Templul, sanctuarul și oracolul din vârful Istriței au fost înconjurate de așezări și centre fortificate, ziduri și temelii gigantice, megalitice, răspândite ca razele unui cerc spre nord-sud și est-vest, în întreg înconjurul arealului Istriței. Urmele acestor construcții titanice și ale unor așezări umane începând din paleolitic (secolele XII – XI î.Hr.) au fost scoase la iveală de săpăturile de la Sărata Monteoru, de la Năieni și Pietroasa, de la Cheile Zănoagei, Jugureni și Valea Nișcovului, în special la Cetatea Cârlomănești.

Pe luminoasele poteci care urcă spre platoul Istriței, una dintre ele străbate Dealul Oratea de la Năieni, deal în care a rămas întipărită în piatră „Talpa uriașului”, lungă de 40 de centimetri, lată de 20 de centimetri. Toponimele românești: Oratea, Orățiile, Orădia, Hora, Horaița, Horăicioara, amintesc de izvorul lor mitic, de legendarele Zeițe Hora (ori Horae, Horai). Horăițele în mitologia traco-geto-dacă, zeițe ale ritmului cosmic, supraveghind ordinea în natură, echilibrul universal și succesiunea anotimpurilor și orelor. Sunt trei zeițe: Disciplina (Eunomia), Dreptatea (Dike) și Pacea (Irene), care poartă „diademe de aur” veghind timpul universului, în succesiunea dintre atemporalitatea primordială și timpul calculabil, uman.

Toponimele înșirate mai sus sunt legate de existența temeliilor unor zidiri, cetăți, care descind din preistorie, ori sunt străjeri ai unor locuri în care s-au consacrat temple, sanctuare și oracole închinate unor scenarii și ritualuri mitice.

Oratea de la Năieni este un asemenea loc și spațiu sacru în care se desfășurau rituri de inițiere dedicate zeităților primordiale ale traco-geto-dacilor. Acolo, la Năieni, a fost descoperit celebrul grup statuar din bronz închinat unei mari divinități, însoțită de un slujitor al ei. Găsit mai târziu decât Tezaurul de la Pietroasa, declarat creație gotică, grupul statuar de la Năieni a fost declarat scitic, după aceeași meteahnă a școlii istorice și arheologice românești de a atribui tezaurele noastre pelasgo-traco-geto-dace unor populații migratoare. Arheologii noștri au considerat că zeitatea din statueta din bronz, ar fi o divinitate scitică: Anahita, ce aparține mitologiei iraniene, unde o reprezintă pe zeița apelor, fertilității și vegetației. Era venerată de massageți și sciți ca zeiță agrară. Grecii o numeau Anaitis, iar ligviștii noștri mergând după metoda „urechistă”, au tras concluzia că numele localității Năieni și-ar trage obârșia de la această divinitate iraniană. Dar îți pui întrebarea firească ce căutau sciții la Năieni? Ce fel de așezări scitice au fost pe Dealul Istriței și unde au avut aceștia în Istrița cuptoare de topirea minereurilor și ateliere de prelucrare a bronzului? Poate în alte locuri.

Privind grupul statuar, te izbește o imagine specifică artei pelasge: prezența leului. Leul îl vom întâlni ca simbol solar străjuind porțile cetății megalitice de la Mikene, și tot ca simbol solar în colindele noastre de vânătoare precreștine, în care junele trece proba trecerii în cinul bărbaților, învingând leul. Leul este un simbol specific artei pelasgo-hyperboreice, obârșie a artei traco-geto-dace, care îi moștenește arhetipurile făuririi creației artistice. Nicolae Densușianu în opera sa „Dacia preistorică” atribuie, corect, grupul statuar artei pelasge, arătând că divinitatea o reprezintă pe Cybele, sau Mama Mare, încălecată pe un leu, iar lângă dânsa se vede, pe partea dreaptă, stând în picioare, tânărul Attis, fiul lui Calaus, numit în eposul românesc Caloian.

Merită descrisă această reprezentare solemnă pelasgă a Marii Zeițe Mamă a Pământului, Zeița Cybele (Kybele). Zeița poartă pe cap un coif și este îmbrăcată cu o tunică pe corp și ițari bărbătești. Coiful avusese la început o creastă deasupra. Este coiful acela care apare în toate statuetele pelasge găsite pe la noi, de care atrăsese atenția mitozoful Ion Gheorghe, semn al identificării și prezenței legendarilor „Sburători” celești. Cu mâna stângă, zeița se ține de coamă, cu mâna dreaptă prinde coada leului. Tânărul Attis, favoritul zeiței, se ține cu mâna dreaptă de coama leului, iar cu stânga ocrotește corpul zeiței. El poartă două cozi lungi pe umeri și una pe spate. Se pare că a fost figurat, însă, cu o căciulă plecată spre stânga. Attis, pe vechile monumente clasice de sculptură, era reprezentat cu o căciulă frigiană pe cap. O altă figură se afla în partea stângă a statuetei, dar ea a fost ori ruptă, ori separată de grup. Nu știm însă motivul. Aș dori să mai remarc că simbolul leului este o reprezentare solară specifică și la vechii irlandezi, acea populație celto-dacă, care a conviețuit peste 400 de ani cu dacii la nordul Dunării, care vor migra spre vest, ajungând în Galia și apoi în Irlanda. Și tezaurul de la Pietroasa, și grupul de bronz de la Năieni sunt creații autohtone, fiind doar o parte din comorile ascunse ale Istriței de aur; câte ceva a ieșit la lumină din legendele Cloștii cu puii de aur de pe Istrița. Oratea a arătat și ea semne de viețuire arhaică, atât prin Talpa de Uriaș, cât și prin zidurile de cetate descoperite de arheologi.

Existența statuii unei divinități la Năieni arată, fără îndoială, existența unui templu și a unui sanctuar pe culmea sud-vestică a Istriței, în zona Colarea – muchia Grebănului. Dacă privim zidurile uriașe și blocurile de piatră căzute în jurul acestor ziduri, am putea accepta că acestea sunt vestigii antediluviene, civilizație care ridicase orașe-cetăți fortificate, pe kilometri pătrați, după cum arată ruinele, care construise temple, sanctuare și oracole în care se închinau reprezentărilor Sacrului din acele timpuri. Atât timp cât miturile și eposul popoarelor ne vorbesc de realități primordiale putem să-i numim pe acei locuitori ai Terrei, atlanți. Urmașii lor au fost popoarele pelasgo-hyperboree, din care au purces semințiile traco-geto-dace, cei mai numeroși după inzi, cum spunea istoricul Herodot. Toponimele care au păstrat memoria unor reprezentări ancestrale, ca și zidurile ciclopice și pietrele mari (bucăți tăiate în stâncă) ruinate, vorbesc despre așezări-orașe cetate, turnuri (multe cu rol de observatoare astronomice), toate mărturii despre o mare civilizație antediluviană, i-am putea spune megalitică.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Continuăm prezentarea textului folosit de documentariștii care au realizat documentarul „Grotele Vaticanului”, privitor la lovitura de stat din decembrie 1989 și la distrugerea României care a urmat acestui moment istoric. În continuarea documentarului, se arată că:

„… Un alt grup care a avut un rol important în distrugerea economiei românești după 1989 sunt statele vest-europene și America. Intenția acestor state era să transforme România într-un importator net de produse vestice, de vreme ce aceste economii au nevoie de creștere continuă, așa cum am explicat mai devreme, și într-un furnizor de resurse naturale, de vreme ce țările vest-europene sunt printre cele mai sărace din lume în privința resurselor naturale și pot supraviețui economic numai dacă țin alte țări în sărăcie artificială și le fură resursele naturale. Aproape tot ce e produs în țări ca Marea Britanie, Franța, Olanda, Austria, Germania etc. este făcut cu resurse furate de la alte țări, cu ajutorul sistemului legal și monetar internațional care este condus de oameni din vest.

Pentru a pune mâna ușor pe resursele românești și pentru a distruge economia României pentru ca România să devină un importator net de produse vestice, țările vestice au ademenit România cu promisiunea intrării în Uniunea Europeană. Dar, pentru a fi acceptată în UE, România trebuia mai întâi să dea multe legi și să facă multe reforme care au distrus capacitatea productivă a industriei și agriculturii României și să se deschidă pentru «comerț liber». Numai în 2007, după aproape două decenii de distrugere economică dictată de țările vest-europene, România avea să fie acceptată în UE. La acea dată România nu mai putea produce nimic și era transformată într-un stat bananier care era ținut în viață numai prin importuri de la acești hoți vest-europeni. Tratatele pe care România a fost forțată să le semneze când a intrat în UE erau și ele menite să țină țara în sclavie economică. De exemplu, acolo unde Franța plătește subvenții de peste 500 euro agricultorilor, România e forțată să plătească mai puțin de o treime din acea sumă, distrugând practic orice șansă a agricultorilor români de a concura cu cei francezi. Așa că azi, deși are cel mai fertil pământ din Europa și s-ar putea hrăni exclusiv cu produse naturale, România e forțată să cumpere mâncare fără gust din Europa de vest. Înrobirea economică a României de către țările vestice, înseamnă că țări ca Austria, de exemplu, acum dețin petrolul românesc și combustibilul e mai ieftin în Austria, care nu are petrol deloc, decât în România. Austriecii sunt și printre cei mai mari tăietori ale vechilor păduri din Ardeal, ultimele păduri virgine ale Europei, în timp ce defrișarea în Austria este interzisă. Multe alte țări vest-europene sunt implicate în jafuri similare și distrugere de resurse mascate ca «comerț liber».

Țările vest-europene sunt și primele surse de corupție între oficiali înalți. De exemplu, marile companii europene au echipe dedicate care se ocupă de mituirea oficialilor pentru a obține contracte publice. Mercedes, de exemplu, o companie care probabil ar da faliment fără echipa sa de mituire, a câștigat un contract de furnizare de autobuze în București, deși autobuzele Mercedes sunt printre cele mai scumpe din lume, fără să diferențieze calitativ de competitori. Tot acest jaf economic organizat înseamnă că România, care în 1990 era cea mai bogată țară din lume în termeni de resurse naturale în raport cu suprafața, și care teoretic ar putea să trăiască în izolare totală față de restul lumii folosindu-se exclusiv de propriile resurse, este astăzi mai săracă decât țări ca Marea Britanie, care nu mai are resurse aproape deloc și a cărei populație pur și simplu ar dispărea complet în câteva luni, dacă ar fi izolată de restul lumii. Românii sunt bineveniți în UE atâta timp cât ei sunt doctori, oameni de știință etc. De altfel țările vestice vin să ia medici și asistente direct din România. Alții nu sunt la fel de bineveniți, cum e cazul Franței, unde evreun Sarkozy a dat afară țiganii, așa cum europenii le făceau evreilor în trecut.

În alte cazuri România e tratată ca un adevărat membru UE, cum e cazul aruncării de deșeuri radioactive nucleare în România de către Germania. Distrugerea economiei românești, furtul de resurse și răul tratament al cetățenilor români vor continua până când nu va mai fi lemn de tăiat, petrol și gaze de extras, metale rare de furat etc., și atunci România va fi probabil dată afară din UE.”

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

În vara lui 1989, cu şapte luni înainte de Revoluţia din decembrie, scriitorul craiovean Ion Deaconescu, directorul Academiei Internaţionale Mihai Eminescu, s-a întâlnit, la Paris, cu Emil Cioran. Întâlnirea cu pricina s-a lăsat cu un interviu-fluviu, de vreo 60 de pagini, publicat în volumul „Dacă m-aş fi aruncat în Sena”, Editura Europa, Craiova, 2000. Un fragment incendiar din convorbirea celor doi a fost publicat în 2009, în revista Flacăra. Îl republicăm și noi.

– Domnule Cioran, aş dori, cu permisiunea Domniei Voastre, să abordăm un subiect delicat. S-a spus, în România, aici, la Paris, dar şi aiurea, că aţi fost membru al mişcării legionare. Credeţi-mă, vă întreb despre această situaţie cu multă jenă şi temere, fiind un punct litigios al existenţei dumneavoastră.

– Garda de fier a fost un moment delirant, şocant şi nebunesc al istoriei României. Cu accente naţionaliste şi creştineşti la început, Mişcarea a degenerat, în final, în acte reprobabile. O stare de euforie, delirantă, care ne-a cuprins pe toţi. Un exces ce ne-a molipsit pentru a face istorie şi a ne implica în prezentul ei. O stare pasională fără măsură. O obsesie necesară, atunci. Falimentară, apoi. Eram tineri, inteligenţi, expansivi, subscriind la fanatismul clipei şi al visului. În orice caz, aceeaşi istorie, pe care am dorit s-o edificăm altfel, ne-a scuipat pe obraz. Ne-a pălmuit şi ne-a împovărat cu tembelismul ei. Regretele sunt tardive!

– Ştiu că aţi fost chemat, cu insistenţă, de către organele militare româneşti să reveniţi în ţară spre a fi mobilizat, România fiind în război, alături de nemţi.

– A fost o problemă grea pentru mine. Ataşatul nostru la Paris, col. Gorgoveanu, locuia în acelaşi hotel în care se afla şi comenduirea germană şi, tot timpul, mă ameninţa cu tribunalul militar dacă nu mă întorc în România, la armată. Enervat de insistenţele acestuia, i-am spus, într-o zi, că, dacă nu mă lasă în pace, o să las scris la gazetă că mi-am luat viaţa din cauza lui. Poate că l-am impresionat sau, cine ştie, că, de atunci, m-a lăsat în pace.

– De ce nu aţi revenit, în patrie, după război?

– Iniţial, nu aveam de gând să mă stabilesc în Franţa. Războiul a fost cauza deciziei mele de a rămâne la Paris. Mi-am dat seama că României i-ar fi trebuit peste 20 de ani ca să se refacă după dezastrul pricinuit de război. Dacă Pătrăşcanu n-ar fi fost ucis de ai lui, eu şi Eliade ne-am fi întors în ţară. Pătrăşcanu era un fin intelectual. M-a îngrijorat uciderea acestuia de către comunişti. Nu am avut viziunea pierderii războiului de către România şi că se va complica atât de dezastruos.

– Domnule Cioran, acum, la vârsta Dumneavoastră, îl mai huliţi pe Dumnezeu? N-aţi obosit luându-l în răspăr şi obligându-l să vă asculte?

– Eu l-am obosit pe Dumnezeu, nu el pe mine. N-am vrut niciodată să-l servesc. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi pierdut iniţiativa şi libertatea. Este injust să-l crezi pe Dumnezeu deasupra oamenilor. Fără ei, fără oameni, Dumnezeu ar fi singur, un neajutorat. N-ar avea nici un destin. În relaţia cu el, omul ar trebui să fie mai orgolios, căci el determină balanţa sorţii. Nicidecum, Dumnezeu. Prea egoist, Dumnezeu nu m-a impresionat niciodată. Întotdeauna plictisit, prea aşteaptă rugăciunea noastră. După mine, e crepuscular. Dacă nu se perverteşte, nu are nici o şansă.

– Cum să se pervertească?

– Să devină mai uman. S-ar însănătoşi în ochii celor nevoiaşi, sătui de mister şi iluzii înşelate. Căci, monopolizând toate spaimele şi laşităţile noastre, devine un stigmat pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Dacă ar intra în şomaj, s-ar putea ca Dumnezeu să înveţe câte ceva din dezertările şi visele neîmplinite ale omului.

– Dar dumneavoastră în ce credeţi cel mai mult?

– În disperarea de fiecare zi. Dacă n-aş dispera, n-aş trăi. Mă desăvârşesc mereu în nefericire. E singurul meu scop.

– V-au plăcut femeile?

– Numai cele inteligente, gata oricând să refuze dragostea în favoarea creaţiei. În fond, un alt gen de impostură. Infidelitate pentru luciditate. În artă, ca şi în amor, chinurile îl preschimbă pe creator în victimă. A te dezbrăca în faţa celorlalţi înseamnă înnobilarea existenţei. Adică, superior lui Dumnezeu.

– Ce vă spune numele de Lise Roboau?

– O prietenă din tinereţea mea pariziană. O soluţie în neliniştile mele epileptice.

– Îmi daţi voie să vă citesc un fragment dintr-o scrisoare extrem de interesantă şi caldă pe care v-a trimis-o cu mulţi ani în urmă?

– (râde) Sunt curios să aud ce prostii îmi scria.

– „J’ai soif de vos yeux, de votre corps. Vous êtes mon seul, mon unique ami”.

– Grotesc. Tinereţea e o stare deplorabilă, funestă, ca însăşi dragostea. Îţi ruinează vitalitatea (…)

– Ce vă reproşaţi? Există ceva în viaţa dumneavoastră de care să vă fie jenă?

– Îmi reproşez multe pagini din „Schimbarea la faţă a României”. Îmi mai reproşez că unii prieteni din tinereţe au suferit mai mult ca mine. Ei au fost în puşcării, unii au murit chiar, pe când eu am trăit atât de mult, un deşeu al aspiraţiilor noastre. O anomalie. Noica, de exemplu. Aproape un sfânt. Pe când eu, un orgolios, exilat în principii. Nu e normal. E o contradicţie şi nu-mi face bine. Viaţa nu mă ispiteşte, n-am câştigat nimic fiind viu, trăind la umbra Turnului Eiffel. Aproape o tragedie. N-aveţi cum să înţelegeţi această contradicţie. Ambiţia, uneori, nu cedează în faţa modestiei. Mă dezgust.

– Domnule Cioran, vă mărturisesc că m-au speriat unele afirmaţii pe care le-aţi făcut în legătură cu România şi viitorul ei. Şi, astăzi, credeţi la fel despre România?

– Românii sunt lipsiţi de voinţă, făcând din a munci o emblemă specială, un stil existenţial. Suntem cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai inteligenţi, ne mulţumim cu destinul şi cu condiţia de a nu face nimic. Nu ne-am schimbat deloc.

– Şi totuşi, ce ar trebui făcut ca România, ca să nu cadă din timp, acum la întretăieri de milenii?

– Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi (…). Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.

– E o problemă de competenţă, nu-i aşa?

– Desigur. Nu trebuie să ne ademenim cu lucruri insignifiante, neinteresante şi confortabile pe moment. Şi ar mai fi ceva. E nevoie să facem ceva pentru a diminua din orgoliul nemăsurat al ungurilor de ţară civilizată, atunci când se compară cu noi. Nu e bine să devenim duşmanul ungurilor ori al sârbilor. Ungurii sunt maeştri în propagandă. Emigraţia lor e puternică, unită şi bogată. În special, cea din America. Ştiu să se folosească şi de frumuseţea unguroaicelor. Au organizat aici, la Paris, o manifestare. Cu filme, cărţi, conferinţe. S-a băut Tokai gratis, mii de litri, servit de unguroaice cu fustiţe de-o palmă şi cu cizmuliţele roşii.

– Aţi scris teribil despre unguri. Sentimentele dumneavoastră pot să fie decodate şi altfel, acum?

– Îi stimez pentru încăpăţânarea şi consecvenţa lor. Îmi displace însă îngâmfarea lor de grofi şi tertipurile de vechili la curţile austriece.

– Fără să deveniţi oracol, ce se va întâmpla cu Europa noastră, ştiindu-se faptul că America, Japonia, ţările asiatice i-au devenit concurente, fiind foarte bogate?

– E o problemă. Franceza a pierdut competiţia cu engleza. Francezii s-au plictisit să tot fie centrul cultural al lumii. Altădată nu era posibil. Şi totuşi… America are inteligenţa profitului, a banilor. China n-a fost niciodată o ficţiune. Ea va fi pericol adevărat în sensul excesului de răbdare şi muncă. Japonia n-o să uite niciodată Hiroshima. Are instinctul revanşei. Dacă Germania va renunţa la orgolii şi la fiorii puterii şi se va alia cu Franţa, atunci Europa nu o să mai fie cea mai mare provincie a lumii.

– N-aţi spus nimic de Uniunea Sovietică!

– Rusia a dat dintotdeauna impresia de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor luminaţi şi agresivi. Expresie iluzorie a lui Dostoievski şi a lui Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc. De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani…

Sursă: revistaflacăra.ro via CERTITUDINEA nr. 168.

Titlul original: „Dacă Pătrășcanu nu era ucis, eu și Eliade ne întorceam în România”