Articole despre valorile românești.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Aurul, dolarii și viitorul României în lume

La bursa de mărfuri din Shanghai, petrolul și energia nu se mai plătesc decât în yuani și în aur. Este începutul de-dolarizării economiei globale. Contribuie vârtos și Rusia, care strânge cam tot aurul pe care îl găsește pe piață și cere răscumpărarea obligațiunilor americane. Nici Germania nu stă degeaba în chestiunea aurului. De acum, tipărirea de dolari/euro suplimentari față de cantitatea de mărfuri și servicii de pe piață (quantitative easing) devine bombă cu ceas pentru SUA și UE. Aurul deținut în rezerve, pe teritoriul național, va deveni singura ancoră valorică și criteriul decontărilor internaționale. De aceea aurul din așa-zisa rezervă a BNR „trebuia” neapărat să rămână în Londra, ca să o poată utiliza ca referință proprie englezii. În timp ce obligațiunile americane deținute de BNR ca rezervă valutară se depreciază cam cu 20% pe an, dată fiind tipărirea masivă de dolari de către Federal Reserve (numai anul trecut a fost vorba de 4 mii de miliarde, anul acesta fiind programate alte 6 mii…), Isărescu se preocupă de încălzirea climatică.

China a oprit ieșirile externe de metal și a redus drastic producția de semiconductori.

În timp, eficienții „noștri” conducători, în fapt, niște vătafi rapace și corupți ai neo-feudalilor geopolitici, au vândut toată industria metalului, a petrochimiei ori a materialelor de construcții sau au falimentat-o. Cele 2-3 întreprinderi de oțel, aluminiu sau aramă care au mai rezistat cât de cât, sunt acum în faliment, pe motiv de cost al „decarbonării” (certificatele de emisii de CO2…) sau pe motiv de faliment al „investitorilor” (cazul de la Galați …). Iar energia a fost spartă în bucăți, pentru ca noii proprietari să crească prețul cu 25% pe an (cam asta s-a întâmplat în plandemie, dar nu ați avut ochi să vedeți, pe motiv de frică de „acest virus nenorocit”, de digitalizare, de hei-rup vaccinist…).

Prețurile materiilor prime în construcții și în industria auto au crescut deja cu 40% în anii pandemici, dar asta e nimica toată față de ceea ce pregătește China – nu numai că recolta va fi infinit mai bogată, prin creșterea fără limite a prețurilor materiilor prime, dar dependența lumii de China va deveni ineluctabilă și pe produse finite. Norvegia se laudă că are un parc auto național compus 70% din mașini electrice, dar 60% sunt importate din… China. Să vedem atunci dacă progresiștii și conservatorii europeni, inclusiv prostocrația română, vor mai aplauda eficientul și înalt-tehnologicul model chinezesc de „luptă” contra pandemiei. Sau ratingul de cetățean, creditul social (puncte de scoring care permit omului să intre în magazin, avion, piscină, școală, stradă, spital – lipsa ori caracterul insuficient al punctelor însemnând lipsa ori reducerea libertăților concesionate de stat) ori monitorizarea permanentă și omniprezentă.

Când structura totalitară chinezească, extinsă asupra întregii lumi, va schimba din taste ceea ce vreți, ceea ce intenționați și, în final, ceea ce sunteți, va fi fost prea târziu. Rețelele de socializare, netul și main-stream-ul mediatic, politica „corectă” care vă impune să îngenuncheați sau să țineți mască pe figură și să vă înțepați eroic pentru „normalitate” (sau hedonist, pentru „libertatea” de a merge în concediu sau la dineuri cu proști), v-au remodelat atât de profund și ireversibil încât veți trăi voios noul totalitarism, noua normalitate. Cu zâmbetul pe buze, aplaudând frenetic fauci, arahați sau cîți cu ochii oblici.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Gheorghe Piperea via facebook.com.

nicolae titulescu

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Cazul Nicolae Titulescu

Sunt din ce în ce mai deranjat de falsificările istoriei. Știu, istoria e scrisă de învingători. Asta însă nu ne-a împiedicat niciodată să ne informăm, să punem cap la cap bucățelele de puzzle rămase pentru a vedea care e interpretarea corectă a faptelor. Trebuie să ne învățăm să privim istoria ca pe o un șir de crime. În cele mai multe cazuri criminalul e cel care scrie cărțile de istorie, dar, cum bine se știe, nu există crimă perfectă. De-aceea e bine să citim printre rânduri și să căutăm documente ale vremii pentru a înțelege cu adevărat ce s-a petrecut într-un moment sau altul al istoriei.

Pentru azi o să vă aduc în față o personalitate care este văzută aproape în unanimitate pozitiv: Nicolae Titulescu. Ați citit probabil despre el. A fost geniul care a prevăzut Uniunea Europeană, ba chiar a pus și-o cărămidă la temelia ei. A fost – ni se spunea la școală – cea mai mare personalitate politică pe care-a dat-o țara aceasta înainte de socialism (pentru cei care nu știu, studiile mi le-am făcut în comunism).

Practic tot aceste festivism, toată această apreciere de care se bucura Titulescu în comunism m-a făcut să-l privesc circumspect. După ce ne spălau creierii cu „regimul burghezo-moșieresc”, a-l lăuda pe un individ de frunte al respectivului regim era cel puțin ciudat.

După răsturnarea comunismului de la noi, în ceea ce-l privește pe Titulescu, opiniile au rămas neschimbate. Ba, la un moment dat, în termeni apreciativi, unei mari jigodii i s-a spus „micul Titulescu”. Asta i-a deranjat pe mulți. Pe mine însă m-a distrat teribil deoarece asemănarea de caracter între mica jigodie a prezentului și marea jigodie a trecutului e extrem de mare. Desigur, suplimentar, Titulescu mai avea și creier.

Dar să nu anticipăm. O să încep prin a vă spune lucruri pe care, probabil, nu le cunoașteți despre Titulescu. În primul rând realitatea că, în ciuda faptului că era Ministru de Externe al României, Titulescu nu prea se obosea să stea în țară. Mai deloc. În fapt, toată politica externă o conducea de la Geneva unde funcționa într-un organism vizibil (Liga Națiunilor) al unor organisme oculte. Dacă ar fi să-i găsim vreo calitate, aceasta ar fi cea de strecurător. A reușit remarcabil să pătrundă în zonele rarefiate ale organizațiilor oculte care, pe vremea aceea, făceau politica lumii. Însă asta a transformat-o prea puțin în beneficiu pentru România.

De altfel, strecurarea lui Titulescu spre zonele înalte din politica mondială s-a făcut pe umerii țării sale. Fără a avea funcțiile pe care i le dădea țara n-ar mai fi fost băgat în seamă de nimeni. Culmea e că, în timp ce de aici i se asigurau funcțiile de care avea nevoie ca de aer, de la Geneva Titulescu transmitea ordinele stăpânilor săi care trebuiau duse la îndeplinire fără crâcneală. În timp ce oamenii din țară își făceau iluzii că avem „reprezentantul nostru de frunte” în liga mare a grangurilor mafioți, în fapt noi aveam – prin Titulescu – un shortcut prin intermediul căruia mafioții puneau în practică prima dată în România deciziile lor discutabile.

Citind biografiile lui veți fi surprinși să constatați cât se insistă pe iubirea lui pentru România. Culmea e că, în fapt, Titulescu este unul dintre artizanii distrugerii naționalismului autohton. La fiecare manifestare în care țara încerca să-și scoată în evidență independența și suveranitatea, Titulescu urla din toți bojocii că „suntem de râsul Europei”.

Probabil cea mai scandaloasă acțiune a lui Titulescu – din partea căreia suferim și în prezent – a fost politica față de URSS. În timp ce URSS era izolat pe scena politică mondială, cel care l-a luat de mânuță pe Litvinov (Ministrul Sovietic de Externe de atunci) și l-a împins în politica mondială a fost Titulescu. Practic toată politica externă a URSS se lovea de Polonia ca de un zid. Atunci, breșa găsită de comuniștii sovietici a fost România. Semnarea pactului de neagresiune care, cumva, prin neaducerea în discuție a Basarabiei ne-a creat un avantaj aparent. Asta însă a venit la pachet cu semnarea unui pact de asistență mutuală potrivit căruia se acorda ajutor reciproc în cadrul Ligii Națiunilor împotriva oricărui agresor. Asta însemna, nici mai mult nici mai puțin decât aruncarea noastră cu totul în barca rusească. Norocul nostru a constat în faptul că Titulescu a fost destituit pe nepusă masă de către Carol al II-lea la 29 august 1936. Mă rog, acesta nu a fost vreun gest de eroism de-al deviantului rege de atunci al României. A făcut-o nu din patriotism ci pentru că popularitatea lui Titulescu risca să-i strice lui calculele în ceea ce privește propriul cult al personalității.

Răul însă fusese deja făcut. Rusia sovietică reușise prin intermediul politicii duplicitare a României să spargă blocada și să-și întindă tentaculele acolo unde nici nu visase. Cu un loc în Liga Națiunilor și băgată în seamă de toate forțele Continentului, Rusia se pregătea să acapareze o halcă cât mai mare din Europa. Totul prin intermediul facilităților făcute de Titulescu.

În fapt, prin politica sa de „europenizare a URSS”, Titulescu n-a făcut altceva decât să întindă Rusiei Sovietice o mână tovărășească pentru a-i deschide „calea europeană”. N-a fost o inițiativă a sa, ci a stăpânilor săi oculți, pe care însă Titulescu a dus-o la îndeplinire cu sfințenie, chiar dacă asta a însemnat sacrificarea țării sale. Acesta este motivul pentru care comuniștii îl lăudau atât de mult: el a fost cel care le-a servit interesul. Și-acesta este motivul pentru care e lăudat și în prezent. Comunismul e același, doar fața sub care se prezintă e alta.

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

nichifor crainic, traditie

Nichifor Crainic - Unde sunt cei care nu mai sunt? (poem)

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnița: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

tratatul de la trianon

Tudor Urse - Trianonul nostru cel de toate zilele

An de an, România comemorează pactul istoric de la Trianon. Și ar trebui să fie mai mult de atât! Ar trebui declarată zi națională. Și vom explica mai jos de ce…

Tratatul de Pace de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 de Franța, Marea Britanie, Italia, Statele Unite, Japonia, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și alte nouă state – pe de o parte – și de Ungaria, principalii reprezentanți de seamă fiind Agoston Benárd, ministrul muncii şi ocrotirii sociale și Alfréd Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar de partea ungară iar de partea României, dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat și Nicolae Titulescu, fost ministru, secretar de stat.

Un merit deosebit pentru începerea discuțiilor Trianon îi trebuie acordat lui Alexandru Vaida-Voevod. El a pus bazele acestui tratat și a purtat negocieri cu partea aliaților, unde însuși primul ministru francez, Georges Clemenceau și premierul britanic Lloyd George i-au dat asigurări privind cauza reunificării teritoriale românești.

Tratatul de la Trianon a avut în vedere, în principal, respectarea principiului naționalităților. Și a marcat de altfel, sfârșitul dominației imperiale (austro-ungaro-otomană) din partea de centru și est a Europei dând naștere la începutul erei națiunilor.

Însă în perioada interbelică, acest tratat a fost ținta tentativelor repetate de revizuire din partea Ungariei. Și nu numai. Din 1990 s-a reactivat această idee, mai ales prin intervenții sângeroase chiar cu ajutorul Serviciilor Ungare (Târgu Mureș, 19-21 martie 1990).

Dar de ce e important acest pact pentru noi? Și ce interese ar mai avea Ungaria cu Transilvania?

În primul rând, eliberarea tuturor teritoriilor românești, frumos inscripționate pe interiorul Arcului de Triumf nu ar fi fost recunoscute fără acest tratat.

Actul de la 1 Decembrie 1918 prin intervenția Reginei Maria și a primului ministru Brătianu ar fi fost în van fără ratificarea Trianonului.

Iar cauza tuturor revoluționarilor din 1848 (români, unguri, sârbi, croați, polonezi etc.) de a avea un stat propriu prin recunoaștere internațională, ar fi fost de asemenea în van fără Trianon.

Din păcate există încă resentimente, mai ales de partea ungară, privind nedreptatea comisă prin acest tratat. Cum că Transilvania ar fi aparținut Ungariei de la bun început. Un mare fals evident, având de partea noastră principiul limbii majoritar vorbite (care era de peste 55% româna, recunoscută chiar de Împaratul Franz Joseph). Un exemplu edificator îl putem da din cartea istoricului Mircea Dogaru privind această problemă:

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, între Puterile Aliate și Asociate pe de-o parte și Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naționalităților. Și cum Ungaria era și ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naționalități, în care națiunea „maghiară” nu avea majoritatea, era natural și logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică și să desăvârșească opera de creare sau întregire, pe baze naționale a statelor succesoare.

De aici seria textelor prin care Ungaria „renunță la toate drepturile și titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a II-a, Art.27) și stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunță la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei… ca făcând parte din România”.[1]

Să mai menționăm cum că Regatul Ungar a dispărut din istorie în urma înfrângerii la Mohacs în 1526 de către otomani? Și de atunci încolo a fost încorporat la rândul lor în landul Habsburgilor? Pai da, chiar trebuie menționat…

Problema stă în folosirea politicului ca factor de ațâțare a unor spirite extremiste (Viktor Orban, UDMR, facțiunile extremiste din zona secuilor și restul partidelor românești) care merg de mult timp, împotriva conviețuirii pașnice de sute de ani a românilor cu ungurii și secuii din Transilvania doar în ideea de a crea inamici noi, probleme noi, cauze noi de rezolvat și de spălarea pe creiere a multor noi votanți.

Personal, am fost în zona secuimii, și am vorbit cu oamenii de acolo din toate comunitățile. Nimeni nu are o problemă cu nimeni, însă când a intervenit politicul au apărut problemele. Sau cum se aplică manualul – cum să mai învrăjbim niște oameni și să manipulăm istoria ca să avem noi probleme, noi votanți.

Am fost și în Ungaria la Budapesta, unde am vorbit cu un prieten ghid pe această temă. Concluzia a fost acceași ca și acasă – interesul politicului de a rămâne la putere prin orice mijloace posibile, mai ales prin folosirea unor organizații extremiste pentru a-și atinge scopurile și folosirea presei pentru a manipula opinia publică.

Ungaria de azi încă încearcă să latre asupra Transilvaniei, însă ar trebui să se uite în propria ogradă.

Ca și noi dealtfel… Cum?

Prin declararea zilei de 4 iunie ca sărbătoare națională și explicarea acestui eveniment la orele de istorie.

Așa că fiecare națiune își are dreptul de a lupta pentru idealul său, dar când acesta intervine peste idealurile celorlalte state, apar noile surse de îmbogățit și domina pentru băieții din umbră.

Divide et impera spunea Iulius Cezar. Dar astăzi ar trebui reformulată ca – Divide et impera politica – Împărțiți și conduceți politic.

Viktor Orban nu are dreptul să conteste o decizie internațională acordată de facto atât României cât și altor state în 1920!

Să reflectăm!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

Note:

[1] Dr. Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon – Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de Succesiune”, Editura Mureș, 2019.

ilarion felea, parintele ilarion felea

Părintele Ilarion Felea - In memoriam Nichifor Crainic (text inedit)

Se împlinesc astăzi 76 de ani de la atentatul terorist bolșevic la cultura română din 4 Iunie 1945: condamnarea la moarte și închisoare grea Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru și Radu Gyr de către soția lui Silviu Brucan, A. Sidorovici.

In memoriam Nichifor Crainic

Publicăm azi un text inedit al Sf. Mucenic Ilarion Felea despre punctele cardinale în haos ale României, cu referiri de strictă actualitate și azi, cum ar fi: „Poporul român în clipa de față nu-și cunoaște de-ajuns, nu-și înțelege și nu-și ascultă trimișii lui Dumnezeu. Ba uneori se întâmplă că urmează tocmai pe acei proroci mincinoși, demagogii, care știu minți mai strașnic.” (Cât de actual?! – n. red.)

Recenzia de mai jos a fost (re)descoperită de cercetătorul Florin Duțu și reprodusă într-o nouă ediție a lucrării „Puncte cardinale în haos” de Nichifor Crainic, apărută la Editura Floare Albă de Colț.

Nichifor Crainic – Puncte Cardinale în Haos

de Pr. Mucenic Ilarion V. FELEA

(n.21 mart.1903; d.18 sept.1961, temnița Aiudului),

în Revista Teologică, nr. 3-4, 1936, p. 136-137.

Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit pe noi Românii, ca la marile răspântii și cotituri ale vieții istorice să ne trimită bărbați aleși și plini de har, care prin energia înțelepciunii lor să ne arate calea mântuirii. Credem că din rasa acestora face parte și maestrul Nichifor Crainic. Cine-i cunoaște scrierile poetice, încununate de premiul Academiei Române și activitatea publicistică, mai ales cea depusă în redacția Calendarului și a Gândirii, încununată și aceasta într-un fel sau într-altul de admiratorii și adversarii lor – își poate face o icoană clară despre valoarea personalității și a sufletului din care au izvorât. Cu noua D-sale lucrare intră în primele rânduri ale scriitorilor care au ceva de spus lângă patul durerilor în care se zămislește epoca cea nouă, renașterea României în duh și adevăr.

ilarion felea, nichifor crainic

Punctele Cardinale sunt într-adevăr directivele unui văzător, care dau orientarea sigură și optimă în vălmășagul ideologiilor contemporane. Avem înainte o carte de eseuri, cum nu s-a publicat alta în literatura română. Problemele cele mai mari și mai grele ale vremii află în condeiul lui Nichifor Crainic instrumentul de expunere și de obiectivă lămurire. Tineretul și creștinismul, comunismul, ateismul și spiritualismul, cultura și civilizația, democrația și demofilia, creștinismul și naționalismul, străinismul, tradiția, rasa și religia, ortodoxia, latinitatea, credința, etnicul și esteticul, pacifismul – toate aceste pietre de care se poticnește timpul nostru sunt rând pe rând cioplite și modelate cu măiestrie de cugetarea artistului. Apoi îmbrăcate în haina operei de artă, în armonia cântecului ziditor de cetate sunt redate generației ce simte pe umerii ei povara gravei răspunderi a ceasului de față.

S-a spus cu drept cuvânt că epoca noastră este „epoca ideologiilor”. Dl. Nichifor Crainic prezintă gânditorilor români ideologia sănătoasă a creștinismului ortodox, activ și creator, atât de fericit concrescută în sufletul poporului cu naționalismul. Trecutul istoric, viața și cărțile celor mai aleși fii reprezentativi ai neamului, întreagă tradiția noastră culturală și zestrea morală a nației ne îndeamnă, ca după această ideologie să ne orientăm cârma sufletului și a statului în mersul lor spre culmile desăvârșirii.

Punctele Cardinale pe care dl. Nichifor Crainic le fixează în haosul cugetării moderne, sunt farurile care luminează mersul normal al României în drumul ei spre glorie și nemurire. Ele sunt catehismul generației tinere și au menirea de a deveni „crezul omului eroic”.

Alte națiuni au demult astfel de cărți ce formează pietrele de hotar dintre epoci și le asigură curgerea vieții istorice în alvia firească a destinului lor cultural. Noi încă am avut câteva scânteieri de acest fel, cum au fost Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, sau Cântarea României. După războiul mondial am avut articolele fulgurante ale d-lui Octavian Goga, cuprinse în volumul Mustul care fierbe. Sunt dezbătute și luminate aici o serie întreagă de probleme și idei care frământă viața și fixează evoluția veacului nostru.

Punctele Cardinale designează un apogeu în scrierile de acest gen, la noi. Ele sunt asemănătoare cu cele ale d-lui Octavian Goga, cu deosebirea că dl. O. Goga scrie pentru masa publicului cititor, dl. N. Crainic pentru elite și în special pentru tineretul universitar. Unul scrie articole în fuga condeiului; celălalt, pe îndelete, eseuri. Dar și unul și altul pun cu curaj și cu toată sinceritatea degetul pe rănile țării și depun osteneli eroice pentru tămăduirea lor. Îndeosebi se ocupă ei cu străinismul sub toate formele sub care ni se prezintă și ne copleșește și au aceleași accente dureroase față de „înstrăinații neamului”, ca și Simeon Bărnuțiu în 1848, când a rostit profeticele cuvinte: „Fii nenorociți! Cine vă va apăra, dacă părinții voștri dau mâna cu străinii în contra voastră?!”

Apostolii satelor și ai orașelor, preoții, învățătorii și întreaga elită a intelectualității române are față de dl. Nichifor Crainic o sfântă datorie: să coboare ideologia Punctelor Cardinale în sufletul poporului. Moneda forte să o schimbe în bani mărunți de circulație zilnică. Să facem adică frumoasa gândire a maestrului Nichifor Crainic să trăiască viu și conștient în mulțimea poporului român. Căci e o adevărată tragedie în care se zbuciumă spiritualitatea românească și profeții ei. Poporul român în clipa de față nu-și cunoaște de-ajuns, nu-și înțelege și nu-și ascultă trimișii lui Dumnezeu [subl.ns]. Ba uneori se întâmplă că urmeză tocmai pe acei proroci mincinoși, demagogii, care știu minți mai strașnic. Profeții lui adevărați luptă vitejește cu munți de greutăți. Unii obosesc și cad sub povara lor. Dar împărțite pe umerii tuturor aceste greutăți s-ar purta și pe degetul cel mic. Să împărțim deci sarcinile, să muncim și să luptăm, ca prin doctrina creștinismului dinamic și a naționalismului sincer, clasic definită de maestrul Nichifor Crainic în Puncte Cardinale, să facem din haosul vremii cosmos – ordine morală și frumusețe divină pe fața transfigurată a României.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristina David via mărturisitorii.ro.

khazari

Adrian Majuru - Ce vor khazarii?

Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literature.”, afirma scriitorul sârb Milorad Pavič în romanul lexicon „Dicţionarul khazar”. Putem oare considera România, din punctul de vedere al literaturii şi al înaltei societăţi, că se află în afara acestei ecuaţii enunţate de Pavič? Nicidecum!

De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric? În primul rând, din perspectiva ţării sale. Teritoriile nu aparţin celor care le revendică, ci numai celor care le stăpânesc! De pildă, Kosovo este vatra de formare a poporului sârb. Astăzi este o zonă locuită în majoritate de albanezi. Musulmani. Sunt în istorie circumstanţe istorice care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi. Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală faţă de puterea de reacţie şi diminuare la adaptare. Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu. Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire o ţară? Ce faci cu poporul care o locuieşte?

Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor!

Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional. În fond, procesul de romanziare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani!

România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.

Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura.” Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič. Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:

„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc; 

disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut!”

Alterarea culturală este determinată pe trei căi:

1. Slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului. Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.

2. Asimilarea cu altă etnie şi aici vezi; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).

3. Diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi. Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.

Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare, care pentru zece arginţi vând tot.

khazari

Ce vor khazarii? Patria lor! ar putea fi răspunsul. Care patrie? Cine sunt ei? Khazarii sunt turci iudaizaţi în secolul VIII şi care au rămas aproximativ în vatra imperiului lor din Europa Orientală (Ungaria, Polonia, sudul Rusiei). Acest imperiu a existat între Marea Caspică, Munţii Caucaz şi fluviul Nistru la apus. Dar spaţiul românesc de azi nu a fost în afara zonei lor de stăpânire şi influenţă. Nu insist aici asupra acestor detalii atât de îndepărtate, le-am publicat în studiul meu „Evreii khazari. Istorie şi etnografie românească” (revistele „Altera”, anul IX, nr. 20-21, Tg.-Mureş, 2003, şi „Plural”, nr. 27, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006, dar şi volumul „Legenda Khazară”, Editura Caligraf, 2008).

Revenind la întrebarea din titlu, îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări. Sub Stalin, prin anii 1945-1948, a existat proiectul unui stat iudeu în Crimeea, dar Stalin s-a opus acestui proiect argumentând, într-un final, că există deja o republică evreiască cu centrul la Birobidjan, pe fluviul Amur, în Extremul Orient, îndepărtând acest proiect de Europa. Într-un târziu a fost îndepărtat şi el, prin otrăvire, fiind cunoscut deja publicului larg „complotul medicilor evrei de la Kremlin”.

Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate. Iată un detaliu banal în aparenţă: Ungaria este o ţară catolică, dar maghiarii ardeleni sunt astăzi reformaţi. Iar partea cea mai arhaică a Transilvaniei, vechii soldaţi de frontieră, avangarda cuceririi Transilvaniei în Evul Mediu îndepărtat, este din nou aruncată în faţă! Secuii, care nu sunt maghiari, etnic vorbind, ci „evrei neofiţi”, după cum spun unii ardeleni, sunt îndemnaţi la nesupunere civică şi sunt invitaţi la referendum local în martie 2012, pentru mult visata autonomie. Dar se pare că nu numai Transilvania este miza, ci întreaga Românie.

De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet: „Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci – pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele! Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri ci, dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora!”.

A consemnat pentru dumneavoastră Adrian Majuru via justitiarul.ro.

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Rugăciunea unui dac (poem)

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

radu gyr

Radu Gyr - Victorii negre (poem)

În orice zi, la orice pas,
murim puţin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu ştim ce viermi profunzi ne rod.
În viaţa ca un rumen rod
stă miezul morţii, viermuit…

Ca nişte fluvii clocotim,
înspumegaţi, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viaţa, ci murim.

Cu pieptu-n platoşă-ncleştat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.

Aprindem frunţi de heruvim,
şi moartea coace-n umbră loc.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.

Şi-n dragostea ca un şuvoi
când ne sfinţim şi vis şi lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.

Se duc furtunile şi vin
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puţin…

Dar noi, în inimi, dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.

masina de spalat creiere

Teodor Palade - Maşina de spălat creiere

În ultima vreme, singura aparatură care a lucrat din plin în România, singurul domeniu în care s-a investit fără restricţii şi unicul mecanism care a cunoscut succese reale, remarcabile chiar, a fost maşina de spălat creiere.

Mai mult ca oricând, anul şi jumătate de când se joacă cu noi de-a baba oarba, fantoma Pandemia le-a permis celor încă lucizi (din ce în ce mai puţini şi mai huliţi) să realizeze dimensiunea apocaliptică şi eficienţa înspăimântătoare a maşinii cu pricina.

Spălarea creierelor, o îndeletnicire serioasă

Nu este o preocupare nouă. Aplicată asupra unor categorii de deţinuţi politici, prizonierilor de război în anumite circumstanţe, dar şi experimentată la nivelul societăţii de unele regimuri politice, spălarea creierelor a făcut carieră în secolul trecut şi continuă să fie una dintre preocupările de bază ale politicienilor lumii moderne.

Pentru a fi eficient, mecanismul înglobează psihologi, psihiatri, sociologi, medici neurologi, personaje cunoscute din mass-media, economişti şi politicieni din arcul puterii. Baza documentară, în mare parte ascunsă sub cortina secretului, ocupă spaţii imense şi, precum cunoştiinţele marilor vraci din antichitate, nu permite decât un acces strict controlat.

Disputată între ceea ce înseamnă o tehnică medicală pură şi actul mult mai larg al artei, ataşată sau uneori inclusă cu totul în domeniul războiului psihologic, spălarea creierelor face carieră în toată lumea.

Una dintre cele mai interesante personalităţi ale secolului trecut, ziarist, corespondent de război prezent pe teatrele de război din orientul îndepărtat, în războiul civil din Spania, în confruntările sângeroase din Africa şi participant direct timp de doi ani la al doilea război mondial în calitate de specialist în propagandă, Edward Hunter a scris o carte, Brainwashing (Spălarea creierelor), în care exlică pe înţelesul tuturor care este scopul şi care sunt urmările acestei acţiuni. În Brainwashing, Edwar Hunter furnizează o definiţie cvasicompletă a ceea ce înseamnă tehnica de spălare a creierelor: „Conform definiţiei sale scopul tehnicii de spălare a creierelor este să schimbe radical mintea unei persoane, astfel încât aceasta să devină o marionetă vie sau un robot uman. Cei care practică această tehnică, au ca obiectiv crearea unui individ cu noi credinţe şi crezuri compatibile cu interesele lor. Fără să conştientizeze, omul devine captiv în propriul corp, datorită faptului că i se instalează un nou proces de gândire. Tehnica spălarii creierelor era utilă în crearea noului individ care să nu se revolte niciodată şi să asculte ordinile primite de la autoritaţi superioare care interacţionează cu el (guverne, organizaţii, instituţii, oficiali ş.a.)1

Apreciate în literatura de specialitate drept „viol mental”, în procesul spălării creierelor se folosesc unele tehnici uşor de recunoscut azi în chiar viaţa de zi cu zi a cetăţeanului român: pedepsirea drastică a „crimei” de a gândi; eliminarea reperelor naţionale ori denaturarea lor completă; ştergerea tradiţiilor autohtone din educaţie şi conştiinţa colectivă prin înlocuirea lor cu altele, importate sau pervertite; prezentarea prin campanii extinse ale mass-media a adevărului drept minciună şi a minciunii drept adevăr; repetarea obsesivă a unor neadevăruri până ce ele sunt asimilate de masele largi ca adevărate; acuzarea publică a celor care gândesc liber şi prezentarea lor ca pericol pentru întreaga societate; propăvăduirea obedienţei şi pedepsirea exemplară a manifestărilor demnităţii…

O pandemie ca un săpun parfumat destinat curăţirii creierele noastre prea încărcate de rezidurile unor drepturi fundamentale şi a unor libertăţi fireşti

Limitându-ne numai la anul şi jumătate de când, ca popor, trăim acest coşmar al pandemiei, exemplele concrete în sensul celor prezentate mai sus sunt nenumărate. Aproape nicio latură a vieţii personale sau sociale nu a fost omisă atacului celor care doresc să devenim, aşa cu spune Edward Hunter, „marionetă vie sau un robot uman”. Nu au fost ocolite nici traiul de zi cu zi, nici libertăţile fundamentale, nici viaţa economică şi nici relaţiile umane cele mai intime. Printr-o propagandă care a înghiţit miliarde de dolari, au fost zdrobite cu concasorul mass-media până şi cele mai intime libertăţi, propăvăduindu-se: frica de sărut; înfierarea oricărei apropieri fizice; interzicerea desfăşurării conform tradiţiei a ceremoniilor căsătoriei, botezului, înmormântării şi a efectuării ritualelor religioase cele mai personale; desfiinţarea procesul de învăţământ la toate nivelurile, de la grădiniţă la masterat, mergându-se până la oprirea copiilor de la joacă; suprimarea dreptului la asistenţă medicală a bolnavilor cronici; interzicerea liberei exprimări şi îndoctrinarea cu percepte inventate în scopul supunerii necondiţionate;

Iar noi, spălaţii pe creier, am zis că aşa este bine. Că numai aşa Pandemia va fi îndurătoare cu noi păcătoşii.

Cum de s-a ajuns până aici? În mod brusc, neaşteptat dar programat cu ani de zile înainte, pe glob a apărut, ca din senin, un virus cu caracteristici necunoscute de nimeni, cu o viteză de extindere nemaiîntâlnită, aproape supranaturală. El a atacat şi omoarât cu zecile de mii, la comanda şi sub strica contabilizare a politicienilor-politicieni şi a doctorilor-politicieni, numai anumite categorii ale populaţiei. Şi anume categoriile „înnobilate” peste noapte cu calificativul de „vulnerabile”, socotite de multă vreme (în cercurile înalte ale suprabogaţilor care conduc lumea) un balast pentru societate şi o frână în calea instaurării fericirii universale pe Pământ. Astfel, această ciudată boleşniţă rezolva şi rezolvă încă, „în mod neaşteptat”, o mult mai veche doleanţă a celor îngrijoraţi că suntem prea mulţi, a celor preocupaţi cu disperare de descoperirea unei metode eficiente de împuţinare a oamenilor de pe Terra şi se aflau în căutarea unui mod deplin funcţionabil de eutanasiere care să nu provoace valuri prea mari de protest.

Maşina de spălat creiere şi-a făcut treaba

Noi, spălaţii pe creier, am acceptat ca firesc acest straniu eveniment medical care ne-a dat viaţa peste cap şi care, ca un veritabil asasin nevăzut, ne pândea ascuns în tot ce ne înconjoară spre a ne ucide mişeleşte. Iar maladia, modelată în timp după vrerea politicienilor, am socotit-o ca fiind naturală şi nevindecabilă medical asemenea sutele de gripe anterioare. Gripe cu care „noua boală” era rudă cât se poate de directă, dar care veniseră şi trecuseră fără prea multă vânzoleală socială ori resetări ale sistemelor politico-economice mondiale.

Noi, spălaţii pe creier, nu putem crede că în spatele acestei pandemii s-ar putea ascunde unele interese obscure. Suntem convinşi că nu există posibilitatea ca întreaga poveste să fi fost declanşată în mod intenţionat ori că politicienii care conduc popoarele lumii ar putea fi supuşi unor presiuni pentru a adopta o măsură sau alta în favoarea unor gigantice forţe financiare şi politice. Mai credem că ei, politicienii, ne iubesc pe fiecare dintre noi şi că şi-ar pune în joc poziţia pe care o ocupă în stat pentru binele nostru şi în folosul nostru.

Noi spălaţii pe creier, suntem convinşi că vaccinul, devenit între timp prioritate naţională, imunizează deşi în mod cert el nu are această calitate; ştim cu certitudine că vaccinul reprezintă singura cale pentru eradicarea bolii, deşi exemplele statelor cu vaccinare masivă contrazic drastic această afirmaţie; suntem convinşi că vaccinaţii sunt deja o categorie socială care merită privilegii, iar nevaccinaţii trebuie stârpiţi precum şobolanii răspânditori de ciumă; apreciem că toţi cei care nu se vaccinează din motive diferite sunt şi agitatori antivaccinişti care trebuie stigmatizaţi întrucât reprezintă un pericol mai mare decât virusul însuşi pentru existenţa tuturor celorlalţi, inclusiv a vaccinaţilor „imunizaţi”; susţinem că revenirea treptată la normalitate reprezintă o recompensă guvernamentală acordată de politicienii mulţumiţi de supuşenia noastră şi nu mersul firesc la lucrurilor într-o societate normală; ştim cu certitudine că manipularea cifrelor cu îmbolnăviri şi morţi a fost şi este o eroare materială şi nu un joc politic murdar care a molestat şi încă mutilează în mod nemeritat întreaga societate românească; avem convingerea că nimeni nu are interesul să vândă cât mai multe vaccinuri şi că întregul efort de vaccinare este numai în folosul comunităţilor lovite în mod nefericit şi tragic de această boală cumplită (cu o rată de vindecare pe cale naturală de peste 97%).

În mod sigur, noua maşină de spălat creiere setată acum pentru nivel mondial s-a dovedit eficientă. La urma urmei nici nu mai contează costurile atâta vreme cât scopurile au fost atinse. Oamenii deja gândesc altfel, poate că societatea umană în întregul său nu va mai fi vreodată la fel ca înainte de pandemie, trilioanele de dolari au urmat cât se poate de disciplinat traseul stabilit şi au umplut exact buzunarele ce trebuiau umplute, marea resetare se află în grafic şi crizele economice, financiare şi sociale au atins nivelul preconizat.

Restul? Doar nişte amărâte de amănunte!

Note:

  1. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cia-si-secretele-tehnicii-de-spalare-pe-creier

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

lucian blaga, 1 decembrie 1918

Lucian Blaga - Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrîurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndîrjit la altarul latinităţii – clare şi măsurate – el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin „maximalismul sclav” […]. În entuziasmul de o clipă al învierii – sunt foarte mulţi cei ce împărtăşesc exclusivismului latin, care cu fineţea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decît o monstruoasă ciudăţenie.

Se exagerează. Şi nu înţelegem de ce. Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri cînd a trebuit să suferim rîsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. – Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atît: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, – dar vrînd-nevrînd suntem mail mult. Însemnatul procent de sînge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneala. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngîmfaţi, aruncîndu-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv – şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.

Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvîntul acesta? Că în generaţiile nouă ce sa nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia din ele sunt stăpînitoare; bunăoara cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că din cînd în cînd cu oarescare ciudată regularitate reapar şi însuşirile curate ale celeilate flori. E o izbucnire din mister, cînd nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru întotdeauna, ele se afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. Într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atît de convingător în simplitatea sa – se poate spune, că în spiritul romînesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricît ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfîrticată de furtuna care fulgeră molcom în adîncimile oarecum metafizice ale sufletului romînesc.

E o revoltă a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe cari îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cît îi ţinem mai multe în frîul întunericului, cu atît răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă – putînd să devină fatală “privilegiaţilor” de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decît în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atîtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetîndu-ne într-o formulă de claritate latină, cînd cuprindem în plus atîtea alte posbilităţi de dezvoltare? – Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură cînd auzim cîte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut, întîlnim o apariţie simbolică: Haşdeu – misticul: un mare îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de linişte şi de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a determinat un Hegel bunăoară. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adînci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.

Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastîmpărat vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? – într-un singur înţeles, da. Şi anume întrucît am convingerea că adevarul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decît realitatea.

Lucian Blaga, în revista „Gîndirea”, I, 1921, nr. 10, p. 181-182