câmp, sfârșeau în chinuri groaznice, sub soarele stepei. Rămâneau în viață doar un mankurt sau doi din cei cinci-șase osândiți. Nu de foame piereau, și nici chiar de sete, ci în urma chinurilor de neîndurat, cu totul neomenești, pricinuite de pielea aceea de cămilă, care se usca. Contractându-se neînduplecat sub razele soarelui dogoritor, șiri-ul strângea capul ras al robului ca într-un cerc de fier. După două zile, părul martirizaților începea să crească. Firele de păr asiatic, aspre și țepoase, creșteau sub pielea tăbăcită și, de cele mai multe ori, negăsind ieșire, se încovoiau și reintrau în pielea capului, pricinuind chinuri cumplite, însoțite de întunecarea totală a minții. Abia în cea de-a cincea zi, juanjuanii veneau să vadă dacă a supraviețuit vreun prizonier. Dacă fie și un singur martirizat rămânea în viață, se chema că scopul fusese atins.
Cinghiz Aitmatov
Acestuia i se dădea apă, era scos din lanțuri cu timpul, puterile îi reveneau, se punea pe picioare. Era de-acum un rob-mankurt, căruia memoria îi fusese smulsă, și de aceea foarte prețios, făcea cât zece robi sănătoși la un loc. Exista și o regulă: dacă în încăierările dinlăuntrul țării era ucis un rob-mankurt, răscumpărarea cerută pentru o asemenea pierdere era de trei mai mare decât cea pretinsă pentru viața unui om liber. Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilărie, tată, mamă – într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești. Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare și de aceea întru totul obedient și inofensiv. Nu se gândea niciodată la fugă. Pentru orice stăpân de sclavi, lucrul cel mai de temut era revolta lor. Orice rob e un virtual răzvrătit. Mankurtul era, de felul lui, singura excepție. Lumii lui lăuntrice îi era străin imboldul la răscoală, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de așa ceva. De aceea, nu trebuia păzit și, cu atât mai puțin, suspectat de gânduri tăinuite. Mankurtul își recunoștea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă grijă n-avea. De aceea împlinea poruncile orbește, cu zel și fără preget.(…) Un singur mankurt înlocuia, în acele depărtări, o mulțime de argați. Tot ce trebuia era să-i dai de mâncare și atunci iți lucra vară și iarnă fără murmur, fără să simtă că se sălbăticește și fără să se vaiete de lipsuri. Porunca stăpânului îi era lege. Iar pentru sine, în afară de hrană și de câteva zdrențe – atât cât să nu înghețe în stepă – nu cerea nimic.
E mult mai lesne să-i tai unui prizonier capul sau să-i pricinuiești cine știe ce vătămare întru înfricoșarea duhului dintr-însul, decât să-i distrugi memoria, judecata, smulgând din rădăcini tot ceea ce poartă omul cu sine până la răsuflarea din urmă, ceea ce, la urma urmei, rămâne singura avere pe care-o duce cu el, căci e inaccesibilă altora. Dar juanjuanii nomazi, care aduceau din bezna istoriei lor cea mai feroce dintre barbarii, au râvnit și la acest miez sacru al omului. Ei au găsit mijlocul de a le smulge robilor memoria cea vie, săvârșind astfel, împotriva naturii umane, cea mai cumplită dintre nelegiuirile imaginabile și inimaginabile.’”
Observați asemănarea cu ceea ce se întâmplă azi? Poate nu vedeți toate elementele torturii, pardon, manipulării, dar vedeți faptul că fiecare.. să nu spunem spălat pe creier (sau mankurtizat), ci hipnotizat rostește aceleași cuvinte ca și stăpânul său, pardon, „terapeutul” său. „Purtați mască”, „distanțați-vă social”, „spălați-vă pe mâini”, erau dintre cele mai vocale care au pălit ușor-ușor până când ne-au lovit cu alte evenimente de tip lebădă neagră, doar-doar le-om ține minte toată viața, om vorbi despre ele și ar ajunge ei în istorie pentru toate cele petrecute.
Acum o să fac ceva ce nu s-a mai făcut într-o scriere despre acest subiect, cu toate că s-au scris puține sau deloc despre plandemie, și o să fac un salt enorm în trecut: câți dintre noi ne mai aducem aminte trecutul nostru trac?! Câți ne mai aducem aminte de daci, de geți, de carpi, sau de sarmați etc.? Vi se pare absurd?! Fac saltul din prezentul dureros care ne face să ne concentrăm pe „cum scăpăm acum de toată treaba asta?!”, la trecutul antic glorios? Ca să ce?! Ca să ne dăm seama că nu mai știm cine suntem! Ca să ne dăm seama că suntem mankurtizați, pardon, manipulați prin frică, iar frica anulează memoria trecutului.
Frica vinde cel mai bine! Cu asta sunt de acord cei mai titrați în publicitate și în propagandă. Frica te face să uiți instant cine ești, iar atunci când este exercitată asupra oamenilor în doze diverse, de la cele mai mici la cele mai mari, anulează memoria. Nu-ți mai dai seama că exiști, lucru profund oricum, iar tot ceea ce vrei să faci este să consumi, să îți satisfaci plăcerile, să te bucuri de bunuri și servicii, de confort. Până când te lovesc cu o lebădă neagră!
Acestea sunt explicațiile pentru care majoritatea românilor nu-și mai aduc aminte exact cum s-a adoptat falsa lege 55/2020 care n-a trecut niciodată prin Parlament, așa cum era legal și constituțional, și cum au fost instaurate restricțiile politicianiste, căci nu aveau explicații sanitare, medicale plauzibile, astfel văzând gradul de înfricoșare a populației. Cu cât mai înfricoșați, cu atât mai amnezici și mai ușor de manevrat precum păpușile.
Ce-l ținea pe asiaticul torturat să stea și să suporte tortura/mankurtizarea respectivă? Frica! Frica de moarte, adică de a nu-și pierde viața, frica de a nu-i pierde pe cei dragi, cu speranța că se va întoarce la ei, frica de ceea ce se întâmplă, frica de a-și pierde identitatea, adică de a fi lovit în cine este sau cine se crede că este? În realitate, era torturat pentru a fi un rob util respectivului trib advers sau imperiu. Cei care foloseau astfel de metode nu cunoșteau în realitate profunzimile psihicului uman și ignorau o lege fundamentală a universului: legea cauzei și a efectelor. Considerau că totul este permis și nimic nu era sigur. Aceste precepte de tip asiatic au dăinuit încă de când s-au diversificat curentele filozofice cu legături religioase.
Doar frica și moralitățile greșite l-au ținut pe asiatic să nu se apere și să scape sau să se sacrifice pierzându-și inclusiv viața, dar demn. N-a făcut asta și astfel că și-a pierdut demnitatea. Cu asemenea individ manipulat sută la sută se putea face orice, putea să spună orice despre oricine, inclusiv despre propria familie, chiar dacă era fals, fără să-i pese.
Mankurtizații de astăzi de la butoanele, chipurile, conducătoare din toate țările supuse plandemiei la fel pot face orice, trădând faptul că au fost torturați fizic și/sau psihic. Tortura lor psihică este zero dacă nu au fost torturați și fizic înainte de asta, pentru că trebuie mai întâi îngenunchiată natura fizică umană ca psihicul să cedeze, sau să se supună pe sine la multe acțiuni umilitoare, inclusiv de sorginte sexuală. Acolo psihicul uman cedează chiar dacă simte remușcare. Ori aceștia și-au anulat inclusiv, dar mai ales, conștiința. Nu se poate explica altfel fidelitatea lor față de narațiunea falsă și inumană, distopică a plandemiei. Ei cred cu tărie și repetă mereu, fără a putea fi convinși altfel, ceea ce stăpânii lor le-au spus.
Crizele de tip lebădă neagră funcționează pe principiul problemă-reacție-soluție, ca un experiment și totodată lovitură care avea să răstoarne vechea ordine mondială, așa cum s-a pomenit la forumul de la Davos. Plandemia a fost o oportunitate de scurtă durată pentru ca globaliștii să dea lovitura de stat la nivel mondial prin care să acapareze complet controlul asupra lumii. N-au reușit, au eșuat nu numai din prostia lor, dar și din cauza faptului ca tot planul lor a fost devoalat timp de zeci de ani de către jurnaliști independenți cu un anumit grad de conștiință precum David Icke, spre exemplu. Acesta, timp de peste 30 de ani a revelat planurile lor punct cu punct, inclusiv a avertizat că va veni o astfel de plandemie ca și criză prin care să reseteze tot. De fapt, a prezis majoritatea acestor crize. Iar dacă au putut fi prezise, le mai putem numi evenimente de tip „lebădă neagră”?
Tot cineva precum David Icke aduce și soluția față de impactul pe care aceste evenimente le au asupra noastră atunci când ne lasă dictonul: „cunoașteți rezultatul și veți vedea drumul care duce către el” („know the outcome and you will see the journey”). Ca să explic se referă la faptul de a ști unde duce acest tip de eveniment, ce se vrea a se obține cu el, și astfel nu ne mai ardem, nu mai cădem în capcana sa. Iar data viitoare când vine, deja nu mai poate fi un eveniment de tip „lebădă neagră”, nu ne mai poate lua prin surprindere, ba chiar ajunge să nu se mai întâmple niciodată pentru că facem schimbările necesare, atât asupra noastră individual, cât și la nivel de sistem încât crizele să nu mai apară.
Știți cum se spune? „M-ai păcălit odată? Rușine să-ți fie! M-ai păcălit a doua oară? Rușine să-ți fie! M-ai păcălit de trei ori? Rușine SĂ-MI FIE!”.
