Pentru cazul morţii mele următoarele informaţiuni şi espresiunea dorinţei mele din urmă servească de cinosură jurisdicţiunilor civile, soţiei mele, rudeniilor mele, şi tuturor acelora, pe cari voiesc să-i împărtăşesc din rămasul meu.

Observ mai nainte de toate, că afară de hîrtiile de valoare, cari, scrise pe numele meu, se află ori în lada mea, ori pentru contragerea vreunui împrumut, provăzute cu girul meu, sunt depuse la vreun institut de bani, afară de acestea toată averea mişcătoare care se află în locuinţa mea, în casa mea si în curtea mea de afară; precum sunt mobilele de casă, tot felul de vase, argint, aur,petre scumpe, cai, vite, trăsuri, care, unelte, toate sorţile de stat ori private, cari s-ar afla în lada mea de fer, în fine hîrtiile de valoare, cari ar fi provăzute cu giră de mîna mea proprie, încă pînă sunt în viaţă sunt proprietatea soţiei mele Melania născută Dumtsa, de aceea ele să nu fie luate în conscripţiune.

Dacă între actele mele s-ar afla documente privitoare la pretenţiunea mea de patru mii (4000) florini faţă cu massa concursuală a lui Ioan Poynár, acele faţă cu massa rămasului să se considere de nule, deoarece acea pretenţiune a mea încă mai de mult o am donat tuturor copiilor lui Ioan Poynár.

Despre averea mea proprie dispun după cum urmează:

1. Din rămasul meu mai nainte de toate să se asigure douăsprezece mii (12.000) florini v.a. pe seama copiilor Iuliei Mandrino măritată Petru Margaritovici, a fiicei după sora primei mele soţii Anastasia Pometa, din interesele acestei sume să se dea lui Michail Mandrino, pînă la moartea lui, anual trei sute şaizeci (360) fl.v.a. în rate treilunare, celelalte interese să se pună în cassa de păstrare din Pesta, spre a se înmulţi cele douăsprezece mii florini testaţi sub punctul acesta, şi să se capitalizeze pînă atunci, pînă cînd din copiii Iuliei Mandrino va ajunge careva etatea legală (majorenitatea); dacă într-aceea s-ar întîmpla să moară Michail Mandrino, atunci toate interesele după douăsprăzece mii să se pună spre fructificare în cassa de păstrare din Pesta. Cînd vreuna din fetele Iuliei Mandrino prin căsătorie, sau fiul ei devenind majoren, vor fi îndreptăţite de a-şi primi proprietatea lor în cale legală şi dacă va mai fi în viaţă Michail Mandrino, atunci pentru asigurarea alimentării lui, din întreg capitalul de douăsprăzece mii şi interesele capitalizate în decursul timpului, să se pună la o parte şase mii (6000) fl.v.a.; din aceste şase mii de florini după modalitatea de mai sus să se dea lui Michail Mandrino interesele de şase, toată cealaltă sumă apoi să se împartă în atîtea părţi, cîţi copii va avea atunci Iulia Mandrino, şi partea ce vine pe seama celui majoren, să se extragă aceluia în timpul cel mai scurt posibil, însă aşa ca prin erogaţiunea aceasta să nu se ştirbească lăsămîntul în cazul cînd în el nu s-ar afla bani gata; partea ce mai rămîne pentru copiii ceilalţi, să nu se înmulţească prin capitalizare, şi aceasta să se continue pînă la majorenitatea lor, de sine se înţelege, că la împărţire întreg capitalul crescut şi cu capitalizarea intereselor, totdeauna se împarte în atîtea părţi, cîţi sunt copiii cari încă nu şi-au primit partea; copilul care vine împărtăşit la urmă primeşte întreaga sumă ce a mai rămas, dimpreună cu toate interesele ei.

Dacă însă va muri Michail Mandrino, suma de şase mii (6000)fl.v.a. rezervată pentru intertenţiunea lui, tot după principiile expuse mai sus să se împartă în părţi egale între toţi copiii Iuliei Mandrino, fiindcă acea sumă din capul locului este proprietatea lor. Dacă vreunuia dintre copii, încă în viaţă fiind eu, i-aşi da partea statorită în punctul acesta, partea aceea e a se computa în lăsămîntul testat tuturor copiilor Iuliei Mandrino.

2. După moartea mea să se conscrie prin intrevenirea executorilor mei testamentari, numiţi mai jos, toată averea mea imobilă, hîrtiile mele de valoare, pretenţiunile mele asupra lăsămîntului Mauriciu Ernst, fraţii Vilibald şi Virgil Bogdanoviciu, Laurenţiu Marczibányi, cele asupra lui Aleşiu Fényes, asupra consoţilor Balcz şi Nark, asupra lui Antoniu Rottenbiller şi asupra consoţilor Martin Koszalek, care dacă la moartea mea se vor afla în posesiunea mea, vor forma lăsămîntul meu; din venitul acelora să se solvească înteresele datoriilor mele şi ratele obligate în cassa de păstrare din Pesta, apoi să se repareze bunurile mele, încît ar reclama conservarea lor; în fine să se solvească înteresele de şase după cele 12.000 fl. testaţi în punctul prim pe seama copiilor Iuliei Mandrino.

3. Soţia mea, născută Melania Dumtsa, după detragerea sarcinilor amintite în punctul al doilea, să aibă întreg venitul curat ce mai rămîne pînă cînd va purta numele meu, însă la cazul care abia se poate presupune, cînd acel venit curat nu ar da anual suma de şase mii (6000) fl., să ia ca interteţiune văduală venitul întreg; la cazul cînd venitul ar trece peste suma de şase mii (6000) fl., suma ce trece peste şase mii să se folosească spre depurarea datoriilor mele şi a legatului de 12.000 fl. din punctul prim.

4. Dacă iubita mea soţie ar păşi la a doua căsătorie, în loc de interteţiune văduală să i se solvească din venitul meu şaizeci de mii (60.000) fl.v.a.; în scopul solvirei acestei sume, dacă iubita mea soţie nu ar voi să aştepte pînă se vor vinde realităţile mele imobile cu preţ convenabil, să se zălogească la vreun institut de credit hîrtiile mele de valoare pînă atunci, pînă cînd realităţile se vor putea vinde în mod convenabil; la punctul acesta fac atentă pe iubita mea soţie, şi o rog, asemenea şi pe executorii mei testamentari, să nu se grăbească cu vinderea pămînturilor mele de mare extensiune de lîngă drumul de fer, căci după a lor favorabilă poziţiune preţul lor la toată întîmplarea va creşte. La cazul cînd iubita mea soţie ar muri ca văduva mea, atunci din lăsămîntul meu poate liberă dispune despre douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl.v.a. care sumă rămasul meu e obligat a o solvi după moartea soţiei mele, în sensul testamentului ei, de sine se înţelege că suma aceasta rămîne proprietatea rămasului meu la cazul dacă ea asupra ei nu ar dispune prin testament.

5. Echivalentul de stat pentru daniile de 12.000 fl. din punctul prim şi 60.000 fl. din punctul al patrulea, să se solvească din massa rămasului meu, ca astfel acele danii să poată fi primite fără nici o prescurtare sau detragere.

6. Astrucarea rămăşiţelor mele pămînteşti o încredinţez iubitei mele soţii, însă o rog, ca să o facă cît se poate de simplu şi cu cheltuieli cît se poate de puţine, chemînd să funcţioneze numai exclusiv preotul român din Pesta; în loc de cheltuieli zadarnice să împartă între săraci în prima sîmbătă după înmormîntarea mea o sută (100) fl.v.a.; fie încredinţată iubita mea soţie că luxul costisitor de o oră întru nimica nu va schimba judecata lumii, care asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obişnuit a se spune fără rezervă. Cu privire la înmormîntarea mea mai fac următoarele dispoziţiuni: a) trupul meu pus provizoriu în un sicriu de aramă să fie aşezat lîngă sicriul primei mele soţii în cripta familiei Pometa ridicată de mine; b) după moartea soţiei mele Melania Dumtsa să se facă o criptă nouă în despărţămîntul destinat pentru români, şi atunci rămăşiţele mele să fie mutate în cripta cea nouă lîngă trupul soţiei mele a doua.

7. Întreagă averea mea, care va rămîne după solvirea datoriilor mele, după solvirea daniilor din punctele 1 şi 4 şi după cheltuielile de înmormîntare, care cheltuieli le-am restrîns prin dispoziţiunile din punctul 6, o las în întregul ei acelei părţi a naţiunei române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsămîntul acesta voiesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele „Fundaţiunea Gojdu”;

pentru administrarea şi destenaţiunea ei servească ca normă nestrămutabilă următoarele mele dispoziţiuni:

a) După moartea mea să se inventarizeze întreaga mea avere, din aceea să se detragă sarcinile ce vor fi mai rămas, să se solvească, respectiv să se asigure intertenţiunea de văduvă a soţiei mele, (punctul 3) sau suma testată ei (punctul 4), sau la cazul dacă ar muri ca văduva mea, să i se asigure suma de douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl., în sensul punctului 4, în fine pe seama copiilor Iuliei Mandrino să se asigure suma de 12.000 fl. (punctul 1), apoi ce mai rămîne să se predea pe lîngă inventariu special, ca eredului universal, reprezentanţei, pe care o voi descrie mai circumstanţial în cele următoare;

b) dacă reprezentanţa fundaţiunei ar afla mai avantajoasă vinderea averii imobile, aceea pe lîngă consensul soţiei mele, chiar şi dacă ea s-ar fi măritat, o pot face executorii testamentului meu şi fără influenţa reprezentanţei fundaţionale, avînd în vedere observarea mea din punctul 4, ba între împrejurări favorabile vînzarea se poate face din mînă liberă şi cu ocolirea licitaţiunii; dacă în chestiunea aceasta executorii testamentului meu nu ar fi de o opiniune, să decidă opiniunea acelei părţi, la care va sta soţia mea;

c) deoarece prorocesc cel mai strălucit viitor acţiunilor de la prima cassă de păstrare din Pesta, din cari acţiuni am în prezent 54 de bucăţi, aceste pînă cînd referinţele patriei nu se schimbă spre rău, – de ce să o ferească Dumnezeu – să nu se vîndă, şi fiindcă după ele vin interese cu mult peste 6%, nici reprezentanţa fundaţiunei să nu le vîndă, ci să le păstreze ca izvor sigur de venit;

d) pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă:

aa) pe mitropolitul sau archiepiscopul oriental ortodox român;

bb) pe toţi episcopii orientali ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania;

cc) toţi atîţi, şi afară de aceştia încă trei bărbaţi laici autoritaitivi, cunoscuţi pentru onorabilitatea lor, şi pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotaţi români orientali ortodocşi, la a căror alegere să aibă vot decisiv soţia mea, chiar şi dacă s-ar fi măritat, executorii testamentului meu, dacă vor mai fi în viaţă, asemenea rudeniile mele cari poartă numele Poynár de Király-Darócz din comitatul Bihorului; din această familie Poynár, dacă se va afla vreun individ capabil în ea, cel puţin unul să fie ales în reprezentanţă.

e) După ce reprezentanţa aceasta va primi în numele naţiunei orientale ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania rămasul fundaţional, şi acela îl va aşeza pe lîngă controlul cuviincios în cassa mitropolitană ortodoxă română, să-l depună spre fructificare la locuri sigure şi cu credit solid; pînă atunci să-l depună sub numele fundaţiunei la cassa de păstrare din Pesta, Oradea mare, Arad şi Sibiu; două treimi din venitul curat să se capitalizeze în fiecare an şi să se înmulţească cu cametele cametelor, respectiv cu venitele venitelor, cinzeci (50) de ani de la timpul primirei.

f) Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă reprezentanţa fundaţională ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă după cerinţele împrejurărilor locale şi după gradele claselor şcolare, anume: studenţilor în ţări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de ştiinţe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decît acelora cari studiază în provincie şi respectiv în şcoli inferioare; stipendiile anuale, destinate celor dintîi, să nu fie mai mari de 500 fl. şi mai mici de 300 fl., – iar pentru cei din urmă să nu fie mai mari ca 300 fl.

g) După expirarea celor 50 de ani menţionaţi în punctul e), cametele capitalizate să se adauge la capital – şi cantitatea mărită prin cametele acestora să se privească ca o sumă capitală, şi apoi din venitul acestei sume trei cincimi să se capitalizeze cu interesele şi cu interesele intereselor lor iară cinzeci de ani, amăsurat computultui de „anatocism”.

h) Din cele două cincimi, ce rămîn din venitele acestei sume principale – scoţindu-se afară spesele pentru purtarea socotelilor – să se dea iarăşi stipendii studenţilor distinşi cu calităţile de sub

f), însă acum să se extindă stipendierea şi asupra tinerilor cari voiesc a se cvalifica pentru cariera artistică, preoţească şi învăţătorească.

i) După ce şi al doilea period de cinzeci de ani va decurge, să se compute la capital interesele capitalizate, şi cantitatea mărită prin cametele acelora să se privească de o nouă sumă capitală, şi după aceea jumătate din venitele sumei acesteia să se capitalizeze, precum s-a arătat sub e) şi g), iară cinzeci de ani.

k) Din a doua jumătate a venitului acestei sume, substrăgînd spesele pentru purtarea socotelilor, să se ajute după principiile de mai sus mai mulţi tineri studenţi, însă atunci să se remunereze din venit şi preoţi şi învăţători săraci cu însuşiri eminente, familie numeroasă, şi îmbătrîniţi.

l) După trecerea şi a rîndului al treilea de cincizeci de ani, să se adauge la capital cantitatea adunată din camete şi din jumătatea acestor camete capitalizate, şi astfel să se facă o sumă principală stabilă, însă atunci să încete capitalizarea ulterioară.

m) Cu toate acestea din a zecea parte a venitului întregii fundaţiuni, să se facă un fond de rezervă pentru încunjurarea pierderilor posibile din capital sau a confuziunilor ce s-ar putea naşte din nerăspunderea cametelor;

– dacă prin separarea zecimii din venitul curat pentru fondul de rezervă, fondul acesta s-ar mări într-atîta, încît să ajungă a cincea parte din suma principală a fundaţiunii, fondul de rezervă să se aduge la capitalul principal, şi să se înceapă un nou fond de rezervă pentru scopul de mai sus, tot în acelaşi mod.

n) Venitul întreg din suma principală a fundaţiunei – cu separarea şi economisirea fondului de rezervă – să se întrebuinţeze pe lîngă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorităţii reprezentanţei, avînd în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe, şi a naţiunei române.

o) La toate ajutorările ce se dau din această fundaţiune, – pe lîngă egala cvalificaţiune – să aibă întîietate Poynárii din Bihor, care se trag din neamul moşului meu după mamă, Dimitrie Poynár, dacă vor rămîne credincioşi religiunei răsăritene ortodoxe.

p) Cunoscînd zelul dezinteresat al tuturor membrilor naţiunei române, în privinţa promovării bunei stări a naţiunei sale, sunt convins că toţi membrii reprezentanţei vor lua asupra lor osteneala împreunată cu afacerile şi îngrijirile reprezentanţei fără vreo remunerare materială, simţindu-se remuneraţi prin conştiinţa, că au ajutat şi ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei naţiuni.

q) Pînă cînd la naţiunea română se va înfiinţa pe cale constituţională, o adunare naţională, un congres sau alt organizm autonom, reprezentanţa fundaţiunei dă seamă despre administrarea sa numai publicului mare, astfel că, nealterîndu-se suprainspecţiunea regimului de stat, socotelile se dau judecăţii publice prin foaia oficială ungurească, şi prin trei foi române mai răspîndite;

– iar dacă naţiunea va cîştiga o corporaţiune organică autonomă, socotelile se substern aceleia spre aprobare, apoi se prezentează regimului de stat unguresc, şi în modul arătat mai sus, se dau publicităţii, – şi dacă în administrare s-ar comite erori sau fapte în contra dispoziţiunilor acestora sau poate defraudaţiuni, rog şi împuternicesc pe înaltul regim unguresc pentru emandare, în virtutea dreptului său de suprainspecţiune; de altmintrelea eu înţeleg o astfel de inspecţiune guvernială, care va fi normată şi definită prin lege.

r) Reprezentanţa are dreptul exclusiv de a împărţi stipendiile şi ajutoarele la aceia, cari în urma concursurilor publicate în trei foi române, în intervale cuviincioase, şi în înţelesul punctelor

f) h) k) n) şi o) prin majoritate de voturi se vor recunoaşte mai demni.

s) Dacă cu timpul biserica ortodoxă răsăriteană din patrie s-ar constitui astfel, ca sîrbii cu românii răsăriteni să ţină împreună sinoadele bisericeşti, sau dacă în privinţa naţională românii de religiunea răsăriteană ar ţinea împreună cu românii greco-catolici, numiţi altfel uniţi, congrese sau alte adunări naţionale permise de lege, – în astfel de adunări mestecate, fundaţiunea mea nicicînd sub nici un titlu să nu se poată face obiect de discusiune;

– asupra soartei acestei fundaţiuni nu numai votul, dar nici chiar opiniunea sîrbului şi a românului unit să nu se asculte.

8. Pentru executarea testamentului meu rog pe iubiţii şi onoraţii mei amici: dd Michail Széher, Georgiu Ioanoviciu de Duló şi Valea-mare, şi pe George Grabovski de Apadia – de la acăror amiciţie ce mi-au arătat în decursul vieţii, sper şi aştept că ei vor lua sarcina aceasta asupra lor şi vor executa testamentul meu cu conştiinciozitate.

9. La caz cînd în testamentul acesta s-ar ivi astfel de îndoieli, după cari drepturile soţiei mele s-ar vedea a fi în colisiune cu interesele massei ce testez, sau cu drepturile erezilor mei, rog pe executorii testamentului meu şi pe autoritatea competentă, a explica astfel de îndoieli în tot cazul în favorul soţiei mele, pentru că în lumea aceasta numai faţă cu soţia mea iubită mă simt dator cu recunoştinţă, şi de aceea în nici un caz nu aşi vrea să o amărăsc.

10. Rog pe executorii testamentului meu, să binevoiască a transpune, respectiv a trimite pe cale oficioasă, copiile autentice ale testamentului acestuia: iubitei mele soţii, nepotului Michail Mandrino, magistratului pestan, rudeniei mele Ioan Poynár sen. locuitor în Oradea mare, Mitropolitului românilor ortodocşi răsăriteni din Ungaria şi Transilvania, Episcopilor români răsăriteni din Arad şi Caransebeş, şi dacă în decursul timpului s-ar mai înfiinţa şi aiurea vreo episcopie, şi aceleia, şi în fine regimului unguresc din patrie.

Pentru ca dispoziţiunile acestea tastamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua naşterii mele.

Cu aceasta închei ceea ce mai am încă la inimă.

Dumnezeu cu voi, iubită patrie şi naţiune, iubită soţie şi neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!

S-a făcut în două exemplare asemenea dintre cari unul s-a trimis Păr.Arhiepiscop şi Mitropolit gr.or. Andrei Baron de Şaguna, şi celalalt magistratului liberii r.cetăţi Pesta.

P e s t a, anul 1869 (aceste cuvinte sunt şterse.)

Suplimentar declar că, pînă cînd economia mea de afară va fi proprietatea massei, locuinţele acelea şi partea din grădină cari le-am folosit cu familia mea, să rămînă la dispoziţiunea liberă a soţiei mele.

P e s t a, în 4 Novembre, 1869.

(L.S.) Emanuil Gojdu m.p.

Subscrişii adeverim fidel, că fiind recercaţi prin Ilustratea Sa dl jude la suprema curie reg. ung. Emanul Gozsdu, ne-am înfăţişat cu toţii împreună la dnia sa, care, trupeşte ce e drept era bolnăvicios, sufleteşte însă în stare deplin sănătoasă, a declarat verbal înaintea noastră documentul acesta de descoperire a propriei sale voinţe din urmă şi l-a subscris în prezenţa noastră a tuturora. Însemnăm că ştergerea celor trei cuvinte de pe faţa din urmă a documentului acestuia, şirul 27, s-a făcut la dorinţa testatorului.

Ioan Puşcariu,m.p. jude la supr.curie r.u.

Florian Varga,m.p. adv.comun şi cambial

Atanasiu Cimponeriu,m.p. secretar ministerial

Simeon Popovici,m.p. septemvir pensionat

Ioan Aldulean,m.p. jude la suprema curie r.u.

Ca martori recercaţi.

Nr. 5814/870. Acest testament s-a publicat în mod legal în şedinţa judecătoriei a lib. reg. cetăţi Pesta, ţinută în ziua mai jos însemnată. Pesta în 3 Faur 1870. Ludovig Bogisich, m.p. jude primariu. Nicolau Györky,m.p. actuariu judecătoresc.

S i b i u, 9 februarie 1899.

„Viața sapă dinaintea noastră prăpastia tuturor mângâierilor ce-au lipsit.”

– A. Artaud, Arta și Moartea

În cele o mie și una de nopți ce-i preced eliberarea, Șeherezada își bate capul și gura să depene povești de scos suveranu-i insomniac din ghearele proastei dispoziții. „Moneda” verbală astfel bătută își va extinde rapid circulația, debordând spațiul privat al iatacului, sau haremului, pentru a deveni cel puțin actul de identitate culturală, dacă nu și cartea de credit intelectual a unei întregi spiritualități. Flexiunea ei complexă, de bandă a lui Möbius cu nenumărate turnuri, unește și desparte fețele realității într-un mediu hibrid propice tranziției: un spațiu narativ, ce-l destinde pe nedormitul sultan până la adormire și-i (re)încântă în diverse grade pe cei mai dăruiți cu somn ca el. Verbala galerie de fugă dintr-un interior apăsător oferă refugiul unui exterior mai respirabil, alcătuit dintr-un amestec eterogen de situații și personaje; e vorba de-o diferență de presiune, de-un comprimat de vastitate anti-depresiv. Pe care nu doar îl oferă, ci-l mai și insuflă în cadrul unei respirații gură la… ureche, de corp social capabil să-și redistribuie intern resursele-i.

Ne întrebăm, cu marea majoritate a neîncrezătorilor în puterea verbului, ce fel de monedă bate gura Șeherezadei: calpă, sau validă? Fiindcă în Bagdadul lui Harun al-Rașid are loc nu atât nașterea monetarului virtual ca atare—focoși cai verzi pe pereți mai cutreieraseră, fără îndoială, lumea arabă—cât recunoașterea lui oficială: validarea valorii de schimb a producțiilor imaginare excepționale de către un suveran cu state în regulă, adică el însuși larg recunoscut de mulțime. Și care, în final, își grațiază cadâna—condamnată inițial la moarte pentru adulter—contra epicului numerar vărsat oral de ea, apt să intre, cu tot cu augustu-i achizitor, într-o circulație universală.

Ținând cont că suveranii își rezervă dreptul de-a bate monedă, chestiunea e, între altele, și una de drepturile omului: inculpata își recapătă dreptul pierdut la existență în schimbul strălucitei sale prestații narative. Cursul monetar, parcursul destinal și discursul restaurator converg fluent, apărând, c-o sintagmă antonpanescă, de la lume adunate și iarăși la lume date—trei dinamici ce, în fond, nu fac decât să machieze ochiul gol al vârtejului disimulat în peisaj și redutabila lui forță de sucțiune. Căci, să recunoaștem, eposul Șeherezadei trage maieutic în afară, precum o moașă de țară îndârjită pe renăscutul pletoric, noapte de noapte, al auditoriului. Prin urmare, ce anume zace comprimat între cele două fețe ale monedei narative—valoarea ei de uz și cea de schimb¹? Ce se confundă necesar în aliajul purtător de efigia validantă a puterii politice?

Judecând după cele întâmplate în O mie și una de nopți, prin lume se perindă alchimiști în stare să dea, cu gura, strălucire ternului faptic cotidian și să eclipseze în schimb dubiosul aliaj decretat oficial ca suprem etalon valoric². Schimbaci obscuri, puși pe reforme monetare suspecte de falsificare, umblă să-i ușureze pe greii cunoașterii/puterii; cneji și cneaghine din mulțime se zbat să fondeze noi state în cadrul celor vechi, ce se năruie încă de la început încet, dar sigur. Să întemeieze state în state, deci. Printr-o subversivă cavitație—Blanchot numea literatura ferment spiritual—, pululațiile imaginarului în real crează precare alveole de cazat următorul descălecat al puterii, unele atât de ospitaliere încât își atrag irezistibil, pe rolurile prezentate narativ, actorii meniți să le consacre. Spațiul narativ își sustrage renăscător populația afară din limitele impuse ei de cârmuire, făcându-i loc de venire între alte contururi și sub alte chipuri printr-un casting cvasi-divin³.

Asta deoarece, cât trăiește cu-adevărat, omul nu coincide cu definițiile ce încearcă să-l confiște—cea mai haiducească și anti-economică lege a viului, tăgăduită de somația, „nu mișcă nimeni în front!” pe cât de isteric, pe-atât de trădător. Interdicția de-a rupe rândurile trasate de sus atestă mișcarea în cauză ca pe-o pacoste traficată de viața însăși și expulzabilă de-a binelea din scenă doar odată cu ultima suflare. Orice destabilizare începe cu intrarea-n regim corporal a lucrării verbului de trezire din inhibiție și inerție—cu împărtășitul triumfalei constatări, „mișc în front, deci exist” (incontrolabil, debordant, contestatar, regenerator). Rupturile create de real în imaginea de fond a lumii suscită emoții ce, prin rezonanță socială, pot căpăta forță seismică întru reașezarea pe alte baze a existenței.

Ceea ce probabil Harun al-Rașid pricepe foarte bine atunci când aurul întunecat din cuta inimii lui—tezaurul de ranchiună identitară acumulat avar acolo întru păstrare—e erodat păgubos de epos și dus la vale pe apa sâmbetei. Sustras prin efracție verbală și risipit în zare ca un abur, s-ar putea spune. Însăși structura de rezistență a puterii—principiul bancar-justițiar, „v-o plătim cu dobândă!”—e astfel deconstruită, iar edificiul ei ruinat. Într-adevăr, cam ce mai rămâne dintr-un chezaș al conturilor de maximă importanță după ce-i îmblânzit de laptele poveștilor ca un prunc de sânul doicii? De notat că temutul garant al ordinii sfârșește atins la punctu-i sensibil de cadâna sa și pătruns până-n seiful virtual ce-i adăpostește imaginea de sine fascinantă—agalma, i-ar zice Alcibiade. La fel cum, fără îndoială, și făptura condamnatei fusese prăduită de măritul justițiar în delirul lui acaparator. Pe nesimțite, curgerea eposului deposedează, dezlegând de cele mai tenace—morbide?—atașamente ca de-un blestem.

Revanșă marxistă a oprimatei asupra opresorului, sau mângâietoare neluptă de clasă estetică (rafinament senzorial-gustativ superior)? Incontestabil, tratamentul cu efervescente comprimate narative îl înseninează pe prost-dispusul suveran, înmuindu-i inima calcinată și dobândind astfel, pentru naratoare, grațierea. Poveștile ei produc realmente o dobândă—un excedent ce nu-și află defel locul în definiții sau reprezentări, ca atare săpând lumea la temelii cu largi ocolișuri möbiene și silind-o la reîntemeieri periodice. Redându-i, adică, incertitudinea. Mai mult, punctul de aplicație al terapeuticei eroziuni e tocmai umoarea celui împuternicit să mențină ordinea și stabilitatea în lume—partea din el neatinsă încă de rigiditatea cadaverică a formelor fixe, viața reziduală din neviața beției de putere. Pe lângă noțiuni bine definite, vorbirea cadânei mai trafichează și un fluid indefinibil, eluziv, prin care vitalitatea spiritului irigă țesutul social în structura lui instituțională.

Vasăzică, printr-o inspirată respirație gură la ureche, celui împuternicit să înăbușe nemilos nemulțumirea populară i se înăbușă, la rându-i, nemulțumirea ce-l face intransigent și-i răpește, deasemeni fără milă, somnul. Nemângâierea de ansamblu a lumii e mângâiată matern începând cu vârful piramidei sociale: durului puitor de ordine în dezordinea mondenă i se pune, printre rândurile virtuale ale poveștilor, o ordine reologică în umori, ce-i mai astâmpără clocotul lăuntric și alină frustrarea ucigașă. Ca și cum nu numai ceea ce scoatem din circulația generală întru control, ci și ceea ce repunem încrezător în ea sporește prin darea mai departe, din gură-n ureche, într-un vast telefon și fără fir, și fără sfârșit; ca și cum pierderea n-ar exista decât ca reinvestiție la întâmplare în lume—cel mai adesea nerecunoscută ca atare, dar aducătoare sigur de-o dobândă mai devreme sau mai târziu, fiecăruia după cuviință; ca și cum totul ar fi deja organizat după principii bancar-justițiare opace, dar riguroase.

În esență, vreme de-o mie și una de nopți, cneaghina din Bagdad îi repetă neidentic lui al-Rașid un „lasă…!” modulat după capriciile de moment ale dezîncântării lui—mai amână, adică, scadențele și reglările de conturi, mai ai răbdare, mai păsuiește-ți datornicii, mai acordă-ți ție și greșiților tăi răgaz, că doar avem timp cât nu putem trăi! Și, drept dovadă, îi transferă răsunător în ureche o parte din respectiva improprietate comună purtătoare de timbrul ei vocal. În acest vărsământ de cuvinte finite se face simțit murmurul infinitului, dat însă primitorului fără a fi fost posedat în prealabil de dătătoare (definiția lacaniană a iubirii). Printre vorbele înșirate cu dichis de limba Șeherezadei se inserează clandestin, a neprețuită aluviune roasă de curgerea vremii din malurile unui ipotetic domeniu al neclintirii, uitarea de griji, ce conferă eposului virtuți curative.

Cel puțin atât cât e nevoie ca insomniacul suveran să-și recunoască nevoia de mângâieri—nemângâierea-i acută. Acel „lasă…!” strecurat incognito în glasul povestitoarei ajunge, printr-o întorsură interpretativă proprie spațiului narativ, să fie luat de sultan drept un, „lasă-te mângâiat (de lume)!” Ceea ce ar putea însemna și împachetat cu nămolul verbal al unor prezențe reziduale, abandonate prin văzduhul viilor de cei duși; îmbălsămat în urme, înfășurat în fraze, impregnat cu noi posibilități interpretative de banda möbiană a vorbirii, nemurit de ea. Fiindcă aerul respirat de vii e împânzit de rostiri expirate, dar mustind încă de potențial și dornice de-a fi reintroduse-n uz. Iar Șeherezada, vorbind de alții, îi dă ascultătorului său senzația c-ar putea fi indirect vorba și de el: în urna limbajului învârtită de ea, identitățile situațiilor și personajelor se șterg continuu spre a se rescrie, aparent aleator. Lumea poveștilor e un schimbător de roluri—un lupanar unde se joacă poker pe dezbrăcate dincolo de piele, un cabinet pentru auto-transplant de fețe prin sugestie. Că însă combinatorica la lucru în acest stabiliment, în care gustul individual e incitat la emanciparea de modelele inculcate lui, ar putea disimula urzeli destinale nu mai trebuie, credem, argumentat.

Iată-ne ajunși la una din aporiile fundamentale ale politicului: ca să se lase de acumularea excesivă a puterii (dreptul de viață și de moarte asupra altora), cei căzuți în patima ei au nevoie de… și mai multă putere! De-astă dată, de caracter. Orice victorie împotriva sinelui nu face decât să crească prețul unei eventuale renunțări la valoarea lui de piață (reputația, imaginea socială, efigia ce strecoară pe dedesubtu-i, neverificat, materialul imprimat cu ea, invitând astfel la trafic de influență și antrenând lumea într-un derapaj mercantilist). Preaslăvită de-o preoțime culturală ahtiată după control social, forma bine definită apare drept o cocleala formală a conținutului, ce fură ochii și mintea în schimburile cotidiene. Claritatea ei hi-fi subțiază liniar—până dincolo de grosime, chipurile—mănoasa obscuritate a fondului. Care nu-i altceva decât nămolul terapeutic purtat de epos, sau mângâierea consolatoare și distantă a rămașilor de către duși.

Invers, privarea voluntară de putere și, mai general, de cele așa-zis indispensabile traiului, presupune deja deprinderea cu lipsurile, practicată sistematic de asceți. Nu ne-am putea lipsi de nimic dacă n-am fi deja întrucâtva familiari cu lipsa, după cum nu ne-am putea nici întări cât să scăpăm de damblaua puterii dacă n-am fi, potențial măcar, mai tari ca ea (mai bogați în putință decât am crede). Voința de-a scăpa de meteahna puterii constituie deja o formă de putere, a cărei afirmare ține de modă/presiuni/gusturi sociale—modelele culturale în vogă printr-o comunitate la un moment dat.

Conform modei politice, puterea se poate purta decent, pe sub piele, sau ostentativ, peste ea; lenjeria intimă a putinței se lasă și dezvelită deocheat, și băgată cu bun-simț pe sub aparențe. Motiv pentru care lucrarea nocturnă a Șeherezadei ține de educația estetică⁴ făcută sultanului fără știrea lui: eposul ei trimite înapoi, în auguștii șalvari literalmente dătători de moarte-n populație, ceea ce nu șade bine decât acolo, neexhibat. Printr-o manevră profund feminină, ea îi pleoștește la loc, în pudoarea nedistincției, semnificantul semnificanților. Semn de-abia schițat că puterea politică se cuvine purtată pe gustul public, exprimat implicit de vorbitoare cu măsura potrivită, de vreme ce-a fost bine primit de cel vizat. Înainte de-a izbucni, lupta de clasă se resoarbe într-o neluptă de clasă estetică—un „atac” mângâietor, o învăluire mătăsos-șlefuitoare, de-o grație ce-l mișcă afară din limite pe crispatul falocrat, incitându-l la creștere de sine fără însă a-l răni. Cura de povești îi reabilitează in extremis sensibilitatea compromisă de morbul puterii, cu hidoasele lui simptome de priapism exhibiționist.

Rilke identifică frumosul cu teroarea ce supune fără crâcnire. Interesant e că producțiile epice ale cneaghinei din Bagdad îl înfașă pe sultan într-un orizont cultural capabil să-i restaureze schimburile c-o profunzime exterioară dătătoare de elanuri vitale. Prin mediul cvasi-placentar al eposului, creșterea prost-crescutului și-ar putea relua cursul prematur întrerupt, așa încât gustul lui maniheean pentru un radicalism simplist (a fi, sau a nu fi) să se mai rafineze⁵. Cel ce se crede uns cu adevărul și dreptatea în mod exclusiv, elitist, e uns tămăduitor pe dinăuntru cu un balsam cultural, sub forma imaginației în înțelegerea rolului de suveran deja deținut de el. La fel cum, în multe tradiții culturale, morților li se pune-n palmă un ban de plătit neștiute vămi ale văzduhului, nu îndeajuns de viului sultan i se strecoară printre cuvinte ideea renașterii încă din timpul vieții—obolul de trecut peste limitările momentane ale înțelegerii de sine și lume, pe care se fixează maniacal un supraeu suspect de bine (a se citi, definitiv și irevocabil) înțeles. Nici avortat fizic, dar nici pe deplin format pentru o conviețuire socială echitabilă, prin agresiunea lui defensivă, prost-crescutul evocă tenacitatea vindicativă a moroilor. Înapoi, deci, la inocența embrionară a creșterii de sine!

Puterea politică e răul bântuitor, fără de care nu putem trăi împreună, dar cu care nici nu putem conviețui durabil fără fricțiuni; rău cu ea, rău și fără ea. Și totuși, cneaghina din Bagdad îi înduplecă reprezentantul prin magia verbului, readucându-l în simțiri mai subtile din ucigătoarea lui nesimțire cultivată. Rigida principialitate afișată de el e înmuiată odată cu limita înțelegerii de sine și lume a aceluiași: rigor mortis se lasă spălat de revitalizantul fluid al eposului. Reviriment extraordinar, de talia reînvierii, ce naște întrebări legate de sensibilitatea viului în genere: cât de mare e moartea, spre a apela iarăși la Rilke? Cât de gros e stratul nesimțitor sub care viața palpită reținut în ciuda aparențelor? Nu în ultimul rând, cât de irecuperabil e membrul funerar de țeapăn, semețit priapic, părăsit de sensibilitate mai ceva ca un corn animal, prin care cârmuirea sondează acerb limita de îndurare ale cârmuiților?

Meritul sultanului e că a receptat, în cele din urmă, eluzivul excedent din glasul cadânei. Prin gura Șeherezadei, incalculabilul capital de libertate al vieții, ce face cu putință orice calcule sau strictețe calculativă, și-a clintit seismic primitorul, scoțându-l din firea-i vindicativă ca dintr-un scutec umoral maculat. După părerea noastră, faptul că tocmai greșita—care, după rânduiala locală, trebuia să achite cu capul nepermisa-i libertate asumată—a dat la iveală atât de somptuar inapropriabila resursă trebuie să-i fi spulberat suveranului orice iluzie de suveranitate. Ca dealtfel și de proprietate, însușire, sau propriu. Din fericire pentru el, ignoranța nu i-a fost chiar atât de adâncă încât să-i scape odată cu cunoașterea; e știut că un sărac cu duhul conștient de sărăcia-i deține totuși, sub forma conștiinței în cauză, și cheia eventualului său reviriment. Contează mai ales că fastul narațiunii a făcut să pălească opulența convențională a despotului, transformând-o în zdrențe de calic și substituindu-i o alta, complet recalcitrantă la cuantificare sau comparație în sens strict, matematic. Poleitul trebuie să se fi simțit nu doar rupt în turul șalvarilor, ci cu sărăcia conținutului lor expusă fără menajamente unei introspecții temerare.

Cu-a ei ștergerescriere—ștergere ca rescriere—a documentelor de identitate, mângâierea poveștilor ia cu mâna rigiditatea formală a fondului material, ce dă senzația de înscriere clară și distinctă a sensului. Odată cu ea, e spulberată și siguranța iluzorie responsabilă de întărirea prin repetare a unei cunoașteri de sine mereu superficiale, și ca atare aprofundabile. Cura narativă are darul de-a mai transparentiza întrucâtva fondul obscur pe care sensul se proiectează, înlăturându-i astfel ca pe-o funingine o parte din putere/întunecare. Acel fluture—de noapte, de zi?—numit imagine se lasă ușurat verbal de polenu-i, șters înapoi înspre banalitatea cea mai atroce; ceea ce face efectiv loc de manevră acolo unde aparent el lipsește (domeniul iminenței). Cel cufundat în epos răzbește mai adânc dincolo de iluzia sinelui grație imersiunii: goliciunea-i face loc unui gol, ce se adâncește prin venirea în contact cu o mereu mai vastă virtualitate narativă (cavitația deja amintită). Astfel, cunoașterea de sine se descoperă limitată decisiv de elanul deficient al căutării—ieșirea de sub incidența scormonitoarei vâltori de posibile roluri și situații amorsate narativ.

Poate că, în genere, visul de tărie inflexibilă al potentaților vine din neputința lor de a răzbi cu binișorul prin deschiderile mai gingașe ale firii—diferențele oferite de ea doar pudic, „pe jumătate”, dar în același timp dispuse să se lase trase afară din neființă cu trudă răbdătare și pasionată. Poate că orice incertă diferență elucubrată de esteți invită la o rafinare suplimentară a simțirii, astfel încât părelnica apariție să-și dobândească, după o mie și una de ezitări, substanța. Poate că nu claritatea și distincția hiper-realiste aprind cel mai tare jocul amoros cu exterioritatea, ci tactul încordat să prindă oftaturile ei cele mai bine disimulate. În care caz patosul disciplinar—acel „nu mișcă nimeni în front!” al puterii neputincioase—i-ar trăda acesteia morbida-i fixație necrofilă, ce bântuie conștiința, între altele, sub forma visului de luceferi⁶. Poate că Harun al-Rașid a prins, din modulațiile vocii feminine ce i-a însoțit nedorita veghe, că neliniștea cea mai adâncă i-o stârneau de fapt unduirile de fata morgana ale realității și—cine știe?—capriciile ei feminine, conform cărora ținerea prelungită în prag a pețitorului ar fi și proba inițiatică cea mai infailibilă. În fine, și cu riscul de-a cădea în vulgaritate, poate că o cale bună e una bine deschisă—lubrifiată, înduplecată nonviolent la deschidere prin dedicate tatonări, mai receptive la răspuns ca însăși conștiința responsabilă.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. „Ca o furtună șade vinul în pahar”, scrie Șt. Aug. Doinaș într-un memorabil vers („Defăimarea liniștii”) evocator de miticul burduf cu vântoase al lui Eol. Nu mai furtunos însă ca vorba în auz, s-ar putea parafraza.

2. În jargonul mediatic al lumii anglo-saxone, întrebarea „cât valorează cutare?” se subînțelege că vizează evaluarea în bani a posesiunilor respectivului—nu ultimul motiv pentru care valorile de necontabilizat ale respectivelor societăți sunt actualmente în curs de vertiginoasă devaluare.

3. Din zenitul unei simplități de Stea polară a poeticului, nocturnă interioară a pământenilor e străfulgerată verbal de versurile, „Trebuie mers. / Spațiul aspiră.” (E. Guillevic, Peretele)

4. Aici cu sensul medical forțat înspre cultural: recuperarea simțurilor după anestezie—revenirea din nesimțire—nu se limitează la fizic, ci debordează înspre bun-simțul comportamental.

5. Spre deosebire de Harun al-Rașid, prințul din Levant al lui Șt. Aug. Doinaș e atent la culori (capabil să perceapă și aprecieze diferențe subtile din peisaj, adică să pătrundă lumea cu adevărat bărbătește, prin cele mai fine deschideri oferite incert de ea). Fără forțări/viol, ci numai printr-un susținut „gâdilat” sugestiv, de înaltă tehnicitate.

6. Teză deja dezvoltată de noi în Al treilea descălecat. Eseu despre pierderea visului de luceferi. (Ed. Paideia, 2000)

Dragi prieteni ai Muzeului Minicipiului București și ai Casei Dinu Lipatti, anul acesta se împlinesc 565 de ani de la prima atestare documentară a orașului București. În aceste zile aniversare dorim să vă aducem în prim plan numele unor muzicieni născuți în București care sunt personalități ale culturii române de-a lungul timpului.

Constantin C. Nottara rǎmâne una dintre personalitǎțile de primǎ linie din muzica româneascǎ a primei jumǎtǎți din secolul XX, compozitor, violonist – concertist, profesor, dirijor și critic muzical. A fǎcut parte din generația care l-a secondat pe George Enescu în consolidarea școlii muzicale moderne românești.

Constantin C. Nottara, fiul marelui actor Constantin. I. Nottara, a fost violonist, dirijor, compozitor, profesor şi critic muzical. Moştenind talentul muzical al mamei sale, actrița Eleonora Nottara, a primit o educaţie aleasă şi de la bunica sa maternă de origine poloneză, Maria Racinska. A început studiul viorii la vârsta de 9 ani, urmând ca şi tatăl său, cursurile liceului Sf. Sava şi ale Conservatorului de muzică din Bucureşti. De altfel şi actorul avea ureche muzicală şi putea cânta la pian „un vals uşor”, după cum aflăm din memoriile acestuia.

Pentru micul Constantin, tatăl său aflat pe atunci în plină glorie, era cu siguranță un model de seriozitate şi devotament profesional. Trăind modest, acesta a investit ani la rând în educaţia muzicală a fiului, fiind necesare studii atât în ţară cât şi în străinătate.

Pregǎtirea lui Constantin C. Nottara s-a realizat în trei centre muzicale. La București a început studiul viorii cu Nicolae Cerchez, iar din 1900 pânǎ în 1907 urmeazǎ cursurile Conservatorului de Muzicǎ și Declamațiune, unde i-a avut profesori pe Robert Klenck (vioarǎ), Dumitru Georgescu Kiriac (teorie-solfegiu) și Alfonso Castaldi (armonie, compoziție, dirijat). Ȋn 1907, a cerut „dispensă de vârstă”, pentru a putea studia la Paris. Acolo i-a avut profesori de vioară pe George Enescu și Henri Berthelier, iar la compoziție pe Dufay și Thodou. Era doar începutul unei cariere prodigioase, mărturie stând documentele, fotografiile, diplomele, cărţile şi partiturile aflate din 1956 în Colecţia C.I. şi C.C. Nottara.

This slideshow requires JavaScript.

La începutul sec. al XX-lea, Berlinul era unul dintre principalele centre muzicale ale Europei. Astfel, din 1909 până în 1913, Constantin C.Nottara a studiat la Königliche Akademie der Künstler Berlin cu profesorii: Karl Klinger, Schazenholz şi Kirschberg. În 1914 devine prim-violonist al Orchestrei din Charlottenburg, revenind în ţară la începutul primului Război Mondial.

Din 1918 a fost violonist al Filarmonicii și profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti. În 1929 a fondat Orchestra Municipiului București, al cărei dirijor a fost până în 1933, cand a preluat Orchestra Radiodifuziunii, din perioada 1933–1938. Apare în recitaluri alǎturi de George Enescu (interpretând în primǎ audiție româneascǎ Cvartetul de coarde op. 22 nr. 1 de George Enescu), publicǎ studii și cronici muzicale în reviste românești, ca și în Zeitschrift für Musik din Leipzig. Tot în 1918 devine profesor de vioarǎ la Conservatorul din București, preluînd și alte clase, precum cea de muzicǎ de cameră și cea de orchestrǎ. Din activitatea pedagogicǎ se retrage dupǎ 29 de ani, în 1947.

„La catedrǎ, ca și la pupitru, artistul și pedagogul Constantin C. Nottara își îmbinǎ eforturile într-un admirabil, sincer și susținut elan didactic” relatează compozitorul Constantin Brǎiloiu.

În 1919, împreună cu Enacovici, Popovici și Cocea a înfiinţat primul quartet de muzică de cameră – „Quartetul Nottara-Enacovici”, care din 1924 s-a numit „Quartetul Regina Maria”, aflându-se sub Înaltul patronaj al Majestății Sale. De asemenea, a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români.

Constantin C. Nottara, aidoma tatălui său, era profund ancorat în viata artistică și culturală a Capitalei. După cum Maestrul C. I. Nottara a ridicat munca actorului la rang de ARTĂ, tot astfel și fiul său și-a dedicat întreaga viață dezvoltării creației muzicale românești. A făcut parte din generația acelor compozitori de la începutul sec. al XX-lea, care, alături de George Enescu, Mihail Jora, George Ștefănescu, Constantin Brăiloiu și alții, și-a adus contribuția la definirea unui stil componistic unitar, specific românesc „inspirat din filonul inepuizabil al folclorului nostru”. Muzica sa se caracterizează „printr-o linie melodică curgătoare, limpezimea expunerii și tehnică remarcabilă”, după cum a definit-o cunoscutul muzicolog Viorel Cosma.

Compozițiile lui Constantin C. Nottara ating toată gama muzicii culte: de la simfonii și concerte, la muzica de teatru, lieduri, operă și balet. Din păcate, sunt puţin cunoscute publicului larg, deoarece au fost editate doar o parte dintre aceste lucrări. Totuşi, există câteva înregistrări în Fonoteca de Aur a Societăţii de Radiodifuziune, cum sunt: suitele „Aria” şi „Siciliana”, opera „La drumul Mare” după A.P. Cehov, sau „Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră”.

De-a lungul carierei sale, a fost apreciat și a primit numeroase distincții, la Paris, Praga sau Lisabona, dar și în ţară, de la Regina Maria, Regele Carol al II-lea și regentul Mihai.

Din 1920, când a intrat în familia Nottara, Ana, soţia muzicianului, a adunat cu dragoste și devotament tot ceea ce putea vorbi lumii despre munca şi succesul profesional al celor doi artişti, tată şi fiu. Acest patrimoniu material, care prin donaţia Anei Nottara a devenit „Colectia C.I. şi C.C. Nottara”, constituie un patrimoniu spiritual important în peisajul cultural românesc, ne relatează doamna Corina Iliescu, muzeograf.

Constantin C. Nottara s-a stins din viațǎ în 19 ianuarie 1951, la București.

Oricât am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată.

Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.

Afară de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul săsesc.

S-a spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.

Colonişti aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.

Având norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.

Dregătorii şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.

Stăpâni astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.

Când în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.

Când după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel mai apropiat. Ba au mers şi mai departe.

Unor sate româneşti le-au fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri până la 1789.

Satele româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.

Pe la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.

Când însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.

Hotărârile Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din pescuit.

În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.

Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.

Cele mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.

Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:

„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic «Vadul Muchii» apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate «Livada Bulgărilor», şi din sus «Livada Tănaciului» şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş «bulgăr» (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…

După aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.

După 1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă graniţa.

În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.

În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.

Habsburgii, gândindu-se la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

În multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.

Şi asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.

Cu toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi.

Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se cuvine.

În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.

Când în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.

Nici nu putea fi altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.

Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea” săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba industriaşilor Saşi.

Când în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în oştire. În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar drept răsplată pentru această minunată credinţă săsească, împăratul după înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.

Când după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.

În 1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună înţelegere în viitor.

Urmările acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.

Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.

De la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.

Astfel se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale” şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.

Că toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.

În 1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.

În schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.

Spinarea de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.

Au făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât măturătorii şi slugile.

În vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane, Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.

Au văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră. Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam.

E înţelegere între ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…

Mai înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.

Băncile lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare disproporţie.

Pentru a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.

În urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă cinstită!

Ceea ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.

Numărul mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.

Conducătorii Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.

În mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei. Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…

Astfel planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.

În 1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta, întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi împotriva noastră.

Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.

S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.

E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!

Vasile Stoica, „Suferințele din Ardeal”, ed. a IV-a, Editura Vicovia 2014.