Una din cele mai reprezentative și larg răspândite figuri a preistoriei, pe plan mondial, este emblematicul Gânditor de la Hamangia, figură centrală pe multe site-uri internaționale sub titulatura de „Thinker of Hamangia”. Mai puțin cunoscut este foarte asemănătorul Gânditor de la Târpești, județul Neamț, din neoliticul de Cucuteni, datat la circa 4.500 î.Hr.

Iar o figură cumva din același registru, prin caracterul ei contemplativ, este și Gânditorul de la Karditsa, Tesalia (4500 – 3300 î.Hr.)

Poate părea un pic nedrept că statuetele la Hamangia – Cernavodă sunt reunite sub titulatura de „Gânditorul de la Cernavodă” chiar dacă și statueta feminină e absolut remarcabilă prin echilibrul, pacea și împăcarea interioară pe care le emană cu mâinile împreunate elegant pe genunchi. De altfel această armonie fizică și psihică a figurii pereche „Femeie șezând” nuanțează, prin contrast, apăsarea gândurilor, probabil metafizice, ale bărbatului. De ce gânduri probabil metafizice?

Pentru că ambele statuete au fost găsite în cadrul necropolei din Cernavodă, mai exact într-un mormânt, astfel încât rolul psihopomp devine o posibilitate dacă nu o certitudine. Cu alte cuvinte, bărbatul pare a fi absorbit de aceleași gânduri existențiale care ne frământă și astăzi. Cum o fi lumea de dincolo? Care e rostul vieții? Ce moștenire spirituală poate lăsa un cuplu copilului sau copiilor lor? Etc.

Conform ideilor lui Mircea Eliade, „primitivii” (societățile arhaice) sunt considerați a fi gânditori religioși prin excelență, a căror viziune asupra lumii este dominată de experiența sacrului.

Iar pentru cei neîncrezători în posibilitățile introspective ale omului din Neolitic să cităm din unul din cei mai mari psihoterapeuți ai lumii, dacă nu cumva cel mai mare, și anume dr. Carl Jung. Astfel, în cartea „Omul și simbolurile sale. Misterele inconștientului colectiv” (Editura Trei), la pagina 110 găsim citatul:

„Miturile provin din vremurile povestitorului primitiv și ale viselor lui, ele se trag dinspre acei oameni mișcați de vibrația fanteziilor lor. Acești oameni nu erau foarte diferiți de cei pe care generațiile ulterioare i-au numit poeți sau filozofi”.

Carl Jung a studiat intens așa-zisa „lume primitivă”, arhetipurile și simbolistica ei, considerând că ea influențează masiv și psihologia omului modern. Așa încât e remarcabilă afirmația sa că și epoca primitivă chiar avea filozofii ei.

De altfel, Carl Jung publică, în cartea sa, o imagine a unui străvechi gânditor egiptean (foto), vizualizabilă în varianta în limba engleză a cărții la pagina 89.

Trebuie menționat încă că Civilizația Cucuteni și Cultura Cernavodă au fost mult înaintea culturii antice egiptene.

Merită notat, în context, că „Omul din Urfa”, cunoscut și sub numele de statuia Balıklıgöl, este o statuie antică în formă de om, descoperită în timpul săpăturilor din Balıklıgöl, lângă Urfa, în zona geografică a Mesopotamiei Superioare, în sud-estul Turciei moderne (Gobekli Tepe). Este datată în jurul anului 9000 î.Hr., în perioada neoliticului pre-ceramic, și a fost considerată „cea mai veche sculptură naturalistă în mărime naturală a unui om”.

Totuși, trebuie spus că la „Omul din Urfa” încă nu apare atitudinea meditativă de la Gânditorii din Hamangia, Târpești sau Karditsa.

În plus, la Gânditorii de la Hamangia se observă și cunoștiințe empirice de geometrie. Anatomia a fost modelată în ample volume triunghiulare, piramide și prisme, și proporțiile au fost cizelate în așa fel încât statueta să fie o structură spațială autoportantă. Din acest motiv picioarele și brațele au devenit atât de lungi. Detaliile ca nasul și ochii au fost desenate și realizate într-o geometrie triunghiulară. Această proiecție geometrică a creațiilor de la Hamangia denotă un ideal uman în acord cu legile fizice și naturii cosmice.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Redacția Revistei România Culturală m-a ajutat mult cu șlefuirea și ilustrarea seriei de articole recente despre Jocul Cerbului, Caprei, Ursului și Căiuților, adică despre jocurile populare care se practică din vechime la cumpăna dintre ani. Motivul e limpede: aceste obiceiuri străbune merită prețuite la adevărata lor valoare, o valoare care ne poate scăpa deseori. Adică unora dintre noi, la prima vedere, astfel de tradiții ne par în cel mai bun caz irelevante dacă nu scenete desuete sau chiar caraghioase.

Însă ce ne îndrituiește să privim cu genul acesta de superficialitate tradiții despre care am ținut să arătăm în articolele menționate că se întind până în Neolitic, adică până în urmă cu șase, șapte sau opt milenii?

În epoca tehnologică modernă, când ne-am îndepărtat de la echilibrul asigurat de tradițiile populare, a erupt fenomenul depresiilor și anxietăților care refulează în adicții, bulimii, lăcomii compulsive față de mâncare, obiecte sau bani și alte patologii contemporane. Am găsit, deci, oare, rețeta fericirii printr-o modernizare auto-suficientă care își neglijează rădăcinile? Ne permitem luxul de a ne ignora cultura strămoșească?

Din fericire, România e cu adevărat o țară privilegiată, fiind beneficiara unui Neolitic deosebit de semnificativ cultural. Dar ce înseamnă o cultură profundă, care vine din negura vremurilor?

Aparent paradoxal, voi apela la o metaforă ultra-modernă, Inteligența Artificială. Suntem asaltați zilnic cu beneficiile ei și, din păcate, doar izolat apar voci care îi punctează și Călcâile lui Ahile, căci într-adevăr are mai multe.

Colaborator de certă valoare al României Culturale, scriitorul Lucian Ciuchiță, având și doctorat în cibernetică, chiar e în măsură să o facă. Și a făcut-o repetat, ultimul său articol pe această temă fiind „Lumea algoritmilor: sfârșitul omului liber”.

Profesând în domeniul informaticii, nu mi-e nici mie străin acest domeniu al algoritmilor. Așa încât îmi vine firesc să compar oarecum cultura milenară din care își trage seva nația română cu un imens „server” biologic, în care fiecare om a jucat rolul unei celule de calcul, și care a cernut și cernut, în ere îndelungi, diverse tendințe și idei lansate de anumiți indivizi înzestrați. Iar inteligența colectivă a validat tendințele bune și le-a invalidat pe cele greșite, propagând astfel obiceiuri cu valoare și beneficii pentru propășirea comunității. Practic și schematic aceasta își propune și algoritmul Inteligenței Artificiale moderne. Rămâne însă de văzut dacă va reuși dat fiind că sunt știute deja halucinațiile pe care le propagă destul de des AI-ul. În timp ce inteligența comunitară răs-verificată de-a lungul mileniilor a îndepărtat întotdeauna, în mod natural, derapajele și „halucinațiile” apărute uneori în comportamentul unor indivizi.

Dar să pilduim cu câteva exemple ale bunelor-practici promovate de cultura tradițională.

Am notat deja că în ce privește Jocurile Caprei, Ursului, Cerbului și Căiuților, după unii etnografi, alungatul spiritelor rele în prag de An Nou ar consta, psihologic, în refularea unor tensiuni sufleteşti acumulate și ascunse în timpul anului ce e pe cale să se încheie. Astfel că, dincolo de credințele arhaice mai mult sau mai puțin împărtășite de omul modern, aceste jocuri au valențe curative chiar și dacă sunt privite doar din punct de vedere psiho-terapeutic.

Nota redacției: Lupta cu forțele răului (lăuntrice) îl conduc pe inițiatul arhaic din spațiul carpatic să ia forme animale pentru a trece dincolo de manifestările lor de tip inferior. Preschimbarea într-un animal totemic nu era o chestiune străină de arhaismul românesc. Astfel se face că își domină natura animalică inferioară cu cea superioară. Arhetipuri superioare precum Cerbul, Ursul, Lupul, sunt binecunoscute în mitologia românească și în esoterismul său inițiatic. Capra, însă, este forma sa inferioară care este transcensă de Mielul Sacru (cel născut Blând sau Blajin, și de aici izvorăsc puterile Sale), care este însuși Copilul Cristos, sau Copilul Hercule în mitologiile de la sud de Dunăre care își au originile pe meleagurile carpatice (a se vedea apariția lui Hercule în spațiul sacru al Munților Cernei, ca exemplu).

Alt exemplu grăitor pentru cultura română: Hora.

Ne-au rămas încă din Neolitic artefacte care arată că hora se practica pe meleagurile noastre încă de pe atunci: Hora de la Frumușica (4.000 î.Chr.), Hora de pe artefactul Dansul Ielelor (4.000 î. Chr.), Hora de la Berești (4.000 – 3.300 î. Chr.).

Sigur că în spațiul contemporan poate părea mai atractiv Tangoul Argentinian, Valsul Vienez sau Blues-ul afro-american decât Hora românească. Dar tangoul, valsul sau blues-ul sunt dansuri cu valențe strict senzuale fiind vorba în esență despre împlinirea eului masculin sau feminin (și nu au nimic de-a face cu arhetipurile universale, care sunt din abundență la noi, în arta noastră arhaică – n.red.).

Nota redacției: Am fost surprinși plăcut să vedem că, la o nuntă a unor prieteni la care am participat cu invitați din alte țări, nu doar din Europa, dar și de peste ocean, atunci când am dansat o horă cu ei, nu doar le-a plăcut, au zis că dansul ăsta le amintește de copilărie când se prindeau de mâini și începeau să danseze rotindu-se. Ei se luau în brațe unul câte unul, doi cu doi, dar și mai mulți. Se pare că hora e un dans universal…

Însă Hora românească e vorba despre apartenența la comunitate, despre alinierea la ritmul comunității, despre vibrarea la unison și despre împărtășirea bucuriei. Astfel că e mai mult decât un „medicament”, e aproape un panaceu pentru prevenirea și îndepărtarea sentimentului de alienare tot mai des întâlnit în societatea de astăzi.

Apoi nemurirea din viziunea populară (vezi articolul https://culturaromana.ro/cristian-horgos-nemurirea-in-marile-basme-populare-romanesti-si-la-cativa-scriitori-clasici/) e de natură să contracareze sentimentul deșertăciunii, generat de observația „Dumnezeu este mort” a lui Friedrich Nietzsche. Cu mențiunea că expresia „Dumnezeu este mort” a lui Nietzsche nu e o afirmație ateistă literală – fiindcă nu contrazice existența intrinsecă a lui Dumnezeu, ci e o constatare culturală că odată contestate valorile creștine, fundament al civilizației occidentale, se lasă loc doar unui nihilism văduvit de un sens primordial al vieții.

Un alt exemplu se desprinde din articolul „Străvechiul sanctuar cu bucranii de la Parța – Timiș”.

În acel articol arătam că pentru paleoantropologul belgian Marcel Otte, asocierea dintre uman și reprezentarea taurului are o valoare simbolică, craniul animalului reprezentând „forța naturală”, depășită de „spirit”, într-o relație care urma să se mențină de-a lungul întregii istorii a omenirii.

Redacția României Culturale a ilustrat articolul și cu imaginea zeului Mithra având textul explicativ „Taurohtonia (punerea la pământ sau cucerirea taurului) lui Mithra de la Muzeul Luvru”.

La pagina 186 a cărții „Omul și simbolurile sale. Misterele inconștientului colectiv”, de dr. Carl Jung (Editura Trei), observăm o imagine similară cu textul: „Zeul persan Mithra, sacrificând taurul. Sacrificiul (care se regăsește și în riturile dionisiace) poate fi văzut ca simbol al victoriei naturii spirituale a omului asupra instinctualității sale, simbolizate de obicei de taur”. Adică, practic, ceea ce spune și paleoantropologul Marcel Otte mai sus. Merită subliniat că milenii bune înainte de cultul zeului oriental Mithra, la Sanctuarul de la Parța, din inima Banatului, au fost găsite și lame foarte tăioase de silex plus vase pentru colectat sângele sacrificial, dovadă că taurul, ovinele și caprinele reprezentate în sanctuar erau obiectul unor sacrificii rituale.

Și care ar fi beneficiul sacrificării naturii „animalice” îngropată adânc în conștiința noastră, în favoarea spiritualității? Grosier vorbind, învingerea pulsiunii animalice înseamnă controlul asupra imboldurile instinctuale gen „lovește sau fugi” și care declanșează reacții îndeobște violente. Și evident că o viață socială armonioasă și sănătoasă pretinde auto-controlul spiritual asupra instinctului violent pe care îl moștenim ca pe un păcat originar. De asemenea, și fuga din fața unei situații grele sau a unui pericol iminent, lăsându-ți de izbeliște semenii, nu e un comportament social dezirabil.

Iar lista valorilor semnificative ale culturii populare rămâne deschisă.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Sorcova are origini precreștine, legate de un vechi obicei de Anul Nou, unde o crenguță înmugurită (de măr, vișin etc.) era folosită magic pentru a transmite vigoare, tinerețe și noroc, fiind un gest de urare și binecuvântare. Obiceiul, deși modernizat cu flori de hârtie și beteală sclipitoare, păstrează ideea străveche a ramurii înmugurite, simbolizând regenerarea vieții și belșugul.

Odată cu adoptarea creștinismului, se folosea o ramură tânără de copac (măr, vișin) pusă la înmugurit de Sfântul Andrei, care era folosită de Anul Nou pentru a „veste” belșugul.

Sorcova era considerată un obiect magic, o „baghetă” ce transmitea vitalitate, tinerețe și sănătate, urările recitate întărind acest efect.

Sorcova este un substitut al divinității fitomorfe invocată de copii în prima zi a anului ca să aducă oamenilor sorcoviți viață lungă.

Bozul fitomorf dezlega ploaia

De pildă, și zeița italică fitomorfă Flora era asociată cu înflorirea plantelor și a primăverii, al cărei nume provine de la flos (floare). Uneori, sărbătoarea de Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini.

Însă doar la români, Bozul, sau socul-pitic (Sambucus ebulus), din familia Adoxaceae, are o divinitate fitomorfă, invocată să dezlege ploile în ceremonialul Paparudei, să vindece muşcătura de şarpe şi să alunge fulgerele pe timp de furtună. Tulpinile sale verzi sunt, în ceremonialul Paparudei, odăjdii îmbrăcate de persoana care joacă rolul zeiţei pluviale, ramurile uscate adunate de copii, femei curate sau iertate devin ruguri funerare aprinse în zilele de Măcinici, Lăsatul Secului şi Joimari în curţi sau pe mormintele din cimitir.

„Sub influenţa creştinismului, bozul a devenit o plantă malefică, numită şi poama dracului. La rădăcina lui, în pământ, s-ar ascunde dracul, iar în aer, printer tulpini, drăcoaica. În unele credinţe, bozul este o divinitate feminină măritată cu socul, divinitate masculină. Cel care tăia şi arunca tulpini de boz în locurile unde creştea socul, primea de la acesta, ca recunoştinţă, sfaturi bune.”

Când se culegea, bozul era invocat şi respectat ca o divinitate:

„Bună dimineaţa, Bozule! Eu te cinstesc cu pâine şi sare şi cu nouă mătănii, iar tu să mă cinsteşti cu sănătatea vitei mele, să nu-i stea viermii în rană cât nu stau popii, primarii şi dregătorii în Rai”.

„Fructele, recoltate toamna târziu, erau folosite pentru colorarea textilelor şi a vinurilor, iar florile, frunzele şi tulpinile culese în Ziua Crucii (14 septembrie) pentru vindecarea rănilor vitelor, în special cele provocate de muşcătura de şarpe”, a scris etnograful Ion Ghinoiu în lucrarea sa „Calendarul ţăranului român”.

Nota redacției: Atât plantele, cât și animalele, dar și mineralele (din munți, dealuri, peșteri, de la șes etc.) au sufletele lor care, în literatura esoterică, poartă numele de elementali (pentru că se dezvoltă în raza fiecăruia dintre cele patru elemente fundamentale ale naturii: foc, apă, aer și pământ). În folclorul românesc aceste creaturi ale naturii care populează regnurile mineral, vegetal și animal, sunt cunoscute cu numele de zâne, pitici, gnomi, salamandre, iele, vâlve, undine etc. Ele puteau fi văzute de bătrânii noștri prin munți, prin poieni, zăvoaie, dumbrăvi, păduri, pe malurile râurilor și pârâurilor, pe lacuri etc., și erau descrise în multe din poveștile ce ne-au încântat copilăria. De aceea ele erau considerate de unii ca divinități, deoarece natura lor era divină, sacră, erau ființe inocente. Unele dintre ele aveau într-adevăr puteri magice mai mari decât altele din categoria lor, fiind considerate ca și genii divine ale acelor familii de plante sau animale. Ele erau denumite altfel, în ierarhiile lor, și erau considerate ca și zeități.

Bradul fitomorf de „Sâmedru”

Pe 26 octombrie se sărbătorește Sfântul Dumitru sau „Sâmedru”, ca patron al iernii pastorale ce va culmina cu Sorcova de Anul Nou.

Sâmedrul, „plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa” (nu fizică, ci ca nivel de înțelepciune – n. red.), este socotit a fi și patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice.

Această divinitate populară este în opoziție cu Sânjorjul, care încuie iarna și înverzește întreaga natură. Sâmedru desfrunzește codrul și usucă toate plantele de pe câmp.

Credințele și legendele populare îl înfăișează pe Sâmedru ca pe un bătrân obișnuit, păstor de vite. În sezonul de toamnă, într-o perioadă de îmbătrânire simbolică a timpului, se considera că zeitatea populară murea și învia simbolic în cadrul unui ceremonial nocturn asemănător Anului Nou, numit „focul lui Sâmedru”, la care participa întreaga comunitate.

Tinerii adunau grămezi de lemne și de cetină uscată, în mijlocul cărora înfigeau un brad verde, reprezentare fitomorfă a lui Sâmedru. Focul era aprins în noaptea ce premergea sărbătorii și era întreținut cu lemne uscate, paie și resturile rămase de la melițatul cânepii. În jurul lui se mâncau ofrandele aduse de femeile văduve, se bea și se petrecea toată noaptea. Dimineata, la plecarea spre sat, flăcăii luau câțiva tăciuni aprinși cu care, odată ajunși acasă, afumau gospodăria și pomii din livadă.

Tot Ion Ghinoiu, în lucrarea „Panteonul românesc”, ne oferă o descriere a ceremonialului în care subliniază spectaculozitatea sa:

„În după-amiaza zilei de 25 octombrie, cetele de copii însoțite de cate 2-3 feciori merg în pădure, aleg pomul care va fi incinerat, îl doboară, îl curăță de crengi și îl aduc pe locul unde se va aprinde rugul funerar. Trupul neînsuflețit (butucul sau trunchiul copacului de 10-15 metri), numit par, fixat în poziție verticală și gătit cu cetină verde se numește Focul lui Sâmedru. Înălțimea acestuia este, uneori, cât turla bisericii din sat. […]

La lăsarea serii, în liniște și cuprinși de emoții, copiii aprind Focul lui Sâmedru. Când rugul începe să lumineze cerul, copiii izbucnesc în strigăte de bucurie, adresând invitația la cea mai mare sărbătoare a anului: Hai la Focul lui Sâmedru! În jurul rugului se adună, pe vecinătăți, copii, tineri, maturi și bătrâni. Toată suflarea satului participă la taina renașterii zeului prin ritul funerar de incinerare. Femeile împart, ca la înmormântarea oamenilor, covrigi, fructe și băutură…”.

În anii din urmă, pe Focul lui Sâmedru se pun, probabil pentru spectaculozitate, și cauciucuri.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.