Sunt vremuri complicate care se complică şi mai mult din minut în minut, din secundă în secundă. Sunt timpuri care arată limpede că totul urmează să se schimbe într-un mod pe care nu ni l-am imaginat. Mişcările sunt brutale, ne iau mereu prin surprindere. Ştirile ne intoxică, aruncându-ne într-o falsă realitate paralelă. Oamenii, şi ei, se schimbă, transformându-se de cele mai multe ori în monştri. Soarele înţelepciunii a fost obtenebrat de perdeaua grea minciunii. Sunt vremuri complicate!
Noi suntem confuzi. Nu-i vina noastră. Timpurile au accelerat schimbarea într-o nebunie fără margini. Ne mişcăm brownian într-o lume fără repere. Ne punem speranţa în tot felul de personaje care apar luminos în orizontul nostru pentru ca apoi, constatând că sunt doar simple elemente de butaforie, să fim dezmăgiţi şi să picăm în deznădejde.
Lumea e bolnavă. Refuzând boala lumii devenim ţintă a ponegririlor, a umilirii, cai de bătaie ai unor vremuri strâmbe. Vina noastră e aceea că vedem ce-o să urmeze. „Meritul” lor e acela că sunt inconştienţi, că se aruncă la modul iraţional în groapa cu jar, convinşi fiind că ceea ce fac fac bine. Încerci să-i scoţi din traiectoria lor către dezastru, iar ei te muşcă, îţi sar la gât cu ură. Am mai cunoscut în istorie asemenea îndrăciri, însă cea de-acum pare una aparte deoarece oamenii sunt deplin pregătiţi să sară de bună voie în barca pierzaniei.
Sunt vremuri complicate în care totul devine fluid. S-au dizolvat munţii, stâncile sunt de carton şi la prima ploaie se dizolvă în masa informă a lichidului uniformizator. Asta-i ceea ce vedem, însă înţelegerea superioară ar trebui să ne spună că ceea ce vedem e fals. Că munţii sunt în continuare munţi, că pietrele sunt şi vor fi mereu pietre. Că minciuna piere fără urmă atunci când ai la dispoziţie lumina adevărului. Că toată mişcarea browniană este un efect al nebuniei celor care se mişcă după repere false.
Nu, ADEVĂRUL n-a murit, LUMINA n-a încetat şi nu va înceta niciodată să (ne) lumineze, VIAŢA va fi mereu aceeaşi, va palpita întotdeauna la fel de viguros şi la fel de inexplicabil. Reperele sunt acolo unde-au fost întotdeauna, nu s-au mişcat şi nu se vor mişca niciodată. Doar nebunia noastră ne-a indus orbirea pe care-o trăim. Totul porneşte de la noi şi ţine strict de noi. Căutăm vine exterioare, dăm vina pe ticăloşii care ne-au devenit torţionari, însă aceasta e doar o mimare a neputinţei, un fel de pasare a responsabilităţii.
Se întâmplă aşa întrucât calea dreaptă e infinit mai grea. E greu atunci când ştii că totul depinde strict de tine şi de nimic altceva din exteriorul tău. Ai muntele-n faţă şi unicul drum posibil spre vârf este poteca micuţă şi accidentată, cea unde primejdiile te pândesc la tot pasul. Poate te atacă sălbăticiile, poate se prăvălesc stâncile peste tine, poate vântul începe să bată tare, poate plouă, poate te trăzneşte, poate te împiedici şi cazi în râpă şi câte şi mai câte. „Ar fi fost mai simplu cu un funicular sau cu un lift” – e primul gând pe care-l ai când vezi că vârful muntelui nici nu se distinge prin nori. „Cel care nu l-a construit e de vină!” – altă iluzie pe care-o inventezi pentru a abandona drumul. Ţi-e frică, niciodată n-ai avut în faţă o asemenea provocare. Şi de ce să faci pasul? Ceilalţi, jos, se distrează, mănâncă bine, beau, sunt bucuroşi. Luând-o pe acea cărare strâmtă moartea te pândeşte la fiecare cotitură. Are vreun sens să abandonezi confortul? Aşa te întorci cu un fals sentiment de „împăcare” între ceilalţi, aşa îţi reiei în tăcere locul banal din turmă. Acolo-i „mai sigur”, e mai mult confort, „acolo sunt toţi”.
Însă ceva îţi spune că greşeşti, te înfiori când dai iar piept cu nebunia şi totul reîncepe. Soluţia e simplă: totul, dar absolut totul depinde strict de tine, de alegerea ta de a-ţi asuma sau nu drumul. Iar cel mai mare secret e faptul că nu vârful e important, ci drumul către vârf. Doar drumul face ca adevăratul vârf să nu fie cel pe care-l văd toţi, ci cel pe care doar tu îl vei şti.
Şi apoi, reîntorcându-te din călătorie, vei constata cu surprindere că lumea e reală, că doar turma şi conducătorii săi n-o pot vedea, că toată dezordinea pică în faţa celor care văd clar şi că, în ciuda zgomotului infernal care te deranja în trecut, liniştea există şi e mai pătrunzătoare decât orice.
Să aveţi o sărbătoare liniştită alături de cei pe care-i iubiţi!
Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)
„Manipularea conflictului dintre Rusia și Ucraina de presa din zona de influență a SUA este colosală”, declară prof. univ. dr. Corvin Lupu
Pe zi ce trece, din ce observ, se adeveresc tot mai mult tehnicile de psyops (operațiuni psihologice speciale de manipulare a comportamentului cetățenilor cu privire la un eveniment) folosite de propaganda occidentală. Mai ales, în contextul războiului dintre Rusia și Ucraina, e din ce în ce mai greu să poți avea o analiză la rece a situației din teren fără să elimini falsurile grosolane cu care suntem bombardați de așa-zisa mass-media.
Cu această ocazie, avem plăcerea să vă prezentăm un alt interviu de excepție din seria adevărurilor incomode.
Conform unei înțelegeri anterioare, l-am invitat pe profesorul Corvin Lupu să purtăm o discuție despre conflictele internaționale generate de războiul din Ucraina.
Tudor Urse: Domnule profesor, opinia publică din România, inclusiv numeroși cititori ai revistei noastre au sesizat că evenimentele din Ucraina sunt prezentate în mass-media aservită sistemului într-un mod subiectiv, formulându-se păreri, acuzații, „judecăți de valoare”, fără existența unor păreri alternative. Evenimentul istoric care se petrece în această perioadă în Ucraina este unul deosebit de important pentru relațiile internaționale, cert aflate într-o mare schimbare. Ce ne puteți spune despre modul de informare a românilor privitor la evenimentele internaționale care se petrec?
Corvin Lupu: Aveți dreptate, domnule Urse. Manipularea conflictului dintre Rusia și Ucraina de către presa din zona de influență a SUA este colosală. Orice fel de abordare obiectivă a dispărut complet din rândul mass-media curentului oficial. Orice abordare neutră este imediat catalogată drept „propagandă pro-rusă, pro-Putin, anti-europeană, anti-NATO, anti-occidentală” etc. E o nebunie. Nu mai poți vorbi liber. Nu se mai admite să existe neutri, care nu țin cu niciuna dintre părți și care le privesc cu detașare pe amândouă. Nu mai poți avea opinii neutre, că ești imediat catalogat drept „putinist” și acoperit cu un cor gălăgios și strident de către armatele de propagandiști pe care sistemul le plătește generos. Nu mai poți aborda adevăruri istorice în mod științific, ci doar partizan, propagandistic, îndreptat împotriva Rusiei.
(Nota redacției:Profesorul Nicolae Iorga a spus la un moment dat următoarele: „Cântărețul cântă. 100 de derbedei de stradă se strâng în jurul lui și încep să urle… Și când zbieretul lor a acoperit cântecul cântărețului aceștia i-au spus: ‘Vezi? Noi ne auzim mai tare decât tine’. Și-aveau de partea lor mulțimea…”)
Din această cauză, vă propun să purtăm discuția mai ales privitor la unele aspecte care nu sunt abordate în presa sistemului. Vă felicit pentru că acceptați să transmiteți cititorilor dvs. adevăruri incomode, pe care dumnealor nu au cum să le afle de la televiziunile și ziarele sistemului, pe care guvernanții noștri au ajuns să le plătească cu zeci de milioane de euro din banii românilor, pentru a susține propaganda sistemului. Purtând această discuție, avem amândoi șanse să fim „promovați” pe lista de „putiniști” care s-a întocmit în februarie și care circula pe internet, care îi cuprindea pe dl. general Chelaru, pe Cozmin Gușă, pe Anca Alexandrescu și pe mulți alții, peste o sută. Dar avem și noi dreptul la opinie. Sau nu mai avem? Părerile pe care le voi spune eu se bazează pe o viață de studiu în domeniile istoriei, relațiilor internaționale și studiilor de securitate. În timp, cititorii noștri sunt cei care pot evalua în ce măsură le este utilă cunoașterea ideilor pe care le vom discuta noi în continuare.
Acum revin cu răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Propaganda care se face în România, ca și în celelalte părți ale sferei de influență în care ne găsim noi în acest moment istoric, este una agresivă și nu oferă poporului român o imagine corectă asupra evenimentelor.
Analiza de științe politice trebuie să se facă la fel ca în justiție. Eu așa i-am învățat pe studenții mei. Analistul politic de profesie trebuie să fie un judecător. El trebuie obligatoriu să asculte și să ia în seamă și în calcul ambele părți aflate în conflict. Nu se poate judeca/analiza un conflict între două părți doar prin prisma părerii, intereselor și dorințelor uneia dintre părți. Când adevărul este, ca de obicei, undeva pe la mijloc, judecătorul/analistul NU poate să îl dea în întregime unei singure părți. Aceasta ar fi o judecată nedreaptă, care nu poate fi luată în seamă și nu are valabilitate științifică. În România, tot ce se vorbește și se scrie în presă despre conflictul din Ucraina se bazează pe informația care vine exclusiv din Ucraina sau de la aliații Ucrainei din Occident.
În mass-media din România, controlată de magnații presei, de serviciile secrete și de statul „eșuat”, cum l-a numit Johannis, se face doar o analiză de propagandă politică pro-SUA, pro-NATO, pro-UE, pro-Ucraina și anti-Rusia, anti-China, anti-Bielorusia și anti-toate statele care susțin Rusia. Întreaga proiecție este falsă din start, o parte fiind prezentată opiniei publice a cuprinde doar demoni/criminali, iar cealaltă parte, fiind prezentată opiniei publice ca și când ar cuprinde doar îngeri. Toate analizele/comentariile despre războiul din Ucraina, care se fac în presa sistemului euro-atlantic nu au nimic a face cu știința politică. Pentru a întreține această stare de lucruri, sunt mobilizați mai ales profitorii regimului „ticăloșit”: foști miniștri, foști generali și șefi ai armatei și serviciilor, politicieni, jurnaliști îmbogățiți, deținători de pensii speciale „nesimțite” de zeci de mii de lei pe lună etc.
Eventualele excepții, dacă au existat, sau dacă vor exista, nu fac decât să întărească regula. Puținele, foarte puținele, site-uri, ziare sau mici televiziuni, care nu sunt încă acaparate de sistem și care încearcă să echilibreze discursul despre acest eveniment istoric important sunt sub mare presiune, sunt amendate de cenzorii sistemului (CNA, ANCOM etc.), sau chiar sunt desființate, cum s-a întâmplat în primăvara anului 2020 cu revista „Justițiarul” și încă alte site-uri. Ticăloșii din sistem știu că ei încalcă grav Constituția și alte legi. De aceea, în vara lui 2020, șeful ANCOM, condus atunci de securistul deghizat în civil Sorin Grindeanu, a reușit să promoveze un act normativ prin care conducerea ANCOM nu răspunde penal pentru deciziile pe care le ia. Este colosal! Nimeni nu s-a scandalizat pentru faptul că în societatea românească euro-atlantică, „democratică” (?!), există oameni care și dacă încalcă Constituția și legile, nu răspund penal!! Avem de a face cu o caricatură de societate autointitulată „democratică”!
Aceste mici televiziuni, ziare și site-uri care încearcă să promoveze adevărurile nedistorsionat nu pot să penetreze adânc opinia publică, pentru că nu sunt lăsate și au, cel puțin deocamdată, un rating scăzut.
Ceea ce este mai grav este că acest mod păgubos de transmitere incorectă a informației este promovat și în universități, în departamentele facultăților de științe politice, de relații internaționale, de istorie contemporană și recentă, de studii de securitate și în academiile militare și de informații, peste tot în România… Este o tragedie ca în instituțiile care ar trebui să pregătească viitorii oameni de știință, viitorii analiști obiectivi și viitori ofițeri corect informați, să se abordeze tematica evenimentelor în afara oricărui spirit științific. O eventuală viitoare evaluare pe criterii obiective, științifice, a învățământului superior din domeniile menționate mai sus, dacă s-ar face obiectiv, ar conduce la desființarea acestor componente universitare, în cvazi-totalitate și la resetarea întregului sistem.
Și în timpul regimului socialist de stat de până în 1989 se făcea o propagandă politică grețoasă și păguboasă, dar regimul de atunci a avut grijă ca, pe lângă propagandă, să permită și abordări științifice ale fenomenelor, iar în universități și în alte instituții de știință și cultură erau adeseori trimiși înalți demnitari de partid și oameni de știință și cultură din sfera oficială care să transmită adevăruri care nu puteau fi scrise în cărți și în cursuri universitare, sau în presă, pentru a nu supăra state străine cu care, pe vremea aceea, România întreținea relații de bună colaborare și promovare reciprocă a intereselor. Astăzi, politicienii noștri, din păcate și unii profesori universitari, își permit un vocabular agresiv și o abordare extrem de subiectivă a evenimentelor internaționale, care nu are nimic în comun cu spiritul academic.
Când se abordează problematica aplicării de sancțiuni împotriva Rusiei, acestea sunt salutate și aplaudate de presă și de euro-atlantiști, cu toate că ele sunt un fel de autogoluri, ele afectând în măsură mai mare pe europeni decât pe ruși. „Să moară capra rușilor”, este noua deviză triumfalistă a Occidentului. Dar nu cumva moare și capra noastră? De bucurie că moare capra rușilor, ceea ce nici măcar nu se întâmplă, acceptăm să moară și capra noastră și să bem apă, în loc de lapte. Când rușii aplică și ei sancțiuni împotriva statelor „neprietenoase” din UE, cum le numesc ei, acestea nu mai sunt numite în presă și în vocabularul politic „sancțiuni”, ci sunt numite „șantaj”. Am dat un singur exemplu, dar sunt și altele. Acest joc al dublului limbaj propagandistic, prin care aceleași fapte sunt numite într-un caz cu sens pozitiv și în celălalt caz, cu sens negativ, zăpăcește de cap persoanele mai puțin instruite și, din nenorocire, numărul acestor neinstruiți crește mereu, în ritm cu decăderea continuă a învățământului românesc, care spală creiere într-un ritm debordant. Pe măsură ce criza regimului euro-atlantic crește, crește și propaganda și manipularea și cenzura.
În discursul politic actual, liderii politici ai Occidentului abordează un aer de superioritate față de puterile din Eurasia, în special față de Rusia și de China. Se comportă de parcă liderii occidentali ar fi șefii acestor țări. Prin aceasta încearcă să acrediteze opiniei publice internaționale ideea că ei sunt șefii, ei dau ordine. Președintele SUA îl numește pe președintele Federației Ruse „criminal”. Vladimir Putin n-a numit niciodată criminali pe președinții SUA care au declanșat războaie de agresiune în diverse părți ale lumii și au făcut ravagii, mai mari ca cele actuale din Ucraina. Am să menționez câteva.
George Bush Senior a făcut agresiunea împotriva statului Panama, invadând această țară în 25 decembrie 1989, cu arestarea șefului statului, generalul Manuel Noriega, care nu dorea decât să naționalizeze canalul Panama în folosul țării sale. Tot George Bush Senior a declanșat războiul din Golf, după ce SUA recunoscuseră că Emiratul Kuweit este parte integrantă a Irak-ului, ambele locuite de unul și același popor și-l încurajaseră pe Saddam Hussein să anexeze Kuweitul.
(Nota redacției: Și fostul asasin economic, John Perkins, a scris cu lux de amănunte în cartea sa, „Confesiunile unui asasin economic”, în cadrul capitolelor: Președintele și Eroul Panama, Negocierile Canalului Panama și Graham Greene, Panama: Altă moarte prezidențială, Statele Unite invadează Panama)
Președintele Bill Clinton a bombardat din senin Irakul, în decembrie 1998-ianuarie 1999, iar în martie-mai 1999 a bombardat Iugoslavia cu o sălbăticie la fel de mare cum este astăzi bombardată Ucraina. A bombardat chiar și Ambasada Chinei. NATO a bombardat Serbia timp de 75 de zile. Putin mai are de bombardat, ca să-i egaleze! NATO a distrus 90% din industria Serbiei, țară care nu i-a deranjat cu nimic, niciodată, iar în al doilea război mondial a fost aliata SUA și a Marii Britanii.
George W. Bush, care și-a depășit tatăl în numărul și dimensiunea agresiunilor, și-a detonat singur Turnurile Gemene din New York (a se citi cartea „Noile Confesiuni ale unui Asasin Economic”, de John Perkins, capitolul 11 Septembrie și consecințele sale pentru mine, personal – nota redacției) ca să aibă motiv să înceapă război și să atace Afganistan și Irak, războaie cu milioane de morți! În iunie 2020, comandanții în funcție ai pompierilor din New York au afirmat într-o conferință oficială de presă că Turnurile Gemene nu s-au prăbușit din cauza avioanelor care au intrat în ele și nici nu se puteau doborî de către niște avioane care le loveau pe la etajele 30-35, ci au fost detonate la baza lor, din subteran. Apoi a atacat Afganistanul și Irakul. L-a spânzurat pe Saddam Hussein. După ce l-a spânzurat s-a constatat că nu avea arme chimice și că acuzațiile care i-au fost aduse erau minciuni. După ani, președintele Donald Trump a declarat că „lumea de azi cu Saddam Hussein și cu colonelul Moammar Gadaffi ar fi fost o lume mai bună”.
După George W. Bush a urmat la conducerea Casei Albe președintele Barack Obama, care este autorul „Primăverilor Arabe”, un lanț de lovituri de stat, care au distrus țări întregi, ca Libia, de exemplu și au provocat o mulțime de morți și de dezechilibre geostrategice. Tot el a declanșat agresiunea împotriva Siriei, în încercarea de a schimba regimul politic al președintelui Bashar al Assad. Barack Obama cu Hillary Clinton au fost acuzați public de președintele SUA, Donald Trump, că au creat Statul Islamic, organizație teroristă care a comis numeroase crime și agresiuni odioase în Orientul Mijlociu. De altfel, președintele Donald Trump a declarat public că războaiele de agresiune ale SUA în Orientul Mijlociu au fost „mari greșeli”.
Numindu-l „criminal” pe Vladimir Putin, președintele Joe Biden, tocmai a informat opinia publică internațională despre faptul că toți președinții americani numiți de mine mai sus au fost și ei criminali, alături de Vladimir Putin. Formulările lui Joe Biden, formulări de ignorant în ale diplomației, au determinat chiar Departamentul de Stat al SUA să reformuleze, după care a revenit și Biden, care a spus că, de fapt, ar fi vrut să spună altceva. De asemenea, președintele Franței, a criticat și el, cu timiditate, acuzațiile de criminalitate la adresa președintelui Putin. Criticile lansate la adresa președintelui Biden, au fost urmate de acuzațiile la adresa Rusiei de „masacre” și „genocid”, comise în orășelele din jurul Kievului. Ni s-au arătat cadavre și ni se vorbește de genocid, masacre etc. Păi există oare războaie fără morți? Aceste cadavre, puse unul lângă altul, se dorea a fi receptate de public ca și probe ale „masacrului”. Dar ce am văzut noi, erau doar câteva. Masacru înseamnă altceva. După care, președintele Biden a revenit și a spus că a fost criticat pe nedrept că l-a numit pe Putin „criminal” și că „masacrele” de la Bucha dovedesc că Putin este într-adevăr criminal. Deci, stimabilii care l-au criticat pe Biden, să-și retragă cuvintele, pentru că Biden are totdeauna dreptate. Doar este omul lui Rothschild, nu?
Tudor Urse: Dar sunt atacate grădinițe și spitale…
Corvin Lupu: Legat de aceste acuzații, într-adevăr propaganda insistă că rușii atacă grădinițe, spitale, școli, orfelinate și altele asemenea. Oare chiar așa de proști să fie rușii să creadă că vor câștiga un război atacând grădinițele? Problema reală este cu totul alta. Dorind să-i atragă pe ruși într-un război de gherilă urbană, luptătorii din unitățile de mercenari instruite special și aduse în Ucraina, plătite cu 500 $ pe zi fiecare luptător, s-au adăpostit în clădirile unor instituții de stat, iar când au executat focuri de acolo, firesc, s-a răspuns și se fac mari distrugeri și se pierd multe vieți omenești. Conducătorii khazari ai Ucrainei nu au avut milă de ucraineni. În cartierele de locuințe, ucrainenii au evacuat etajele superioare ale clădirilor de locatari și au instalat în locuințele lor luptători, mai ales lunetiști, cu scopul arătat anterior de a atrage armata rusă în acțiuni de gherilă urbană. În aceste acțiuni, superioritatea este totdeauna de partea celui aflat în apărare, care este susținut de populație. Rușii nu s-au angajat în acest tip de acțiuni militare, ci au replicat cu lovituri de artilerie. Primii care ar fi trebuit să-i ocrotească pe civilii ucraineni și locuințele lor ar fi trebuit să fie conducătorii politici și militari ai Ucrainei. Dar, după părerea mea, ei nu conduc operațiunile de război în folosul poporului ucrainean, ci în interesele familiei Rothschild, cea care vrea să apere doar teritoriul pe care deține toate activele statului Ucrainean. Pierderea acestui teritoriu înseamnă și pierderea acestor active. Ei au folosit strategia lor de a determina pe ruși să lovească cu artileria blocurile de unde se trăgea în ei pentru propaganda antirusă și pentru a crea starea de emoție care să determine ajutorarea Ucrainei cu arme și altele multe.
Au fost înarmați și rezerviști, care luptă și ei. Armata regulată a Ucrainei se pare că este mai puțin folosită în interiorul localităților. Oricum, deocamdată, cifrele morților și răniților care se vehiculează sunt absolut false și, deocamdată, greu de precizat. Un inventar corect al morților se va face când se termină războiul, ceea ce nu înseamnă că cifra corectă va fi cea care se va transmite opiniei publice.
Interesant și trist este că față de popoarele care au suferit și ele crunt în timpul altor războaie, declanșate de SUA și de NATO, inclusiv față de vecinii noștri sârbi, românii și conducătorii lor politici n-au arătat nici o compasiune. N-au trimis ajutoare, n-au primit refugiați etc. Oare de ce? Popoarele bombardate de americani sunt proscrise și „demne” de a fi pedepsite, iar cele bombardate de ruși sunt eroice și demne de respect, compasiune și mult sprijin. Oare așa să fie? Oare așa trebuie să împărțim popoarele lumii globalizate? Asta este democrația globalistă? Această dublă măsură nu face cinste în nici un fel presei, politicienilor și regimului politic, în ansamblul său. Toate popoarele agresate merită compasiune. Popoarele sunt cele care suferă pentru deciziile conducătorilor lor care nu mai găsesc soluții diplomatice în anumite momente istorice, când se confruntă marile interese ale lumii. Sârbii au fost și ei vecinii noștri și sunt ortodocși, ca și noi. În istorie, cu sârbii ne-am avut mai bine decât cu ucrainenii, care sunt catolici și i-au persecuta și îi persecută pe românii ortodocși. Pe sârbi nu i-am plâns deloc și nu i-am ajutat cu nimic, din contră, ne-am pus țara la dispoziția atacatorilor din NATO, încălcând articolul 5 din tratatul bilateral de prietenie care ne lega. Vedeți, când yankeii din NATO nu vor să atace, spun că sunt organizație defensivă, iar dacă au interes să atace, NATO devine agresor, ca în cazul Iugoslaviei (1999) și Afganistanului (2001). Se poate și așa, și invers, după interese.
Aerul de superioritate pe care îl manifestă conducătorii Occidentului se manifestă și când SUA, NATO sau UE „avertizează” Rusia, China, Bielorusia și posibilele alte state care ar susține Rusia să nu facă acest lucru. UE a transmis Chinei, cu ocazia summit-ului China-UE, de la sfârșitul lunii martie 2022, avertismentul că o eventuală susținere a Rusiei „îi va păta grav reputația”. Dar cine sunt ei să dea avertismente Chinei? Nu mai poate China de avertismentele lor!
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/04/skynews-mapping-thumbnail_5687900.jpg5631000Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-04-22 00:30:142022-04-22 00:30:14Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea întâi)
Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii - Trei soluții pentru a ieși din universul concentraționar
Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.
Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.
Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn
În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un „iurodivîi” laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula — şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”.
Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine — încăierarea — mai mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb — nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că — lumeşte, omeneşte vorbind — altă cale de a înfrunta cercul de fier — care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) — e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
„Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.”
Nicolae Niculescu*
*E inutil, credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim. Reamintim că textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrânse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar o expresie a faptei.
Creion şi hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul” acesta a fost ţinut cronologic; e scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/06/nicolae-steinhardt-2.jpg462600Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-04-20 21:53:592022-04-20 21:53:59Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii – Trei soluții pentru a ieși din universul concentraționar
„Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.” (N. Steinhardt)
La viața mea, în cei aproape 80 de ani de umbră făcută pământului nostru atât de răbdător, am avut parte și de evrei angelici, oameni corecți, iubitori de adevăr. Un evreu din această specie pe cale de dispariție, o cunoștință mai nouă, mi-a scris zilele trecute și mi-a cerut un rezumat edificator despre Corneliu Zelea Codreanu și mareșalul Ion Antonescu, de care să se folosească în discuțiile din Israel pe această temă, destul de aprinse între evreii plecați din România.
M-am conformat cu textul de mai jos. Lectură cu folos!
Codreanu și Antonescu:
1. Antonescu este iubit de mulți români deoarece:
– războiul pornit împotriva URSS pentru recuperarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost pe placul și pe voia majorității românilor; – în timpul guvernării lui Ion Antonescu România a fost o țară prosperă, a domnit legea, corupția funcționarilor a fost eradicată; – Antonescu a fost trădat de regele Mihai care l-a arestat pe 23 august 1944. Dacă mareșalul Antonescu era lăsat să încheie el armistițiul cu Uniunea Sovietică, România ar fi avut o soartă mai bună. Gestul regelui Mihai a fost pripit, fără un calcul corect al consecințelor, fără nicio înțelegere prealabilă cu sovieticii. Antonescu angajase discuții preliminare cu emisari sovietici și obținuse condiții de armistițiu net avantajoase; – esențial este să se înțeleagă adevărul despre soarta evreilor sub guvernarea mareșalului. În acest sens este edificator așa zisul testament al lui Wilhelm Filderman, liderul evreilor români în perioada 1920-1957. Filderman, care era și prieten din liceu cu Antonescu, la cererea mareșalului, a petrecut 4 luni de zile în Transnistria, pentru a cunoaște nemijlocit condițiile în care trăiau evreii deportați în Transnistria. În Transnistria au fost deportați evrei, țigani și români a căror loialitate față de statul român era incertă, majoritatea având simpatii comuniste, pro-sovietice. De pildă, din București au fost strămutați în Transnistria 300 de evrei, cu familii cu tot. S-au întors 295 dintre ei în 1944, doi muriseră, iar trei fugiseră la ruși (după Sonia Palty, „Evrei, vă ordon treceți Nistrul”). Majoritatea evreilor deportați în Transnistria erau evrei din Basarabia și Bucovina, cunoscuți cu simpatii comuniste. După documentarea făcută la fața locului, Filderman a avut nenumărate intervenții împotriva evreilor comuniști sau sioniști care susțineau că în Transnistria a fost practicat un regim de exterminare a evreilor. Iată testamentul lui Filderman, redactat în 1955:
Wilhelm Filderman
„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:
În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.
Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.
A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.
În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.
Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.
Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:
– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.
– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.
Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.
În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.
Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.
Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.
Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”
Acesta este textul de bază pentru orice discuție privitoare la soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu
La acestea se adaugă un detaliu necunoscut de publicul larg: Ion Antonescu și-a dat seama că la conferința de pace care va urma după încetarea războiului va trebui să dea socoteala cu privire la soarta evreilor din România guvernată de mareșal. Așa că a pregătit din timp un fond de documente care să dovedească corectitudinea guvernării sale față de evrei. Această arhivă a fost confiscată însă de ocupantul sovietic ca pradă de război și dusă la Moscova. După 1990, Israelul a cumpărat de la ruși această arhivă, din care până acum nimic nu a fost pus la dispoziția cercetătorilor evrei sau ne-evrei! Se impune obligația Israelului de a publica această arhivă! Este lucru sigur că documentele din arhivă vor dovedi comportamentul corect aplicat de Antonescu evreilor.
În legătură cu teza unui genocid în Transnistria, vă recomand să luați legătura cu dl P.N, ai cărui bunici din Cernăuți au stat trei ani în Transnistria. Din ce a aflat de la bunicii săi, dl P. a declarat de mai multe ori pe acest site că în Transnistria nu a fost genocid, nu a fost holocaust. Dl P. a fost procuror militar, a avut însărcinări speciale în guvernul israelian, este o persoană de mare încredere și pentru evrei, și pentru români.
Nicolae Steinhardt
Consemnăm în acest sens și aprecierea unui mare evreu român, N.Steinhardt:
„Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, a fost singurul în toată Europa care a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirna în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei.”
„Şi pot afirma că nici un evreu din România nu a fost predat naziştilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
Nicolae Steinhardt: capitolul „Mărturisire”, în „Primejdia mărturisirii”, Editura Dacia din Cluj-Napoca (ediţia a III-a, 2000, p. 177):
„Anii următori lui 23 august (nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în vremea liceului, nici în facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârşisem voluntar, iar pe cea obligatorie în condiţii de omenie, nu însă fără a cârti şi a fi certat de tata: să nu aud niciun cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu; face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?) m-au apropiat şi mai mult de poporul român. Purtarea politică a multor, prea multor evrei şi evreice mi s-a părut stupidă, însufleţită numai de ranchiună şi de ţinerea de minte a răului; nu şi a binelui care a cruţat viaţa a sute de mii de oameni din România, ţara care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler – şi nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, doborât de boală; (…).”
Acelaşi capitol, p.182: „Referitor la camarazii legionari nu pot spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă dovadă în lucruri unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine.”
Din capitolul „Ce ştiu?”, aceeaşi carte, p. 195-196: „Ştiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.
Era vremea, dacă nu mă înşel, când, dintre şefii statelor europene ocupate, numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.
Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care, atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile, putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.
Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român – căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional – era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care în 1939 a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale Republicii Cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.
Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit – punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.
Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu vor fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa, dar că aceasta nu împiedică întrajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.
Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis. (…).
Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi «prelucrează» impactul unei anumite perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.”
Moshe Carmilly-Weinberger
Consemnăm în acest sens și aprecierea unui mare rabin, Moshe Carmilly. Iată declarația sa:
„SALVAREA EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI
Salvarea şi tranzitarea refugiaţilor evrei în şi prin România se poate împărţi în două perioade.
Una a avut loc între anii 1933-1940; a doua din 1940 până spre sfârşitul anului 1944.
Astfel, în 1939, circa 20.000 de refugiaţi evrei – 10.000 din Polonia, 3.000 din Germania, 1.000 din Cehia, 6-8.000 din Slovacia – s-au străduit să ajungă prin Ungaria în România.
Autorităţile române nu numai că au închis ochii, dar ne-au şi ajutat să-i tranzităm pe refugiați spre Bucureşti. La nevoie ne-au dat până şi însoţitori, mai ales când era vorba de călătoria unor grupuri. Organele de poliţie române ne-au mai ajutat şi prin faptul că, din gară, cu prilejul controalelor efectuate, la trenuri, recunoscând pe refugiaţii evrei, îi îndrumau să vină de-a dreptul la noi. Nu era greu să fie recunoscuţi: vorbeau o limbă străină, pe feţele lor se citea spaima, îi mai trăda şi îmbrăcămintea. Aceşti refugiaţi părăseau oraşul însoţiţi de oamenii poliţiei până la Bucureşti. Se întâmpla, şi nu numai o dată, ca agenţii poliţiei să ducă refugiaţi de la gară direct la sediul Comunităţii, aflat la numai câteva minute de gară.
Într-un comunicat din 31 martie 1940 se arată că la Sulina se aflau peste 2.500 de evrei refugiaţi, în condiţii precare. Comitetul pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi a făcut tot ceea ce era necesar ca acest lot să fie îmbarcat. Pregătirea călătoriei pe mare, procurarea alimentelor, îmbrăcăminţii şi medicamentelor, a necesitat peste 5 milioane de lei, sumă la care evreii ardeleni şi bănăţeni au contribuit cu un milion şi jumătate de lei numai în perioada decembrie 1939 – martie1940. Permisiunea de a organiza călătoria acestui numeros grup în Palestina a fost acordată de guvernul român.
Evocând barbariile anilor 1941 -1944, consider însă că este o dotorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca şi un mod de gândire şi de acţiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa. Astfel, în vara anului 1942 delegatul lui Eichmann la Bucureşti, Gustav Richter; credea că a şi obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreilor din România. Operaţiunea a fost zădărnicită de acţiunile unor forţe politice din ţară. La Bucureşti există un «Jewish Council», unde a activat şef-rabinul dr. Alexandru Şafran, dr. Wilhelm Filderman, Mişu Benvenisti, dr. Nicolae Iancu şi alţii. Era meritul lor că în anul 1943 a fost readus în ţară un prim grup dintre evreii deportaţi în Transnistria, cu un mare număr de copii.
Lupta pentru salvare, pentru supravieţuire nu a fost uşoară, dar coducătorii evreimii nu au pierdut speranţa. În mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estoce a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România, din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina. Aşa s-a întâmplat şi în mai-iunie 1944.
Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii îm România din punct de vedere politic internaţional etc., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.
Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România. Ion Antonescu a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii, care treceau clandestin granița, erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Frontierele României urmau să fie păzite şi de către soldaţi germani. În acelaşi timp, prin dispoziţii confidenţiale a anulat aplicarea acestui decret. În legătură cu acest decret trebuie însă să menţionez, încă o dată, că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României în perioada mai-septembrie 1944. Ungaria a asasinat 80% din evreii săi, pe care i-a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz- Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericol de a se îneca.
Hitler a pierdut războiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui.
Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.
New York, mai 1988”
MOSHE CARMILLY – Weinberger, fost mare rabin al Clujului
În ceea ce îl privește pe Corneliu Zelea Codreanu consemnăm următoarele:
1. Legionarii nu au ucis niciun evreu. Acest lucru trebuie stabilit cu precădere. De aici trebuie pornită orice discuție.
Legionarii au asasinat câteva zeci de politicieni români, chiar primi minștri, precum I.G.Duca și Armand Călinescu, pe care i-au acuzat de trădarea Țării, de crime și abuzuri împotriva poporului român, dar legionarii nu au avut nicio acțiune violentă la adresa evreilor.
Teoretic, doctrinar, legionarii au fost împotriva marii finanțe evreiești, care a practicat corupția în viața politică din România. Iar crimele puse pe seama legionarilor în ianuarie 1941 sau la Iași, în iunie 1941, s-au dovedit acuzații fără nicio bază faptică. În ianuarie, așa zisa „rebeliune legionară” a fost de fapt o diversiune pusă la cale de serviciul secret și de Partidul Comunist din România, cu sprijinul Moscovei și al Berlinului, pentru a-i compromite pe legionari și a-i scoate de la guvernare. Au apărut documente în acest sens.
Așa zisele crime de la Abator nu au rezistat unor analize profesioniste, nu a existat nicio documentare propriu-zisă. Iar la Iași prigoana impotriva evreilor a fost opera trupelor germane. Nu a existat niciun legionar acuzat de crime împotriva evreilor. Nu există niciun text doctrinar anti-semit al legionarilor, al liderilor legionari. Legionarii au fost acuzați de anti-semitism ca o vinovăție colectivă. Un abuz.
Ion Cristoiu
În legătură cu Corneliu Zelea Codreanu citez mai întâi declarația explicită a cunoscutului ziarist Ion Cristoiu:
„Am studiat 24 de dosare ale Siguranţei interbelice despre C.Z. Codreanu şi în nicio filă nu am găsit informaţii compromiţătoare despre acesta. Şi credeţi-mă că Siguranţa ar fi făcut publice informaţii compromiţătoare despre Codreanu dacă ar fi găsit. C.Z. Codreanu a fost cel mai cinstit şi de onoare politician interbelic român, el nu a fost şi nu a putut fi manipulat, cum au fost ceilalţi politicieni, de către Carol al II–lea. Aşa se explică faptul că C.Z. Codreanu a fost urmat de către întreaga elită intelectuală interbelică: Noica, Cioran, Eliade etc.”
Iuliu Maniu
Iată și părerea lui Iuliu Maniu despre C.Z.Codreanu:
„Domnul Codreanu crede, la fel ca și mine, că ideea națională este factorul determinant pentru progres. El crede, la fel cum o fac si eu, ca statul trebuie sa perfectioneze cu toata forta insusirile nesfarsit de frumoase ale poporului roman, care constituie tocmai baza acestui stat. Poporul nostru trebuie sa obtina posibilitatea de a-si indeplini misiunea pe care o are in aceasta parte a lumii, si pentru aceasta are nevoie de toate mijloacele materiale, culturale si sociale.” (Iuliu Maniu)
Citez câteva fapte de eroism ale Căpitanului:
– În 1916, când România a intrat în război impotriva Austro-Ungariei, Corneliu Zelea Codreanu a mers voluntar pe front, deși era încă minor. A participat la acțiunile trupei în care fusese înrolat tatăl său, după care comandantul regimentului l-a obligat să plece acasă;
– în 1920, când la ateliere Nicolina din Iași muncitorii au intrat în grevă, s-a arborat pe clădire steagul roșu bolșevic. CZC împreună cu un camarad a mers și a dat jos steagul roșu și a repus tricolorul românesc. A înfruntat atunci o mulțime de greviști aflați în curtea atelierelor, impunându-le respect pentru fapta sa de mare curaj;
– în 1938, după instaurarea dictaturii regale, când a început prigoana oficială împotriva legionarilor, mai mulți apropiați ai Căpitanului l-au sfătuit să plece din țară pentru a se salva, ceea ce CZC nu a acceptat, apreciind că ar fi un act de lașitate, de dezertare, să-i lase pe camarazii săi singuri să înfrunte prigoana. A rămas în Țară, i s-a înscenat un proces fraudulos și în final asasinatul din 28-29 noimbrie 1938.
Nicholas M. Nagy-Talavera
– mărturia unui evreu: „Deodată, asupra mulţimii s’a aşternut tăcerea. Un om înalt, de o frumuseţe întunecată, îmbrăcat într’un costum naţional alb, a intrat în curte, călare pe un cal alb. S’a oprit lângă mine, şi n’am putut să văd nimic monstruos sau rău în el. Dimpotrivă. Zâmbetul lui copilăresc, sincer, radia peste mulţimea săracă şi el părea a fi cu ea, dar, în chip misterios, şi în afara ei. Harisma nu este un termen potrivit pentru a defini forţa stranie ce emana din acest om. Era mai degrabă pur şi simplu o parte a pădurilor, a munţilor, a furtunilor de pe crestele acoperite de zăpadă ale Carpaţilor, a lacurilor şi râurilor. Aşa stătea, tăcut, în mijlocul mulţimii. Nu avea nevoie să vorbească. Tăcerea lui era elocventă; părea să fie mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care interzisese cuvântarea lui. O ţărancă bătrână, cu părul alb, şi-a făcut semnul crucii pe piept şi a şoptit către noi: ‘Trimisul Arhanghelului Mihail!’ Atunci, clopotul micii şi tristei biserici a început să bată, şi slujba religioasă care preceda întotdeauna adunările legionare a început şi ea. Impresia profundă creată în sufletul unui copil moare greu. În peste un sfert de veac n’am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.”
(prof. Nicholas M. Nagy-Talavera [Miklós Nagy], evreu din Transilvania, martor, la vârsta de 8 ani, la o adunare ţărănească din Munţii Apuseni)
– alte mărturii despre Corneliu Zelea Codrenu sunt semnate de mari români ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Ion Barbu și alții.
– de la CZC ne-au rămas mai multe texte doctrinare în care nu găsim nicio afirmație anti-semită.
– amintesc și cazul Mihail Șora, intrat în Mișcarea legionară. A avut o problemă de conștiință, s-a îndrăgostit de o evreică și a considerat că se află într-o situație fără ieșire: nu putea renunța nici la fată, nici la Mișcare. Se gândea cu toată seriozitatea să se sinucidă!… Căpitanul a aflat de impasul sufletesc al tînărului legionar și l-a chemat să stea de vorbă, dându-i dezlegarea: ca legionar nimic nu-l împiedica să se însoare cu cine îi dicta inima! Chiar și cu o evreică! Legionarii nu au fost anti-semiți rasiali sau religioși! Au fost anti-semiți economici, împotriva marii finanțe evreiești, coruptă și cu comportamente anti-românești.
În Mișcare au fost mulți minoritari etnici, inclusiv evrei, cazul evreului Cracauer, poreclit Cracanera, prieten cu Emil Cioran, care a tradus în idiș imnurile legionare. (apud Alexandru Franco). Mulți legionari au fost căsătoriți cu soții evreice. Și nici în această postură, cu soții evreice, legionarii nu au devenit antisemiți…
Nota bene: Păcatul cel mai mare al evreilor din România este faptul că în loc să-și arate recunoștința și gratitudinea față de români pentru soarta pe care au avut-o în România, evreii se complac în postura de acuzatori pentru crime inventate. Este de neiertat și atitudinea evreilor care tac și nu impun conaționalilor lor o linie de conduită a onoarei și a respectului pentru adevăr. Există o justiție divină care nu va întârzia să-și spună cuvîntul. Cât de curând!
A consemnat pentru dumneavoastră prof. Ion Coja via ioncoja.ro.
În ultimele zile, am tot văzut atacuri prin presă asupra doamnei Șoșoacă, domnului Francisc Tobă, domnului Mihai Lasca și a fostului deputat PSD Dumitru Coarnă privind încercarea dumnealor de a media o înțelegere de neutralitate cu ambasadorul Rusiei privind situația războiului la granița României. Război care ne afectează direct!
Astfel că, salutăm încercarea acestora (care l-a costat pe domnul Dumitru Coarnă excluderea sa din PSD) de a reprezenta interesul României privind menținerea sferei de neutralitate legată de acest conflict sângeros.
Cu ce au greșit făcând această mișcare? Cum poți spune (precum a debitat Cristian Tudor Popescu) că se face propagandă pro-Rusia prin această mișcare pe care orice stat potențial afectat de acest conflict ar trebui să își asigure PACEA IMEDIAT!?
Chiar așa de neinformați să fie ziariștii noștri? Pai simplu… asta înseamnă necunoașterea legilor internaționale. Chiar dacă faci parte dintr-o alianță militară precum NATO, nu scrie nicăieri că esti obligat să intervii dacă șefia coaliției decide asta. Toate statele membre NATO, își pot negocia poziția în caz de război oferind doar ajutor umanitar, sau logistic dacă nu doresc intervenția într-un conflict! Și nu e doar valabil în cadrul NATO! Asta asigură suveranitatea unei țări și continuitatea relațiilor economice cu aceasta. Indiferent cât de obscure ar fi corporațiile interesate de cutare resurse dintr-o țară. Mai întâi trebuie să treacă prin cabinetul serviciilor!
E atat de simplu!! Totuși vă întrebați poate, care să fie poziția serviciilor noastre de informații cu privire la acest subiect, din păcate exagerat și neințeles în conceptul său, de presa aservită intereselor obscure! Să vedeti totuși că nu se doarme chiar de tot pe la butoanele de apărare a țării!! Astfel, vă publicăm informația venită din partea SIE cu privire la aceasta întâlnire și importanța promptă a acestui răspuns denotă de fapt interesul de apărare al țării din partea patrioților încă rămași în punctele cheie.
Aceasta informație nu este publicată de nici un ziar din România!
Ar trebui distribuită cât mai mult!
Noi ne facem datoria să dezvăluim Adevărul oriunde, oricând și cu orice preț!
NU SUNTEȚI SINGURI ÎN ACEST DEMERS!
Informația cu „pricina”, o avem mulțumită domnului profesor și istoric Corvin Lupu și doamnei Șoșoacă!
In memoriam Florin Constantiniu, se împlinesc 10 ani de la moartea marelui istoric
Astazi, 14 aprilie 2022, se împlinesc 10 ani de la moartea profesorului academician istoric Florin Constantiniu. Cultura română a primit o lovitură grea odată cu plecarea sa.
„După opinia mea, Florin Constantiniu era cel mai strălucit istoric al acestui ceas în România”, a precizat Theodorescu, citat de Agerpres.
Cine a fost Florin Constantiniu
Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București) a fost istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române. În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.
A absolvit studiile secundare la Colegiul „Sf. Sava” şi pe cele superioare la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1951-1956). În 1968 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema: „Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea”.
Din anul 1957, a fost cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.
A fost distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972.
În 1977, 1983 și 1987 a făcut cercetări în Franța și SUA.
A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei și a abordat diverse direcții de cercetare. Este cunoscut, în special, ca autor al cărții „O istorie sinceră a poporului român”, în care afirmă, „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă, spunea însuși autorul despre această lucrare de sinteză.”
A murit la 14 aprilie 2012, la București.
Corneliu Vlad, câteva cuvinte despre Florin Constantiniu
Dupa 1989, pe mulți români ne încearcă spaima de a fi români. Să mai explic de ce?
Despre spaima de a fi român n-aș fi putut vorbi cu oricine, dar cu profesorul Florin Constantiniu, da. Cu profesorul Florin Constantiniu aș fi putut vorbi aproape oricând, oricât și despre orice. Eram chiar vecini de bloc, doar câțiva zeci de metri desparțeau apartamentele noastre. Dar n-am facut-o niciodata. N-am stat niciodata la taclale lungi, ne-am vorbit doar strictul necesar (care o fi fiind el).
Față de nimeni nu am avut senzația acută că vorbindu-i, îi fur din timp.
Profesorul era, cum vedeam cu toții, mereu preocupat și ocupat. Avea de împlinit multe într-un timp pe care-l simțea tot mai la capat, după o viață în care timpul i-a fost, aproape de regulă, irosit, împiedicat, otrăvit, întors de la cele ce i s-ar fi cuvenit. Dar marea sa împlinire a reușit să ne-o dăruiască: este cartea „O istorie sinceră a poporului român”. Și prin ea, dar mai ales dincolo de ea, ne-a înzestrat cu o privire și o înțelegere proaspătă, curajoasă, tandră și lucidă către trecutul național. Un trecut doar al nostru, pe care îl reînsuflețește și ni-l restituie altfel decât au făcut-o alții până acum.
Profesorul Florin Constantiniu ne învata să cunoaștem, să pricepem, să retrăim și să trăim Istoria într-un alt fel, adică mai aproape de adevăratul său chip, adica sincer.
Pentru profesorul Florin Constantiniu istoria unui popor este o ființă care crește și se împlinește coerent, organic, cu darurile și slăbiciunile sale. De aceea, discursul istoric al profesorului nu este unul rece, uscat, impersonal, ci vibrant, patriotic, uman. Prin istorie, înțelegându-se și „psihologie națională”, disciplina științifică pe care profesorul a și practicat-o, pe urmele invocatului de dânsul, Dimitrie Cantemir.
Aceasta lecție de istorie a profesorului Florin Constantiniu este bunul cel mai de preț pe care ni l-a lăsat. El stă la îndemâna generaților de români ce ne vor urma, în spațiul nostru de totdeauna.
Cu lecția de istorie a profesorului Florin Constantiniu, nu mai trec prin spaima de a fi român, spaimă care ne încearcă, pe atâția, de la o vreme.
Lucrări publicate
Ceaușescu, Ilie; Constantiniu, Florin; Ionescu, Mihail E. (1984), 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Constantiniu, Florin (1984), August 1944: Repere istorice, București: Editura Stiințifică și Enciclopedică
Constantiniu, Florin (1985), Constantin Mavrocordat, București: Editura Militară
Cernovodeanu, Paul; Constantiniu, Florin (1989), Constantin Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România
Constantiniu, Florin; Duțu, Alesandru; Retegan, Mihai (1995), România în război 1941 – 1945: un destin în istorie, București: Editura Militară
Constantiniu, Florin; Schipor, Ilie (1995), Trecerea Nistrului (1941): o decizie controversată, București: Editura Albatros
Constantiniu, Florin (1997), O istorie sinceră a poporului român, București: Editura Univers enciclopedic
Constantiniu, Florin (1997), Doi ori doi fac șaisprezece. A început războiul rece în România?, București: Editura Eurosong Book,
Constantiniu, Florin (1998), De la războiul fierbinte la războiul rece, București: Editura Corint
Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București: Editura Univers enciclopedic, ISBN 973-9436-18-9
Constantiniu, Florin (2008), O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, București: Univers Enciclopedic
Constantiniu, Florin (2001), P.C.R., Pătrășcanu și Transilvania (1945 – 1946), București: Editura Enciclopedică
Constantiniu, Florin (2002), 1941. Hitler, Stalin și România: România și geneza Operațiunii „Barbarossa”, București: Editura Univers enciclopedic
Constantiniu, Florin (2003), Diplomații români și devierea de dreapta, Seria Biblioteca de istorie, București: Editura Tritonic
Constantiniu, Florin; Pop, Adrian (2007), Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948 – 1950), București: Editura Compania
Constantiniu, Florin (2007), De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București: Editura Enciclopedică
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/04/un-an-fara-un-om-sincer-florin-constantiniu-86607.jpg6421000Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-04-14 00:13:452022-04-15 00:15:28In memoriam Florin Constantiniu, se împlinesc 10 ani de la moartea marelui istoric
Mircea Eliade - Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României
Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940.
Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un „ideal naţional” nu ne solicita imediat. Am fost cei dintîi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe Andre Gide la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe.
Îmi aduc întotdeauna aminte cu emoţie de o scrisoare a lui Radu Dragnea (pe care nu l-am cunoscut niciodată personal), trimisă prin 1927, când scriam la „Cuvântul” nenumărate articole despre „tânăra generaţie” şi publicasem deja un itinerar spiritual în douăsprezece foiletoane. Radu Dragnea ne saluta pe noi, „tinerii”, cam aşa: „Ferice de voi că vă puteţi dedica spiritualului, dar ferice şi de mine că am trăit să văd minunea asta în România noastră Mare…”. Avea dreptate: eram cei dintâi care culegeam roadele atâtor generaţii mai mult sau mai puţin sacrificate. Imperiile Habsburgilor şi al ţarilor se prăbuşiseră – şi, în acei cincisprezece ani care au precedat pactul Stalin-Hitler, noi am putut respira liniştiţi. Cred că am fost singurii români care s-au bucurat de un răgaz atât de lung.
Generaţia care se ridica prin 1940, deja tulburată de tensiunile politice care începuseră după 1934, a plecat în Rusia, şi cei care s-au mai întors s-au întors cu ruşii după ei. Culturaliceşte, a fost o generaţie pe de-a întregul sacrificată. Noi am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: „neutralismul” sau, mai exact, dialogul liber între oameni de credinţe politice opuse. A f ost fenomenul „Criterionului”, unde, la „Fundaţia Carol” şi sub preşedinţia unui profesor universitar, discutau pe Lenin comunişti ca Belu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, legionari ca Mihail Polihroniade şi Alexandru Tell, burghezi ca Mircea Vulcănescu şi Mihail Sebastian – şi simpozionul acesta era posibil. Începând din 1934, dialogul a fost rupt. În acel an, tipăream Întoarcerea din rai. „Raiul” ţinuse exact trei ani: într-un fel sau altul, am avut toţi sentimentul că am fost izgoniţi dintr-un „paradis atemporal” şi zvârliţi brutal în Istorie. Ceea ce s-a şi întîmplat curând după aceea.
Am avut norocul să aparţin singurei generaţii „necondiţionate istoriceşte” şi am profitat cât am putut de acest noroc. Ceea ce Petru Comarnescu numea „experienţialismul” meu nu era decât traducerea într-un barbarism strident (aşa cum numai el avea talentul să inventeze) a nevoii mele lăuntrice de a cunoaşte cât mai mult şi cât mai repede. Mai ales asta: cât mai repede – pentru că presimţeam de mult că nu vom avea timp, că libertatea de care ne bucurăm e provizorie, iar siguranţa – iluzorie, că, foarte curând, Istoria ne va confisca din nou.
Cât ar părea de ciudat, mi-a fost teamă de cataclismul istoric încă din 1927. Am scris atunci în „Cuvântul” un patetic foileton: Anno Domini, care i-a impresionat, între alţii, pe Simion Mehedinţi şi Perpessicius. Evocam acolo spectrul războiului apropiat şi, adresându-mă (ca de obicei) „generaţiei tinere”, spuneam că fiecare din noi trebuie să-şi repete în fiecare zi că va mai trăi numai un an şi să încerce să facă tot în acest ultim an de viaţă.
Încă din universitate, eram obsedat de timp şi de istorie. Mi se părea că dacă românul se arăta atât de indiferent faţă de timp este şi pentru motivul că niciodată n-a avut timp destul ca să facă ceva. Istoria îl îndrăgise într-atît, încât nu-l mai lăsa din braţe. Îl tot strîngea aşa, de vreo mie de ani, de nu mai apuca să respire. Noi, privilegiaţii, cunoşteam bucuria de a respira liber şi, cel puţin în ce mă priveşte, tremuram că o vom pierde într-o zi…
În afară de acest noroc – care a fost al generaţiei mele –, am mai avut alte nenumărate noroace, asupra cărora nu e locul să mă opresc aici. Dar aş vrea să notez numai atâta: bucurându-mă de foarte tânăr de ceea ce se numeşte „succes literar”, nu l-am mai dorit şi n-am făcut nimic ca să-l întreţin. Dimpotrivă, după primejdiosul succes al lui Maitreyi, am publicat o seamă de cărţi dure (una din ele, ilizibilă: Lumina ce se stinge), ca să-mi descurajez admiratorii.
Şi încă ceva: plecând în 1940 din ţară, am avut prilejul să urmăresc, până în 1945, cam ce soartă post-mortem îl aşteaptă pe un scriitor, vedeam bunăoară, cum absenţa mea prelungită din publicistica literară bucureşteană sfârşeşte prin a mă împinge în umbră – şi asta mi-a fost cea mai bună lecţie: am înţeles de ce poate depinde actualitatea literară: depinde, în primul rând, de o prezenţă fizică. Ziarele şi revistele vorbesc mai ales de cei ce sunt acolo: când nu mai eşti, cel mult ţi se citesc cărţile, dar nu mai răzbeşti în „actualitate”. Or, tocmai situaţia aceasta din urmă îmi convenea: să fiu citit pentru meritele cărţilor, nu pentru actualitatea pe care le-o dădea prezenţa mea. De foarte mulţi ani mă consider un scriitor român postum, viu n-a rămas decât autorul cărţilor care apar în limbi străine.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2020/06/mircea-eliade2.jpg284252Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-04-10 15:06:042022-04-10 15:14:11Mircea Eliade – Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României
