Articole despre valorile românești.
Pe cerdacul unui codru
Stă visând cu fusu’-n mână
Mândra florilor cunună,
Așteptând un drag de lotru!
Nu-i un hoț de drumul mare
Ci-un haiduc de inimioare
Rătăcind pe drum, călare
Ca și frunza pe cărare…
Vine numai pe-nserare,
Când luna-i veghează drumul
Ca să-l apere de fiare,
Că e tors de ea cu gândul
Ca în vremi din depărtare,
Că-i zefir și foc, cu rândul!
Unul din semnele caracteristice ale speciei „Animal scribax” din familia Liberalelor este că nu știe carte. Neștiind carte și având a vorbi cu publicul lor în toate zilele, animalele condeiului în România câștigă la șiruri repetând fără trebuință cuvinte care n-au nici vro greutate retorică, nici vrun înțeles deosebit, care să merite a fi întipărit minții.
„Românul”, care de altmintrelea numai românește nu-i scris, au ajuns la treapta de a ști că verbul are proprietatea de a putea fi conjugat, prin urmare nu se mulțămește numai c-un timp sau c-o persoană care s-ar cere pentru însemnarea înțelesului, ci pune câteva dupăolaltă, pentru ca să se pară că zice ceva.
Am spus, spunem și vom spune cumcă națiunea a fost, este și va fi. Deci cetățenii iubitori și iubiți s-adună, s-au adunat și se vor aduna, ca să se sfătuiască, să zică, să dezbată, să vadă, să priceapă și să înțeleagă că bine nu este, n-a fost și nu va fi cu noi, între noi și-n noi, acum și totdauna și pururea și-n vecii vecilor, dacă … n-om fi noi cu ai noștri între noi la putere.
Aceasta e ținta a toată democrația română, spusă în stilul înflorit al gazetei celei mai vechi și celei mai… netrebnice din București.
Cititorii noștri cred poate că luăm peste picior pe mult și mai mult decât onorabilii noștri confrați: dar rău cred.
„Românul”, vorbind într-unul din cele din urmă numere ale sale despre un conventicul al celor chemați (mulți chemați și puțini „aleși”) ce se va ținea la Bacău, introduce „frumosul” apel al d-lui A. D. Holloan, inserat în „Gazeta de Bacău”, cu următoarele cuvinte:
Am cerut și cerem ca românii să se întrunească cât de des, să se vază, să se cunoască, să cugete, să dezbată și să caute împreună calea și metoda cea mai patriotică, cea mai înțeleaptă și totdodată și cea mai practică. Astfel, și după noi numai astfel, națiunea poate merge cu pași siguri spre realizarea dorințelor și trebuințelor ei.
„Unde veți fi întruniți doi, în numele meu, voi fi în mijlocul vostru”, zicea Isus, atunci când inamicii îl pândeau pentru ca să-l oprească de a surpa comploturile fariseilor.
Când cetățeanii s-adună cu iubire și cu sinceritate, geniul națiunii este în mijlocul lor. […]
Să se întrunească dar, să se întrunească necurmat toți cei cari pun interesele generali mai presus chiar de interesele de partită, căci mare, foarte mare nevoie este acum ca totdauna, și poate mai mult decât totdauna, ca gândul națiunii române să fie neclintit cu noi, între noi și în noi.
Știe „Românul” ce stil e acesta? Să i-o spunem noi: stil jidovesc. Redactorul n-are decât să deschidă Psalmii împăratului și prorocului David și să vadă cum toată poezia jidovească nu consistă decât în repetarea aceleiași idei, adesea foarte sărace, cu alte cuvinte. Dar nici în cuvinte variate nu sunt bogați stiliștii „Românului”. Ei declină și conjugă în sus și-n jos acelaș cuvânt fără de nici o trebuință ș-apoi zic că presa e… lumina. Multă lumină trebuie să fi intrat în capul cititorilor „Românului” când li se spune că trebuie să vadă, să cunoască, să cugete, să dezbată, să caute calea și metoda.
Oare puțină, cât de puțină gramatică românească nu se poate introduce prin contrabandă la redacția „Românului”?
Dar să contenim. Deja am atacat prea mult tot ce este românesc și am atins susceptibilitățile națiunii. Națiunea nu știe a scrie; ar fi o crimă pentru redactorii „Românului” să știe ei asemenea moft conservator și austro-maghiar.
TIMPUL, 6 noiembrie 1877
Astăzi îl omagiem pe Unicul Marin Constatin de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani (n. 27 februarie 1925 , Urleta, Bănești, Prahova, România – d. 1 ianuarie 2011 , București, România).
Compozitorul, dirijorul și profesorul Marin Constantin s-a născut la 27 februarie 1925, la Urleta, în județul Prahova.
Încă de copil cânta în corul satului, pasiunea pentru muzică fiindu-i insuflată de mama lui, alături de care cânta.Educaţia sa muzicală avea să înceapă în anii în care a devenit elev la Şcoala Normală din Buzău, unde a avut şansa de a-l avea profesor şi mentor pe renumitul dirijor şi pedagog Ioan Vicol, cel care poate fi considerat descoperitorul talentutui tânărului. În semn de încurajare, Ioan Vicol avea să-i încredinţeze conducerea corului clasei şi apoi a corului şcolii şi tot el l-a sfătuit să urmeze cursurile Conservatorului din Bucureşti. În 1945, s-a înscris şi la Facultatea de Pedagogie, Psihologie și Filosofie a Universității din București.
A absolvit Facultatea de Pedagogie Muzicală a Conservatorului de Muzică din București (1944-1949) studiind cu Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie), Vasile Popovici (istoria muzicii), Florin Eftimescu (pian), Ștefan Popescu (cor), Teodora Stroescu (canto), şi este licenţiat şi în Filosofie – studiind sub îndrumarea profesorilor G.G. Antonescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Mihail Ralea, Tudor Vianu –, facultate absolvită tot în 1949.
Încă din anii studenţiei, a fondat Corul Universității din București, un prim pas către cariera strălucită ce va urma.
A debutat dirijând coruri de studenți și amatori, printre care Corul Sindicatului Învățământ din București, iar între anii 1951 – 1974, a fost director general și dirijor al Ansamblului UTC din România.
Tot în anii studenţiei, şi-a început şi activitatea pedagogică, fiind profesor la școala nr. 35 din București, iar din anul 1960 a fost conferențiar la catedra de dirijat coral a Conservatorului din București.
În anul 1958, studiul muzicii clasice corale l-a determinat să înființeze un ansamblu, Corala „Gheorghe Cucu”, izvorul a ceea ce avea să devină, mai târziu, Corul „Madrigal”. Erau vremuri în care muzica corală nu era privită cu receptivitate, însă pasiunea lui pentru acest gen avea să ducă la crearea unuia dintre cele mai prestigioase ansambluri corale profesioniste din România, cu realizări de excepţie la nivel internațional.Astfel că fondatorul, directorul și dirijorul pe tot parcursul vieții al Corului Național de Cameră Madrigal, Marin Constantin va conduce peste 4000 de concerte alături de ansamblul său, debutul fiind oficializat la 7 iulie 1963, la Brașov. După admiterea la Conservator, la secția Dirijat Coral, a fost propus pentru bursă chiar de Mihail Jora, o altă personalitate remarcabilă cu un rol esenţial în dezvoltarea lui. Marin Constantin a fost specializat în muzica renascentistă, în cântul gregorian, dar și în muzica tradițională și contemporană românească, iar alături de Corul „Madrigal” a inspirat numeroși compozitori de seamă.
Myriam Marbé, Șerban Nichifor, Cornel Țăranu, Alexandru Pașcanu, Pascal Bentoiu, și mulți alții, au compus cu dedicație pentru fenomentul „Madrigal” și fondatorul său, iar o mare parte dintre lucrări au fost cântate în primă audiție în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, unde, din anul 1964, Madrigalul a participat la fiecare ediție. Activitatea Corului naţional de cameră „Madrigal” se identifică cu cea a dirijorului său, împreună valorificând muzica corală românească, dar și pe cea internațională. Ansamblul a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, participând la festivaluri importante din Germania, Austria, Franța, Italia, până în Statele Unite și Japonia.
În anul 1969, era înregistrat primul disc de colinde românești la Electrecord, care a fost mai întâi prezentat pentru străinatate, în România fiind ascultat abia după 1989. Au urmat un număr de 40 de CD-uri și înregistrări alături de Corul „Madrigal”, care, majoritar, promovau muzica românească.
Marin Constantin a susținut şi cursuri internaţionale de dirijat și interpretare corală, pe toate continentele, iar în calitate de compozitor, Marin Constantin a scris 45 de lucrări corale pentru coruri de copii sau coruri mixte, bazate pe valorificarea tradițiilor românești și a patriotismului.
Marin Constantin a activat ca Director al Departamentului Muzical din Ministerul Culturii în 1960, între anii 1966 – 1969 a fost directorul general al Operei Române, iar în 1985 a obținut titlul de doctor în muzicologie la Academia de Muzica Gh. Dima din Cluj-Napoca, sub conducător de doctorat, compozitorul și muzicianul Sigismund Toduță. Tot în 1985 a creat și înregistrat zece discuri sub titlul „Arta construcției și interpretării corale” reprezentând teoria sa, psihotehnica, pentru dirijat coral. Cele zece discuri sunt prezentate de Marin Constantin și exemplificările realizate de Corul Madrigal sub conducerea sa, și sunt reeditate de Electrecord în anul 1995. Marin Constantin, împreună cu Madrigalul au fost subiectul filmului „Cântecele Renașterii”, de Mirel Ilieșiu care a obținut Palme D’Or în 1969 la Cannes.De asemenea, a participat împreună cu Corul Madrigal în peste 36 de filme artistice, documentare și de televiziune atât în România cât și în alte țări. Pentru activitatea sa remarcabilă, Marin Constantin a fost recompensat cu numeroase premii, titluri şi distincţii: Medalia Muncii (13 octombrie 1953) pentru contribuția sa la „munca de pregătire și desfășurare a celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie”, premii la Concursul internațional al Festivalului Mondial al Tineretului (București – 1953, Moscova – 1957, Viena – 1959), medalia UNICEF (1968), Premiul Criticii Muzicale Germane (Germania, 1971), Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a (1971), „Il Sagitario d’Oro” (Italia, 1976), Diploma de onoare și Premiul „Grand Due Adolf” (Luxembourg, 1979), Premiul excepțional A.T.M. (1983) pentru tratatul „Arta construcției și interpretării corale” (1983), titlul de „Goodwill Ambasador UNESCO” (ambasador al Bunăvoinţei UNESCO) (1992), titlul „Omul Internațional al Anului” (1990, 1992, 1994), titlul de „Doctor Honoris Causa” al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1994), titlul de „Cetăţean de onoare” al municipiului Focşani (1995), titlul de „Cetățean de onoare” al municipiului Câmpina (1996), „Crucea Patriarhală a Sf. Sinod” din România (2000), Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2000), Premiul pentru „Vocația măiestriei artistice”, oferit de Fundația Balcanii și Europa (2006). De asemenea, pentru întreaga sa activitate, este menționat în prestigiosul „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”.
Vă oferim o Înregistrare de colecție realizată de Corul „Madrigal-Marin Constantin” și dirijorul Marin Constatin cu lucrarea „Vezzosette de Gastoldi” devenită imnul Madrigalului din anul 1963.
A consemnat pentru dumneavoastră Dr. Irina Hasnaș, Serviciul Relații Publice, Marketing, Proiecte Culturale și Educație Muzeală – Casa Dinu Lipatti. Documentare: RADOR
Timp de 35 de ani, România a fost condusă de o pleiadă de personaje caricaturale, indivizi pentru care lipsa de scrupule a devenit singura constantă. Acești actori jalnici ai scenei politice nu doar că și-au însușit puterea, dar au transformat-o într-o afacere de familie, într-un monopol cinic asupra destinului unei națiuni.
Le vedem chipurile aproape zilnic, ni se impun pe ecrane, sunt filmați și difuzați pentru orice absurditate pe care o rostesc, căci fiecare gafă devine, paradoxal, capital de imagine. Într-o lume în care notorietatea înlocuiește competența, fiecare inepție le aduce voturi, fiecare bâlbă devine spectacol, fiecare moment de stupiditate – un nou strat de ciment în edificiul lor politic.
Afacerea lor? O combinație de inginerii financiare și jaf legalizat. Într-un dans pervers cu statul, primesc pe tavă contracte publice, exploatează resursele, redistribuie sărăcia și își împart prada, lăsând în urmă o țară ruinată. Serviciile le sunt aliat și călău deopotrivă, unelte perfide de șantaj cu dosare pregătite la nevoie, menținând astfel un echilibru toxic al corupției.
Dar ce-i protejează cu adevărat este scutul imunității. Orice abuz se prescrie, orice furt devine anecdotic, orice crimă împotriva interesului național este ascunsă sub preș până la uitare.
Între timp, sfidarea devine normă, iar lăcomia – o virtute. Nu există competență, doar setea de bani, ridicată la rang de inteligență, deși adevăratele idei vin din umbră, de la cei care, spre ghinionul lor, chiar au carte, dar sunt condamnați la un rol secundar.
Și pentru că populismul vinde, sunt evlavioși când trebuie, fac pelerinaje televizate, sărută icoane și se închină teatral, știind că imaginea contează mai mult decât credința. Dar dacă cineva îndrăznește să le calce moșia fără „taxă de protecție”, devin brusc intransigenți, neiertători, torționari ai celor care nu se supun regulilor lor de clan.
În zonele sărace sunt regi. Acolo unde disperarea naște dependență, ei cultivă supunerea cu promisiuni, ajutoare și pomeni electorale, pentru ca mai apoi să distrugă orice urmă de civilizație. Pentru ei, politica nu este decât un mijloc de a-și satisface interesele personale, o afacere profitabilă sub masca „binelui comun”.
Așadar, eu cu cine mă identific? Cu niciunul dintre ei. Cu niciun produs al acestui sistem stricat, unde singura ideologie este profitul, iar singura loialitate este față de camarila care asigură accesul la resurse.
Dar dacă nu mă regăsesc în această faună politică, ce rămâne de făcut? Să continui să sper? Să caut în afara acestui cerc vicios? Sau, poate, să-mi pun întrebarea: România mai are cu cine să se identifice?
Dacă ar fi să ne uităm în jur, în afara politicianului corupt care dictează ritmul decăderii naționale, ce ne mai rămâne? O menajerie mediatică de personaje care, în loc să inspire, caricaturizează orice urmă de bun-simț.
Avem „vedete” de televiziune care, în loc să fie voci ale culturii și spiritului critic, sunt doar niște marionete gălăgioase, agramate, tunate până la grotesc, produse artificiale ale unui sistem în care forma contează infinit mai mult decât fondul. Guristele noastre fac spectacol din nimic, iar doamnele „en vogue” discută cu o prețiozitate ridicolă despre sex, paranormal și horoscop, ca și cum acestea ar fi temeliile oricărei dezbateri serioase.
Apoi, îi avem pe măscăricii cu pretenții de intelectuali, indivizi fără vreo operă reală, fără gânduri proprii, dar cu un ego care ar putea eclipsa orice om de valoare. Ei își construiesc imaginea pe poleiala unei pseudo-profunzimi, pozând în genii neînțelese, deși în realitate nu sunt altceva decât niște epigoni cu pretenții de filosofi.
Cât despre filme, să nu cerem prea mult – generația actuală de regizori pare a fi lipsită de talent, dar compensează prin alinierea la tendințele dictate de cercuri culturale obscure, unde premiile se câștigă mai degrabă prin aliniere ideologică decât prin merit artistic.
Și atunci, în lipsă de altceva, cădem periodic în nostalgia trecutului. O găselniță care revine recurent, ca un refugiu în fața crizei identitare. Dar, când încercăm să ne agățăm de trecut, o facem cu jumătate de măsură: ne mândrim cu Eminescu, Blaga, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco, Palade, Coandă, Brâncuși, Țuțea – adevăratele valori ale culturii și științei românești – dar uităm un detaliu esențial: unii au fost nevoiți să plece din România pentru a putea crea. Strălucirea lor a luminat din alte colțuri ale lumii, iar noi nu am făcut nimic pentru ei, nici atunci, nici acum.
Și atunci, dacă ne revendicăm identitatea prin trecut, ce facem cu valorile contemporane? Așteptăm să vină alții să le recunoască? Le împingem spre exil, ca pe cei de dinainte? Sau, mai grav, le îngropăm în indiferență, în timp ce ne complacem în consumul de nonvalori?
Întrebarea nu mai este doar „Eu cu cine mă identific?”, ci „Ce mai reprezintă România astăzi?” Dacă ne uităm în jur, vedem doar spectacolul degradării, dar dacă privim mai atent, poate că undeva, în umbră, există încă speranță. Doar că pentru a o recunoaște, trebuie mai întâi să deschidem ochii.
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.
Astăzi este Lăsatu’ Secului de Carne iar mâine începe Săptămâna Albă, interval de timp profund ritualizat ce pregătește intrarea în Postul Mare. În lumea satului arhaic, această perioadă coincide cu trecerea de la iarnă la vară, iar pragul dintre cele două anotimpuri presupune nenumărate scenarii rituale de înnoire a timpului.
În comunitățile tradiționale astăzi are loc ultimul joc din Câșlegile de iarnă. Dacă în vechime dansul avea funcție ritualică, mistică sau războinică, jocul satului continuă să delimiteze un spațiu sacru ce se deschide celor care lasă în urmă vârsta copilăriei, o perioadă de doliu sau de boală, închizându-se celor care nu respectă normele morale transmise prin generații.
Jocul stă sub semnul strigăturilor, iar strigăturile au, în primul rând, o funcție de comunicare. Prin strigătură îți poți exprima bucuria, supărarea, părerea despre lume, despre un eveniment sau despre o persoană, poți răni sau poți cuceri. În satul tradițional, bărbatul care nu strigă la joc are mari probleme de integrare în comunitate, fiind considerat incapabil să își exprime sentimentele, starea psihică, disponibilitatea erotică.
Jocul organizat înaintea intrării în Săptămâna Albă se deosebește tocmai prin mesajul strigăturilor: „Astăzi îi Lăsat de Sec / Mă duc, mamă, să mă-nec / Unde-o fi Prutu’ mai lat / C-am rămas neînsurat”; sau „Supărate-s fetele / Că se trec câșlegile / Nu vă, fete, supărare / C-o veni el Postu’ Mare / Și veți da la sărindare, / Doară vă veți măritare”.
Este noaptea în care sunt satirizați cei care nu s-au căsătorit înainte de post și, dacă nu reușesc să facă nunta nici săptămâna viitoare (numită și Săptămâna Nebunilor), vor fi încă o dată „pomeniți” duminica viitoare, de Lăsatul Secului de Brânză.
Pagină din albumul ROMANIA, autor Kurt Hielscher, Leipzig/F.A. Brockhaus/1933.
A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.
De la frontieră si până la mausoleul din Bucurestii Noi, multe zeci de mii de oameni, întâmpinând sicriele lui Ion Moța și Vasile Marin, au ascultat și s-au legat prin acest jurământ: „Moța si Marin, jur în fata lui Dumnezeu, în fata jertfei voastre sfinte, pentru Hristos și Legiune, să rup din mine bucuriile pământești, să mă smulg din dragostea omenească și, pentru învierea Neamului meu, în orice clipă să stau gata de moarte!”.
Rareori o mișcare tinerească, născută din voința de a face istorie, iar nu politică – s-a exprimat atât de total ca în jurământul acesta. Cine crede că s-a schimbat ceva în țara românească și că ne apropiem de timpul când vom putea face istorie pentru că acțiunea noastră este controlată și orientată de către spiritualitate, iar nu de politică – de la acest jurământ trebuie să se inspire. Sensul politic al luptei cade pe un plan cu totul secundar. Lupta, acțiunea, efortul – toate gesturile care implicau „politicul”, pentru că nu se puteau înfăptui decât renunțând la ceea ce se numește contemplație – își capătă acum un sens nou, creștin, mistic. Primatul acțiunii, desigur – dar nu primatul politicului. Acțiune înțeleasă ca o luptă dârză pentru desăvârsirea de sine, adică pentru renunțarea de sine. Acțiune în sens mistic: luptă împotriva omenescului, pregătire de moarte. Semnificația acestui jurământ este copleșitoare.
Măsura în care va fi el împlinit și fructificat va dovedi și capacitatea de înnoire spirituală a României. Ceea ce lovește în primul rând pe un creștin din afara mișcării, care nu cunoaște adâncimea spirituală și bărbăția vieții dinlăuntrul Legiunii – este prezența atât de gravă a Morții. În orice clipă să stau gata de moarte! Nu mai e vorba de o mișcare politică – ci de un Război, de o Revoluție însuflețită de ideea jertfei de sine. Moartea nu este niciodată invocată pentru sine într-o revoluție politică. Dimpotrivă, la 1789 s-a strigat: „moarte nobililor și popilor!”, iar comuniștii secolului nostru strigă de câte ori au prilejul: „moarte burghezilor!”. Cei care au jurat în fața sicrielor lui Moța și Marin nu s-au legat să le răzbune moartea – ci să fie ei înșiși gata de moarte în orice clipă. Jurământul n-a țintit să le potolească setea omenească de răzbunare – ci, dimpotrivă, se străduie să-i rupă de omenesc, să-i pregătească de moarte, ca pe călugări. Ca pe călugări – mai mult chiar decât pe eroi. Pentru că eroul e stăpânit numai de gândul victoriei, al apoteozei finale. Singur călugărul trăiește toată viața cu gândul morții mereu viu în sine. Asceza creștină, viața călugărească – de renunțare, de luptă cu pământescul – însuflețesc acest jurământ. Să rup din mine bucuriile pământești, să mă smulg din dragostea omenească!
Numai într-o împrejurare atât de tragică, atât de bogată în semnificații religioase și morale – cum a fost moartea celor doi legionari – sufletul era destul de pregătit ca să primească o asemenea luptă cu sine. Niciodată în istoria României moderne creștinismul n-a apărut mai robust ca în aceste zile, când zeci de mii de oameni s-au legat în fața lui Dumnezeu să rupă din ei bucuriile pământești. Niciodată ființa românească nu s-a voit pe sine mai tragică, mai substanțială – într-un cuvânt mai creștină. Viziunea ascetică a vieții pe care o trădează acest jurământ este tragică – întrucât presupune luptă cu sine, renunțare, înfrânare – dar nu este pesimistă. Dimpotrivă, solemnitatea și gravitatea hotărârii de a se smulge din dragostea omenească – nu izbutesc să ascundă bucuria celeilalte dragoste, creștine, cerești. Renunțarea la bucuriile pământești nu este o împuținare a ființei, o sterilizare a substanței – ci dimpotrivă, o creștere frenetică a ființei spirituale, o victorie a realului împotriva trecătoarelor, iluzoriilor, deznădăjduitelor bucurii omenești. Dragostea creștină, dragostea oamenilor ce trăiesc laolaltă sub semnul lui Christos, – iată limanul după care tânjește sufletul oricărui creștin: singura dragoste nestricătoare, fertilă, în care bucuriile sunt neschimbătoare și adânci. Ce revoluție națională și socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creștin și tolstoian – a îndrăznit să-si facă „propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări și să fie în orice clipă gata de moarte? Semnificația revoluției pe care o năzuiește d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică – încât succesul ei ar însemna încă o dată victoria duhului creștin în Europa; într-o Europă în care Christos n-a prea fost biruitor, deși milioane de oameni au crezut în numele lui. Jurământul acesta, care exprimă atât de limpede gândul d.lui Codreanu, dovedește cât de departe este miscarea Legiunii de o „revoluție naționalistă” oarecare. Nu e vorba de cucerirea puterii cu orice preț – ci înainte de toate de un om nou, un om pentru care viața spirituală să existe, iar creștinismul să fie trăit responsabil, adică tragic ascetic. Mântuirea Neamului nu e posibilă fără jertfă; nici o înviere, în nici un ordin al existenței nu se poate face fără moarte. Sensul creștin al acestei afirmații este atât de limpede, încât nici nu mai trebuie să stăruim. Dar această „Înviere a Neamului” nădăjduită prin minunea creștinismului și prin trăirea cât mai sinceră în duhul creștin nu numai că schimbă total istoria românească, realizând destinul neamului nostru, dar înseamnă și apariția unei noi mistice naționaliste în Europa. […]
Astăzi, când primatul politic este aproape necontestat, jurământul Legiunii și al unei bune părti din lumea românească, dovedește că învierea unui Neam și mântuirea unui om nu pot fi nădăjduite decât printr-o totală fărâmițare a omenescului, prin cea mai aspră luptă cu sine; într-un cuvânt, prin creștinizare! În nici o parte a lumii, astăzi oamenii nu-și propun un scop atât de puțin lumesc, atât de spiritual. […]
Vremea nr. 476, 21 februarie 1937.
Firul călăuzitor al acestui eseu e explorarea posibilității ca brâncușiana Coloană a Infinitului să ofere o rază de speranță privind inexpugnabila Teorie Unificată a Fizicii („Theory of Everything”).
Sper ca iubitorii pur-sânge ai fizicii să îmi înțeleagă și ierte ocolurile culturale. Aceasta fiindcă potrivit pistei pe care o urmăresc, problema fundamentală a fizicii moderne nu poate fi rezolvată în afara contextului cultural și, pe de altă parte, și-ar și pierde mult din valoare printr-o abordare strict raționalistă.
Søren Kierkegaard
Versurile lui Lucian Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea” se armonizează cu citatul lui Søren Kierkegaard: „Viața nu e o problemă ce trebuie soluționată ci o realitate ce se cuvine experimentată” și, oarecum, și cu înțelepciunea nesofisticată a lui Coșbuc: „O fi viața chin răbdat, dar una știu: ea ni s-a dat, ca s-o trăim”.
Nu mi-e teamă de o încălcare a crezului filozofic al lui Lucian Blaga întrucât o mult-visată rezolvare a Teoriei Unificate a Fizicii ar risipi într-adevăr un văl din marele mister dar sigur ar deschide ușa către noi taine, chiar mai profunde.
Cum majoritatea fizicienilor lumii evită instinctual să vorbească de terenul minat pe care se află, amintesc pe scurt că marea problemă a științei moderne e contradicția absolut flagrantă între legile mecanicii cuantice și legile gravitației relativiste, adică între cele mai mari teorii moderne. Această contradicție e, practic, cea mai mare aberație pe care cercetarea pur raționalistă a produs-o și pe care nu o poate depăși. Iar faptul că nu poate fi depășită prin metode standard raționale a fost confirmat dealtfel de matematicianul și logicianul Kurt Godel prin surprinzătoarea sa Teoremă a Incompletitudinii.
Servant-Ermes
Un nou și mult mai fecund front de lucru în slujba cunoașterii l-a deschis încă, din secolul trecut, psihologul Carl Jung, prin descoperirea funcțiilor să zicem intuitive, dar de fapt mai mult decât atât, ale sub-conștientului individual sau colectiv. Iar cum sub-conștientul se leagă strâns de cultură, devine mai limpede că doar o mână întinsă dinspre cultură spre știință ar putea să-i dea un impuls salutar la cea din urmă.
Într-un articolul publicat recent pe Revista România Culturală am notat că Brâncuși a fost inclus, în 2014, alături bunăoară de Einstein, Bach, da Vinci și Marie Curie, într-o cuantică lucrare de artă compusă din 50 de portrete ale unor mari nume din istorie (artă, știință, literatură, arhitectură și cinematografie – ca a șaptea artă). În fapt era vorba despre o prismă cuantică realizată de pictor-sculptorul francez Servant-Ermes cu ocazia lansării curentului artistic contemporan „Quanticisme”, curent dedicat colaborării dintre cultură și știință în vederea progresului cercetării. Spre un dialog similar între știință și sub-conștient suntem îndemnați și în capitolul concluziv al cărții „Omul și simbolurile sale” scrisă de psihologul Carl Jung și de colaboratorii săi apropiați.
Sorin Vieru, Ultima Thule
În același articol publicat pe RRC am evidențiat și poezia vizionară a poetului și logicianului Sorin Vieru: „Din nopți în zori”, din volumul său Ultima Thule:
„Mai aspre decât orice legiuiri
Captiv cum ești în munții tăi gravifici
E Maelstrom-ul de foc al datei firi
Pe care n-ai avea cum să îl codifici
Ieși-vor analitic din găoace
Șerpești porniri, celeste serpentine
Îmbrățișate și luptând tenace
Din zori în nopți, din nopți în zori, în tine”.
Din lectura întregului volum „Ultima Thule” reiese limpede că Sorin Vieru a apelat la subconștient atât în scris cât și în propriile ilustrații grafice. Iar unul din desenele sale are textul explicativ „Știință normală și paradigme ratate”, adică esența pledoariei mele introductive și anume că știința standard e intrinsec insuficientă pentru rezolvarea Problemei Centrale a fizicii.
Sorin Vieru – „Știință normală și paradigme ratate”
Constantin Brâncuși
Revenind la poezia „Din nopți în zile”, percepția mea ar fi că mesajul ei converge spre codificarea încapsulată în Coloana Infinitului, în condițiile în care Brâncuși, la fel ca și Sorin Vieru în poeziile sale, a atins în întreaga sa operă sculpturală corzile sub-conștientului.
„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”, spunea Brâncuși cu referire, evident, nu la pregătirea ciocanului și dălții ci la atingerea stării mentale necesare creației de geniu.
Și acum să trecem la câteva repere din fizică, sper că pe înțelesul câtor mai mulți dintre noi. Posibil să greșesc întrucâtva la unele intuiții așa încât îmi cer scuze. Intențiile, vă asigur, sunt bune și, dealtfel, scopul principal e doar să exemplific o posibilă cale de abordare inspirată din cultură.
O întrebare similară e cum pot minusculii electroni să explice câmpurile electro-magnetice care se manifestă mult dincolo de vecinătatea electronilor?
Dar să ne concentrăm pe gravitoni și să ne gândim la gravitația unei planete. Orice obiect cosmic, ca dealtfel orice obiect, are un câmp gravitațional ce este compus din suma câmpurilor gravitaționale a atomilor componenți.
O întrebare cheie devine cum poate gravitonul unui atom din miezul Pământului să contribuie la un câmp gravitațional ce ajunge până la 100 km depărtare de scoarța terestră, adică acolo unde începe zona din spațiu numită linia Kármán? Altfel spus, întrebarea este cât de mare este câmpul generat de un graviton? Dacă punem problema în acest fel ne vine mai ușor să întrezărim că gravitonul are, într-un anumit sens, o extra-dimensiune a cărei proiecție sau desfășurare în spațiul tri-dimensional pe care îl percepem în mod obișnuit e mult mai mare decât mărimea pe care o atribuim în mod tradițional unei așa-zise micro-particule („Ieși-vor analitic din găoace șerpești porniri, celeste serpentine”).
Iar din momentul în care percepem gravitonul pulsând continuu de la o dimensiune infinetizimală la una uriașă, devine explicabil că gravitația unei planete, formată de întrepătrunderea tuturor gravitonilor componenți, capătă și ea macro-dimensiunea acestora.
Altfel spus, strict ca dimensiune, câmpul gravitațional al unei planete sau stele e comparabil cu câmpul unui graviton, evident, acesta din urmă fiind mult, mult mai slab (și tocmai de aceea practic imposibil de observat).
În acest fel devine mai ușor de acceptat o teoretică extra-dimensiune care e cumva scufundată circular în continuumul spațiu-timp introdus de Einstein. O astfel de extra-dimensiune e reflectată de „Maelstromul” intuit de Sorin Vieru și, totodată, de curgerea „mărgelelor” care compun Coloana Infinită a lui Brâncuși. Subliniez că modulele Coloanei erau numite „mărgele” chiar de către Brâncuși, ajutându-ne astfel să facem transferul de la romboide la „mărgele” printr-o cvadratură a cercului soluționată simbolic, la nivel artistic.
Brâncuși, Coloana Infinitului
Ca să ne înlesnim percepția acestei dimensiuni ascunse, voi alătura o imagine „inflaționistă” a Coloanei Infinitului unei imagini din filmul „A patra dimensiune e reală” („The Fourth Dimension is Real”, film realizat de Alan Zucconi și disponibil în mediul online. Imaginea din film prezintă o secțiune transversală a unei „hyper-sfere” care se rotește într-un „hyper-plan”. Important este să observăm că în planul obișnuit tri-dimensional hyper-sfera apare ca o sferă tri-dimensională care crește și descrește ritmic.
Louis Broglie
Un astfel de comportament crescător-descrescător al fiecărei particule fundamentale ar explica intuitiv magia experimentului interfranjării, sau Experimentul Dublei Fante, prin care fizicianul Louis Broglie a arătat, în 1924, că fiecare fărâmă de materie se comportă, în mod paradoxal, atât ca undă cât și ca particulă.
Aceasta pentru că o particulă care pulsează practic în fiecare clipă, din cauza dimensiunii superioare pe care o capătă practic se rupe la întâlnirea celor două fante, se strecoară prin ambele fante, după care cele două părți ale ei interacționează ca unde ce sunt și realizează astfel benzile de interferență.
Macheta în aer liber a experimentului „dublei fante” a lui Louis de Broglie
De asemenea, un foton care se deplasează după „legea inflaționistă” a Coloanei Infinitului poate conduce la o explicație logică a non-intuitivei Invarianțe a Luminii, adică axioma care stă la baza Teoriei Relativității Restrânse a lui Einstein. Explicația s-ar baza pe faptul că un fascicol de lumină e practic format din mai mulți fotoni, care pulsează în ritmuri diferite, iar fotonii pe care îi putem observa la un moment dat sunt doar cei care se află în acel moment la dimensiune minimă și energie maximă. Dar nu mai lungesc explicația fiindcă, de fapt, cel mai mult mă interesează consecința cultural-spirituală a acestei a patra dimensiuni circular-pulsatorii.
Dacă spiritul, câmpul nostru energetico-informațional sau conștiința noastră, oricum vreți să îi spunem, oglindește proprietățile materiei – după cum de altfel e de așteptat –, atunci fiecare „atom” informațional pulsează necontenit, aproape instantaneu, de la o dimensiune extrem de mică la una uriașă. În acest fel, dacă spiritul sau câmpul nostru de conștiință pulsează la dimensiuni mari, atunci comunicarea între indivizi, la un nivel subliminal, devine posibilă prin interferența acestor câmpuri. Iar o consecință imediat următoare e că s-ar fundamenta concepte deocamdată pseudo-științifice sau rămase la stadiu empiric, precum telepatia, sub-conștientul colectiv – întâlnit și la ați autori nu doar Carl Jung, câmpul „morfo-genetic” a lui Rupert Sheldrake, așa numita psiho-terapie „constelații familiale” a lui Bert Hellinger și, poate, și alte fenomene deocamdată încă nebuloase.
A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.
„S-a năpustit asupra noastră tot uraganul de ură al bolșevismului, după afurisita capitulare de la Ialta. Ne-au închis, schingiuit, înfometat, asasinat, au luat țăranilor pământul și tradiția, au dărâmat bisericile, cimitirele, locuințele, au îngrozit și înfometat poporul, au cultivat ateismul, minciuna, corupția, delațiunea, au pervertit și degradat sufletul celor mulți, al oamenilor de cultură și al tineretului, cu urmări incalculabile pentru viața omului și integritatea spiritului.
Ți-am dat, Doamne, eroi, mucenici, martiri, sfinți, pentru harul de a fi fost aleși.
Numai cumpăna de azur a Cerului va arăta dacă suferințele acestei generații sunt pentru ispășirea trădărilor de-a lungul veacurilor și a căpeteniilor ce s-au ridicat în apărarea neamului nostru obidit, ori suferințele acestea sunt încercări pentru alte tăinuite divine planuri.
Nu regretăm orientarea, nici drumul, pentru că nostalgia absolutului și eternității, visul nostru neîmplinit, ne strigă pe toate ulițele și ne cheamă să-l scoatem din cea mai cumplită cădere morală și teroare a istoriei, cum vorbele nu pot a spune – dezlănțuite de sminteala unui posedat – și să-i redăm sănătatea morală, onoarea, granițele, credința și libertățile pierdute, virtuți fără de care nici omul, nici neamul nu-și legitimează existența”.
Virgil Mateiaș
Făgăraș, 13 ianuarie 1989
Virgil Mateiaș (născut în 26 ianuarie 1909 – mutat la Domnul în 2 ianuarie 2005) a fost condamnat la 20 ani detenție grea și confiscarea totală a averii pentru activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare și uneltire contra ordinii sociale, fiind întemnițat între 1948-1955 și între 1958-1964. A mai fost arestat în timpul dictaturii carliste și a stat ascuns în București între 1945 și 1948.
În lumea foștilor deținuți politic era cunoscută rezistența totală a lui Virgil Mateiaș la tentativele repetate de reeducare din Penitenciarul Aiud. Supus unui regim de exterminare, Virgil Mateiaș avea să se adâncească în credință. Dumnezeu și sfinții Lui l-au ajutat să treacă nevătămat sufletește prin aceste cumplite încercări. „În acele condiții, la 6 decembrie, mi-a bătut Moș Nicolae la ușă și a rămas în chip nevăzut cu mine”, avea să scrie mărturisitorul.
Am să evoc în rândurile ce urmează un episod mai puțin cunoscut: eșuarea reeducării diabolice de la Ocnele Mari, prin refuzul statornic al fostului deținut politic Virgil Mateiaș de a o accepta.
În primăvara anului 1951, un grup de studenți reeducați (Gheorghe Ștefănescu, Ion Samson, Liviu Vlădoianu, Constantin Gemeniuc) în urma experimentului Pitești au fost trimiși de către Administrația Penitenciarelor să-i reeduce prin tortură pe cei două mii de deținuți politic de la închisoarea Ocnele Mari. În volumul memorialistic «Anii de groază din România comunistă», Virgil Mateiaș, fost comandant legionar și prefect în anul 1940 și unul dintre liderii rezistenței românești anticomuniste după 23 august 1944, veteran de război decorat cu «Bărbăție și Credință cu spade clas. a III-a» și cu «Coroana României cls. a V-a cu Spade și Panglica de Virtute Militară», descrie acest sinistru episod:
„Mă legau de mâini și de picioare, cu prosopul în gură, deși nu strigam niciodată. Sechestrarea și bătăile au durat 6 luni.
În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare cu fața la perete, ceasuri întregi. Cădeam. Mă așezau pe prici cu fața la perete șezând cu picioarele întinse și mâinile pe genunchi, fără a face vreo mișcare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea să mă scol, nici să beau apă, nici să mă spăl. Sângele curgea și hainele mi se lipeau de corp. În pozitia aceea trebuia sa stau de la 5 dimineata până la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit de o pătură roasă și murdară.
Mi se dădea ciorbă cu un polonic redus. Am numărat într-o apă tulbure 18 boabe de arpacaș. Bătăușii aveau mâncăruri special gătite: ciorbă, fripturi, fructe, țigări”.
Refuzul statornic al mărturisitorului Virgil Mateiaș de a accepta demascarea și reeducarea prin tortură și înfometare a dus la eșuarea reeducării diabolice de la Ocnele Mari. În 30 august 1951, torționarii au fost retrași.
La 31 august 1953, lagărul a fost desființat. Deținuții politic au fost mutați la Gherla. Cu excepția unui singur deținut: Virgil Mateiaș. Directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu avea să-i spună: „Să văd cum îi șade unei trupe fără general, și unui general fără trupă”. A rămas în celulă cu șoarecii, șobolanii și cucuvelele. Dar, așa cum spunea, mâna lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. Iisus era cu dumnealui, în celulă. La sfârșitul lunii octombrie a anului 1953 avea să fie transferat la închisoarea Făgăraș. Au urmat închisorile Brașov, Codlea, Văcărești. Este eliberat în 14 octombrie 1955. Specialistul în drept internațional este obligat să lucreze ca paznic și tâmplar la Șantierul 504 Construcții Făgăraș.
Este arestat din nou în 12 octombrie 1958. Este închis la Jilava, după care este transferat la Aiud. Avea să fie unul dintre ultimii deținuți politic eliberați din Aiud, în 31 iulie 1964. La plecarea din închisoare, Virgil Mateiaș a adresat un cuvânt camarazilor alături de care era eliberat. Comandantul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a rugat să-i scrie discursul pe un petic de sac. Ieșea din închisoare ca un învingător.
După 1964 a lucrat ca merceolog și contabil la I.C.I. Făgăraș și consilier juridic principal la I.A.S. Homorod și Rupea, unde făcea zilnic naveta de la Făgăraș.
După 1989, Virgil Mateiaș își îndeamnă frații de suferință să facă cunoscut patrimoniul spiritual acumulat în închisorile comuniste, în spiritul adevărului, fără adăugiri: „Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferință și seriozitate ca să merite a fi banalizate prin publicitate vulgară și o nedemnă reclamă, adesea cu podoabe păgubitoare… Atât de profunde și de agonice au fost suferințele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual și intrând neîngrijit în intimitatea lui, săvârșești o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi… Suferințele unui neam întreg în acest veac satanizat, constituie jertfa tuturora adusă pe altarul lui Dumnezeu, în nădejdea Învierii”.
Ca mărul ce-nflorise în brumar,
Voiam s-aducem Cerul mai aproape
Și pe Carpați să-i facem un altar.
I-am dăruit bucate pentru gloată,
În dragoste ne-a pus pelin de mai,
Ne-a mai cerut un stol de călăuze
Pe drumul care duce către Rai.
Am mai păstrat victorii și înfrângeri
Purtate sus, ori în țărână, jos,
Cu pita lor divină și amară
Să crească-un neam înalt și luminos.
De-o coborî și neamurile toate
Veni-vor să se-nchine printre voi,
Aduceți-vă aminte de Golgota
Și-aprindeți lumânare pentru noi.
Virgil Mateiaș
15 mai 1958, Uranus, celula 94 și 4 decembrie 1962, Aiud, izolare.
Tăticule, bine-ai venit,
Vei fi flămând și ostenit!
Tu ne-ai lăsat atât de mici
Când ai plecat, ca doi pitici,
Și iată-ne cât am crescut
Și ce cuminți ne-am mai făcut!
Poftim, tăticule, un măr,
Dar cin-ți-a pus argint în păr
Și unde-ai fost tu până azi
De-i faci măicuții atât necaz?
De câte ori am întrebat,
Măicuța ochii și-a plecat;
De boabe mari de rouă plini
Și curcubeie de lumini.
Ca să tăcem ne-mbrățișa
Și povestea măicuța-așa:
Au fost odată ca-n povești
Doi prunci cu fete îngerești
Și ei iubeau cu drag și dor
Pe mama și tăticul lor.
Și mai spunea povestea cum
Tăticu-a fost pornit la drum,
Cum oameni răi l-au luat în zori
Și l-au purtat prin închisori
Să-și lase legea țării lui
Pe mâinile streinului.
Că altminteri el s-ar fi dus
S-aprindă foc în munte, sus
Și că e slab, flămând și gol
Și moartea-i dă mereu ocol.
Că au trecut de-atunci mulți ani
De când tăticu-i la dușmani…
Și când povestea se sfârșea,
Nu știu de ce, mama plângea,
Apoi ne lua și-ngenunchiam
Și Maicii Sfinte ne rugam,
Strângeam icoana până când
Noi, adormeam cu el în gând.
Tăticule, să nu zici NU,
Cel din povești, nu erai tu?!
16 Septembrie 1949, Ocnele Mari, celula 10.
„Însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”, scrie poetul.
„Ne-am ridicat să punem rânduială
în ţară, în gândire şi-n cuvânt.
Cum n-am avut hârtie şi cerneală,
am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ.La căpătâiul veacului ce moare,
ne scuturăm de temniţi şi noroi,
Cu lanţuri la mâini şi la picioare,
purtăm şi azi istoria după noi.E tot mai rău şi-i pretutindeni sânge,
trădările ne muşcă şi ne frâng.
Când cumpăna durerilor s-o frânge,
În semn de rugăciune mi le strâng.Aceste mâni de oase şi ţărână,
nu-s înger, Doamne, ci om şi cu nevoi.
Coboară-n ţara mea o săptămână,
şi-ai să ne laşi să mai grăim şi noi.”
«Ne-am ridicat», Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare).
E mult de-atunci, ostaşii
din garda lui Pilat
au râs când li se spuse
că Tu eşti Împărat.
Ţi-au spus măscări, făcut-au
şi glume de prost gust
când Ţi-au adus cununa
şi haina lui August.
Te-au şi scuipat, şi-n urmă
chiar ei Te-au răstignit,
că la aşa ispravă
iudeii s-au gândit.
Ba unul dintre dânşii
cu suliţa Te-a-mpuns
că se-negrise Cerul,
ca semn că e de-ajuns.
Când totul se sfârşise,
o Mamă mai plângea.
Iudeii-şi dădeau coate
şi garda Te păzea.
A treia zi din piatră
din moarte Te-ai sculat
că garda şi iudeii,
fugind, s-au speriat.
Doamne! În fiecare Vineri
de Paşti, pe înserat,
eu vin să văd vreo rană
dacă s-a vindecat.
Dar când mă uit la Tine,
roşesc şi mă agit
de parc-am fost acolo
şi eu şi am fugit.
Nu cumva rătăceşte,
fugar strămoşul meu
că-n loc să-ţi mângâi rana
încep să tremur eu?
Şi cum îl cheamă, Doamne?
să-l strig de pe la daci,
că Tu nu ţii mânia,
să-l ierţi şi să Te-mpaci!
«Vinerea Patimilor», 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Am fost şi eu cu voi în noaptea asta
şi v-am urat: „Hristos a îviat!”
v-am însoţit apoi la mama-mare
să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat.
Se răsfăţau pe mesele cu flori
belşug pascal şi bunătăţi de soi,
eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou,
să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi.
Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare,
dar n-aţi adus nimic din nici un fel,
un trandafir care căta spre mine
îşi picura petalele în el.
Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă,
m-am închinat adânc, flămând şi mut,
şi m-am întors la ciorba mea de varză,
dar fericit c-am fost şi v-am văzut.
M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta
şi dorul tău mă-ncearcă iar acum,
îmi scot batista-ceea, Tita dragă,
care mai poart-o urmă de parfum.
«Înviere», 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol.
Un crâmpei de soare umblă
prin zăbrele loc să-şi facă,
a împins vreo zece suliţi
în celula mea opacă.
Şi pe firul lor subţire
a lăsat uşor să vină
pentru zilele Învierii
o plăcintă de lumină.
S-a uitat în jur şi-n blidu-mi
şi văzând că-i gol, că nu e,
a vărsat un ou de aur
peste ciorba de fasole.
S-a urcat pe mâni, pe frunte
şi mi-a sărutat frumos
lacrima ce mi-a adus-o
Învierea lui Hristos.
Soare milostiv, ascultă
îţi mai cer un dar, şi-anume
varsă un pic de omenie
peste om şi peste lume!
«De Paşti», 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52.
Pe 4 septembrie anul trecut, întreaga presă aservită a izbucnit într-un cor triumfalist, anunțând cu cu surle şi trâmbiţe că Mircea Cărtărescu a devenit scriitor rezident la prestigioasa Universitate Columbia din New York. Ni s-a spus că scriitorul va preda un curs grandios, intitulat „Postmodernism vs. Tiranie: O revoluție literară românească”, menit să prezinte generația optzecistă – așa-numita „generație în blugi” – și să o pună în dialog cu generația Beat a poeziei americane, precum și cu postmodernismul ficțional din SUA.
Totul suna magistral pe hârtie, un spectacol bine regizat de mașinăria de propagandă care îl împinge de ani de zile pe Cărtărescu în lumina reflectoarelor. Dar, în realitate, lucrurile au luat o turnură stânjenitoare.
Așa de bine l-au primit și apreciat studenții americani încât, de atunci, s-a așternut un vid asurzitor. Nicio reacție, niciun val de entuziasm, nici măcar un ecou rătăcit care să confirme măcar parțial măreția preconizată. Un curs anunțat cu fast, dar la care au asistat, sporadic, doar cinci-șase studenți plictisiți, care abia dacă își justificau prezența.
Mircea Cărtărescu, uns cu titluri și distincții la comandă, fusese trimis în America cu speranța că va călca pe urmele titanilor Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, intelectuali care au impus respectul lumii academice occidentale prin erudiția, profunzimea și originalitatea operei lor.
Însă, între aceste două categorii de intelectuali, prăpastia este vizibilă și din cosmos. Eliade și Culianu nu au avut nevoie de premii cumpărate din banii statului român pentru a deveni repere globale. În schimb, Cărtărescu, în ciuda unei campanii susținute de artificială promovare, a rămas un autor umflat cu pompa manipulării, un produs al unei propagande culturale menite să distorsioneze adevăratele valori.
Trâmbițata lui recunoaștere internațională se sprijină pe un castel de cărți de joc, fragil și iluzoriu, ridicat nu pe temelia valorii literare autentice, ci pe artificii propagandistice și premii cumpărate din bugetul statului. Se laudă cu traduceri în 25 de limbi, dar fără cititori reali, fără ecou, fără vreo amprentă lăsată în conștiința vreunei culturi străine.
Cărțile sale, tipărite în tiraje menite mai degrabă să umple rafturi decât să fie citite, zac uitate prin obscure subsoluri, unde doar umezeala și praful le mai țin companie. Acesta nu este destinul unui creator de geniu, ci al unui experiment mediatic eșuat, al unei construcții artificiale menite să hrănească iluzia că România a mai dat lumii un scriitor de talia lui Eliade sau Culianu.
Totuși, o astfel de comparație reprezintă, în sine, o impietate. Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu și-au câștigat renumele prin erudiție, profunzime și autenticitate, nu prin titluri livrate la comandă și elogii fabricate. Ceea ce vedem acum nu este un fenomen literar, ci o farsă intelectuală girată de elite culturale obediente, care au un singur scop: să altereze și să submineze cultura română autentică, înlocuind excelența cu impostura și efemerul. Într-o epocă în care falsul este ridicat la rang de virtute, nu este de mirare că un asemenea individ se află în lumina reflectoarelor, însă realitatea nu poate fi cosmetizată la nesfârșit.
Adevărul, ca întotdeauna, răzbește: mitul s-a risipit în fața indiferenței. Scrierile sale, marcate de o mediocritate crasă și adesea alunecând în vulgaritate gratuită, sunt apreciate doar de indivizi care fie nu au citit nicio pagină din opera sa, fie sunt victime ale unui analfabetism funcțional ce îi determină să urmeze orbește mulțimea celor care acceptă fără discernământ orice le este prezentat sub aparența unei autorități culturale impuse de propagandă.
Și acum înțelegeți de ce atâta frustrare că nu și-a găsit locul în Academia Română? Proiectul de a-l impune ca mare profesor în străinătate s-a prăbușit, iar cei care l-au promovat simțeau nevoia să-și mai mângâie protejatul, convinși că pentru ei nu există limite…
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.
Bastionul Măcelarilor
De numele lui Pintea Grigore sau Pintea Viteazul (25 februarie 1670 – 14 august 1703), supranumit de Ovidiu Densușianu „cel mai important român al secolului al XVII-lea”, se leagă o serie de legende dar şi adevăruri istorice. Haiducul care a trecut și prin ținuturile Sătmarului a fost împușcat mortal în timpul asediului cetății Băii Mari, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.
Potrivit documentelor istorice, acolo unde azi se află Piaţa Izvoarele era Poarta de Sud a cetăţii (sau poarta maghiară), iar Bastionul Măcelarilor făcea parte dintr-o serie de turnuri care aveau rol în apărarea cetăţii. Bastionul Măcelarilor era parte din aşa-numita poartă „Maghiară”, situată aproximativ pe locul actualei pieţe agroalimentare, care era una dintre intrările importante în Baia Mare.
Documentele mai arată că în faţa acestei porţi existau poduri care se lăsau şi se ridicau peste sanţurile aflate în faţa zidurilor. În total, cetatea avea patru porţi de acces, două mari şi două mici, toate acestea fiind foarte bine păzite. „În anul 1469, printr-un document privilegial, regele Matei Corvin permite oraşului Baia Mare să ridice ziduri de piatră în scop de apărare, ziduri care erau străjuite de şapte turnuri. Bastionul Măcelarilor a făcut parte din această împrejmuire de piatră, străjuind Poarta de Sud a cetăţii, una din cele patru porţi principale de intrare în oraş”, arată reprezentanţii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie (MJIA), care administrează clădirea.
Nevoile și durerea, lipsurile vieții materiale și asuprirea îi făceau în trecut pe oameni să ia calea codrilor și să îmbrățiseze armele. Haiducii au furat de la bogați și au dat la săraci. Unii dintre ei au rămas în legendă.
Țară Maramureșului are un trecut zbuciumat și plin de legende. Miturile locului pleacă, de cele mai multe ori de la realitate.
Cum a reușit un „bandit”, după cum îl socoteau autoritățile, să între în conștiința oamenilor din Maramureș că un om binecuvântat, iubit și respectat? Ne spun chiar oamenii din timpul lui Pintea, prin cântecele pline de jale și mulțumire în același timp pe care le-au lăsat urmășilor, să aibă și aceștia o speranța, să-l aibă pe Pintea! Jalea venea de la autorități, de la grofi, bucuria venea de la Pintea, de la Haiduc.
„Hai, Hai!… cât îi Maramurășu
Nu-i ca Pintea Viteazu
Nu-i ca Pintea Haiducu!…
Pe bogați îi prinde-n clește
Pe săraci bine-i păzește…”, cântau plini de recunoștință maramureșenii din Țară Lăpușului de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.
Omul cântat în Maramureș, Cluj, Satu Mare și Bistrița era nimeni altul decât Pintea Grigore, cunoscut drept Pintea Haiducul, ori Viteazul.
Născut în 25 februarie 1670, în satul Măgoaja din Ţara Lăpuşului, în fostul comitat Solnoc-Dăbâca, localitate situată azi la graniţa de sud dintre judeţele Cluj şi Maramureş, Pintea Viteazul a provenit dintr-o familie de mici nobili, din care a făcut parte şi Ioan Cupşa, care în 1681, ctitorind mânăstirea Nicula din judeţul Cluj, dăruieşte călugărilor celebra icoană a Maicii Domnului care plânge. Era un bun cunoscător al tacticilor militare, al artei negocierii, dar şi al mai multor limbi, spun istoricii şi culegătorii români de folclor.
Potrivit lui Oszoczki, apariția haiducilor a fost precedată de ocuparea județului Maramureș de armata austriacă în anul 1685. Nouă orânduire era una de asuprire a românilor din acele ținuturi, mulți dintre aceștia ajungând iobagi.
Pe lângă dările enorme, în bani sau în natură, țăranii erau obligăți și la efectuarea de munci în folosul nobililor, așa-zisele „robote”.
Strigătul de disperare al țăranilor asupriți lua uneori forme reale. Nesupunerea la lucru, fugă și haiducia constituiau modalități de a respinge regimul plin de nedreptăți adus de autoritățile austriece și ungare pe pământul românesc.
Toponimele din aceste regiuni sunt mărturii ale traseelor și popasurilor ale cetei de haiduci a lui Pintea: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântână lui Pintea, Șatra Pintii, Vârfu Pintii și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre galbenii și comorile ascunse în peșterile din diverse regiuni.
În lucrarea sa, Oszoczki vorbește de o scrisoare datată la Turda, la 16 septembrie 1695, pe care Nicolae Bethlen i-ar fi adresat-o judelui orașului Baia Mare, prin care îl informa de acțiunea de jefuire întreprinsa de Pintea și încă 35 de oameni asupra unor negustori greci în Munții Maramureșului. Potrivit documentelor din secolul al XVII-lea, haiducii lui Pintea erau puternic sprijiniți de locuitorii satelor maramureșene, în special de cei din Mara și Hoteni, din fosta plasă Șugatag.
În anul 1697, haiducii lui Pintea s-au retras către Lăpuș în speranța acestui sprijin. La 14 august 1697, conducerea comitatului Maramureș face cunoscut comitelui din Solnoc-Dobâca acțiunea de urmărire a haiducilor, menționând că haiducii au fost sprijiniți și de către locuitorii satelor Mara și Hoteni din plasa Șugatag, se arată în cartea lui Csoma G.M. „Baia Mare 670”, Baia Mare, 1999.
Una dintre cele mai de seama acțiuni ale lui Pintea și ale oamenilor săi este descrisă de judele orașului Baia Sprie, la 21 iulie 1698. În descrierea înaintată judelui din Baia Mare, omul afirma că haiducii lui Pintea au atacat castelul din Rona, din județul Maramureș pentru al jefui. Aici, ei au omorât 250 de oameni și au luat cu ei 150 de cai și foarte multe lucruri de valoare. Destinația banilor luați de la bogați erau săracii. Într-o legendă din zonă Năsăudului, care circulă pe la 1898, se spune că Pintea ar fi plătit orașului Bistrița dările comunelor Telciu și Branchiș și i-ar fi pedepsit pe trimișii autorităților în același mod în care aceștia îi chinuiau pe țărani.
Tot din lucrarea lui Csoma mai aflăm că în anul 1699 atacurile haiducilor devin din ce în ce mai periculoase, motiv pentru care căpitanul cetății Sătmarului, Fredericus, se ocupă personal de prinderea și persecutarea haiducilor.
„După cum rezultă dintr-o scrisoare datată din 2 ianuarie 1700, Pintea, împreună cu câțiva ortaci, este prins în Satu Mare, însă Fredericus îl grațiează, semnând chiar o înțelegere cu el, potrivit căreia Pintea primește ajutor pentru întreținerea cetelor sale, se interzice folosirea denumirii de tâlhar la adresa oamenilor săi, haiducii, în schimb renunță la acte prin care ar provoca dezordinea. Totuşi împăratul Leopold promite pentru capul lui Pintea în anul 1701, 500 de taleri imperiali”, se arată în aceeași lucrare.
Pe seama celui cunoscut ca Pintea Viteazul s-au ţesut numeroase balade şi legende. O legendă a consemnat şi Tache Papahagi, în 1925, pe vremea când cerceta graiul şi folclorul Maramureşului:
„Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împaratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pă Piatra Gutâiului. Calu’ o stat într-un picior de d-înapoi, că s-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pa Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu Pietrii de cătă Şugatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Săpântii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime”.
Legendele haiducului Pintea s-au perpetuat în folclorul local, fără un temei istoric și s-au transmis pe cale orală. Una dintre acestea se referă la puterea lui, despre care se credea că a fost dobândită prin „magie”.
De asemenea, se spune despre Pintea că nu putea fi omorât decât dacă era împuscat cu nouă boabe de grâu, în locul în care cămașă de zale se deschidea pentru a-și putea mișcă brațele.
Etnograful Nicoară Mihali explică: „Toată legendă pornește din noaptea de Sânziene. Se zice că există o plantă care da în floare numai în noaptea de Sânziene, iar cine găsește floarea respectivă, capătă, adică nu-i stă niciun lacăt în cale, pentru că poate să-l desfacă și este iscusit în mânuirea armelor. Despre o asemenea sau, cum mai este numită, zice legendă că ar fi găsit și Pintea în satul Peteritea. Acolo unde, după moartea tatălui sau a fost nevoit să lucreze la un unchi de-al sau, groful Racz”.
Poveștile din batrâni spun că pentru a capătă puterea din „iarbă fiarelor”, eroul trebuia să-și facă o crestătura mică în formă de cruce, de unde să picure sânge și acolo să pună plantă căreia îi sunt atribuite puterile magice.
Însă la fel ca toate legendele despre puterile magice atribuite unor eroi, și această are un punct vulnerabil. „La fel că puterea lui Ahile, care era în calcâi, care dacă era lovit cu săgeata însemna moartea lui, și putera lui Pintea Viteazul avea un punct sensibil. Este locul unde cămașă de zale nu se putea împreuna, că să poată să-și miște brațele, sub braț. Și dacă sub brațul stâng era tras un foc cu nouă boabe de grâu, asta însemna moartea lui”, mai arată etnograful Nicoară Mihali.
De asemenea se spune că ar fi inventat un aparat de zbor, dar și că ar fi ascuns în munți comori care nu au fost găsite nici astăzi, deși încă sunt căutate. Este vorba de comoara ascunsă în munții Gutâi: „Într-o stâncă era săpată o pivniță mare, în care acesta își ținea berbințele cu galbeni. Pivnița era încuiată cu o ușă mare de fier, ale cărei chei le avea doar Pintea. Ușile acelei pivnițe se deschid o dată la șapte ani”. Existența comorii apare în folclorul transmis pe cale orală până în zilele noastre, chiar dacă amplasamentul ei diferă: „La Budești, între hotară / Este-un fag cu frunza rară / Și la umbra fagului, / Pintea cu ortacii lui, / Să uită cătă Gutâi, / C-acolo-i pivnița lui / Pă săraci îi miluiește, / Pă bogați îi jefuiește”, potrivit specialiștilor în folclor de la Consiliul Județean Maramureș.
Împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic
În anul 1701, Pintea Haiducul, se alătura răscoalei conduse de principele ardelean Francisc Raksoczi al II-lea. Motivația haiducului o reprezenta dorința de a elibera populația română de sub nedreptul jug habsburgic. La 14 august 1703, la asediul orașului Baia Mare, Pintea, asupritorul bogaților și sprijinitorul săracilor, a fost ucis. Legenda spune că a fost trădat de un alt haiduc pentru 500 de taleri, bani promiși de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic, fiind împușcat de către un mercenar plătit de nobili, care l-a pândit și a tras asupra lui din Bastionul Măcelarilor în Baia Mare. Istoria îl indica pe un oarecare Dessi Istvan, ca fiind cel care l-a împușcat mortal pe viteazul haiduc. Se mai spune despre Pintea Viteazul că ar fi luptat și împotriva tătarilor, probabil pe când era în armată, în biserica din Budești aflându-se o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea Viteazul sau pe care le-a luat în lupta de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnașamentul pe care le folosea Pintea.
Măgoaja, satul lui Pintea
Închis în beciurile de la Satu Mare, Pintea îl obligă pe baronul Fredericus de Lowenburg, căpitanul Sătmarului, să accepte o înțelegere în patru puncte. Căpitanul îl grația pe Pintea, îi promitea anumite sume de bani pentru întreținerea cetelor de haiduci, se interzicea oricui să le spună haiducilor tâlhari. În schimb, Pintea trebuia să renunțe la orice acte ce ar fi putut provoca dezordine. Un baron și un haiduc…
„De-un viteaz așa fălos,
Și la inima milos,
De-un viteaz așa de mare,
La sărmani da ajutoare.”
„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pe Piatră Gutaiului. Calul o stat într-un picior de dînapoi, că s-amu se vede în piatră urmă piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu-Pchietrii de-aiciuca, că gându o zburat pă Piatră Sapantii. C-apoi viteaz că acela n-o fost altu-nime”.
Istoria Bastionului Măcelarilor are legătură cu haiducul Pintea, așa cum am demonstrat mai sus, a cărui moarte a fost consemnată că ar fi avut loc aici. „Moartea haiducului Grigore Pintea de Măgoaja – pentru că aşa apare în documente – este consemnată într-un document ce se păstrează la Arhivele Naţionale. Pe 14 august 1703, în contextul unei răscoale, în document se menţionează că într-o ambuscadă, Pintea Viteazul, împreună cu câţiva haiduci ai lui au fost omorâţi undeva în propierea Porţii de sud, la intrarea în oraş, care era undeva în zona Pieţei Izvoarelor din zilele noastre, deci imediat lângă Bastionul Măcelarilor”, mai arată muzeograful Oana Leşiu.
Istoricii mai arată că acesta a fost împuşcat chiar din Turnul Măcelarilor. „Pintea îl sprijinea pe principele Francisc Rakoczi, care voia să cucereasă cetatea Baia Mare. Alăturându-se răscoalei acestui principe, armata lui Pintea a atacat oraşul Baia Mare, în august 1703. După un asediu şi o aparentă cedare din partea conducerii oraşului, din cauza unor lucruri neînţelese până astăzi, curuţii au atacat pe neaşteptate cetatea, iar, în toiul acestui furtunos atac, Pintea a fost împuşcat mortal, căzând în faţa porţii, la intrarea în oraş”, se mai precizează în Monografia Municpiului Baia Mare din 1972, citează istoricii de la Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie.
Căutând nemurirea prin codri doar cu luceferii dimpreună și susurul izvorului drept alean, mereu pe fugă, fără casă și fără averi, haiducii au reprezentat acei eroi nemuritori ai românilor.
Via mixdecultura.ro, gazetanord-vest.ro, directmm.ro.
