Articole despre valorile românești.

gumelnita, gumelnița

Vasul Gumelnița cu îndrăgostiți, unicat în lume

gumelnita, gumelnița

Vasul Gumelnița cu îndrăgostiți, unicat în lume

Descoperit în anul 1975 la șantierul arheologic Sultana, Malul Roșu, de către Constantin Isăcescu, arheolog la muzeul din Giurgiu, vasul Gumelnița cu îndrăgostiți are o vechime estimată la 6500 de ani, fiind unul dintre cele mai importante artefacte ale Muzeului Județean Giurgiu.

Vasul este datat în perioada 4500-4100 î. Hr. și este unicat în lume, fiind prezentat, în perioada 2014-2016 în expoziții itinerante în Europa, SUA și Asia. Artefactul are forma unei farfurii adânci din lut, pe fundul căreia sunt reprezentați un bărbat și o femeie care par că stau pe o băncuță.

Potrivit informațiilor furnizate de Iulia Răbîncă, arheolog în cadrul Muzeului Județean Giurgiu, vasul este realizat din lut „decorat cu motive romboidale în alb și roșu, pe fundul căruia se află modelat, tot din lut, un cuplu format dintr-un bărbat și o femeie care par că stau pe o băncuță, iar gestul lui de a ține mâna pe după umărul ei este unul de tandrețe”.

După descoperire, vasul a fost restaurat de arheologul Mihai Ionescu, iar în prezent este expus în incinta Muzeului Județean Giurgiu, în cadrul unei expoziții dedicate dragostei și Centenarului României. „Nu s-a mai găsit nicăieri în lume așa ceva. Acest vas este unicat, este vasul nostru de tezaur, aproape a făcut înconjurul lumii și va mai face, sperăm noi”, a completat reprezentanta Muzeului Județean Giurgiu.

Nota redacției:

Desigur că și cultura noastră străveche este o cultură din categoria a ceea ce putem numi solară. Fiecare cultură antică participă în cadrul patrimoniului mondial cu tot ceea ce au unicat. Egiptul cu piramidele, China cu soldații de teracotă, Peru cu Machu-Pichu, Statele Unite cu locuințele rupestre ale acelora care au fost numiți anasazi și nu numai.

Acest vas, din câte putem vedea, este ca o lume (numai a lor) în care cei doi se au împreună și dimpreună în tandrețe. Este normal ca ei să fie bărbat și femeie, și doar atât, căci ei sunt zămislitorii lumii. Universul, reprezentat aici din acest vas, îi are în centru pe ei. Vasul, cu delimitările sale, reprezintă universul cunoscut. Cel necunoscut se află în afara vasului.

Mediul din cadrul acelui vas este numai în carouri (romburi) albe și roșii, culori sau nuanțe care apar și în cadrul învățăturilor protocreștine cele denumite gnostice de către marii exegeți de acum două mii de ani. Roșul este jertfa, sângele Mielului Domnului, sângele lui Hristos, iar albul puritatea. Aceasta este calea purității și a sacrificiului pentru binele lumii, pentru ca Universul să continue să existe. Totul a fost, este și va fi făcut din puritate și din jertfă. „Dacă sămânța nu moare, planta nu se naște”. Așa grăit-a Mântuitorul.

Vasul descrie un cerc, ceea ce ne aduce aminte de perfecțiunea Creației. De asemenea, motivul pentru care s-a ales vasul ca reprezentare și nu altceva, este pentru a simboliza primirea luminii de sus care cade pe cei doi (bărbat și femeie) care sunt în centrul Creației.

El are și o mică protuberanță care iese la iveală din poalele lui pentru a simboliza puterea falică și motivul pentru care el este bărbat. Ne demonstrează că toată Creația se naște din această putere sexuală, creatoare, care generează acest model, sau țesut din care este făcut Universul, romboidal cu alb și roșu, cele două culori care apar și pe steagul protocreștinilor de acum două mii de ani, pe stindardul cavalerilor templieri, albigenzi, catari, hospitalieri etc.

Ei stau pe o „băncuță” împreună, privind în sus, ca doi îndrăgostiți, pentru a ne arăta baza pasivă a creației și dragostea lor, blajinitatea cu care au fost înzestrați din născare. Nu ne arată, totuși, tandrețea erotică a cuplului în uniune, ci trebuie doar să o intuim la el, cu al său falus pregătit. Ne sugerează această demonstrație că încă nu am ajuns să prețuim această uniune amoroasă încât să o contemplăm liberi de orice interpretare perversă, ci doar că trebuie să așteptăm până când vom înțelege care este rolul ei în crearea lumilor și a Omului, adică a Fiului Omului.

/0 Comments/by
marmorosch, blanc

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

marmorosch, blanc

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

Dacă te hrăneşti cu minciuni, n-ai nicio şansă pe lumea aceasta. În general, ticăloşii care falsifică istoria ştiu bine asta, de-aceea un nemernic precum Roller era o componentă importantă a regimului implementat după Război. Obsesia mea pentru istoria corectă vine dintr-o conştientizare a faptului că a-ţi cunoaşte istoria e nu doar o obligaţie, ci o necesitate. Rămânând cu minciunile, eşti precum peştele care înoată în vin: se îmbată de la alcool şi moare fericit.

Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ţine de „rima” care există între vremurile de-atunci şi cele de azi.

Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriţ. De-a lungul ţărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parităţi între ele a făcut posibilă apariţia zarafilor. Aceştia erau un fel de case de schimb ambulante, desfăşurându-şi activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creştea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanţarea comerţului. E de la sine înţeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiţi renunţau treptat la comerţul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-şi face propriile sedii de unde să-şi conducă afacerile. Aşa se fondează primele bănci – în fapt, mai mult case de comerţ – ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani & fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon & fiii, Fraţii Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.

În acest peisaj pestriţ, în anul 1848, se fondează la Bucureşti „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituţie care se implică atât în comerţul cu materiale de construcţii, coloniale şi alte produse cu adaos comercial mare, cât şi în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesităţi de sprijinire a partenerilor comerciali. Iniţial Marmorosch oferă credit comercial clienţilor săi, însă, treptat, operaţiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituţiei. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh (şi cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.

În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariţia acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea îşi schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independenţă, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanţează construcţia de căi ferate şi înfiinţează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanţează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureştiului. Vă imaginaţi cum funcţiona totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporţie covârşitoare, avea ca destinaţie achiziţiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.

Şi nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveştilor cu eroi şi lupte tragice, stau băieţii isteţi care fac bani serioşi. De-aceea, atunci când citiţi despre Războiul de Independenţă ar trebui să ştiţi şi că exclusivitatea afacerii pentru achiziţia de arme necesare acestui război a aparţinut Marmorosch Blanc. La fel cu şi iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeaşi bancă. Asta în cazul în care doriţi să ştiţi şi motivele pentru care soldaţii români luptau în izmene. Şi nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iaşi, începe prietenia dintre Aristide Blanc şi un tânăr diplomat cu faţa mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calităţile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.

Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acţionariatul unor bănci mari precum Darmstadter (Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank (Budapesta) sau înfiinţând de la zero instituţii bancare precum Banca de Comerţ şi Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanţând nu numai comerţul, ci şi mult mai bănoasele investiţii publice. În 1923, Marmorosch, Blanc & Co era o instituţie globală, cu peste treizeci de reprezentanţe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul şi controlând afaceri din Anglia până-n China.

Aristide Blanc, fiul lui Moriz şi moştenitorul imperiului bancar, învârtea exact aşa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era şi diplomat, şi intermediar al statului (în 1914 a intermediat la Londra achiziţia de arme pentru Regat) şi mare afacerist. Era cel mai important şi influent om din România şi de aceea ştergerea sa din cărţile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.

Mega-extinderea afacerii având capul de pod la Bucureşti coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere loveşte banca, iar deponenţii îi iau cu asalt porţile. Devine logic că întreaga construcţie grandioasă pică precum un castel făcut din cărţi de joc.

Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle şi trâmbiţe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură şi reuşeşte practic acapararea întregii prese. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca şi te trezeai peste noapte cel mai ticălos şi detestat om din ţară.

Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obişnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relaţiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact aşa cum dorea. Astfel ia naştere camarila regală şi întreaga mafie care avea să secătuiască ţara şi s-o împingă în Război total nepregătită.

Relaţia cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăstioasă, că înghite bani de la Buget şi că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Aşa că, de undeva din ceaţa economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb şi prelua acea afacere dezastruoasă. Şi, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiţii deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Şi uite-aşa, mai cu un împrumut, mai cu o şpăguţă, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mişca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Reţineţi că nu sunteţi în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloşii plătiţi să vă facă minţile franjuri.

În mod evident, toate aceste coţcării ale lui Blanc aveau preţul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deştept, Aristide ştia bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experţi ai Societăţii Naţiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era uşor de intuit, mai ales în condiţiile în care Aristide se deda la coţcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanţă de Banca Naţională.

Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele şi Lupeasca au forţat tot felul de operaţiuni dubioase. Astfel, Primăria Bucureşti a fost obligată să cumpere cu un preţ mult supraevaluat – jumătate de miliard de lei! – un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiaşi falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Naţională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naţionalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reuşit.

În 1931, deficitul Marmorosch Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforţare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piaţă, însă acestea refuză. E şi logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toţi bancherii şi astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceaţă, statul român urmând să ajute necondiţionat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al ţărişoarei, nu-i aşa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.

Cei care cred că acesta a fost sfârşitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului şi al sării. Şi uite-aşa, impetuosul nostru aventurier se trezeşte împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginaţi! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul intervenţiei inteligente a statului în economie?

Terminarea Războiului şi acapararea României au condus la naţionalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârşitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu ştiau cum să fugă din ţară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Şi, în loc să i se pună cătuşele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparţinuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înţelegeţi mai bine cam în ce conspiraţie intrase biata noastră ţară.

Sorţii însă nu i-au mai zâmbit aşa cum se aştepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat şi aruncat în puşcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspiraţii. Aşa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava şi Piteşti. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou şi, în urma unui recurs forţat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat şi i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viaţă de furt şi ticăloşie.

Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituţia parazit care şi-a ţesut viaţa pe spatele Regatului Român şi-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase şi corupte instituţii despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?

Cred că e bine să ştiţi ce s-a întâmplat pentru a înţelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveţi impresia că aţi scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiţi atunci când mergeţi cu maşina la pompa de benzină, vă înşelaţi amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsaţi păcăliţi cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!

A consemnat Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/0 Comments/by
mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru – Căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă (scrisoare)

mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru - Căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă (scrisoare)

NOTĂ. Colonelul Mircea Dogaru i se adresează generalului Nicolae Ciucă cu apelativul „Domnule locotenent”, grad pe care generalul îl avea în decembrie 1989. La vremea aceea, Mircea Dogaru avea gradul de căpitan. Deci, adresabilitatea este ca de la căpitan la locotenent…

1989, athenee palace

Domnule locotenent,

În Mesajul nr. 400/17.12.2020, abordați comemorativ, ca amator, evenimentele din Decembrie 1989, înscrise în Constituția României spunând că „Revoluția din decembrie 1989” (Art. 1, al. 3). Precizez că, la 31 de ani de la acele evenimente, cu tot bagajul de FAPTE ȘI IMPLICAȚII REALE, acestea sunt de competență mea, ca cercetător științific abilitat să investigheze Trecutul! Cerebral, pe bază de izvoare certe, necontrafacute și nu emoțional! Pentru că, după 31 de ani de manipulare în dauna intereselor naționale, românii, în frunte cu cei rămăși „cu răni deschise, lacrimi neuscate, suferințe nealinate”, ca să vă citez, vor și merită ADEVĂRUL! Or, ca prim sfat pe care îmi îngădui să vi-l dau, tinere domn, este acela de a accepta că un recurs la Istorie și la Adevăr, motivat emoțional, în scop politicianist, nu va putea niciodată tăia „Nodul Gordian”.

Vedeți dvs., cercetarea istorică are regulile ei iar istoricul niște arme cumplite, în fața cărora eșuează și cel mai diabolic plan politic – întrebări de tipul „Cine?, De ce?, În ce scop?, Cum?” etc. Sunt de acord că „fiecare instituție” implicată în evenimente trebuie investigată, dar nu pentru perioada 16-22 decembrie 1989, pentru că este neprofesionist să afirmi că Revoluția s-a terminat pe 22 Decembrie, la orele 12.10 „trecute fix”, ci pentru perioada 16 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991, ziua intrării în vigoare a noii Constituții. Pentru că o revoluție se termină atunci când un sistem juridic lamentabil este înlocuit cu altul, poate și mai lamentabil! Cât despre instituții, până la cele românești – complice, de mâna a șaptea, ar trebui investigate cele direct implicate, care dețin Adevărul: KGB, CIA, FBI, BND, MI-6, MOSSAD, AVO, KEOD etc.

1989, putin

Cine erau cei peste 100.000 de „turiști”, luptători profesioniști, strecurați în România, la recunoaștere de obiectiv, al căror ultim eșalon ar fi părăsit-o, după declarațiile lui Petre Român, abia în decembrie 1990 (Cazul „Air Antares”)? Aceștia chiar aparțineau – 57.000 dintre ei – exclusiv SPETZNATZ și OMON, potrivit declarației televizate a șefului contrainformațiilor militare de atunci? Cine au fost acei „eroi” căzuți „în revoluția din România” cărora li s-a ridicat un monument în curtea unei unități militare din Seghedin?

Cine erau cei antrenați și instruiți la Debrețin pe macheta Transilvaniei, cine cei conduși de un transfug român, ulterior activist civic, de-a lungul fostei frontiere româno-austro-ungare și ce armate NATO aveau și au în dotare așa-zisa muniție cu cap vidia? Cine au fost răniții lichidați/răpiți din spitalele Timișoarei pentru că delirau în limba lui Petofi sau cei extrași de la Balș, proveniți din cele 72 de mașini LADA, spulberate de tunurile lt. col. Dumitru Cioflină și care aiurau în limba lui Pușkin? Cine erau „ziariștii fără frontiere” duși de mine, căpitanul Dogaru Mircea, la ordin, de la Otopeni la Hotelul Flora și care, fără să se cazeze, au plecat imediat, în seara zilei de 22 decembrie, să ocupe poziții în toate locurile din Capitală în care avea să se tragă? Ce căuta, pe 19 decembrie 1989, locotenent-colonelul Vladimir Putin la Hotelul Athénée Palace și George Soros, la brațetă cu Silviu Brucan (Saul Brukner) la Universitate, în fața Facultății de Istorie, păstorită atunci, în numele PCR, de regretata Zoe Petre și „demitizatorul” Lucian Boia, pe atunci specialist în Programul PCR? De ce tip erau cele 10 elicoptere ridicate „de pe Dunăre, de pe vase inscripționate RSS Ucraina” (Gheorghe Trosca dixit) care și-au bătut joc de noi la Alexeni, Boteni și Otopeni? Cui aparțin sutele de cruci fără nume, apărute atunci în cimitirele Patriei? Etc., etc., etc… Sunt întrebări ridicate în presa vremii și rămase fără răspuns.

Numai după investigarea „instituțiilor” menționate ne vom putea apropia de Adevăr! Altfel, vom căuta acari Păun, bătând apa în piuă, prin restrângerea cercetării doar la „fiecare dintre acțiunile personalului M.Ap.N. (De ce nu și ale Miliției și Direcțiilor Securității statului? – n.n.), soldate, în decembrie 1989, cu pierderi de vieți sau în urmă cărora au fost răniți oameni”. Pentru că, altfel, excluzând decisiva implicație externă și adevăratele personalități cu „rol determinant”, gen George Bush și Mihail Gorbaciov, vom oferi viitoarelor generații de români imaginea unei armate de idioți care s-au împușcat singuri între ei (dar profesionist, între ochi, pe sub cască), deoarece afirmați că vorbiți „în numele celor peste 1.000 de oameni căzuți din sete de libertate”, între care „cei aproximativ 275 de militari și salariați civili ai ministerului”!

De acord, domnule locotenent, că trebuie să ne cerem iertare victimelor, militari și civili, dar nu pentru vina de a-i fi ucis, ci pentru vina de a nu-i fi aparat! Și de a fi lăsat Țara pe mâna profitorilor străini și a trădătorilor! Pentru că, loviți și noi, profesionist, în stomac, în anii, 1985-1989, ai „pregătirii de artilerie” a „revoluției spontane”, mai rău decât civilii (fiindcă nu aveam voie nici măcar să ne așezăm la cozi, în uniformă), am fost suficient de naivi să țopăim în stradă, alături de frații noștri civili, strigând „Libertate!”, în timp ce România ni se scurgea printre degete!

Iar eu, ca istoric militar, am avut o vină majoră, pentru că trebuia să recurg la arma noastră secretă, întrebarea „Cui prodest?”. Mi-e și frică să mă întreb astăzi, după 31 de ani, cui a folosit, în condițiile în care: 65% din pământul țării, cu ape cu tot, e proprietate străină; industria concurențială ne-a fost făcută praf iar cea de astăzi își trimite, ca și comerțul și băncile, profiturile în străinătate; pădurile noastre au luat tot drumul străinătății, bogățiile subsolului și toate domeniile strategice sunt în mâna străinilor, noi devenind simpli consumatori de mâna a două, plătiți la subzistență, obligați să cumpărăm, inclusiv în domeniul militar, la preț de speculă, gunoaiele altora și să ne prefacem că ne alegem „democratic” liderii!

Să nu disperăm, însă, pentru că există o ciclicitate în Istorie. Bunicii noștri au fost ostași liberi ai Țării, înroșind cu sângele lor, pentru Țară, harta Europei, între Stalingrad și Viena. Părinții noștri au ajuns slugile ocupantului sovietic, dar s-au eliberat, în mod inteligent, în anii 1958-1968, când au construit Armata, poliția și serviciile naționale. Noi am fost, până în deceniul trecut, ostași liberi ai Țării, pentru care am renunțat, prin jurământ, la aproape toate drepturile omului și cetățeanului. În ceea ce-i privește pe urmașii noștri, însă… numai Istoria va putea să-i definească pe cei ce-și lasă oasele pentru „freedom and democracy” pe niște coclauri pe unde numai strămoșul nostru trac Alexandru Macedon și ostașii săi și le-au lăsat! Dar ceea ce știm cu certitudine este că nicăieri și niciodată un militar nu și-a cerut și nu-și cere scuze pentru executarea ordinului, a cărui ignorare, în stare de război declarată, se pedepsește cu glonțul. Politicienii, însă, adică cei vinovați și de starea respectivă, și de apariția ordinului… DA! Într-o singură situație, noi, militarii, suntem moral, obligați, să ne cerem iertare poporului: atunci când nu ne-am făcut datoria față de Neam și Țară! Cu sau fără voia noastră! Ca mine și ca toți cei care v-am păstorit în urmă cu trei decenii, ca dascăli sau comandanți!

Ca o ultimă observație… Și noi, și revoluționarii, am fost bătuți pe umăr, ovaționati, gâdilați sub barbă și lăudați: noi până când am fost disponibilizați, iar civilii până când au fost trecuți în șomaj, prin distrugerea industriei, civilii. Ne-au promis, prin legi organice, marea cu sarea, apoi, considerând că ne-am boșorogi,t și unii, și alții, și nu mai suntem apți de riposta, ne-au retras – insultandu-ne și supunându-ne oprobiului public – toate drepturile. Mai nou, ne-am trezit și cu COVID-19, apărut, parcă, pentru ca generația noastră să părăsească mai repede, „pe cale naturală, sistemul”! Atenție, însă, că Istoria se repetă, atunci când aceleași condiții se reîntrunesc și aceleași interese extern-interne își dau mâna!

Honor et Patria! Vae victis!

Dr. Mircea DOGARU, istoric militar,

Astăzi col. (r) și președintele S.C.M.D.  

Titlul original: „Trecutul către prezent sau căpitanul Dogaru Mircea, istoric militar, către locotenentul de infanterie Nicolae Ionel Ciucă.”

/1 Comment/by
aur, romania, partidul aur

Patrick Matiș – AUR-ul patriotic și politic al României, o atitudine și acțiune salutară pe care o sprijinim

aur, romania, partidul aur

Patrick Matiș - AUR-ul patriotic și politic al României, o atitudine și acțiune salutară pe care o sprijinim

„Nu critica niciodată, nici măcar prieteneşte, pe românul care se străduieşte să apere sau să promoveze cauza naţională. Fă tu mai bine decât el.”

Ion Rațiu.

„Alianța pentru Unirea Românilor e o stare de spirit, nu e încă partid!”

Ion Cristoiu.

Trăim vremuri foarte interesante, dragi români, dragi frați, prieteni, compatrioți, conaționali, concetățeni. Anul 2020 a debutat cu o criză sanitară de proporții planetare la care nu ne-am așteptat nici unul dintre noi. La scăderea curbei infectărilor, ca să le spunem așa, oricât de controversate ar fi cifrele lor, a luat amploare o mișcare a patrioților români care au înțeles că mai au puțin și dispar ca neam, ca țară, ca popor.

Românii am conștientizat pericolul distructiv în care ne aflăm, ne-am coagulat cât de cât, deși în prima jumătate a anului nu dădeam nici un semn. Prin aparițiile televizate și în mediul online al unor patrioți de seamă precum Dan Puric, Călin Georgescu, Florian Colceag, Ovidiu Hurduzeu, Dan Tănasă, inclusiv George Simion, Răzvan Constantinescu, Tudor Ciuhodaru, mai apoi Diana Iovanovici-Șoșoacă și alții, mesajele lor au fost transmise către români: trezirea sau dispărem!

Am fost atacați pe toate părțile, în aproape toate domeniile, inclusiv, dar mai ales, medical și religios, spiritual. Ni s-au impus restricții, ni s-au încălcat drepturile și libertățile într-un mod abuziv, am fost discriminați și suntem în continuare, chiar în această perioadă de vid legislativ de după alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, atunci când românii au lovit puternic, și pe neașteptate, în actualii funcționari politici care iau deciziile pentru noi în această țară.

Partidul AUR a reușit să intre în Parlament cu un procent de peste 9%. Acest lucru a stârnit și stârnește, probabil și că va stârni în continuare valuri. Aceste valuri sunt de opinie publică. Momentan nu pot fi atacați prin lege de nici un fel deoarece nu au încălcat legea, așa cum am văzut în cazul nenumăratelor fraude electorale ale celorlalte partide pe care le considerăm clandestine în această țară și care nu servesc cetățenilor români. Au fost numiți în fel și chip, de la partid de extremă dreapta, la legionari (lucru care nu are nici o legătură), la extremiști periculoși, falși patrioți, au fost ignorați de diverși „jurnaliști titrați” care fac o muncă de manipulare a maselor și a opiniilor publice în folosul, mai mult sau mai puțin, întereselor globaliste anti-patriotice și anti-naționale din această lume.

Dar, dintre toate acestea se uită, sau se ignoră faptul că trăim într-o țară asasinată socio-politico-economic care, mai nou, este atacată și sufletește dar pe față, fără să se mai ascundă cei care o fac. Din 1990 încoace a fost atacată mai mult pe ascuns. Dar de când cu așa-zisa pandemie (de frică și prostie), atacul asupra sufletului românesc este pe față, prin toate mijloacele, inclusiv prin autorități și forțe de ordine.

Dintre toate acestea se uită, sau se ignoră că, de treizeci de ani încoace, românii am permis ca toate acestea să se întâmple, inclusiv: distrugerea industriei și aruncarea ei la fiare vechi sau în mormanele de gunoaie, după ce toate activele ei au fost vândute pe mai nimic, privatizarea ilegală și retrocedările ilicite de terenuri străinilor de neam și de țară, devalizarea activelor statului și a instituțiilor financiare naționale, acapararea economiei de către transnaționalele oligarhice care au decidenți printre funcționarii statului, modificarea legilor, printre care și a constituției țării, de către lacheii de serviciu care le-au conturat în așa fel încât să permită furtul la nivel național, traficul de marfă ilegală, de droguri, carne vie, de influență care s-a permis la scară largă pe teritoriul României, îndobitocirea populației autohtone cu ceea ce putem numi „pâine și circ”, și multe altele. Am permis toate aceste lucruri, iar acum încă mai facem cumpărături în hypermarket-uri, supermarket-uri și mall-uri străine care fac comerț la noi, ignorând aproape total micul producător care muncește din greu să mai cultive pământul patriei, încă mai alimentăm la pompe străine, încă le mai plătim taxe și impozite. Cu toții suntem complici la acest mare asasinat! Acesta este adevărul!

Pe fondul acestei ignoranțe, s-au pronunțat mulți jurnaliști (de o probitate intelectual-profesională pusă la îndoială de cei care căutăm adevărul) criticându-i pe cei de la AUR pentru acțiunile lor și încercând, mulți dintre ei, din răsputeri să îi discrediteze, să-i distrugă într-un fel. Dar știți cum e vorba aceea, atunci când vrei să faci un bine neamului tău pe fondul creștin în care ai fost crescut, „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Sfinți care sunt mulți dintre ei pseudo-sfinți. Doar auto-considerați sfinți. N-au mâncat usturoi, nici gura nu le miroase.

De aceea la începutul acestui articol am scris acel citat celebru al lui Ion Rațiu care ne îndeamnă la normalitate. Nu critica, române, pe cei care se străduiesc să salveze ce se mai poate salva din această țară și să apere acest neam, fă tu mai bine!

Unde au fost toți acești jurnaliști în toți acești treizeci de ani de impostură non-românească ce ne transformă treptat în cetățeni globali fără identitate națională?! Au pupat pe ici și pe colo, punându-și la adăpost carierele de jurnaliști și s-au „descurcat”. Adevărul nu a fost de partea lor și nici nu va fi vreodată. Doar minciuna. Și iată că acum minciuna iese la iveală, căci minciuna are picioare scurte și nu merge prea departe. Dar dacă am trăit treizeci de ani cu ea înseamnă că am mințit aproape toți și ne-am complăcut.

Astfel că, trăim într-o mare minciună culminată cu această plandemie, adică pandemie planificată. Și doar puțini au curajul să o confrunte, să o înfrunte, să spună adevărul!

Așa au făcut și fac cei de la Alianța pentru Unirea Românilor. Nu este un partid perfect. Cum nu există partide perfecte nicăieri în lume. Dar se străduiesc și până acum, celor care au avut îndrăzneala să fie pe cât se poate de obiectivi cu ei, au arătat că sunt onești, sinceri și nu corupți ca aproape toți ceilalți. 

Dar să nu uităm că și în celelalte partide, printre care și parlamentare, există o mică mână de membri care sunt încă patrioți, aceia care nu sunt lăsați să contribuie la dezvoltarea țării, nu sunt lăsați nici măcar să salveze țara în vreun fel de cei care o căpușează, o fură de resurse naturale și umane, o parazitează. Li se pun piedici în toate felurile posibile, sunt intimidați, amenințați cu moartea unii dintre ei. Sunt ținuți în frică și ignoranță. Dar până când!?

Am spus-o de câteva ori. Avem nevoie să acționăm cu milioanele. Nu cu o mie de oameni, nu cu cinci mii, nu cu o sută de mii, cu milioanele! Avem nevoie să ne luăm țara înapoi! AUR a înțeles asta și a început deja lungul drum al recuperării ce se mai poate recupera. Politica „prin noi înșine” și faptul de a fi uniți și de a acționa ca unul este ceea ce-i mână pe ei, indiferent în ce fel sunt criticați. Și să nu uităm că politica este arta de a guverna popoarele, dar mai întâi să ne guvernăm pe noi înșine.

Sunt proaspăt intrați în Parlament. Drumul lor plin de pericole și pe dinafară, și pe dinăuntru abia a început. Așteptați, că abia de acum încolo vom începe să vedem schimbări, dacă nu am văzut până acum, și dacă nu ne-am dat seama încă de faptul că mai avem libertăți și nu suntem vârâți în lagărele medicale.

Dar cum românul are impresia că le știe pe toate, normal că li se spune că așa e bine, că așa nu e bine, cum să facă, faptul că au mari probleme de organizare și de identitate. Eu cred că sunt interpretați oarecum greșit, dar nu ignor faptul că nu sunt perfecți. Însă, ce fac aceștia care astăzi încă se mai numesc jurnaliști de marcă? Cu ce au contribuit ei la dezvoltarea națională a țării și a poporului român?! Cu nimic! Trist, dar adevărat. Nu ne credeți pe cuvânt, luați și investigați-i!

Astfel că le sugerăm și noi, lor, să facă mai bine, dacă știu mai bine, în loc să critice sau să dea sfaturi, căci la sfaturi și diagnostice suntem cu toții buni însă, când vine vorba să facem, nu facem nimic. Păi atunci, să începem să facem, cei care nu facem! Să lăsăm criticile și sfaturile la o parte și să ne implicăm!

Nu în ultimul rând, redacția Revistei România Culturală salută și sprijină toate acțiunile patriotice pe care le intreprinde AUR și le urăm, pe lângă mult succes, mult curaj și credință în continuare, și să meargă înainte cu tot ce și-au propus indiferent de obstacolele care apar, mari și mici! Așa să-i ajute Dumnezeu!

A consemnat al vostru devotat, Patrick Matiș.

/0 Comments/by
AUR, george simion, claudiu tarziu

Cornel Nistorescu – AUR, Patria, parlamentarele și presa

AUR, george simion, claudiu tarziu

Cornel Nistorescu - AUR, Patria, parlamentarele și presa

Încerc să răspund și eu la cîteva întrebări care privesc apariția neașteptată a Alianței pentru Unirea Românilor. Multe dintre afirmațiile și speculațiile de acum sunt halucinante. Tot felul de jurnaliști au tăbărît cu ciomegele acuzațiilor pe membrii AUR. Unii moderatori se poartă ca niște bivoli gata să-i sfîrtece în coarnele întrebărilor. De îndată ce la exit-poll a fost anunțat procentajul estimat, s-a declanșat bombardeaua cu acuzații și etichetări. Extremiști, de esență fascistă, naționaliști, legionari etc.

N-am marșat pentru simplul fapt că în campania electorală am avut o întîlnire cu George Simion și am organizat o dezbatere transmisă pe Cotidianul.ro și pe Gold FM. Fără contract, fără bani, fără obligații. Totul a pornit de la două cărți de istorie a Basarabiei care îi aparțineau și pe care le-am văzut undeva într-un studio. A trebuit să-l abordez, iar el mi le-a cedat tot pe gratis. De la aceste cărți a pornit invitația la dezbaterea transmisă video și pe radio. Stiam de el de la evenimentele și de la demersurile pro Basarabia. El și un grup de prieteni au umplut ziduri și stînci, separatoare de circulație și calcane din toată România cu mesajul simplu și de mare impact pentru memoria noastră: „Basarabia este România”.

Ideea s-a dovedit extraordinară și a devenit slogan, marcă politică și campanie de succes. În ultimii 20 de ani, nici un alt partid nu a încercat să lanseze un asemenea mesaj patriotic. George Simion și grupul său au făcut-o! Cinste lor! Nu știam multe altele despre el, cum nu știu nici acum. Şi nici despre partidul cu doi președinți (rezultatul uniunii a două partide conduse de George Simion, respectiv Claudiu Târziu).

La dezbaterea pomenită mai sus, mă interesa mesajul său patriotic, abordarea istoriei și datele identității românești promovate de AUR. La respectiva dezbatere (a urmat încă una la Ion Cristoiu și o alta cu Marius Tucă, presupun că tot gratuite, semn că au fost destui jurnaliști care nu i-au ignorat!) am sesizat două lucruri. Că George Simon are alura unui combatant veritabil pentru o cauză. Nu are o armătură ideologică deosebită, dar discursul său patriotic, garnisit cu atacuri politice hotărîte la conducătorii celorlalte partide, inclusiv la președintele Klaus Iohannis, este articulat și de efect. Aceste cîteva trăsături și tinerețea îl fac convingător și redutabil. Nu poate fi dovedit cu una cu două.

Al doilea lucru surprinzător a venit de la audiență. După emisiune, cei de la tehnic mi-au semnalat, în ciuda faptului că nu am promovat-o decît pe Cotidianul.ro, că pe Facebook emisiunea a adunat de la primele minute peste 25.000 de privitori. Ceea ce, trebuie să recunosc, n-am izbutit să atingem cu nici un politician. A fost primul semn important al interesului enorm pe care îl stîrnește, a susținerii și impactului generat de discursul său patriotic.

AUR, george simion, claudiu tarziu

Înainte de a mă apleca asupra cauzei care a dus la succesul acestui partid aș vrea să zăbovesc puțin asupra dezbaterii din ziarul Libertatea, intitulată „Elefantul galben-negru din cameră. Cum am ratat noi, presa, fenomenul AUR”. Unii jurnaliști și-au făcut un program din ignorarea acestui partid. Dan Tăpălagă a zis „Am crezut că dacă îi ignorăm, ei nu există”. Adrian Ursu, zis Hrusciov de la Antena 3, a zis și el că „Nu aveam ce să preluăm în dezbatere, în analiză. Nu erau expuse planuri, doctrine, linii de acțiune. Ceea ce se vehicula în spațiul public, fie și virtual, erau mai degrabă dezavuări ale acțiunilor partidelor clasice, delimitări de acestea”.

Cătălin Tolontan, chestionat și el de ziarul pe care îl conduce, a spus: „Înainte de orice, onest, e de spus că nu am văzut ca jurnaliști întruparea politică a acestei mișcări a nemulțumiților”. Evident, și Tolontan a evitat să înșire atributele nemulțumirii. Nu le cunoaște sau îl stingheresc. Nu știu!

Am citat din trei jurnaliști cunoscuți și cu oarece pretenții. Culmea, jurnaliștii în cauză își declară surpriza sau ignoranța, dar nu găsesc nici o explicație serioasă a ascensiunii fulminante a AUR. Asta și explică de ce unii bivoli ai peniței sau ai microfonului au încercat să se urce cu picioarele pe ce-au găsit la cîțiva oameni mai cunoscuți din acest partid. Că nu știu care are dosar penal, că Sorin Lavric are cîteva propoziții de misogin, că Tîrziu Claudiu are ceva legionar, că Dan Tănasă este anti-maghiar etc. Acuzații care mai de care, dar nici una comparabilă cu șofatul și traducerile făcute de Klaus Iohannis la adopțiile de copii sau cu actele falsificate de domnia sa în dobîndirea de case. Ca să nu mai vorbim de toate golăniile lui Traian Băsescu ca ministru, parlamentar sau președinte al României, căruia mulți jurnaliști care se strîmbă i-au ciugulit marinarului din palmă.

Li s-a părut nespus de grav că George Simion a trecut pe la tot felul de partide fantomatice sau adevărate, încercînd să iasă la iveală. Din cîte știu, multe povești sunt adevărate. Toate acestea, față de afacerile lui Videanu, Berceanu, Blaga, Băsescu etc. sunt doar niște glumițe. Nu este toată scena noastră politică plină de navetiști și dalmațieni? Cele mai cumplite exemple sunt aproape toți politicienii din PNL sau din PSD! Cei de la AUR sunt niște iepurași delicați, față de această gloată politică migratoare și pitecantropică.

Ziariștii români, cu pretenții de oameni mai deștepți decît toți politicienii țării, s-au întrecut în observații, strîmbe, șuturi și flituri, doar-doar izbutesc să dovedească creșterea AUR ca pe o șmecherie. Culmea, în loc să-l minimalizeze, îl sprijină și îi suflă în pînze!

AUR, george simion, claudiu tarziu

Să ne întoarcem la subiect. De unde vine această „explozie” a unui partid despre care Klaus Iohannis, cînd a auzit de creșterea sa, a strîmbat din nas? Răspunsul este simplu. De la o infirmitate a partidelor politice din România! De mai bine de 10 ani, poate chiar 15, de cînd Traian Băsescu s-a suit călare pe țară, nimeni n-a mai suflat o vorbă despre patrie.

Imbecilitățile lui HR Patapievici despre Eminescu i-au îngrozit pe toți. România a rămas în gura tuturor doar „țara asta”. Şi toată ziua, dă-i cu „țara asta” în sus, „țara asta” în jos, componenta patriotică a discursului politic dispărînd cu desăvîrșire. Toate partidele s-au dat Dracului, afișînd un discurs european politically correct. Toate au început să se jeneze să mai vorbească românește și în numele valorilor românești. Cel mai grăitor exemplu este chiar PNL!

Poate spune cineva ce este național în discursul liberalilor în afara cuvîntului din numele partidului? PNL-ul este un „partid national” cum sunt eu cecen sau hindus! Pe toți i-a băgat în sperieți „fecala” și „inima ca un cur” și referirile la „un popor cu substanță tîrîtă” din mințile lui HR Patapievici și Gabriel Liiceanu. Şi presa a devenit hiper-europeană, socotind patria ca fiind ceva demodat, contraproductiv, descalificant. Jurnaliștii nu au observat că pe net circulă din ce în ce mai multe bancuri cu puiul de dac Iohannis, cu Hellvig și Ludovic Orban, pui de daci și dînșii. Şi nici unii nu s-au întrebat de unde și de ce?

Pe acest fond a apărut și s-a ridicat AUR. Bîlbele, ezitările și tratamentul aplicat românilor și României, mai ales la Bruxelles și Strasbourg, precum și incapacitatea partidelor politice de a vorbi pe limba și după simțirea electoratului lor (deși toată ziua strigă patetic „dragi români”, „iubiți români”, „românii mei” etc.) au făcut loc acestui partid care încurcă panglicăreala de după alegerile parlamentare.

Şi încă un lucru. AUR are multe incoerențe. De discurs, de componență, de origine, de biografie, de atitudine, de organizare. Parcă am asista la un răspuns amator la o problemă importantă. Bucuria succesului îi impinge pe reprezentanții AUR la toate emisiunile vizibil nepregătiți. Unii dintre ei se chinuie să răspundă la cele mai imbecile întrebări. Şi spun prostii. Alții improvizează, promit sau își dreg speranțele, după așteptarea interlocutorilor. De fapt, AUR, după succesul enorm în alegeri, a fost împins rapid în faza de luptă, de scuturare, de decantare, de consolidare. Dacă dobîndește coerență poate deveni un partid important pentru țară.

Dacă nu, va fi hărtănit de șacali și rechini!

Sursă: cotidianul.ro.

/1 Comment/by
marius albin marinescu, justitiarul, justitiarul.ro

Mihai Herseni – Ţineţi minte trei cuvinte: JUSTITIARUL.RO MERGE ÎNAINTE!

marius albin marinescu, justitiarul, justitiarul.ro

Mihai Herseni - Ţineţi minte trei cuvinte: JUSTITIARUL.RO MERGE ÎNAINTE!

Chiar şi la cumpăna despărţirii de regretatul jurnalist Marius Albin Marinescu, cenzura rămâne neputincioasă. Mii de jurnalişti, activişti civici sau militanţi naţionalişti din România se confruntă în aceste zile, nu doar cu limitarea posibilităţii de a distribui articole sau blocarea temporară a conturilor ci și cu interdicţia de a mai folosi reţeaua de socializare Facebook. Cenzura alb-albastră nu motivează aceste abuzuri decât prin faptul că nu convenim „politicilor” lui Zuckerberg. Acest stalinism virtual se mulează perfect pe interesul guvernelor şi intereselor antinaţionale care, iniţial, au eşuat în disperarea de a trece sub tăcere activitatea justitiarul.ro. Multitudinea de mesaje de adio, respect şi durere care însoţesc articolele din presă referitoare la moartea fondatorului publicaţiei Justiţiarul demonstrează o realitate îmbucurătoare, aceea că un procent însemnat al populaţiei a devenit imună la intoxicările şi manipularea televiziunilor finanţate de partidele corupţilor şi guvernele antinaţionale. Contextul evidenţiază clar faptul că alternativa la sutele de milioane de euro vărsate în industria minciunii – a reţelelor de socializare care te condiţionează direct şi brutal în privinţa a ceea ce trebuie să (nu) afirmi, să autocenzurezi, să (nu) vezi sau să (nu) gândeşti ori a televiziunilor finanţate strict de interese politice în lipsa unui cadru normal de funcţionare a presei postdecembriste – ei, iată, alternativa la toate acestea rămân site-urile jurnaliştilor detaşaţi de mita generoasă a corectitudinii politice. Marius Albin Marinescu rămâne un astfel de exemplu, de jurnalist care şi-a finanţat singur pasiunea şi datoria faţă de românism până în ultimul ceas când nu mai putea tasta şi purta conversaţii scurte la telefon cu cei pe care îi încuraja să nu renunţe, să scrie mai departe, indiferent de opreliști. O realitate a jurnalismului asemănătoare unei file de front, identică!

Albin Marinescu, un jurnalist cu viaţa la vedere. Astfel a spulberat uşor eforturile detractorilor săi de a-l izola de victimele neîncrederii fabricate. Iar cea mai răspândită calomnie folosită de sistem este să acuze un opozant că ar fi în slujba a ceea ce reclamă, că ar fi un fals contestatar. Pentru că un stat corupt şi inuman foloseşte exact această tactică a dezbinării şi ipocriziei: finanţează falşi lideri de opinie în timp ce adevăraţii patrioţi sunt permanent stigmatizaţi, monitorizaţi, interzişi şi hăituiţi. Exact din acest motiv nu pot avea legitimitate actorii scenelor publice care nu au viaţa la vedere: politicienii care nu au muncit din greu pentru pâinea lor, nu pot cere atenţie jurnaliştii care nu au atât studii superioare de specialitate cât şi capacităţi care să le permită independenţa în faţa presiunilor politice.

Un criteriu mai precis al veridicităţii presei româneşti: „cine plăteşte, semnează”. Anarhia din această breaslă a condus la o stare de fapt periculoasă: în lipsa posibilităţilor de finanţare pentru jurnaliştii independenţi s-au format adevărate „carteluri” ale presei în anumite zone unde domină grupuri restrânse de aşa-zişi jurnalişti impuşi, nu de puţine ori de servicii – finanţaţi aparent de administraţii, oameni de afaceri cu interese politice sau instituţii – care domină spectrul mediatic în timp ce presiunile împotriva altor jurnalişti oneşti merg până la intimidarea familiilor acestora, nemaivorbind de lipsa perspectivelor acestora de a subzista din presă sau chiar în afara ei. O serie de practici scandaloase au intrat în practica instituţiilor publice, printre care şi acela de face informarea pe grupuri de WhatsApp în care sunt acceptaţi doar jurnaliştii subordonaţi unor direcţii politice. Restul, out! Puţini cititori cunosc realitatea dezastruoasă din spatele uşilor redacţiilor din ţară, cei mai mulţi o intuiesc după modul neprofesionist, părtinitor şi politicianist-slugarnic cum sunt selectate şi abordate subiectele importante pentru societate. Cititorul român are însă un ciocan împotriva sistemului atunci când înţelege că un produs media – un articol, o investigaţie, un editorial – este o muncă ce presupune responsabilitate şi pregătire, deci trebuie plătită. În SUA, de exemplu, accesul la presa de calitate este parţial gratuit. Un site care este gratuit, care nu este plătit din donaţiile sau abonamentele cititorilor, înseamnă că este ori 100% pasiune, ceea ce îi oferă perspective incerte, ori finanţat de guverne, politici sau instituţii. Să mai amintim de penibilul celor care se prezintă deontologi sau sindicalişti ai jurnaliştilor? Nu există în 2020, în România, vreun sindicat serios care să stopeze abuzurile împotriva presei. Majoritatea redacţiilor sunt plătite „cu banii din sacoşă” cum se spune pe la noi, de fel de fel de politicieni penibili care îşi angajează mercenari ieftini, lăudători sau scuipători de campanie. Pe scurt, următorul pas împotriva cenzurii va fi maturizarea cititorului şi finanţarea directă a jurnalismului insubordonat partidelor antiromâneşti.

Deşi suntem de ani buni în Uniunea Europeană, în România nu există un cadru firesc de desfăşurare şi finanţare a presei libere. Nu, nu este o exagerare, în ciuda faptului că sunt autorizate facultăţi de specialitate, nu există un cadru determinat referitor la finanţarea sau modul cum funcţionează jurnalismul. Pe scurt, realitatea din teren, în acest an, stă în felul următor: finanţarea redacţiilor este condiţionată în totalitate de interesele politice, salariile jurnaliştilor sunt în general sub nivelul muncitorilor necalificaţi din construcţii, iar debutanţii câştigă la fel sau chiar mai puţin decât paznicii sau şoferii unor instituţii publice iar studiile de specialitate nu au nicio însemnătate la angajare ci chiar pot fi un obstacol. Da, obstacol, pentru că spre deosebire de alte domenii în care nu poţi obţine dreptul de a practica în lipsa unor studii de specialitate, în multe redacţii sunt angajaţi membri de partid cu misiuni precise, amante docile, în fine, o armată de executanţi docili şi stresaţi. Deontologie, responsabilitate, cultură, rezistenţă la propagandă? Răspunsul îl privim amuzaţi privind chiar povestea Grupului de Comunicare Strategică, organul prin care a fost cenzurat Justitiarul.ro: jurnalistul Marius Albin Marinescu, licenţiat, cu o activitate jurnalistică de câteva decenii, care îşi finanţa dragostea pentru scris din propria pensie, a fost interzis de un oarecare Andi Manciu, un noname, un băiat efeminat angajat al statului care nu am înţeles încă dacă ar deţine moral şi legal măcar o diploma de liceu. Oare o fi urmaşul prefectului de poliţie interbelic Constantin Manciu, cel care tortura la comanda guvernului? Metehnele sunt aceleaşi doar că românii sunt mai dezbinaţi… Am făcut toate precizările de mai sus pentru a sublinia pasiunea şi efortul celor care, asemeni lui Marius Albin Marinescu, îşi asumă o misiune grea, nu o simplă afacere sau slujbă. Doar prin astfel de jurnalişti putem discuta de libertate într-un ocean de interese şi cenzură.

Ori, dragi cititori, justitiarul.ro, este un site care a funcționat 100% cu pasiunea, naţionalismul, timpul, eforturile lui Marius Albin Marinescu şi ale colaboratorilor săi. Regretatul jurnalist a vrut neapărat să-i asigure pe toţi cei dragi că tot un prieten le va răspunde mai departe la emailuri şi că le va publica opiniile. Depinde de fiecare dintre noi, cei ce am îndrăgit Justiţiarul să îi asigurăm continuitatea cu informaţii şi materiale de calitate. Justiţiarul nu a avut şi nu va avea altă politică decât cea a românismului, nu a alunecat sub umbrela vreunei doctrine sau partid. Aşadar, să ţinem aproape, nu cei ce gândim la fel, ci toţi cei ce simţim la fel pentru Dumnezeu şi România!

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Herseni via justitiarul.ro.

/0 Comments/by
armand calinescu

Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Armand Călinescu

armand calinescu

Dan Diaconu - Pagini din istoria falsificată: Armand Călinescu

Istoria păstrează mereu o singură versiune care, de cele mai multe ori, e cea mai ticăloasă relatare a evenimentelor. Aşa cum e scrisă în cărţile oficiale, ea oferă o minciună uşor de înţeles şi îngurgitat de către noile generaţii care astfel cresc într-o realitate deformată, îşi însuşesc valori false şi-şi duc viaţa într-o negură perpetuă.

Astăzi vom vorbi despre un personaj dubios al istoriei, prezentat întotdeauna ca victimă, dar niciodată ca ceea ce era de fapt: Armand Călinescu. În 1928 e împins ca Prefect în Argeş odată cu venirea ţărăniştilor la putere. Treptat, urcă treptele puterii, astfel încât doi ani mai târziu îl găsim subsecretar de stat la Interne. Aici s-a remarcat modul categoric în care-şi executa adversarii politici. Individul îşi omora la propriu duşmanii prin intermediul jandarmilor din subordine. Aceste măsuri sunt calificate de istoria oficială drept „înăsprire a măsurilor împotriva dezordinilor sociale”.

De la primele aventuri la Interne trec nouă ani şi ne reîntâlnim cu Armand Călinescu în funcţia de ministru de interne. În 1938, uitase de ţărănişti şi se implicase în formarea partidului regal „Frontul Renaşterii Naţionale”. Acum să facem o paranteză pentru a înţelege contextul. Carol al II-lea era un deviant dus cu pluta. Se visa un mega-suveran al Europei şi, pentru discuţiile sale aberante îl avea ca partener preferat pe Aristide Blanc, cel care, de asemenea, se visa un geniu creator: poet, bancher, filosof şi altele. Un fel de şaorma cu de toate. Orice om normal, studiindu-le viaţa şi apucăturile, poate înţelege că ăştia doi erau duşi cu capul. Fix în această ecuaţie îl introducem pe Armand Călinescu. Amintirile despre el sunt vagi, mai ales că sunt propagate tot felul de minciuni şi idealizări ale personajului. Totuşi, cum credeţi că era un individ care se simţea bine în compania celor doi nebuni anterior amintiţi? Evident, trebuia să fie un nebun de aceeaşi factură. Adevărul e că nu poţi fi sănătos la cap când, din postura de înalt conducător la Interne, te-apuci să numeşti oficiali în funcţiile cheie după criteriul morţi sau bătuţi la ordin.

Puţină lume înţelege că în acea perioadă asasinatul politic era la ordinea zilei. Spre deosebire însă de zilele noastre, când adevăraţii asasini sunt în justiţie, în acele vremuri justiţia era oarecum independentă. De multe ori poliţaii te arestau şi, la proces, te elibera judecătorul deoarece constata că nu sunt motive pentru a te ţine după gratii. Asta dacă ajungeai la proces. Însă, ticăloşii de atunci foloseau abuziv instituţiile statului, iar ajungerea la tribunal era o dorinţă a celor abuzaţi, la care sperau în vederea facerii de dreptate. Armand Călinescu numea şefii locali ai poliţiei sau jandarmeriei, iar aceştia executau cu stricteţe ordinele prin intermediul subalternilor. Aşa te trezeai arestat preventiv, bătut cu cruzime de jandarmi şi, uneori, chiar împuşcat. Pentru a i se pierde urma jandarmului criminal, acesta era mutat în altă zonă şi toată lumea era mulţumită. Cam acesta era regimul „democratic” de-atunci, atât de slăvit în vremurile noastre.

În ceea ce-l priveşte pe Armand Călinescu, acesta mai avea nişte bube, în sensul că era agent englez. Pe faţă, ca să nu existe semne de întrebare. Istoria de azi începe spre sfârşitul verii anului 1938, când soseşte la Bucureşti o misterioasă comisie franco-engleză care se întâlneşte cu regele şi cu Armand Călinescu. Şeful comisiei era un misterios căpitan american de marină John Wenger. Vă spun asta ca să înţelegeţi cam care erau iţele evenimentelor care trebuiau să înceapă şi cum „aliaţii” erau de fapt aliaţi înainte de startul oficial al Războiului. Aşadar, misterioasa comisie le dezvăluie celor doi oficiali români faptul că Germania va porni la război şi că, pentru a stopa maşina germană de luptă, România trebuie să-şi auto-distrugă câmpurile petroliere. O cerere identică cu cea făcută în 1916 de către ataşatul militar englez de la Bucureşti, Lord Thompson, pe care Ion I.C. Brătianu o refuzase categoric. De data aceasta, cererea era adresată unui spion englez – Armand Călinescu – şi unui rege care nu ştia în ce ape se scaldă. Pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de aliaţi, regele promite că va distruge toată industria petrolieră şi-i dă ordin lui Armand Călinescu s-o facă. Acesta, plusând, promite să distrugă totul într-un asemenea hal încât să nu poată fi refăcut nimic în 100 de ani.

În acest moment intră în scenă un individ misterios, Mihail Moruzov, şeful S.S.I. Acesta e de părere că, în cazul în care România îşi distruge infrastructura petrolieră, nemţii vor veni aici s-o refacă, iar războiul se va da pe teritoriul ţării noastre. Dacă, în schimb, rămânem cu petrolul aşa cum e, nemţii vor cumpăra petrol de la noi şi-şi vor duce războiul acolo unde au interesul. Trebuie să înţelegem că Mihail Moruzov e un alt individ ciudat al istoriei noastre. El făcea jocuri duble, uneori chiar triple. Se înţelegea atât cu nemţii cât şi cu englezii sau francezii. Era extrem de eficient în activitatea sa, dar era îndrăgostit de aspectul tehnic, astfel încât efectiv îşi pierduse minţile. De multe ori învârtea cheiţele la care avea acces strict experimental, pentru a verifica dacă ceea ce rezultă e ceea ce-a intuit. Jocul de-a războiul se va dovedi însă unul prea mare, căruia îi va cădea victimă. Înainte de a trece mai departe, trebuie să înţelegem că Moruzov e unul dintre principalii responsabili pentru ascensiunea lui Carol al II-lea. În special, prin dejucarea în 1934 a complotului locotenent-colonelului Victor Precup. Dacă atentatul lui Precup ar fi reuşit, Carol al II-lea ar fi fost eliminat şi probabil multe dintre nenorocirile care s-au abătut asupra noastră n-ar fi existat.

Să revenim acum la afacerea Wenger. Carol al II-lea, după ce Moruzov şi-a explicat opţiunea, a devenit confuz, neştiind în ce direcţie să se îndrepte. Nu-şi putea lua înapoi ordinul pe care-l dăduse de faţă cu comisia anglo-franceză deoarece era conştient că aproape imediat ştirea va ajunge la englezi (via Călinescu). Astfel încât îi dă lui Moruzov în secret însărcinarea de a rezolva problema. Moruzov începe astfel să întoarcă cheiţele în stilul său caracteristic.

Pentru a i se acutiza confuzia, Carol s-a mai trezit în august 1938 şi cu o delegaţie germană ultrasecretă. Nu se va şti probabil niciodată dacă delegaţia nemţilor a venit deoarece au prins firul în urma vreunei acţiuni de spionaj sau dacă nu cumva tocmai Moruzov lăsase să se „scape” către ei informaţia cu propunerea comisiei Wenger. Cert e că delegaţia germană a mers iniţial la Armand Călinescu. Acesta aproape era să facă pe el de frică deoarece părea asemeni copilului prins asupra faptului. Evident că nu ştia ce răspuns să dea, astfel încât i-a redirecţionat către rege. Care rege, de fricos ce era, a refuzat să-i întâlnească, trimiţându-l în schimb pe (m)Urdăreanu la înaintare. Propunerea nemţilor era una cât se poate de simplă, care se poate rezuma astfel: vrem petrol în condiţii corecte şi, întrucât franco-englezii doresc să vă distrugă câmpurile, propunem ca jumătate din personalul care asigură protecţia zonei să fie format din nemţi.

Probabil că, după ce Urdăreanu l-a informat, regele a cam simţit un fior rece pe şira spinării. În paralel, Moruzov îl abordează pe Aristide Blanc pe care-l sperie că nu-i mai poate opri pe legionari, astfel încât ar trebui să-i sugereze Lupeascăi că Mişcarea Legionară trebuie decapitată. Aristide Blanc execută întocmai, iar Lupeasca se-apucă să-l vrăjească pe mai prostovanul ei amant. Moruzov, de partea cealaltă, îi spune lui Carol că popularitatea Căpitanului e în creştere şi că aproape a devenit idolul naţiunii. Carol o ia razna, deoarece efectiv nu suporta existenţa cuiva mai popular decât propria-i persoană. Astfel, ceea ce-i spune Moruzov e picătura care umple paharul. În acest context, Carol îi dă lui Armand Călinescu ordinul de a-i ucide pe fruntaşii legionari. Sarcină simplă pentru deviantul ministru care a interpretat ordinul ca pe o trecere a regelui în tabăra sa. El avea linia de poliţişti-asasini pe poziţie, astfel încât aceştia primesc ordinul să-i omoare pe legionarii de top, dar asasinatul să pară că ar fi survenit după urma unei tentative de evadare a acestora. Într-un ritual ciudat, întreaga conducere legionară este omorâtă prin spânzurare. După ce mor, legionarii sunt împuşcaţi pentru a se „demonstra” fuga de sub escortă. Numai că poliţaii sunt atât de proşti încât îi îngroapă cu ştreangul de gât, astfel încât întreaga înscenare va ieşi la lumină câţiva ani mai târziu.

Jocul de şah al lui Moruzov dă roade deoarece întreaga Mişcare Legionară e consternată de moartea Căpitanului. Serviciile secrete anglo-americane intuiesc că va urma o răzbunare, astfel încât lui Armand Călinescu i se oferă cadou o limuzină blindată care ajunge în timp record la Bucureşti. Astfel, prim-ministrul român evită câteva atentate strict datorită impenetrabilei blindate. Numai că intră în scenă Moruzov care-i spune lui Carol că este iminent un atentat asupra sa, iar singura blindată capabilă să facă faţă unei asemenea tentative este cea a lui Armand Călinescu. Prin intermediul urechilor sale mult prea lungi, Moruzov auzise de atentatul pe care urmau să-l pună la cale legionarii şi astfel s-a gândit să rezolve prin intermediul altora ordinul duplicitar al lui Carol al II-lea. Aşa se face că, în fatidica zi de 21 septembrie 1939, Armand Călinescu este ucis de un comando legionar condus de avocatul prahovean Miti Dumitrescu. Ceea ce este ciudat e că la locul atentatului, la două maşini în spatele celei a lui Armand Călinescu, se afla Ernest Urdăreanu. Asta întăreşte misterul legat de o posibilă implicare directă a lui Carol al II-lea în asasinat.

Din toată această operaţiune, aparent toată lumea câştiga. Carol fusese auzit de delegaţia anglo-franceză dând ordinul pentru distrugerea câmpurilor petroliere, de partea cealaltă nemţii aveau confirmarea eliminării spionului care ar fi vrut să distrugă câmpurile petroliere. Însă, în fapt, treburile erau la fel ca înainte, ba chiar mai încârligate. Într-adevăr, ordinul dual şi contradictoriu al lui Carol al II-lea fusese executat şi, din asta, rezultaseră o groază de morţi. Însă, la fel ca înainte, unii cereau distrugerea câmpurilor, iar ceilalţi garanţii că acestea nu vor fi distruse şi că se vor putea aproviziona. Mai grav, în faţa evenimentelor, absolut toţi jucătorii constatau că România e un partener în care nu poţi avea încredere.

Mai mult, problemele se accentuează. Centralele de spionaj constată că la Bucureşti se fac jocuri duble promiţându-se tuturor orice, dar, în realitate, nefăcându-se nimic. Asta ne va transforma în doar un an în victime ale Dictatului de la Viena, iar la sfârşitul Războiului în situarea în tabăra învinşilor, pierderea definitivă a Basarabiei şi obligarea noastră la plata unor gigantice despăgubiri de război. Asta în timp ce bieţii soldaţi români au fost măcelăriţi atât pe frontul de est cât şi pe cel de vest. Am plătit incompetenţa şi laşitatea unor oameni politici atât de dureros încât nici măcar nu mai avem curajul să deschidem acele pagini tragice ale istoriei.

A consemnat pentru dumneavoastră, Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/0 Comments/by
solidaritate, solidaritatea
,

Irina Bazon – Solidaritatea este o sursă uriaşă de putere

solidaritate, solidaritatea

Irina Bazon - Solidaritatea este o sursă uriaşă de putere

Mult timp s-a cultivat pornirea de revoltă a românilor, direcţionată însă către piste false, către un război româno-român. Sentimentul de indignare e legitim, însă el trebuie să dezvolte şi să întărească tocmai unitatea dintre noi, pornind de la conştiinţa a ceea ce suntem împreună ca ţară, ca popor.

Atunci când el este folosit pentru a crea dezbinare, haos, uitarea rădăcinilor şi dorinţa de a pleca mai repede din această ţară sau de a avea o „ţară ca afară”, ajungând să ne fie ruşine de ceea ce suntem, dacă nu chiar să ne dispreţuim cu înverşunare pe noi înşine, nu facem decât să devenim o masă de manevră în războiul altora. Sentimentul de indignare autentic nu poate fi distructiv nici faţă de noi înşine, nici faţă de cei din acelaşi neam cu noi, de care suntem legaţi profund printr-o istorie, credinţă, limbă şi cultură comune. El trebuie să declanşeze o energie pozitivă, din care ne „hrănim” pentru a lupta în războiul real dus împotriva poporului român, fără a ne lăsa angrenaţi într-un război artificial, din care vom ieşi şi mai dezbinaţi, şi mai storşi de energie, şi mai demoralizaţi.

Acea energie pozitivă vine din solidaritatea dintre noi, fiindcă solidaritatea este o sursă uriaşă de putere, iar puterea noastră vine din interior. Neînţelegând aceasta vom apela mereu la forţe din exterior, crezând că doar acestea ne vor rezolva problemele interne, vom căuta să aplicăm reţete din afară, care mai degrabă ne redefinesc şi ne falsifică, uitând sau nevrând să ştim cine suntem, ce avem şi ce ni se potriveşte.

A consemnat Irina Bazon via irinamonica.wordpress.com.

/0 Comments/by
partidul aur, aur

Diana Meseșan – Cum am ratat noi, presa, fenomenul AUR

partidul aur, aur

Diana Meseșan - Cum am ratat noi, presa, fenomenul AUR

O datorie irosită. Sau „politica struțului care bagă capul în nisip”, după cum spune jurnalistul Dan Tăpălagă. Așa caracterizează, în câteva cuvinte, mai multe redacții relația dintre presă și publicul său la alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020. Un partid nou, AUR, a căpătat încrederea a 10% dintre votanți fără ca nicio instituție media de audiență să relateze opțiunea politică și mobilizarea acestor oameni, într-un număr care a ajuns de dimineața până seara la o jumătate de milion de compatrioți. În condițiile în care, pe ansamblu, au fost mai puțini cu 1,3 milioane de votanți în 2020 față de 2016, o energie nemaivăzută a străbătut societatea românească și noi, custozii informației, n-am avut informații suficiente despre ea sau, conform unor mărturii din unele instituții de presă, am neglijat-o.

„AUR a început să apară în sondajele noastre interne pe la începutul lui noiembrie, cam cu 5%. La jumătatea lui noiembrie, deja avea 6-7%”, explică un specialist de la o casă de sondaje cu care a discutat Libertatea și care a dorit să rămână anonim.

Sociolog: „A fost o creștere pe ultima sută de metri. În campanie s-a întâmplat asta. Campania a fost pentru ei un boom, un catalizator, un accelerator”

Cifrele au oscilat, dar chiar în ultima săptămână a campaniei, într-unul dintre aceste sondaje, AUR a obținut mai mult decât la alegeri. „Partidul era pe un trend crescător masiv”. Datele nu au fost comunicate însă public, pentru că, legal, respectivele institute aveau drept clienți partidele, nu media. „Noi, de obicei, în campaniile electorale, nu dăm sondaje decât foarte rar, doar dacă avem colaborări cu o instituție mass-media.De obicei, facem exit poll. Și atunci toate sondajele pe care le facem sunt pentru calibrare și pentru pregătirea exit poll-ului”. Aceste sondaje de calibrare au ajuns la destinatarii institutelor, PSD și PNL.Ce au făcut cu ele? Unul dintre liderii liberali a remarcat sondajele și, conform relatărilor unui coleg al său, a folosit întâlnirea din 24 noiembrie de la Vila Lac cu Klaus Iohannis ca să-i spună: „Domnule președinte, pe mine mă neliniștește AUR”. Șeful statului a făcut ceea ce oamenii prezenți au descris ca „o grimasă”, a cerut argumente și, neprimindu-le, a mers mai departe.

Invizibil, dar nu pentru toți

„Lumea spune că AUR nu a fost în presa mainstream și că partidul nu a fost vizibil. Totuși, Simion a fost cu autocarul acela prin țară. Nu a fost vizibil pentru populația care acum spune că nu a fost vizibil, lumea care stă în anumite bule pe Facebook, securizate și controlate de propriile viziuni. Bula în care ești, din ea nu prea ieși. Cred totuși că el a fost vizibil pentru populația pe care o țintea el”, adaugă specialistul.

„De asemenea, nu poți să spui că Simion nu a existat și a apărut de nicăieri. Arată că tu ești total ignorant, ca om de comunicare, ca jurnalist. De ani de zile, recurent, auzeai de Simion din perspectiva viziunilor lui unioniste”, completează sociologul.

Cifrele sondajelor erau dedicate, prin contract, partidelor, care au plătit pentru ele. Dar, de regulă, presa le află, pe surse. Fie de la sociologi, fie direct de la partide. Acest caz nu a făcut excepție, mai multe redacții susțin că le-au avut. Excepție e ce s-a întâmplat mai departe.

Dan Tăpălagă (G4Media). „Am luat decizia editorială greșită să îi ignorăm”

Dan Tăpălagă, jurnalist la G4media, spune că i-a „văzut” mai întâi pe simpatizanții AUR în comentariile de pe site, în „subsolul” articolelor, cu cel puțin o lună și jumătate înainte de alegeri, dar și în unele sondaje ale partidelor.

„În timpul campaniei, discuți cu partidele, ce sondaje aveți, ce spun sondajele. Și oamenii ăștia ne-au spus, vedeți că apare o chestie bizară, apare un partid, AUR, nu știm ce-i cu el”, povestește jurnalistul.  Au dezbătut în cadrul redacției ce strategie editorială să apuce.  „Suntem între ciocan și nicovală. Dacă scriem despre ăștia, îi scoatem din subsolul paginii, din subsolul comentariilor, și îi scoatem la lumină. Aprindem reflectorul pe ei.Aprinzând reflectorul pe ei, ești ca la detergenți. Dacă vorbești de bine sau de rău, nu mai contează. E principiul de marketing înjură-mă, să știe lumea despre mine. Dacă e o creație artificială, dacă nu-i nimic pe bune în toată povestea asta, și realitatea votului e că sunt la 1-2% și noi scriem ca proștii despre ei?”, relatează, franc, Tăpălagă.

Dan Tăpălagă: „Am luat decizia editorială greșită să îi ignorăm (…) gândindu-ne că s-ar putea să fie un balon de săpun”

Au adoptat „politica struțului care bagă capul în nisip”. „Am crezut că dacă îi ignorăm, ei nu există”. „Și greșeala asta nu mai trebuie să o facem. Ne-am dat seama că e un fenomen. Artificial sau nu, ajutați de sistem sau nu.Genuin sau nu.Ei erau acolo, existau și trebuia să scrii despre ei”, explică Tăpălagă. „Noi trebuia să scriem. Să expunem, să zicem cine sunt, iar oamenii ăia de bună credință care au votat cu ei aveau toată informația și decideau ei dacă ăștia merită votați sau nu”.

Tăpălagă: „Presa a mai făcut greșeala asta acum 20 ani”

Ziaristul spune că presa a mai făcut greșeala asta acum 20 de ani, pe vremea lui Vadim Tudor. „Și atunci ne-am mirat, cum a ajuns Vadim la 30%? Păi, pentru că noi ne uitam în altă parte”.

Dan Tăpălagă: „A existat și atunci un boicot din partea presei, care a zis, uite, se umflă Vadim Tudor cu PRM. O bună parte a presei a înțeles că nu e ok să îi dai microfon, să îi dai expunere unui personaj ca Vadim Tudor, care asta vrea, să vorbești despre el, chiar dacă la modul negativ, să îl scoți din underground la lumină, să îl aduci de pe margine, unde era el, în mijloc, în joc”.

Mare parte din presă nu l-a chemat la interviuri, nu a mers la conferințele lui. „Și a fost o greșeală. A fost o greșeală, pentru că a ajuns în turul doi”, spune jurnalistul.

„Dă-i toată informația și lasă-l pe el să decidă”

Partidele ignorate de presa mainstream pot chiar să beneficieze de pe urma acestui boicot, pentru că beneficiază de „statut de samizdat”, iar „samizdatul ajută partidele extremiste, ele se hrănesc din asta”. „Iluzia asta că eu, ca jurnalist, pot juca rol de arbitru în societate, că decid eu cine e și nu e bun, e o greșeală”, adaugă Tăpălagă. „După 27 de ani (de presă, n.r.), ajung tot timpul la concluzia asta. Degeaba încerci tu să faci pe marele judecător și să împarți dreptatea ta, în ghilimele, ăla e bun, ăla e rău, pentru că publicul o să decidă tot timpul altfel. Dă-i toată informația și lasă-l pe el să decidă”, concluzionează ziaristul.

Andrei Luca Popescu (Radio Europa Liberă România): „AUR păreau niște marginali”

Andrei Luca Popescu, jurnalist la Radio Europa Liberă România, spune că știa de cei de la AUR dinainte de alegeri, dar nu a intuit tracțiunea pe care o căpătaseră în societate. „AUR păreau niște marginali. Nu puteai să te concentrezi ca ziarist pe mesajele lor, pentru că le făceai platformă la toate teoriile conspirațiilor, negaționisme, antipandemie, anti-COVID, extremisme. Și ne-a luat pe toți prin surprindere”, explică ziaristul. Multe dintre figurile centrale din conducerea AUR „existau și înainte”, erau „mici celebrități” în bula lor de Facebook. „Nu ne-am prins însă că s-au reunit sub această formulă AUR”, spune Popescu.

„Cumva lovitura e așa năucitoare, că începi să cauți explicații tot mai alambicate, pe servicii secrete, trolii de la Moscova, când, de fapt, din ce am mai vorbit și cu sociologi, explicațiile sunt destul de simple. Oamenii ăștia au făcut niște audiențe năucitoare pe Facebook, numai că, celor mai mulți dintre noi, nu ne apăreau sub nas. Facebook-ul așa funcționează. Dacă nu ai interese comune cu un mesaj sau cu un personaj, nu vei ști nimic despre existența sa pe Facebook, nu ți-o bagă în feed. Oamenii și-au targetat mesajele foarte bine. Deci cam asta e explicația de ce au zburat sub radar”, adaugă jurnalistul.

Într-un interviu pentru Radio Europa Liberă România, George Simion a spus că el, personal, a coordonat campania AUR de targetare online.

Adrian Ursu (Antena 3): „Abia târziu a început să se ridice acul pe măsurători, în dreptul AUR”

Adrian Ursu, directorul editorial al Antenei 3, spune că postul de televiziune l-a avut invitat în timpul campaniei electorale, de câteva ori, pe Dan Tanasă, activist antimaghiar aflat pe listele AUR Mureș pentru Camera Deputaților. „Dar mai degrabă a fost invitat în virtutea unei relații vechi, nu neapărat dintr-o premoniție politică. Nu are sens să ne-o arogăm, neavând-o”, precizează Ursu.

„Ca observație, inclusiv personală, cred că acum o lună am constatat prezența foarte intensă, chiar intruzivă, a reprezentanților AUR în mediul online. Am descoperit că există și o eficiență a rostogolirii mesajelor lor. (…) În zona de comentarii, conțineau în jur de 20-30% referiri directe la AUR și îndemnuri de vot către AUR.Era o activitate extrem de vizibilă, asumată și militantă”, relatează directorul editorial al Antenei 3.

Ursu spune că a semnalat către două case de sondaje că e important să privească cu atenție fenomenul AUR și să-l aibă în vedere pentru exit poll-ul din seara alegerilor.  „Mă așteptam să fie acoperit de ceea ce numesc sociologii spirala tăcerii în momentul în care se fac interviurile teren și cele telefonice. Cumva s-a dovedit că așa a fost, pentru că abia târziu a început să se ridice acul pe măsurători, în dreptul lor. (…) Ecoul s-a răspândit pe un interval foarte scurt. O creștere foarte accelerată s-a înregistrat în ultimele 3-4 luni și a avut mare legătură cu contextul pe care l-am traversat cu toții anul ăsta”, adaugă jurnalistul Antena3. „AUR e un partid care a fost ajutat să crească, dintr-un calcul tactic, dar care s-a urcat pe un curent social existent”, crede Ursu. „E și rezultatul unui drenaj al nemulțumirii și al nereprezentativității”.

Adrian Ursu: „Avocata Șoșoacă, prea exaltată pentru Antena 3”

De ce nu au vorbit totuși redacțiile despre AUR, dacă îi observaseră în comentarii și în sondaje? „Nu aveam ce să preluăm în dezbatere, în analiză. Nu erau expuse planuri, doctrine, linii de acțiune. Ceea ce se vehicula în spațiul public, fie și virtual, erau mai degrabă dezavuări ale acțiunilor partidelor clasice, delimitări de acestea”, explică Ursu.  AUR are în componența sa „persoane foarte decente, personalități din lumea artistică, intelectuali”, alături de alte figuri, „uneori mai exaltate”, pe care Antena 3 nu a dorit să le promoveze, adaugă adaugă directorul editorial al postului.  „Doamna avocat (Diana Șoșoacă, viitor senator AUR Iași, n.r.) făcea parte din această categorie, ori noi nu voiam să promovăm așa ceva. Nu ne propunem să adresăm oamenilor îndemnuri de a nesocoti reguli impuse de autorități, chiar dacă le socotesc abuzive. Pentru asta există căile legale pentru a te apăra la ele. Noi nu instigăm la anarhie”, spune Ursu.

Tolontan (Libertatea și GSP): „Am eșuat să-i întrebăm”

Ziarul Libertatea, unde apare acest articol, nu a făcut excepție. Un editorial, publicat în dimineața de după alegeri, și semnat de Cătălin Tolontan, a început cu paragraful: „Înainte de orice, onest, e de spus că nu am văzut, ca jurnaliști, întruparea politică a acestei mișcări a nemulțumiților, a lui «jos masca», într-un fel atât de masiv cum a reușit-o duminică, 6 decembrie 2020, mișcarea AUR”.

Iar într-un e-mail către redacție, în calitate de coordonator editorial, același jurnalist a numit situația „un rateu”.

Una dintre explicațiile mesajului intern, pe baza discuțiilor din redacția Libertatea, era aceea că, în condițiile pandemiei, presa face mai puțin teren. Contactul fizic cu oamenii cunoscuți, dar mai ales necunoscuți, din care se nasc în mod normal știrile cu grad mare de noutate, s-a diminuat. O recapitulare a situației a arătat însă faptul că tendințe fuseseră semnalate. De pildă, doi ziariști care scriu pentru Libertatea de doi ani din diaspora, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, întâlniseră comunități în care oamenii își mărturisiseră preferința pentru AUR.

Reportera Maria Andrieș, care a făcut teren în tot anul 2020, prin toată țara, mai ales în zonele rurale, a răspuns însă că „AUR a câștigat online și mai puțin om la om”.

„Profesia noastră presupune, înainte de orice, să punem întrebările potrivite. În privința nemulțumirii oamenilor, care a dus la tracțiunea politică a AUR, am eșuat să-i întrebăm. E onest să recunoaștem asta față de noi și față de public”, a mai scris Tolontan în e-mail. Există însă și perspective diferite.

Gabriel Bejan (Hotnews): „Nu e că nu i-am văzut pe oamenii ăștia, ci nu le-am dat acea identitate de AUR”

Gabriel Bejan, jurnalist Hotnews, nu consideră că presa a ratat fenomenul AUR. „Nu cred că ratat e cuvântul potrivit.Toată presa a scris despre antivacciniști, despre protestele antibotniță de la Piața Victoriei sau despre scandalul cu Teodosie de la Peștera Sfântului Andrei. Avocata Șoșoacă a fost megacunoscută. Noi am scris despre acele bucăți din AUR care au fost vizibile în spațiul public. Unde mi se pare că e adevărată chestia asta, că presa a ratat acest partid, e că la toate aceste forme de manifestare ale partidului nu le-am dat o identitate. Scriai despre ei, dar scriai despre ei individual”, explică Bejan.

„Acolo e un conglomerat de oameni. Unii sunt neo-legionari, unii sunt antibotniță, alții sunt antivaccin. Sunt multe facțiuni care s-au unit sub o cupolă care se cheamă AUR. Nu e că nu i-am văzut pe oamenii ăștia, ci nu le-am dat acea identitate de AUR”, adaugă ziaristul Hotnews.

„Cum se creează identitatea unui partid? Creezi un brand, o siglă, îi dai un mesaj cât mai clar, pe care îl distribui la toată lumea. Or ei nu au făcut asta, pe ei nu i-a interesat. Ei s-au dus către un public anume, au făcut o campanie targetată. Pentru ce să bat la poarta Libertatea sau Hotnews, că ăia o să zică că sunt extremist?”, spune Bejan.

Victor Roncea (Active News):  „În substanța sa pare să fie un partid al structurilor”

Active News a fost printre puținele publicații care a scris despre AUR înainte de alegeri. Tonul a fost unul critic, deși AUR și Active News, un site „dedicat apărării vieții, familiei, credinței și culturii naționale”, se intersectează ideologic în unele privințe. Victor Roncea, redactorul-șef Active News, crede că AUR este „o creație care se folosește de un tineret naiv, naționalist, iubitor de țară, de Basarabia, dar în substanța sa pare să fie un partid al structurilor”. „Eu am urmărit zona. Este o zonă pe care o urmăresc de mai mulți ani. De aceea am observat cum această formațiune, de la 0,27 – 0,99% cât a luat la alegerile locale, a început să aibă această creștere absurdă, incredibilă. Mi-a atras atenția sondajul pe care l-a prezentat Mirel Palada. Atunci m-am gândit și eu că acest fenomen ignorat chiar s-ar putea să aibă o substanță”. Mirel Palada, directorul casei de sondaj Sociopol și fostul purtător de cuvânt al Guvernului Ponta, a publicat, pe 1 decembrie, un sondaj care cota AUR la 7%, spunând despre tânărul partid că e „mare surpriză, mare de tot”. Datele nu au fost însă preluate de presa mainstream, ci doar de publicații ca Sputnik, stiripesurse.ro sau, o excepție, de publicație tradițională, EVZ.

/0 Comments/by
xenopol, alexandru dimitrie xenopol, nationalism, naționalism

Alexandru Dimitrie Xenopol – Depre naționalism

xenopol, alexandru dimitrie xenopol, nationalism, naționalism

Alexandru Dimitrie Xenopol - Depre naționalism

Voi să vorbesc despre o întrebare ce are un mare rost în viaţa tuturor popoarelor: despre nevoia de întărire a elementelor osebitoare care face din fiecare din ele un organism deosebit în sânul omenirii. Voi să vorbesc despre elementul naţional şi despre simţământul pe care cultivarea acestui element îl dezvoltă în minţile şi inimile noastre: despre naţionalism.

Ideea de naţionalitate nu este un product al cugetării subiective, ci este reproducerea unei întrupări a realităţii. Naţionalităţile sunt date de natură în alcătuirea fizico-psihică a deosebitelor neamuri de oameni ce împoporează pământul. Naţionalităţile se deosebesc unele de altele prin tipul fizic, prin apucături, prin moravuri, obiceiuri, prin aşezarea geografică, prin istoria desfăşurării sorţii lor; dar în primul loc, prin limbă. Se vede că natura a simţit ea însăşi nevoia de a lega omenirea în mănunchiuri mai mici şi a nu o lăsa să se piardă în întinsa ei imensitate, punând între deosebite grupuri omeneşti stavilele deosebitelor grade ce uşurează închegarea socială a fiecărui grup aparte şi îl despărţeşte de toate celelalte. De aceea, şi natura a sădit între membrii fiecărui grup ce se înţeleg unii pe alţii o apropiere şi o iubire mai mare decât aceea ce leagă pe oamenii între ei ca atare. Din această varietate de grupuri omeneşti care lucrează cu toatele, deşi pe căi deosebite, către un scop comun – propăşirea neamului omenesc, se naşte varietatea de produceri ale minţii care îmbogăţesc tezaurul comun al neamului omenesc. Din conlucrarea tuturor popoarelor, fiecare cu ingeniul său deosebit, se naşte civilizaţia lumii.

Este bine, deci, a se păstra acest element naţional, a se înţări şi cultiva cât mai mult, pentru că numai prin mijlocirea lui se poate dezvolta întregul. Şi să se bage de seamă că, pe cât timpurile înaintează, pe cât se stabilesc legături universale mai multe şi mai trainice între oameni, care legături s-ar părea că vor să nimicească deosebirile naţionale, pe atâta aceste deosebiri se întăresc mai deplin prin dezvoltarea comoarei sufleteşti particulare fiecărui popor (artă, literatură, aşezăminte). Paralel, deci, cu o mişcare de solidaritate omenească se îndeplineşte una de concentrare a spiritului naţional, aşa că propăşirea adevărată pare că trebuie să se îndeplinească prin unitatea în varietate, legea estetică care stăpâneşte şi producerea frumosului.

Nu împărtăşim nici părerea că prin ură, duşmănie şi eliminare pe căi măiestrite a străinilor, am putea readuce cu folos bogăţiile ţării în mâinile pământenilor. Simţămintele acelea de înverşunare sunt simţăminte negative şi pe baza lor nu se poate întemeia nici un câştig pozitiv. Dacă nu vom deprinde pe români cu comerţul, cu industria, cu exploatările de tot soiul şi cu cultura pământului, înlăturarea străinilor din aceste îndeletniciri, fără ca românii să fie pregătiţi a le lua locul, ar constitui o adevărată calamitate naţională. Din contra, suntem de părere să ne încordăm puterile pentru a lupta în contra străinilor şi să le răpim încet-încet poziţiile câştigate, precum au răpit, tot cu încetul, inginerii, arhitecţii, medicii, funcţionarii la poştă, la telegraf – poziţiile dobândite de străini în aceste îndeletniciri deosebite din care, desigur, pe când această stare de lucruri exista, românii credeau tot aşa de puţin că vor putea schimba în favoarea lor, precum cred astăzi despre poziţiile ocupate de străini în îndeletnicirile economice ale ţării.

Ce trebuie făcut pentru aceasta? Ce trebuie de făcut pentru a îndruma un naţionalism serios şi folositor ţării, căci să se observe un lucru: să nu se creadă că facem naţionalism adevărat numai cu discursuri, cu articole de ziare, cu serbări naţionale şi cu „Deşteaptă-te Române!”. Toate acestea sunt bune ca îmboldiri, ca mijloc pentru a ajunge scopul cel mare, viu şi dătător de fericire, ca România să fie a românilor, nu numai ca suflet, dar şi ca trup. Trebuie îndreptate ideile nostre, trebuie făcut propagandă, trebuie pregătite şcoli în această direcţie că precum ideile au de aşteptat la români viaţa politică şi îndeletnicirile economice de stat, tot ele vor împinge pe indivizi la întărirea adevărată a naţionalităţii nostre, la întărirea ei economică. Numai aşa poate fi îndreptată şi lupta de idei şi îmboldiri de găndiri pe tărâmul naţionalist.

A.D. Xenopol, „Despre naţionalism”, Bucureşti, 1908.

/0 Comments/by