Articole despre valorile românești.

iuliu maniu

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Iuliu Maniu

După ce m-am apucat să postez realitățile istorice s-au trezit unii și alții să-mi spună că nu-i OK ceea ce fac deoarece prea sună totul ca în anii 90. În primul rând, le-aș reaminti bravilor democrați de azi că ceea ce s-a scris în anii 90 a fost o pospăială ieșită din propaganda comunistă care ocolea cu grijă orice filiație între ticăloșii de dinainte și regimul comunist. În spatele fiecărei afirmații pe care-o fac se află fapte certe, demonstrabile și documentate. A ignora aceste evidențe demonstrează strict prostia celui care nu vrea să înțeleagă.

Pentru azi o să vă aduc în atenție țuțerul absolut, dar, în același timp, și ticălosul absolut: Iuliu Maniu. Câți nu ați fost emoționați de moartea sa? Câți nu ați fost cuprinși de milă atunci când vi s-au descris suferințele sale. Într-adevăr, nu-i bine să te numeri printre devianții care se bucură de suferința unui om, dar când analizezi faptele istorice e bine să înțelegi că, de cele mai multe ori și doar cu mici excepții, oamenii au parte în viață de ceea ce merită.

Probabil vă întrebați ce-i cu Iuliu Maniu? Panoramând o să vă spun că, în orice regim care mimează democrația, în afara puterii trebuie să existe opoziția. Opoziția e un element fundamental al structurii de putere deoarece e supapa prin intermediul căreia se dezumflă balonul emoțiilor populare. Când puterea te calcă pe grumaz, parcă te simți mai bine când vine un mâncător de rahat care urlă la unison cu tine verzi și uscate despre ticălosul asupritor. Numai că, rolul mâncătorului de rahat e acela de a te osteni, de a-ți canaliza energiile în direcția urlatului aiurea și de a-ți distrage atenția de la ceea ce ți se întâmplă, anume înrobirea ta.

În timp ce liberalii reprezentau puterea, țărăniștii, în frunte cu Iuliu Maniu, reprezentau opoziția. Asta nu înseamnă că le mergea rău, doar și ei erau parte a aceleiași puteri ticăloase, pusă mai mereu pe căpătuială. La vârf cu toții erau ghiftuiți suficient, elementele radicale fiind mai pe la baza partidului, acolo unde niciodată nu ajunge nicio fărâmă întrucât legea e făcută de radicalizarea doctrinară numită și spălare pe creier. Cam așa trebuie să-l vedeți pe Iuliu Maniu: veșnicul opozant, veșnicul mâncător de rahat și, în același timp, veșnica nulitate.

În comportamentul său trebuie identificată, în primul rând, o frustrare majoră. Aceasta vine încă de pe vremea Unirii cu țara-mamă, când Maniu și-ar fi dorit un rol de guvernator permanent. Asta deoarece îi plăcea să vadă Ardealul ca feuda sa. Simțindu-i slăbiciunea, Ion I.C. Brătianu a fost de acord cu formarea Consiliului Dirigent al cărui ministru-prezident era Iuliu Maniu. Asta până la Unire pentru asigurarea unei tranziții. După înfăptuirea Unirii, existența Consiliului în care Maniu se visa întronizat pe viață devenise caducă. Nu poți avea o țară cu două guverne. Astfel, la 4 aprilie 1920, Guvernul Averescu desființează Consiliul stârnind furia lui Maniu. Practic aici, în pierderea ciolanului de către Maniu, se află rădăcina întregii retorici a ardelenismului radical de azi. Neavând nimic mai bun de făcut și orbit după funcții, Maniu începe să urle ca din gaură de șarpe că intelectualii ardeleni au fost aruncați într-un con de umbră, că Bucureștiul face și desface s.a.m.d.

Ticălosul de Brătianu, în loc să combată energic aberațiile lui Maniu i-a găsit rolul care i se potrivea ca o mănușă: acela de veșnic opozant. În arhitectura puterii trebuia să existe și-un Gică-Contra și-acela s-a dovedit a fi, cu vârf și îndesat, Maniu. A fost de trei ori prim-ministru, între 1928 și 1933. În 1928, când țărăniștii au venit la putere, toată lumea se aștepta să curgă miere pe străzi. Aiurea, lipsa de pregătire, amatorismul și prostiile făcute i-au aruncat în derizoriu. Absolut orice decizie era anapoda, tot ceea ce încercau să facă ieșea prost. Colac peste pupăză, i-a mai lovit și Marea Criză și-au sfârșit-o în copac.

(Nota bene din partea redacției: a existat și un lucru bun, fuziunea dintre Partidul Național și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, și economia de tip distributist care a fost practicată în perioada interbelică, aducându-ne la rang de „grânar al Europei”).

Există însă numeroase alte fapte de bravură ale lui Maniu. Una dintre ele, probabil cea mai contondentă, este complotarea în vederea readucerii deviantului Carol al II-lea la tron. Brătianu, un ticălos ceva mai cu ștaif decât Maniu, profitase de slăbiciunile regelui-curvar și reușise îndepărtarea sa de la tron. În spiritul său de Gigi-Contra, Maniu complotează și-l readuce pe Carol al II-lea. Consecințele dezastruoase pentru țară sunt unanim cunoscute, astfel încât nu mai insist.

O altă faptă – de data aceasta de mare corupție – a fost afacerea Škoda. Sub înțeleapta conducere a lui Maniu se semnează un contract de șapte miliarde de lei pentru înzestrarea armatei române de către Uzinele Škoda. Pentru aceasta sunt falsificate ofertele concurenței și totul se comandă cehilor, în ciuda faptului că, în cazul majorității echipamentelor, aceștia funcționau ca intermediari. Abia în 1931, cu ocazia unor trageri cu vestitele tunuri livrate de Škoda se constată că „aceste tunuri nu folosesc armatei române”. Mai mult, Serbia plătise cu până la 30% mai puțin celor de la Škoda pentru echipamente perfect funcționale și adaptate necesităților țării. Cu alte cuvinte, marele patriot național Maniu a dat și el un tun pe spatele bieților țărani pe care se lăuda că-i apără. Bani aruncați în vânt, cam la fel cum se face azi cu avioanele F16 sau cu Patriot. În urma realităților constatate se naște un scandal monstru, în urma căruia Maniu demisionează. Culmea, cu toate că sub înțeleapta sa conducere se furase în nesimțire, acesta o face pe victima nevinovată. Tipic, aș putea spune.

Tot Maniu este cel care dă lovitura de stat ducând la arestarea lui Antonescu și întoarcerea armelor. Chiar dacă Antonescu trebuia îndepărtat, aceasta s-a făcut prematur și a detonat negocierile începute de interpușii lui Antonescu cu Alexandra Kollontai în vederea unei capitulări condiționate. Lovitura de stat instrumentată de Maniu a avut ca efect capitularea necondiționată și tratarea noastră ca o cârpă la masa negocierilor, fiind, pentru a doua oară în prima jumătate a secolului XX absolut cu totul sub timpuri.

Pentru mulți comportamentul lui Maniu ar putea părea ciudat. Este însă un detaliu care multă vreme a stat ascuns, cu toate că el era cunoscut: Maniu nu și-a servit niciodată țara întrucât el a fost doar un spion în solda Angliei. Absolut tot ceea ce a făcut a făcut telecomandat, la ordin, astfel încât întreaga sa carieră ar trebui analizată ca un act de trădare. Numele conspirative folosite de Maniu erau „Alecu”, „Miron” și „Tom”. Știm, de asemenea, că pentru serviciile sale era plătit cu vârf și îndesat. Spre exemplu, în timpul Războiului, Maniu a primit prin intermediul turcului Salvet Lufti Tozan suma de 50 000 $ în două tranșe, chipurile sub formă de împrumut.

Turcul Salvet Lufti Tozan era un agent cu statut diplomatic recrutat de Special Operations Executive (SOE). Individul avea ștate vechi de plată, fiind amestecat și în Mișcarea Junilor Turci care a avut ca efect dărâmarea Imperiului Otoman. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost folosit de englezi pe post de cărăuș, pentru a livra leafa spionilor din Europa. Asta între două contrabande cu arme care-i rotunjeau veniturile. Salvet Lufti Tozan a picat în mâna serviciilor secrete maghiare din cauza unei neînțelegeri dintre el și un agent SOE ungur, după care a urmat „decaparea” sa și deconspirarea rețelei sale de agenți de legătură. Acesta este motivul pentru care Hitler i-a cerut lui Antonescu să-l aresteze pe Maniu, însă Antonescu își începuse deja jocul la două capete, astfel încât a întârziat (până a fost prea târziu) cu arestarea spionului.

La ora actuală sunt dovezi irefutabile că Maniu a fost agent activ al englezilor. Mai mult, nu trebuie să uităm că principalul colaborator al lui Maniu pe plan extern a fost lordul Rothermere, un revizionist notoriu care milita în favoarea rediscutării Tratatului de la Trianon și a frontierei româno-maghiare. Lordul era cel care-i publica lui Maniu articole „cu cântec” prin presa londoneză, astfel încât acesta să urle în Parlament că Occidentul ne vede. Vi se pare cunoscută schema? Ia gândiți-vă, după numărul de articole care apar acum, dacă atunci aveam doar un singur ticălos vândut oare câți or fi acum?

Marea problemă a lui Maniu a fost reprezentată de faptul că, în afara englezilor, a mai existat o parte care cunoștea îndeaproape colaborarea sa cu SOE, anume NKVD-ul. În vremea Războiului a existat o colaborare strânsă între SOE și NKVD, cele două părți fiind reprezentate atât la Moscova (George Alexander Hill din partea SOE) cât și la Londra (Ivan Kichaev de la NKVD) cu intenția vădită de a schimba rapid informațiile. În aceste condiții este mai mult decât probabil ca rușii să fi avut documentată foarte bine lista agenților SOE de pe teritoriul României (și al Estului Europei), astfel încât acuzația de înaltă trădare la adresa lui Maniu să nu fi fost chiar scoasă din burtă de vreun comunist frenetic. Istoria ne arată că Maniu fix asta a fost: un trădător cu acte.

Înainte de a încheia, o să spun că simplul act de a te afla pe lista unui serviciu secret străin reprezintă o trădare fără nicio circumstanță. Trădarea e trădare, indiferent de „motivele” pe care le găsesc niște frenetici. Așa cum Maniu a fost un trădător, la fel și Pacepa a fost un trădător. La fel ca și șleahta de kaghebisto-gruiști care-au pus mâna pe România după Revoluție și care, din nefericire, au avut parte de o moarte ușoară, pe perna lor, în loc de cazarea la carceră. Și la fel ca blajinii rezerviști sovietici din zona IOR care-și trăiesc bătrânețile cu prea multă liniște față de ticăloșiile pe care le-au făcut. Dar despre toate acestea într-un alt episod.

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Economiile cele mai avansate ale lumii încă practică sclavia economică și chiar sclavia socială

Tradițional, capitalismul gregar era specific țărilor furnizoare de materie primă, mono-industriale sau exclusiv agrare, fiind similar cu dumping-ul (vânzarea de marfă la prețuri sub costul de producție) pe care îl practicau în trecut țările comuniste și pe care încă îl mai practică unele țări asiatice, cum sunt China, India sau țările din peninsula Indochina.

Cu toate acestea, capitalismul low road se răspândește pe scară largă, mai ales în America și în UE, unde sunt utilizați muncitori imigranți, angajați la negru sau la limita legalității. Economiile cele mai avansate ale lumii încă practică sclavia economică și chiar sclavia socială. În plus, acest capitalism gregar devine și brutal, prin violența cu care respinge tentativele de ieșire din tiparul impus de „titanii” globalismului.

După Joel Rogers, profesor la Universitatea Wisconsin-Madison, deși capitalismul gregar, de joasă speță, promovează salariile reduse pentru ca întreprinderile să concureze prin prețuri, în detrimentul calității produselor și a serviciilor, salariații plătiți prost și ținuți captivi prin lipsa de siguranță a slujbelor lor sunt necesari mai ales pentru efectul de disuasiune. Ceilalți salariați, care au obținut, probabil, condiții de muncă mai bune, trebuie să observe permanent și să fie avertizați fățiș că se poate ajunge și mai jos cu salariile, iar condițiile de muncă să fie și mai proaste, și astfel să nu îndrăznească să ridice prea multe pretenții, pentru a nu ajunge la nivelul de bază, la munca de jos. Mersul pe burtă poate fi oricând înlocuit cu mersul târâș.

În timpuri de restriște economică, angajatorii, ca și stăpânii de sclavi, au acces la un mare numar de potențiali lucrători, sclavi sau oameni liberi, care caută, cu panică sau în disperare, un loc de muncă. Oamenii liberi obișnuiți nu au acces la slujbe pe viață și, cu atât mai puțin, nu au acces la slujbe bine plătite. Aparența de libertate de care se bucură nu îi împiedică să observe că se poate și mai rău – sclavia există și se poate extinde si la oamenii liberi înfometați sau înspăimântați sau supra-îndatorați. Iar angajatorii nu scapă oportunitatea de a face acest lucru să fie cât se poate de vizibil și de clar, cu titlu de instrument de disuasiune (descurajare) a oricarei intenții de negociere. Și atunci, omul „liber” acceptă orice slujbă, în orice condiții. Sclavia trage în jos toate salariile, inclusiv salariile pe care le încasează muncitorii liberi sau cei „liberi”.

Este șocant că așa ceva se poate întâmpla în America sau în UE, dar România neo-liberală și libertariană, raiul influencerilor „de dreapta”, nu este prea impresionată.

În colonia România este „vital” ca salariul minim pe economie să dispară, iar potențialii salariați, oamenii „liberi”, să accepte slujbe pe doi lei. Pentru un asemenea rezultat este permisă chiar și asmuțirea non-etică și ne-creștină a salariaților din corporații contra bugetarilor sau a „asistaților social” (care sunt confundați cu pensionarii, cu copiii sau cu persoanele aflate în îngrijirea nou-născutilor și a copiilor mici). Dacă „se poate și mai rău”, atunci lucrătorii din corporații nu numai că nu au de ce să se plângă de practicile neo-hitleriste, amestecate cu convingerile neo-marxiste, ale angajatorilor. În realitate, ei trebuie să se teamă pentru locurile lor de muncă, ținându-i vinovați și țapi ispășitori pentru această stare tensionată de lucruri pe bugetari, pensionari, mămicuțe etc.

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Piperea.

ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea - Libertate și autoritate

Ştim din istoria popoarelor că oamenii au luptat îndelung şi au jertfit mult pentru a-şi câştiga libertatea, acea libertate fără de care nu există om şi omenie adevărată. Simţeau în lanţurile lor o mare durere şi o tot atât de mare revoltă împotrivă a ceea ce îi ţinea din afară, robi ai pământului, fără lumină, fără bucurie. Când au câştigat libertatea n’au ştiut-o îngriji; au tăbărât nesăţioşi să-i stoarcă tot ce le putea da, nedeosebind dulcele de amar, nici mireasma de otravă, până când într’o zi au văzut că o nouă robie s’a născut: libertatea de a face răul.

Atunci s’au auzit glasuri atinse parcă de tonuri profetice care declarau război libertăţii şi cereau ordine şi ascultare desăvârşită. Libertatea, această femeie coruptă, trebuia alungată, trebuia răpusă. Şi oamenii dornici mereu de schimbare s’au supus de astă data de bună voe.

Viaţa omului este complexă şi fluidă cum e viaţa în genere, dar este în plus paradoxală, cu aspecte înşelătoare şi nu rareori contradictorii. Legea ei este o taină, chipul ei este o vrajă, domeniul ei e un miraj. Cei ce-au despicat în sufletul omului ca-ntr’un lemn şi i-au rânduit manifestările după modelul unui motor, aceia au dus umanitatea şi omenia într’o stare ce nu mai exprimă nici o fărâmă din opera splendidă a celor ce-au gândit şi jertfit pentru om şi civilizaţie.

A ridica problema libertăţii şi a încerca să o rezolvăm în limitele naturii umane este pe cât de greu, pe atât de primejdios. Soluţiile problemelor morale sânt creste, sânt hotare din linia cărora nu ştii când ai trecut dincolo şi când ai rămas aici. Sântem deci uşor supuşi greşelii.

Una din marile şi repetatele greşeli privesc problema libertăţii şi anume, pentru că nu se cunoaşte bine vecinătatea libertăţii cu a desfrâului, pe de o parte, şi a autorităţii cu tirania, pe de altă. Ori de câte ori au apărut în practică, principiul libertăţii şi acela al autorităţii au avut de a face până la sfârşit cuconsecinţele lor degradante: anarhia şi tirania.

Drama acestui sinistru s’a născut din confuzia făcută între ordine şi libertate, între ascultare şi demnitate umană, socotindu-se că acestea nu pot sta împreună pe un loc, că ele sânt incompatibile. Nu există primejdii mai mari decât aceste idei false ce stau în chip de contradicţii şi acţionează asupra vieţii noastre practice şi asupra orizontului nostru spiritual.

Când ne-am ocupat de libertate nu am ştiut precis ce anume trebuie dezvoltat pentru ca omul să se elibereze cu adevărat, iar când ne-am ocupat de supunere, de înfrânare, n’am ştiut ce anume trebuie supus, dominat şi chiar înlăturat din fiinţa noastră pentru ca aici să crească omul superior, omul adevărat.

În realitate sântem în faţa unui paradox, acela care afirmă că libertatea se câştigă numai prin supunere şi disciplină proprie, iar supunerea şi disciplina nu se câştigă decât prin libertate. Sânt aici două aspecte ale aceleiaşi realităţi, care resspectate şi acordate numai, duc la formarea omului, a personalităţii.

Libertate înseamnă dezvoltare în sensul naturii proprii în tot ce are ea mai pozitiv şi creator, natură însă care nu se poate valorifica fără o disciplină proprie, adică interioară, nu externă, şi care ne dă putinţa de a alege şi ierarhiza totul în firea noastră, care aşa cum bine o ştim este dublă.

Disciplină înseamnă supunere voluntară după nevoile naturii proprii, nevoi care îndrumate într’un anume fel, aşa cum înflorirea spiritului o cere, duc la ridicarea oricărui obstacol şi câştigarea libertăţii.

Astfel concepute şi experimentate, libertatea aduce cu sine spiritul de iniţiativă, elanul, creaţia, iar disciplina aduce stăpânirea de sine, ordinea, buna convieţuire.

Omul trebuie desrobit; dar nu lăsându-l pradă eticei bunului plac şi nici făcându-i binele cu forţa, un bine nebulos şi cu gust amar. Omul trebuie desrobit învăţându-l să se înalţe prin sforţare proprie. Libertatea nu aparţine celor slabi; ea nu este ceva vulgar, pentru că nu oricine şi-o poate însuşi.

Libertatea nu ţi-o poate dărui nimeni în nici un fel; o câştigi prin luptă şi disciplină proprie sau nu o ai. Libertăţile dăruite sânt formale, lipsite de putere creatoare, de bucurie. Libertatea câştigată prin sforţări şi exerciţii proprii te înalţă, te creşte, te împlineşte.

Libertatea este legată de responsabilitate; nu e responsabil cine nu e liber şi nu e liber cine nu e responsabil. Când năzuinţa către autonomie, de liberă acţiune şi gândire, va merge pereche cu simţul răspunderii faţă de un ideal uman superior, atunci oameni vor fi  mai fericiţi şi vor putea clădi o lume mai bună, mai echilibrată.

Caracterul dramatic şi eroic al libertăţii este evident şi aceasta o ştie orice om care a experimentat şi a încercat să-şi împlinească viaţa sub bolta înaltă a unei spiritualităţi ce vrea să întreţină o lume mai bună.

Ernest Bernea, „Treptele bucuriei”, „Preludii”, editura Predania, pp. 196-199.

dragobete, iubim romaneste

De Dragobete vom iubi românește

A venit sfânta Sărbătoare de Dragobete care este echivalentă sărbătorii de Sfântul Valentin, sărbătoare de sorginte celtică, și de data aceasta vom iubi românește, așa cum știm noi mai bine.

Iubirea la români este dintre cele mai trainice. Ne amintim de iubirea ce și-o purtau femeile românce în perioada de socialism atroce ai anilor de tristă amintire ’40-’50-’60, timp în care bărbații lor au fost arestați, torturați, maltratați în toate felurile în închisorile socialiste de la noi, în lagărele de concentrare româno-sovietice. Comemorăm pe Alice Voinescu, Elisabeta Rizea, Aspazia Oțel-Petrescu, Eugenia Iordache Crăciunaș, dar și pe cele care au fost deținute politic în temnițele sovietice de la noi, precum Pangratia Mureșan, Iuliana Preduț Constantinescu, Mihaela Iordache, Ana Iordache Chirulescu, Sultana Iordache Olaru și multe alte femei martire. De ce amintim, acum că este ziua creației și a iubirii, pe cele femei care au suferit și cărora li s-a atacat iubirea și demnitatea umană? Pentru că acolo se află iubirea românească adevărată. Să-ți aștepți soțul chiar și zeci de ani să se întoarcă din temniță acasă în căminul plin de dragoste creștinească reală, înseamnă într-adevăr iubire adevărată și loialitate până la moarte.

Dar să plecăm un pic în timpuri imemoriale și să descriem legenda lui Dragobete.

Înainte, vom studia un pic câteva descrieri ale contemporanilor noștri.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.

Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.

Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numește Dragobete”.

El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.

Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.

Este menționată și o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Iovan, sau Ioan, IEOUAN. Analizând simbolistica numelui Dragobete avem Drago si Bet (care poate face aluzie și la Bel). Drago sau Dragon este Fiul Domnului sau Dragonul de Înțelepciune, Zămislitorul de Oameni, sau Hristos în mitologia creștină, iar Bet sau Beth este a doua literă din alfabetul greco-iudaic (beta, la greci) care înseamna și cifra 2, adică dualitatea Sfântului Duh și Maica Domnului, care dă naștere Hristosului, Copilului de Aur al iudeo-creștinilor. Bel fiind același cu Turnul de Foc Belen sau Belem, adică Bethlehem.

Autorul menționat anterior l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. Sântoader sau Sfântul Teo-Dorus, sau Dor, este Sfântul Dor de Dumnezeu de Întoarcere la El.

A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.”

Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea.

Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite.

Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.

Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Despre neoliberalism și capitalism

Neoliberalismul nu are nicio tangență cu capitalismul meritoriu – îi este, de fapt, chiar opusul, pentru că, pur și simplu, contrazice ideea de industrie, în sensul său originar, de activitate umană cu sens şi rezultat palpabil, benefic atât pentru industriaş, cât şi pentru comunitatea în care activează.

Lumea generată de acest curent neoliberal este o lume medievală, în care cei foarte mulţi trebuie să fie robii celor extrem de puţini care deţin resursele şi controlul.

Capitalismul clasic înseamnă competiţie, renumeraţia meritului, a muncii şi a inovaţiei, precum și protecţia micilor proprietăţi şi a valorilor familiale. Capitalismul industrial nu înseamnă monopoluri, rente și privilegii feudale.

Atributele capitalismului rentier și monopolisit sunt ușor vizibile în cazul marilor grupuri din IT, al Big Pharma și al instituțiilor de credit, precum și al marilor afaceri ereditare și oligarhice europene. Entitățile enumerate obișnuiesc să facă ușor bani din nimic și, în orice caz, nu se pot „lăuda” cu ceva substanțial, benefic planetei și mediului, ci doar cu titularitatea drepturilor exclusive de proprietate industrială și a dreptului de a face profit, la adăpost de orice risc și concurență. Este vorba de domeniile în care nu există industrie (în sensul de activitate cu un produs util pentru comunitate), ci numai drepturi și privilegii. Nimic nu îi oprește pe acești rentieri (nici chiar amenzile de miliarde de euro) de la a impune orice prețuri ale serviciilor lor, orice contracte legate, orice costuri (inclusiv cele cu amenzile contravenționale sau penale), comisioane și speze împrăștiate în toate contractele celor care „cumpără” servicii de la ei, fie că ar fi buni platnici și credincioși în seriozitatea pe termen lung a rentierilor sau debitori „neperformanți”.

Nimeni nu îi împiedică pe capitaliștii rentieri să achiziționeze, beneficiind de levierul (multiplicatorul) enorm al profiturilor estimate sau prezumate (EBITDA), orice concurent inovativ, orice invenție revoluționară și orice produs sau tehnologie care ar îmbunătăți, simplifica sau vindeca viața omului simplu și viața planetei. E bine de reținut că, în privința invențiilor și a tehnologiilor revoluționare, după ce sunt cumpărate de la autori cu prețuri care, la propriu, nu se pot refuza (nu numai pentru că sunt ridicol de mari, ci și, mai ales, pentru că refuzul de a vinde transformă viața autorilor într-o dramă sau chiar tragedie), sunt ascunse, pur și simplu, în SPV-uri dedicate păstrării confidențiale, neatinse și, ulterior expirării protecției legale, neutralizării invenției sau tehnologiei revoluționare, pentru a nu afecta profitul enorm estimat din comercializarea produselor sau serviciilor proprii, deseori intrate în desuetudine, dar încă beneficiare ale drepturilor de proprietate „intelectuală” asupra brandurilor care, în sine, sunt evaluate la miliarde de euro, evaluatorii bine plătiți de rentieri având grijă din timp să lanseze aceste cifre pe piață, generatoare instantanee de creșteri ale capitalizării bursiere, de analize docte și interminabile ale revistelor economice și de construcții bugetare făcute în așa fel încât, dacă s-ar pune problema renunțării la produsele desuete, dăunătoare mediului sau pur și simplu nocive pentru om, automat s-ar ridica problema „pierderilor” cauzate brandului și „pieței libere”. Este o complexitate auto-generată și este și un cerc vicios perpetuu, din care numai inteligența emoțională și intuiția ne vor putea extrage.

Industria medicamentelor şi a îngrijirilor medicale are nevoie de o lume bolnavă pentru a face profit. Iar pentru a şi-l consolida, trebuie nu doar să controleze populaţia cu tot felul de temeri şi acţiuni preventive (vaccinurile şi avertismentele de epidemie sunt cele mai vizibile), ci şi să controleze inovaţia şi cercetarea ştiinţifică în domeniu, prin achiziţia (sau chiar furtul) de pe piaţă a noilor formule chimice, mai eficiente şi mai ieftine, precum şi prin combaterea industriei medicamentelor generice, ieşite de sub patent. Este conceptul de dominare a lumii „inventat” de I. G. Farben* (concernul farmaceutic şi chimic care a finanţat şi susţinut regimul nazist al lui Hitler). Din acest punct de vedere, de la invenţia întâmplătoare a penicilinei, nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ în domeniu. Dimpotrivă, suntem sistematic umpluţi cu medicamente alopate, paliative şi surogate, care au ridicat la procente uriaşe incidenţa cazurilor noi de cancer și au deschis larg porțile sistemului imunitar către noi și noi viruși, din ce în ce mai morbizi și din ce în ce mai rapizi în răspândirea exponențială. În luna iulie 2016, concernul german Bayer (medicamente) a cumpărat concernul american Monsanto (agricultură bazată în special pe seminţe de plante modificate genetic, ierbicide, fungicide etc.). Toate temerile din ultimii 100 de ani s-au transformat acum în fapt împlinit – agricultura industrială este farmacie**. Mâncăm din ce în ce mai mult plastic, hibrizi şi monstruleţi rezultaţi din rearanjarea chimică a moleculelor în interiorul seminţelor. Şi, totuşi, încă ne mai mirăm de creşterea numărului de cazuri de cancer și de rezistenţa microbilor la mai toate antibioticele şi vaccinurile rămase pe piaţă…
Monopolurile bancare sau cele din domeniul energetic, oligopolurile din domeniul industriei IT şi de divertisment, comerţul în lanţuri de hiper-market-uri completează tabloul supra-realist al capitalismului rentier și monopolist.

Legile şi politicile economice „moderne” sunt făcute special pentru a ţine în viaţă aceste rente, monopoluri și privilegii. Pentru asta există lobby şi există experţi, precum și principiul rotației comuniste a cadrelor (revolving door). Nu mai avem o republică a cetăţenilor, ci o republică a experţilor și a birocraților de stat interșanjabili cu executivii din corporații, „elite” care scriu legi, politici, caiete de sarcini etc. Imperativele de geo-politica obligă executivul şi legislativul să semneze pe nemestecate aceste producţii ale „elitelor” plătite de corporaţii să scrie proiecte de legi, directive și regulamente. Decidenţii politici, captivi ai miliardarilor deţinători de corporaţii multinaţionale, ne impun să salvăm de la pieire, cu banii, proprietăţile şi joburile noastre, aceste sepii malefice, oricât de nebuneşti ar fi riscurile pe care şi le asumă, oricât de grave ar fi furturile, escrocheriile şi crimele săvârşite, doar pentru că sunt prea mari ca să fie lăsate să falimenteze. Acesta este singura regulă după care se derulează politicile şi strategiile globale, fie ele americane sau europene ori asiatice. Iar noi, evlavioşi, trebuie să ne supunem.

Întreaga filosofie motivațională a liberalismului capitalist şi industrial, așa cum a fost el edificat la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost eliberarea de sistemul feudal al castelor, corporațiilor și rentelor. Cu exemplele de mai sus, multiplicate la infinit în lumea de azi, ne-am întors în timp, în perioada de dinainte de revoluția franceză. Totul în prezent este capitalism rentier, parazitar, corporațiile multi-naționale au propriile legi a-naționale și sisteme de apărare, concentrând peste 99% din resursele planetei, restul având „libertatea” de a munci (arbeit macht frei), ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat cu lumea noastră în toți cei 200 de ani care au trecut de la revoluția industrială.

*Istoria reală, dar ocultată de mainstream-ul jurnalistic şi de ştiinţă canonică, de premiu Nobel, ne arată că I.G. Farben a fost chiar instigatorul şi beneficiarul acestui război. Principala sa fabrică germană era la doi paşi de Auschwitz, iar în fabrică era utilizată munca forţată a 30 de mii de „duşmani ai rasei ariene”.

** Foarte interesant este că cele două concernuri, reunite acum într-un singur mega-concern, sunt deja în top 10 al celor mai diabolice corporaţii ale lumii. A se vedea (http://www.thetoptens.com/most-evil-companies/). Monsanto este considerată, în mod unanim pe internet, cea mai diabolică dintre toate corporaţiile care au existat (http://www.ibtimes.com/monsanto-named-2013s-most-evil…). Din analiza acestui top rezultă că până şi Federal Reserve (banca centrală a SUA) este considerată „mai puţin diabolică”, fiind poziţionată pe locul 2, la o distanţă de 31 de puncte procentuale faţă de Monsanto. Cu toate acestea, lumea investeşte în acţiunile Monsanto, care este listată la Bursa din New York (NYSE) fiind, desigur, o corporaţie mult prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze, chiar dacă este campioana la acţiuni în justiţie ale consumatorilor, concurenţilor, agricultorilor şi autorităţilor federale. Pentru o ilustrare a acestei „calităţi”, a se vedea (http://www.activistpost.com/…/monsanto-the-most-evil…, Monsanto, cea mai diabolică companie din lume, tocmai ce a mai primit un cui în coşciug).

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Piperea.

constantin brancusi, constantin brâncuși

Nașterea lui Constantin Brâncuși

Sculptorul Constantin Brâncuşi, este cel mai cunoscut artist roman, considerat a fi „părintele sculpturii moderne”. Integrat în categoria celor mai mari artiști ai artei secolului al XX-lea, Brâncuşi a exprimat prin creaţia sa, o nouă viziune asupra sculpturii, în care sunt integrat miturile primordiale ale omenirii, dar şi elementele inconfundabile ale artei populare româneşti.

Născut la 19 februarie 1876, în Hobița Gorjului, Constantin Brâncuși a avut o copilărie grea, marcată de multe neajunsuri și ani lungi de ucenicie în diferite ateliere sau prăvălii.

Încă de mic își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual, fapt pentru care urmează Școala de Arte și Meserii în Craiova din anul 1898, apoi vine în București unde va absolvi Școala de Belle Arte în anul 1902.

În următorii doi ani primește comenzi pentru diferite lucrări, dar după ce realizează bustul generalului medic Carol Davila ce era stabilit să fie amplasat la Spitalul Militar din București, membrii consiliului care făceau recepția lucrărilor au făcut unele opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale sculpturii. Acest lucru l-a nemulțumit pe Brâncuși, care decide să plece în anul 1904 în Franța și fiindcă nu avea banii necesari deplasării, se hotărăște să facă drumul până la Paris, pe jos, trecând mai întâi prin Viena unde a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România.

În anul 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, din Paris unde lucrează până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala, refuzând să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, cu această ocazie rostind cuvintele devenite ulterior celebre: „Iarba nu crește la umbra marilor copaci”.

Expune pentru prima dată la Paris în anul 1906, iar un an mai târziu realizează prima versiune a „Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, când va culmina cu „Poarta Sărutului”, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.

În anul 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, iar în 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură” unde primește premiul „II ex aequo”.

Până în 1914 Constantin Brâncuși va participa cu regularitate la expoziții din Paris și București, inaugurând ciclurile de sculptură modernă precum „Pasărea Măiastră”, „Muza adormită” sau „Domnișoara Pogany”, iar în anul 1914 va deschide prima expoziție din Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei, această activitate remarcându-se prin participarea la cele mai importante expoziții de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia și alte ţări, unde a câștigat numeroase premii. Lucrările lui Brâncuși se găsesc în zeci de ţări de pe patru continente, în muzeele din Paris, Londra, New York, Washington, Stockholm, Zurich, Berlin și multe altele.

În atelierul său din în inima Parisului, Brâncuși a creat opere ce vor rămâne în istoria umanității, opere ce se remarcă atât prin eleganța formei cât şi prin utilizarea inedită a materialelor din care sunt făcute. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, refuzate însă de guvernul comunist al României anilor 1950, dar care au fost acceptate cu bucurie de Franța, care a preluat aceste lucrări şi a reconstruit după moartea sculptorului atelierul său la Centrul Cultural „Georges-Pompidou”. De fapt notorietatea sculptorului român a fost atât de mare în Franța, încât autoritățile pariziene țineau pe loc un cartier întreg, pentru că nu îndrăzneau să demoleze atelierele lui Brâncuși. Şi asta în timp ce în România, în epoca „realismului socialist”, Brâncuși era considerat ca unul din reprezentanții „formalismului burghez” și deci un creator de „artă decadentă”. Abia la jumătatea anilor ’60, Brâncuși a fost „redescoperit” și în România ca un geniu artistic și în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii” și „Poarta sărutului” a putut fi reamenajat, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi dărâmat. Constantin Brâncuși este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris, chiar dacă de-a lungul timpului au existat numeroase demersuri pentru repatrierea osemintelor celui ce a fost considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.

Sursă: Lecția de Istorie.

tiberiu popoviciu

Tiberiu Popoviciu, marele matematician fondator al IT-ului în România

Tiberiu Popoviciu (16 februarie 1906, 29 octombrie 1975), matematician, profesor universitar, membru al Academiei Române.

Academicianul Caius Iacob spunea despre el că este „unul din cei mai mari matematicieni români”, „primul mare matematician dat de Transilvania după Janos Bolyai”.

Este unul din pionierii calculatoarelor electronice din România şi fondatorul industriei IT din Cluj. Apare în selecta listă History of Approximation Theorie a Universităţii Technion din Israel. Iar „inegalitatea Popoviciu pentru varianţă” îi poartă numele. Precum şi liceul de informatică din Cluj-Napoca.

A fost îngropat în Hajongard

„Este îngropat în Cimitirul Hajongard. Este unul dintre cei peste 100 de academicieni români şi unguri care sunt îngropaţi în cimitirul clujean”, spune istoricul clujean Vladimir Alexandru Bogoslavievici.

Printre altele, a obţinut doctoratul la Paris, în 1933, sub îndrumarea profesorului Paul Montel, despre teoria funcțiilor convexe de ordin superior. Apoi a fost cadru didactic la universitățile din Cluj, Cernăuţi, Bucureşti şi Iaşi. La Cluj a înfiinţat, în 1957, Institutul de calcul al Academiei Române. De asemenea, a înfiinţat şi a condus mai multe reviste de matematică.

Este părintele Analizei Numerice din România

„Trebuie să remarcăm că Tiberiu Popoviciu, larg recunoscut ca părintele Analizei Numerice din România, a fost un savant vizionar. El a privit acest domeniu al matematicii, aflat în plină dezvoltare, nu numai ca pe o teorie cu latura ei abstractă, ci a pus o mare bază pe aplicațiile practice ale ei, încurajând încheierea de contracte cu producția, în care o mare parte din cercetările de institut să poată fi aplicate în practică.

Colaboratorii şi elevii săi au constituit Școala Clujeană de Analiză Numerică și Teoria Aproximării”, spunea Ion Păvăloiu de la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu”.

tiberiu popoviciu

Institutul de Calcul din Cluj–Napoca a luat fiinţă în 1957, în baza Hotărârii Sesiunii Generale a Academiei, ca urmare a demersurilor făcute de Tiberiu Popoviciu, pe care l-a avut ca director până la desfiinţare, în 1975, prin decretul care punea capăt activităţii celor trei institute de matematică din ţară ale Academiei.

Activitatea sa la Institutul de Calcul a avut o puternică influenţă şi asupra muncii didactice. Acest lucru s-a concretizat prin predarea primelor cursuri de Limbaje de programare şi Maşini de Calcul din ţară.

În legătură cu rezultatele deosebite obţinute sub conducerea lui Tiberiu Popoviciu în domeniul tehnicii de calcul şi informaticii se pot menţiona următoarele:

  • în anul 1961 la Institutul de Calcul din Cluj se termină calculatorul DACICC-1 (Dispozitiv Automat de Calcul al Institutului de Calcul din Cluj) care devine un nume cunoscut al primei generaţii de calculatoare româneşti. DACICC-1 făcea parte din generaţia a doua de calculatoare complet tranzistorizate.
  • În 1969 s-a realizat la Cluj-Napoca cel mai performant calculator de concepţie românească din perioada anilor 1960-1970.

DACICC-200 realiza 200.000 operaţii aritmetice/secundă, ceea ce era o performanţă la vremea respectivă. Din punct de vedere tehnologic DACICC-200 aparţinea generaţiei a doua de calculatoare, dar el conţinea multe elemente şi concepte ale generaţiei a treia (lungimea cuvântului era de 32 biţi, memoria era organizată în octeţi adresabili cu control de paritate, dispunea de un sistem hardware de tratare a întreruperilor, de o serie de mecanisme de execuţie paralelă a operaţiilor printre care pregătirea şi execuţia instrucţiunilor etc.). Din punct de vedere software, la DACICC-200 apare pentru prima dată la noi în ţară, noţiunea de sistem de operare pentru un calculator de concepţie proprie. Sistemul de operare al calculatorului DACICC-200, conţinea un monitor care realiza gestiunea perifericelor, tratarea întreruperilor precum şi gestiunea regimului de lucru multitasking. Sistemul cuprindea de asemenea un compilator FORTRAN, două asambloare pentru două limbaje de programare (PAS şi MOL), un încărcător şi un bibliotecar.

În discuţii, în cercurile de prieteni s-a impus întotdeauna prin vastele sale cunoştinţe, din domenii foarte diverse.

Un aport deosebit de important în dezvoltarea matematicii clujene l-au avut seminariile de cercetare ale Institutului, seminarii care şi-au continuat activitatea şi după desfiinţarea Institutului.

A reactivat revista „Mathematica”

Altă realizare remarcabilă a lui Tiberiu Popoviciu a fost reactivarea în 1958 a revistei „Mathematica” şi înfiinţarea în 1972 a revistei „Revue d’analyse numerique et la Theorie de L’approximation”.

Alte contribuții până la sfârșitul vieții sale

A înfiinţat, în 1967, „Seminarul Itinerant de ecuaţii funcţionale” transformat apoi în „Seminarul Itinerant de ecuaţii funcţionale, aproximare şi convexitate” ale cărui sesiuni anuale se desfăşoară şi astăzi.

A organizat în calitatea sa de preşedinte al filialei din Cluj a Societăţii de Ştiinţe Matematice, consfătuiri cu profesorii de liceu, în mai multe oraşe din Transilvania (Braşov, Cluj, Arad, Satu Mare), pentru introducerea elementelor de tehnică de calcul în învăţământul preuniversitar.

A fost un matematician activ şi creator până la brusca sa dispariţie, în 1975, la nici jumătate de an de la desfiinţarea Institutului pe care l-a creat şi condus.

Sursă: cluj24.ro, cs.ubbcluj.ro.

ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea - Femeia apare în vieața noastră ca un îndemn la dragoste și creație

Femeia contemporană s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei. Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.

[…]

Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea modernă şi contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Marile prefaceri sociale şi morale ale lumii moderne au dat femeii libertatea de a-şi manifesta în plin tocmai ceea ce vechile tradiţii opreau să se manifeste‎, adică datele sensuale şi periferice ale naturii umane. Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat.

Ernest Bernea („Meditatii filozofice”, Editura Predania, 2010).

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă vieaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.

Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.

Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.

Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieața şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.

Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieața noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.

Ernest Bernea, „Preludii”, Editura Predania, 2011.

legile belagine, belaginele, legile sacre ale omenirii

Tudor Urse - BELAGINELE - Legile sacre ale omenirii

Se spune că Zalmoxe ne-a lăsat o serie de legi sacre, asemănătoare cu poruncile lui Moise. Aceste legi totuși sunt destul de profunde, lungi și foarte bine explicate parte în parte. Probabil că, cel care le citea, reflecta, și se ruga la divinitate pentru a le înțelege esența.

Legile Belagine (Leges Bellagines denumire ce apare ȋn secolul IV d. Hr.) sunt cunoscute a fi tautologiile după care se guvernau pelasgii şi urmaşii lor, dacii. Despre etimologia termenului „belagine” există mai multe teorii:

– Cuvântul este compus din belanus (legi) şi ginus (ȋncepători), astfel că ar putea ȋnsemna „legile ȋnceputurilor”.

– Alăturarea cuvintelor pelasgus şi gentaes (gens-gentis-neam-gintă) ar putea avea ca ȋnsemnătate „neamul pelasg”.

– Belagine – Blajin (Be+lag+ine=Blajine). Ȋn capitolul „Arimani, Râmi, Arimaspi, Arimphaei în Dacia” a lucrării Dacia Preistorică, Nicolae Densuşianu afirmă despre una din ramurile pelasgilor următoarele „(…) aceşti Rohmani îşi petrec vieţa lor foarte mult în devoţiuni religiose; sunt oameni forte buni, şi cu moravuri blânde, din care cauză se numesc «Bunï») şi «Blajini»; ei sunt feriţi de orice rele, cât nu fac stricăciuni nimenui, dar nici pe ei nu-i superă nimeni; și fiindcă sunt sfinţi, ei merg după morte de a dreptul în raiu și se numesc «Fericiţii ajini». Rohmanii aveau o presimţire de cesul morţii; se pregătiau singuri pentru ultimul moment al vieţei lor; se îmbrăcau în haine de morte, veniau preoții, rudele şi pretinii, se făcea ceremonia de despărţire; apoi acela, cărui i-a sosit cesul, trecea singur după un del cu trup cu tot, iar ceilalţi se întorceau acasă”.

– Nicolae Densuşianu susţine faptul că denumirea vine de la Belaci sau Blaci, populaţii pastorale pelasge (personal aceasta este teoria pe care o ȋmbrăţisez), lucru care atestă că origina cuvântului vine de la pelasgi (pelasgi/belasgi/belagi/blaci/belagines).

Să le studiem și noi mai jos:

  1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, miscarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptură.
  2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul se revarsă , aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
  3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ ca şi pamântul cel neted.
  4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.
  5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
  6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeste, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
  7. Priveşte râul şi ia aminte la învățătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor.
  8. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu tine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este şi mai mare.
  9. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa. Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.
  10. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înșelăciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia, boala, amărăciunea şi moartea.
  11. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea? Duce un om mai mult decât boul? E mai bogat vreunul ca pământul? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.
  12. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; Vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alții. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
  13. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înțeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
  14. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
  15. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
  16. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.
  17. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.
  18. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
  19. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roata aşa creşte şi ispita.
  20. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creşte prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lângă dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
  21. Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare, căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa, trufia întotdeauna aduce suferinţă.
  22. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi asteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.
  23. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să razbată pământul tare.
  24. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.
  25. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una, nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele.
  26. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, de acolo îşi trage grabnica avuţie.
  27. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.
  28. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seamă de toate acestea.
  29. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.
  30. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine putin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
  31. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.
  32. Mulţumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.
  33. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine?
  34. Doar cel înțelepţit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel întelepţit a fost odată si el la fel ca si cel tulburat şi roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.
  35. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă? Este un izvor mai limpede decât altul? Este un fir de iarbă mai presus de un altul? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul? Este mâna stângă mai bună ca dreapta? Altfel vede ochiul stâng de cel drept? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
  36. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte şi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmaşilor tăi.
  37. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
  38. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată înţelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.
  39. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vene, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede.
  40. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs, şi plânsul pândeşte.
  41. Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.
  42. Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Veşnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica şi trainica lucrare.
  43. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului.
  44. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.
  45. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.
  46. Nu este ușoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.
  47. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înţelepti este cel ce o pricepe.
  48. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos si urât, dincolo de curgerea timpului.

Mai este ceva de spus? Să reflectăm…

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

andronicon, sarmisegetuza

Tudor Urse - Androniconul - Școala Zalmoxiană de Mistere

Egiptenii au avut templele sacre de mistere in timpul pe lungul fluviu al Nilului. Mayașii și-au avut TEOTIHUACAN-UL (locul unde oamenii devin zei). Grecii au avut sacrele mistere din Eleusis. Mistere preluate din cultura tracică. Da. Exact cum ați citit. Nu. Nu este un alt articol despre dacopați și cât de măreți am fost noi odată. Este un studiu amănunțit bazat pe dovezi ignorate și nestudiate îndeajuns de către istorici. Păi i-a să vedem…

Că și tracii și-au avut propria școală de mistere si studii înalte? Adevărat. O demonstrează chiar Pitagora şi elevii săi care şi-au completat studiile universitare la şcoala zalmoxiană. Astfel, după mărturiile lui Platon şi Socrate, în Tracia nord-dunăreană erau cei mai învăţaţi medici din lume, superiori medicilor greci. Hesiod scria că Zalmoxe:

„A promovat o învățătura despre un trai nou, mai înțelept decât al grecilor”.

Tot Zalmoxe a introdus în şcoala sa studiul Dreptului – Belaginele, care stau la baza civilizaţiei umane. Le puteți găsi în articolul Belaginele – Legile sacre ale omenirii.

De când este atestată universitatea zalmoxiană? Aproximativ de pe la 1400 î. Hr. când în Tracia nord-dunăreană a apărut cea dintâi şcoală cu studii asupra astronomiei, medicinei, teurgiei etc. O școală apreciată și studiată de cei mai mari filozofi ai Greciei antice, dar cunoscută și de către fenicieni și iranieni.

Un exemplu este însuși Platon în Charmides, unul din celebrele lui dialoguri, din care extragem un pasaj absolut senzaţional:

„Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat, cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au şi darul de a te face nemuritor! Căci, spunea el, toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune, ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să îi dăm îngrijire, dacă vrem ca, deopotrivă, capul, cât şi restul trupului să o ducă bine. Iar sufletul spunea el, se îngrijeşte cu anumite descântece, care sunt, la rândul lor, spusele şi gândurile frumoase!” 

Ce mai e de spus? Păi să mai dăm încă un exemplu reprezentat de această dată de esenieni. Josephus Flavius, fostul iudeu răzvrătit împotriva Romei, devenit… mare istoric în „Antichităţile iudaice” afirma despre esenieni care au avut preoți traci ca învățători:

„Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viaţa lor aminteşte în cel mai înalt grad de cea a dacilor numiţi pleistai (de la pelasgi)”.

Ca o completare la spusele lui Platon despre medicină găsim în aceste descoperiri uluitoare:

  • într-o locuinţă de pe dealul Grădiştei a fost descoperită o trusă medicală cu bisturiu şi pensetă din bronz;
  • la Piatra Roşie, un scalpellum tot din bronz;
  • iar la Poiana, sonde medicale şi un schelet cu craniul trepanat!

Acestea sunt doar câteva din izvoarele păstrate despre Andronicon. Din păcate, ca și cu alte documente, altele s-au pierdut lăsând totuși loc pentru căteva file de istorie adevărată să nu piară.

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.