Articole despre valorile românești.

valoarea presei, tudor urse

Tudor Urse – Valoarea presei!?

valoarea presei, tudor urse

Tudor Urse - Valoarea presei!?

Vorbeam mai demult cu un prieten bun despre principiul Adevărului și legătura sa cu presa în general. O discuție cu multe răspunsuri dar și multe semne de întrebare.

Tot discutam noi despre manipulări și despre cât de ușor se vând jurnaliștii pentru bani încât la final îmi spune o frază care mi-a rămas și acum în minte: „Jurnalismul este câinele de pază al democrației! Jurnaliștii ar trebui să investigheze tot ce e corupt și să relateze cât mai sincer cele știute populației”.

„Mda…”, răspund eu. Dar ce te faci când democrația este demult pierdută? Pe cine mai păzește presa când stâlpii democrației sunt corupți? Nu tot pe corupți? Sau pe păpușarii din umbră?

Îmi vine în minte apărarea lui Socrate, care a fost un caz celebru. Un mare fan al democrației la început ajunge să o respingă spre final mai ales când este acuzat de tribunii Atenei de „coruperea” tineretului prin faptul de ai învăța să discearnă și să se întrebe de ce-ul lucrurilor. Mai ales când venea vorba de guvernanții de pe atunci.

Finalul este de analizat. Socrate este condamnat în exil și ultimele sale cuvinte sunt: „…Și acum toți mergem spre treburile noastre ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Fie că voi mergeți să vă continuați viața, iar eu să mi-o pierd pe a mea, lăsăm decizia în mâinile Zeilor care dintre acțiuni este mai potrivită!”

De ce a respins Socrate democrația? Pentru că odata cu trecerea timpului aceasta se putea împărțea în două aspecte: anarhie și apoi tiranie.

Oamenii oricât de bune intenții ar avea, acestea pot conduce la un moment dat un popor întreg către Abis. Mai ales dacă nu ai anumiți ghizi spirituali care știu să facă politică. Adica de a conduce cu înțelepciune un popor. Daca știu cu adevărat să aleagă ce e într-adevăr util poporului lor și să-i conducă ușor-ușor către auto-guvernare. Iar dacă nu, pierzi acei ghizi, începi să te corupi.

Bun. Ce legătură are cu presa? În primul rând presa din cele mai vechi timpuri a avut responsabilitatea de a relata lucruri mai puțin știute și care îi ajută pe cei de rând să își pună întrebările necesare despre afacerile murdare ale celor care ne conduc și de ce-ul lumii.

Însa tot aceeași presă care trebuia să ne informeze corect despre ce se întâmplă cu adevărat, devine inamicul public nr. 1 al nostru pas cu pas (ca să îl citez pe un așa-zis guvernant de-al nostru de astăzi).

Pas cu pas tehnicile de fake-news, răstălmăcirea frazelor politicienilor, exagerarea lucrurilor și manipularea adevărului ne-au sădit în suflete nici mai mult, nici mai putin decât scârba și ura, dar și neîncrederea! Mai ales azi! De aceea suntem din ce în ce mai puțin prezenți la vot.

Unul din marile riscuri pe care și le asumă acei puțini jurnaliști care încă mai scriu din fracțiunea lor de Conștiință ajutându-i pe semenii lor să discearnă singuri o situație este faptul de a fi marginalizați de înșiși cititorii lor.

Și asta se face extrem de ușor, cum zice americanul: „On the click of a button!” (la apăsarea unui buton).

Tot ce înseamnă propaganda de astăzi este îndreptată doar spre satisfacerea pasiunilor și dorințelor noastre josnice, manipulându-ne subconștientul în așa hal încât chiar credem că aveam nevoie de acele mizerii.

O presă bună e o presă care indiferent de riscuri propagă adevărul prin orice mijloace posibile căutând diverse căi de a-l aduce cititorilor (ex: David Icke, London Real, InfoWars, Justițiarul, Curaj TV etc.).

O presă utilă e aceea în care ne sunt aduse informații utile sufletului într-un moment de cotitură în viața noastră ce ne poate schimba existența (ex: Vopus, Radio Maitreya).

O presă necesară e una în care sunt demascați trădătorii, mincinoșii și corupții prin dovezi concrete puse la dispoziția publicului pentru ca memoria lor să fie ștearsă de pe fața pământului și să nu mai repetăm aceleași greșeli, să nu îi mai băgăm în istorie.

Cam atât despre Adevărul și Presa.

Restul… e cum zicea Mark Twain: „Dacă nu citești presa ești neinformat! Dar dacă o citești, ești dezinformat!!”

Pe curând prieteni,

Al vostru Urse Morega Tudor Alexandru.

/0 Comments/by
tocilar, activist

Ninel Ganea – Tocilar ieri, activist dintotdeauna

tocilar, activist

Ninel Ganea - Tocilar ieri, activist dintotdeauna

Nu trebuie subestimată niciodată capacitatea oamenilor de a face observații valoroase atunci când te aștepți mai puțin. Zilele trecute m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu pe care nu-l mai văzusem de ceva timp. Am discutat vrute și nevrute, ne-am reamintit, bineînțeles, de vremurile bune de altădată. Apoi discuția a degenerat în politică. A degenerat nu pentru că ne-am fi luat la bătaie sau la harță. Dimpotrivă, aveam, în mare, cam aceleași păreri. Însă de fiecare dată când discuția se colorează politic, conversația se acrește instantaneu și nu tragi nici vreun folos, nici vreo plăcere de pe urma ei. Totuși, amicul meu a avut în timpul acestui dialog steril o remarcă prin care a salvat toată vorbăria mea inutilă și care m-a pus pe gânduri. 

El a observat că mai toți premianții clasei din care el a făcut parte, copii conformiști, cuminți și silitori la învățătură, adică tocilarii, au devenit astăzi activiști și propagandiști ai stilurilor de viață alternative, susținători ai aberațiilor sexuale și promotori ai relativismului cultural. Pe de altă parte, remarca amicul, loazele clasei, printre care se includea pe nedrept și el, adică aceia care aveau note mici, sfidau regulile oficiale și se comportau mai dezmățat, s-au transformat în conservatori. Fără să o ia neapărat pe drumul spre biserică sau să-și facă exagerat de multă ordine în viață, „loazele” s-au poziționat aproape din reflex împotriva noilor ideologii adoptate acum de foștii tocilari.

Amicul meu punea această schimbare pe seama conformismului. Tocilarii au continuat să fie de partea establishmentului, chiar dacă, între timp, substanța sa ideologică s-a modificat, fără să apeleze pentru o clipă la discernământ, încercând doar să se plieze la poziția dominantă și comodă. În schimb, băieții veseli, dornici să conteste autoritatea și linia oficială, au rămas în opoziție, devenind chiar și mai vehemenți decât în liceu, când fronda lor era în mare parte juvenilă.

Logica sa prindea mult. Ceea ce rămâne însă neexplicat este de ce școala produce astfel de tipuri umane, și nu de azi, de ieri. (În treacăt fie spus, observația amicului mi-a fost întărită de un profesor de modă veche care, de curând, mi-a arătat mândru prima carte scoasă de cea mai bună elevă din carieră. Cartea se numea „Gen și identitate în …”.)

Cred că există mai multe răspunsuri la problema școlii moderne și a eșecului de „a produce” ființe umane înzestrate cu un discernământ rezonabil.

Una dintre explicațiile convingătoare susține că școala modernă creează, de fapt, mercenari – oameni pentru care cartea nu reprezintă decât un mijloc prin care se poate obține o notă mare și nimic altceva. Copiii învață doar pentru a lua note mari, care le permit să intre la facultăți unde vor urmări tot notele mari pentru a-și atinge obiectivul final: o carieră profitabilă financiar și social. Plăcerea lecturii și a cunoașterii nu apare niciodată. În termenii filosofului Alasdair MacIntyre, atenția exclusivă asupra bunurilor externe va afecta atât dezvoltarea virtuților, cât și aprecierea bunurilor interne ale practicii (bucuria cititului). Cu alte cuvinte, cine urmărește cu predilecție notele nu își va îngriji  virtuțile, ba dimpotrivă, și nici nu va dobândi  gustul cărților. Iar un mercenar va merge întotdeauna de partea celui care îl recompensează cu mai mult sau de pe urma căruia nu va pierde. Așa că, în vremurile noastre, mercenarii vor fi de partea corectitudinii politice și a raznelor conexe.

John Taylor Gatto a fost pentru mai bine de 30 de ani profesor la o școală din Manhattan, iar pentru meritele sale a fost răsplătit cu distincții importante, printre care și cea de „Profesor al anului în New York”, în 1991. Cu toate acestea, Gatto era departe de a fi învățătorul tipic și ceea ce făcea el cu elevii se afla în contradicție flagrantă cu spiritul și litera școlilor de astăzi. El și-a dat seama destul de rapid că școlile sunt uzine de propagandă și îndoctrinare, care nu au alt scop decât să ștanțeze și să formateze aproape indelebil copiii, să-i scoată din mediul lor natural (familie și comunitate) și să-i pregătească pentru o viață de obediență și subordonare oarbă. Deși școala este privită ca o treaptă pentru succes, spune el, cel mai adesea ea este un obstacol pentru asta: „a trece de la îngrădirea anilor preșcolari la îngrădirea clasei, la constrângerile temei pentru acasă, la eforturile serioase pentru a avea notele care să te califice pentru un colegiu ‘bun’, unde împuținarea radicală a spiritului tău va continua, este puțin probabil să te ajute să-ți construiești un caracter sau să te pregătească pentru o viață bună”.

Unul dintre meritele lui Gatto este că arată felul în care școlile nivelează fără discriminare între copiii „buni” și cei „răi”, ba chiar cei care au șanse mai mari de a se descurca rezonabil în viață sunt cei care ignoră lecțiile predate în timpul orelor, ceea ce sugerează că prietenul meu a intuit ceva important. Profesorul american chiar îi „îndepărta” pe elevi din clase, trimițându-i să facă lucruri pentru care aveau înclinație și dorință, cu scopul de a-i responsabiliza. În ceea ce privește sistemul de recompense al școlii, Gatto nu avea nicio îndoială că el reprezintă una dintre principalele nenorociri ale sistemului. De pildă, copiii care luau note excepționale la testele de citire, în fapt nu reușeau să desprindă aproape nimic relevant dintr-o pagină de literatură banală. „Era uimitor pentru mine să văd asta, deoarece erau copii isteți, proveniți din ceea ce numim familii bune, cu venituri mari. Erau cei mai eficienți la testele standardizate, deoarece nu aveau niciun alt fel de interes pentru informațiile care nu se cuantificau astfel (s.n.)”, spune Gatto.

Un alt filosof preocupat de efectele nocive ale școlii moderne asupra copiilor a fost Robert Nozick, fost profesor la Harvard University. El a remarcat că opoziția față de piața liberă și predilecția pentru socialism este disproporționat de mare în rândul intelectualilor în comparație cu alte categorii sociale. Explicația, ne spune Nozick, trebuie căutată tot în sistemul de învățământ modern, unde există două ordini paralele: cea oficială și cea informală. În timpul orelor, tocilarii, adică viitorii intelectuali, se bucură de recunoaștere și sunt văzuți de către profesori ca standarde de excelență datorită notelor mari și aderenței fără compromisuri la sistemul centralizat de reguli impus de școală. În afara orelor, pe holuri, în clase și în spațiul de joacă, copiii interacționează liber, într-o ordine spontană. Aici primează alte calități, iar însușirile tocilarilor nu-i mai ajută deloc, ci îi defavorizează. Desigur că viața se aseamănă infinit mai mult cu această ultimă situație decât cu spațiul ultraformalizat și rigid al orelor. Dar asta nu-i împiedică pe foștii tocilari să-și dorească a transforma resentimentar lumea întreagă într-un sistem rigid și irespirabil, asemănător „școlhozurilor”. „Nu este surprinzător că aceia care au avut succes după criteriile școlii detestă o societate care se ghidează după alte principii, care nu le garantează lor același succes. […] Intelectualul dorește ca societatea întreagă să arate ca școala pe care a absolvit-o, să fie ca mediul în care s-a descurcat atât de bine și unde a fost atât de apreciat”, scrie Nozick. Dacă punem la socoteală și egoul hiperdimensionat al intelectualilor cărora li s-a spus de pe băncile școlii că sunt superiori celorlalți și că ei ar trebuie să conducă societatea, coroborat cu frustrarea marginalizării din viața reală, atunci înțelegem de unde provine avântul revoluționar utopic al foștilor tocilari. (Distincția lui Nozick între capitalism și socialism este irelevantă în context, dacă înțelegem prin socialism un sistem centralizat de impunere a unui egalitarism radical.)

Toate aceste explicații par a fi complementare și dau seama de o distorsiune – deliberată, susține Gatto – a întregii societăți. Fără îndoială că tocilarii și golanii nu sunt decât expresia unui sistem bolnav care distruge copiii și comunitățile, dar pasul următor îl reprezintă nu o nouă dialectică, ci o nouă abordare. „În primul, părinții trebuie să le ofere copiilor o viziune. Trebuie să ai un plan sau un scop pentru care trăiești și te scoli dimineața. Nu poți trăi doar ca să iei o masă bună, să te distrezi, să ai experiențe interesante sau să iei nota zece la teste”, conchide Gatto.

A scris acestea, al vostru Ninel Ganea via karamazov.ro.

/0 Comments/by
starea de asediu, starea de urgenta, 1933-1939

Dan Diaconu – Starea de urgență a lui Iohannis și lecțiile istoriei: 1933-1939

starea de asediu, starea de urgenta, 1933-1939

Dan Diaconu - Starea de urgență a lui Iohannis și lecțiile istoriei: 1933-1939

Șase ani de stare de asediu pe vremea altui alogen degenerat, Carol al II-lea!

După Revoluție v-au spălat creierele cu minunata democrație care se desfășura prin tandra noastră țărișoară până la „eliberarea sovietică”. I-ați crezut și priviți unde ați ajuns. Acum știu că erați deja spălați pe creier de către comuniști. Spre exemplu vă mai amintiți cum erau descrise în cărțile de istorie evenimentele de la Grivița? Mai țineți minte sirena lui Vasile Roaită? Și câte și mai câte alte aberații. Era clar că ele trebuiau eliminate, dar a le elimina introducând elucubrații chiar și mai mari e de-a dreptul o crimă. Care, iată, se răzbună și ne aduce în situația de-a trăi ca bunicii sau străbunicii noștri, adică fix în „lumea minunată” care v-a fost idealizată.

Și, dacă tot am amintit de Atelierele Grivița, poate că ar fi momentul să privim către acea perioadă cu ceva mai multă obiectivitate. Nu de alta, dar chestiunile încep să rimeze. Ca să nu mai vorbesc că se cam suprapun și perioadele din an.

Așadar, pe 17 ianuarie 1933, Guvernul condus de Vaida Voevod impune măsuri de austeritate pentru a respecta Pactul de la Geneva. Pe vremea aceea ăsta era un fel de FMI. Au fost afectate toate categoriile de venit cu excepția… magistraților și militarilor. V-am spus eu că seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se întâmplă azi? Stați puțintel că e abia începutul.

Scăderile de venit i-au lovit cu o amplitudine destructivă pe muncitorii amărâți de la Atelierele Grivița. Ministrul de Interne de-atunci, inutilul George G. Mironescu, suferind între altele și de-o prostie crasă, s-a dat de gol într-un discurs din Adunarea Deputaților afirmând că „aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate”. Cu alte cuvinte de-acolo se fura ca-n codru, iar bieții muncitori erau exploatați și condamnați la înfometare. În mod cât se poate de logic, pe 2 februarie 1933, muncitorii opresc lucrul și declară grevă. Cu musca pe căciulă, Guvernul începe tratativele, iar o delegație a greviștilor e primită în aceeași zi la ora 18 de către ministrul comunicațiilor. După cinci ore de negocieri se anunță că doleanțele muncitorilor au fost acceptate și că pot reîncepe munca.

Era o minciună menită a trage de timp. Asta pentru că în spate acționa una dintre cele mai mari jigodii ale istoriei noastre, un tânăr subsecretar de stat pe numele său… Armand Călinescu. Individul a început să agite spiritele propunând un proiect de lege pentru introducerea stării de asediu pe motiv că… țara se confruntă cu pericolul unei revoluții comuniste. Iar exemplul pe care-l dădea era greva amărâților de la Grivița. Așa se face că pe 3 februarie legea e votată de Adunarea Deputaților (votul se încheie la 12 noaptea). În următoarea zi, la două noaptea, se încheie și votul din Senat, iar legea e aprobată cu maximă urgență de Carol al II-lea. Vă sună familiar?

După acel moment se instituie starea de asediu, iar evenimentele se precipită. A citi acum „Manifestul Guvernului către țară” stârnește râsul: „Români, O primejdie mare pândeşte ţara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea ordinei de stat. În executarea acelui plan, unele turburări au început în unele regiuni”. În special ultima propoziție e maximă! Însă acela a fost momentul declanșator al instituționalizării stării de asediu. De-atunci, starea de asediu a fost prelungită succesiv în: 15 septembrie 1934, 16 martie 1935, 14 martie 1936, 15 septembrie 1936, 15 martie 1937, 11 septembrie 1937, 15 septembrie 1939. Șase ani de stare de asediu, prelungită din șase în șase luni. Frumos, nu-i așa?

În spatele întregii tărășenii, folosindu-l pe post de săgeată pe jegul Armand Călinescu, s-a aflat permanent filogermanul Carol al II-lea. Un degenerat imbecil care ne-a condus spre dezastru, fiind direct vinovat pentru cei patruzeci și cinci de ani de comunism.

Luați evenimentele de-atunci și înlocuiți-le cu ceea ce se petrece acum. Totul e aproape tras la indigo. Până și instituirea stării de urgență s-a făcut tot cam în acea perioadă. Iar venirea lunii septembrie ar trebui să se lase cu o nouă „prelungire”. Cei care-și imaginează că „n-are cum să meargă așa la infinit”, ar trebui să ia la puricat lecțiile istoriei. Probabil că treaba nu va merge la infinit, dar nici viața noastră nu e nelimitată. După zece ani cu băsescu și încă zece decretați cu Plăvanul cel retardat, cât credeți că veți mai rezista? Resurse de jigodism, așa cum puteți vedea din istorie, au fost practic nelimitate pe-acest meleag. Astfel încât cred că e cazul să vă gândiți bine dacă mai aveți chef să fiți duși cu zăhărelul precum copiii. Nu de alta, dar, așa cum pentru copii jocul cu zăhărelul se termină „la nani”, pentru voi se va termina fix la somnul cel de veci.

A consemnat Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

/0 Comments/by
coronavirus, esti bolnav esti vinovat, bolnav

Teodor Palade – Tragedia cetăţeanului român: Eşti bolnav, eşti vinovat!

coronavirus, esti bolnav esti vinovat, bolnav

Teodor Palade - Tragedia cetăţeanului român: Eşti bolnav, eşti vinovat!

Nicicând, în istoria veche ori recentă a omenirii, nu a mai fost avansat un asemenea punct de vedere homofob: eşti bolnav, eşti vinovat! În România, cu capul între urechi şi privirea plecată, noi trăim azi timpul vinovăţiei generale statuate prin lege.

Tot românul e suspect!

În mod oficial, fiecare dintre noi am devenit „Persoană suspectă de a fi infectată” şi, totodată, ca o rezultantă logică: „Persoană suspectă de a infecta pe altcineva”. Deci, orice am face, suntem suspecţi! Aşa a stabilit guvernul. Un guvern care, iubindu-ne profund şi dezinteresat, luptă din răsputeri contra încăpăţânării noastre idioate de a ne îmbolnăvi. Aşa a hotărât şi Parlamentul României. Un Parlament care, din dorinţa de a ne reprezenta cât mai profund interesele, este îngrijorat şi el de ritmul cu care, în iresponsabilitatea noastră năucă, ne dăm boala unul altuia.

Prin lege, adică Legea 136/2020, orice persoană (chiar sănătoasă în conformitete cu examenul medical clinic obiectiv!) este suspectă de a fi bolnavă. Dacă până acum nu ştiaţi ce este o persoană bolnavă, vă luminează art. 3, pct. I din lege: „persoana bolnavă – persoana care suferă de o boală infectocontagioasă având semne şi simptome sugestive specifice definiţiei de caz sau persoana purtătoare a unui agent înalt patogen chiar dacă nu prezintă semne şi simptome sugestive la examenul medical clinic obiectiv , dar prezintă un risc epidemiologic şi biologic.” Dar o persoana suspectă? Citim din nou din lege (art. 3, pct. I): „persoana suspectă – persoana posibil infectată care provine din zona în care există epidemie, risc epidemiologic sau biologic, cu un agent înalt patogen, pe perioada de incubaţie, în baza dovezilor ştiinţifice, sau persoana care a intrat în contact direct cu o persoană infectată sau cu bunuri contaminate cu agentul înalt patogen, până la trecerea perioadei de incubaţie sau apariţia semnelor sau simptomatologiei clinice sau paraclinice a bolii (sublinierile ne aparţin).

Fiind declarat în mod oficial suspect, înseamnă că undeva, nu se ştie unde, există nişte dovezi că ai comis o ilegalitate. Prin urmare: te-ai înbolnăvit, eşti vinovat; nu te-ai îmbolnăvit, eşti vinovat! Eşti vinovat fiindcă ai ieşit din casă. Eşti vinovat fiindcă ţi-ai sărutat copilul. Eşti vinovat deoarece ai participat la înmormântarea fratelui. Eşti Vinovat! Vinovat pentru că nu ai purtat masca deasupra nasului, nu ai păstrat distanţa faţă de nevastă, ai primit musafiri, te-ai dus în concediu, ai băut o bere la o terasă, ai dansat cu iubita, ai ieşit la un grătar cu prietenii, ţi-ai făcut nunta, ai îndrăznit să ieşi la cumpărături, ai luat autobuzul, te-ai suit în avion, ţi-ai serbat ziua de naştere… Pe scurt: Eşti vinovat fiindcă trăieşti!

Absurditatea sau rea-intenţia legiuitorilor români este evidenţiată în mod explicit de avocatul Gh. Piperea: „noţiunea normativă de ‘suspect’ are o conotaţie procesual-penală, desemnând o persoană care poate să fie sau nu vinovată de săvâşsirea unei fapte penale, dar care este bănuită de ceva penal de către organele de cercetare penală. Practic, legea criticată introduce o noţiune penală in chestiuni de sănătate publică, făcând ca suspiciunea, bănuiala, să fie extinsă şi menţinută pe termen indefinit la orice persoană, care ‘provine’ dintr-o zonă cu risc sau a luat contact cu un ‘infectat’. In afară de faptul că, etimologic, apelativul utilizat în lege pune un stigmat pe fruntea oricui, acesta este şi discriminatoriu, putând determina grave segregări sociale pe criterii de boală bănuită. Grav este că acest apelativ este lăsat la latitudinea unor funcţionari din direcţiile de sănătate publică (de cele mai multe ori aceşti funcţionari nefiind nici măcar medici). Suspectul din procedura penală are mai multe garanţii (asupra acestei ‘calități’ se pronunță un magistrat) si mai multe libertăţi decât suspectul de infectare.”[1]

Prin voinţa celor care ne conduc, medicul a devenit noul reprezentant al Creatorului pe Pământ

Deja ne este frică să mergem la un spital. Instituţia creată pentru a ne restabili sănătatea pierdută şi pentru a ne readuce speranţa de viaţă s-a transformat în exact opusul ei. Prin urmare, marea masă a cetăţenilor ocoleşte cu groază spitalele. Urmarea? Ca român, preferi să mori ucis de boala ta veche, în patul tău de acasă, eventualităţii de a fi etichetat purtător al acestei noi boli alergătoare prin lume. Boală descoperită în fiinţa ta după o testare relativă (cu ~30% factor de eroare!) efectuată la repezeală în cortul improvizat din curtea unităţii sanitare.

În mintea celor mulţi, doctorul a pierdut aura de înger păzitor, de salvator, şi a împrumutat, dezinvolt şi cu bună ştiinţă, postura personajului sumbru care în loc să te vindece, te arestează, te închide într-un salon plin cu alţi bolnavi, te izolează de familie, te ostracizează. În faţa halatului alb, înspăimântat de consecinţele delictului de a fi bolnav, trăieşti sentimentul făptaşului prins în flagrant.

Şi cum să nu-ţi fie teamă când, în baza Legii 136 din 2020, medicul recomandă carantinarea ta, medicul stabileşte izolarea ta, medicul recomandă prelungirea izolării tale, medicul este acela care informează organele care te vor pedepsi dacă refuzi izolarea, fără aprobarea medicului nu poţi părăsi locaţia unde ai fost izolat forţat, tot medicul este acela care are puterea de a stabili când izolarea ta încetează…

În stilul său caracteristic, Ion Cristoiu descifrează una dintre faţetele acestei ecuaţii cu adevărat periculoase: relaţia medic-pacient = relaţia Dumnezeu-muritorul de rând; O situaţie exacerbată înspăimântător, acum, când viaţa ne este subordonată în totalitate acronimului COVID-19: „cu foarte puține excepții, poate să pară paradoxal sau speculativ, relația medic-pacient este o relație de putere. Dependența pacientului de medic îi dă medicului o beție a puterii, care e greu de sesizat, dar e normală. Și o expresie a beției puterii este exagerarea. Dacă te duci la un medic, el dramatizează. Vai de mine, nu aveți o gastrită, mai aveți puțin și muriți! Coronavirusul este un teren ideal pentru că așa se și explică această beție de putere. Se vede la Raed Arafat, să dea ordine. Nu în ultimul rând este și o cultivare a propriei meserii. Și noi jurnaliștii spunem presa e a patra putere în stat, acuma medicii pot să spună că ei sunt a doua putere, dacă nu chiar prima în stat.”[2]

Ce s-ar mai putea adăuga? Poate că boala în sine te postează pe o poziţie de inferioritate faţă de cei sănătoşi. Cu atât mai mult faţă de medic. Mai ales acum, când vrerea ta, suferindule, nu mai are nicio importanţă. Medicul, învestit de lege cu puterea de a te lipsi de libertate indiferent de ceea ce îţi doreşti tu, a înlocuit până şi puterea judecătorească. A devenit, peste noapte, o nouă putere în stat. El dispune, prin posibilitatea oferită de lege, de a te priva până şi de cele mai elementare drepturi. Ţi se induce astfel, cetăţeanule bolnav sau sănătos, sentimentul de vinovăţie. Fiindcă, numai unui infractor i se pot limita drepturile cetăţeneşti!

Până şi unii medici sunt revoltaţi

Citiţi legea 136 din 2020! Veţi constata că, deşi în art. 2 se specifică: „Măsurile prevăzute de prezenta lege se dispun şi se aplică în situaţiile prevăzute la art.1, exclusiv pentru apărarea sănătăţii publice, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a ordinii publice”, întreaga lege se ocupă numai cu restricţionarea unor „drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor”. În această perioadă, numită „a pandemiei”, legile au încetat să mai fie făcute pentru oameni. Ele sunt, în marea lor majoritate, împotriva Omului. Drepturile câştigate după secole de luptă socială dispar printr-o trăsătură de condei a guvernantului şi prin ridicarea vinovată a mâinii parlamentarului. Ca o ironie a sorţii, tocmai ei sunt aceia pe care îi plătim regeşte să ne apere drepturile!

Ca să dăm un exemplu, unul dintre multele ce ar putea fi invocate azi, iată părerea dr. Monica Pop (exprimată într-un interviu de la un post de televiziune) privitoare la dreptul medicului de a te interna cu forţa: „Este permisă internarea cu forța exclusiv psihopaților, cei cu psihopatie agresivă care pun în pericol viața celor din jur. În rest, sub nicio formă nu se poate permite internarea cu forța. Mi se pare de nepermis. (…) Românii trebuie să poarte mască, fără nicio discuție! Chiar să stea în carantină, dar nu internați cu forța asimptomaticii și cred că nimeni în lumea asta nu trebuie internat cu forța niciodată.”

Românul – de la suspect la el acasă, la suspectul Europei

Desigur, autoflagelarea aceasta prostească nu rămâne fără ecou. Nu văd cât este interes politic dar anunţăm, sub directa îndrumare a guvernului şi stăpâniţi de o emulaţie specifică tâmpitului, recorduri care ne îngroapă tot mai adânc în relaţie cu partenerii noştri externi. Record de amenzi, record de îmbolnăviri în 24 de ore, record de internări, record de focare de infecţie, record de măsuri punitive, legi aberante care în mod inutil limitează drepturile cetăţeneşti până la absurd… Ne lăudăm, prin toate trompetele mass-media, dar şi prin vocile autorizate ale unor exponenţi ai sistemului sanitar, că am depăşit Italia, Germania sau Franţa în numărul zilnic de bolnavi descoperiţi! „Avem de 10 ori mai multe cazuri, raportat la populaţie, decât Italia. Am reuşit această performanţă în doar două luni de zile”, striga în gura mare, de curând, dr. Alexandru Rafila.

Şi, ancoraţi într-o altă realitate, persistăm în acest comportament sinucigaş fără a înţelege că sunt recorduri care, trâmbiţate, ne discreditează ca naţiune. Atât din punct de vedere social, cât şi economic. Atât pe tărâmul relaţiilor culturale, cât şi al turismului sau al legăturilor diplomatice fireşti dintre ţări. Nu, nu pledez pentru ascunderea adevărului, ci despre gestionarea lui cu responsabilitate. 

Deja o mulţime de state, şi numărul lor creşte, nu mai permit intrarea românilor pe teritoriul lor decât cu condiţia carantinării, deşi faţă de toţi ceilalţi graniţele sunt complet deschise. Deja, noi, românii, suntem suspectaţi a fi purtătorii predilecţi ai bolii şi agenţii europeni principali ai răspândirii acestei gripe care a înfricoşat omenirea. Dacă până acum, tot din vina noastră, când spuneai că eşti român străinul se căuta instinctiv de portofel, acum, în plus, el trece repede pe trotuarul celălalt şi îşi fixează mai ferm masca pe faţă… Am devenit suspecţii Europei! Şi va fi greu, extrem de greu să ştergem această etichetă.

Note:

[1] Ştefania Brânduşă, „Gheorghe Piperea cere Avocatului Poporului să sesizeze CCR pe Legea carantinării: Caracterul său OPRESIV accentuat și de cuvântul ‘LIBERARE’, pentru persoanele suspecte, în loc de termenul corect din punct de vedere medical de ‘externare’”, 17 iulie 2020, activenews.ro.

[2] Ştefania Brânduşă, „Jurnalistul Ion Cristoiu: Trei MOTIVE pentru care medicii ne sperie și fac propaganda Guvernului”, 17 iulie 2020, activenews.ro.

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by
ana pauker, vasile luca

Marian Ureche – Ana Pauker și Vasile Luca, alogenii antiromâni formați la Moscova

ana pauker, vasile luca

Marian Ureche - Ana Pauker și Vasile Luca, alogenii antiromâni formați la Moscova

Rolul K.G.B-ului, cel care  dat viaţă politicii Moscovei în spaţiul românesc, mai ales în perioada 1945-1965, este covârşitor.

Iată o secvenţă: În martie 1944 (la o lună de zile de la Conferinţa de la Yalta) N.K.G.B-ul trimite un grup de trei persoane, condus de agentul român Emil Bodnăraş, în vederea  pregătirii conducerii Partidului Comunist pentru sosirea Armatei Roşii…

Acelaşi N.K.G.B, prin Bodnăraş, va avea un rol decisiv şi în organizarea loviturii de palat din 23/24 august 1944. Bine instruit şi dirijat, Bodnăraş îşi creează o serie de relaţii în cadrul armatei. Ca urmare, totul se desfăşoară cu cea mai mare rigoare.

În noaptea de 23/24 august 1944 Ion şi Mihai Antonescu sunt arestaţi şi duşi într-o casă conspirativă din Valea Luminoasă. Antoneştii vor fi predaţi NK.G.B-ului imediat după intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti, la 3 septembrie 1944.

Destinaţia capturii, Moscova – închisoarea Liubianka (sediul N.K.G.B-ului). Au fost serviciile secrete ruseşti iniţiatoarele sau doar beneficiarele acestei lovituri? Şi una şi alta!

Evoluţia evenimentelor avea să demonstreze faptic întinderea şi adâncimea implicării N.K.G.B-ului (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), braţul de fier al P.C.U.S în România.

Partidul Comunist Român, total nereprezentativ numeric (sub 1.000 de membri) ca pondere, prin conexiunile sale ideologice şi informative cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S), va acapara întreaga putere în stat şi va traduce fidel în practică toate ordinele şi recomandările Moscovei pe tot cuprinsul perioadei 1944-1962.

După intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti, un grup masiv de N.K.G.B-işti l-a instalat pe Emil Bodnăraş la conducerea S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii).

Prima sa mişcare, la ordinele primite, infiltrarea Serviciului Special de Informaţii cu zeci de cetăţeni români care, după ce au căzut prizonieri, au fost recrutaţi de N.K.G.B. pentru munca de informaţii şi traducerea în viaţă a indicaţiilor Moscovei…

În martie 1945 presiunea Moscovei atingea cote maxime în România. Prefacerile fundamentale urmărite aici trebuia să fie  legitimizate în ochii opiniei publice occidentale.

În mod firesc Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) are ca model şi diriguitor N.K.G.B-ul care se regăseşte în structura politică de cadre a acesteia, concepută ca principal nucleu şi instituţie de forţă a Ministerului de Interne.

Ca urmare, cadrele de bază ale N.K.G.B-ului ocupă cele mai importante funcţii, prin: Pantiuşa Bodnarenko (alias Gh. Pintilie), Alexandru Nikolski, Gheorghe Mazuru, Ana Pauker și Vasile Luca.

Acești din urmă sunt reprezentativi pentru întreaga politică sovietică de stăpânire a țărilor ocupate, prin alogeni formați la Moscova de serviciile secrete rusești.

marian ureche, ana pauker, vasile luca

Ana Pauker, pe numele său de naştere, Hanna Robinsonn, era evreică. Bunicul său era rabin. A fost membră a Partidului Comunist din 1920 şi activistă a Cominternului.

A fost racolată încă din aceşti ani ca agent sovietic. În 1922 este condamnată pentru activităţi subversive desfăşurate în România.

Fuge în Elveţia iar de aici în Franţa, unde activează ca instructoare a Cominternului. Între anii 1926-1934 se va afla în URSS şi va deveni şefa comuniştilor români („facţiunea moscovită”) exilaţi aici.

Revine în România imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, îmbrăcată în uniformă de ofiţer al Armatei Roşii.

În mai 1947 agentei N.K.G.B-ului i se încredinţează demnitatea de ministru de externe. Sarcina principală încredinţată de comanditarii sovietici a fost aceea a izolării României şi a ruperii relaţiilor diplomatice cu Occidentul, aspect care a consolidat regimul politic al ţării noastre de satelit al Moscovei.

Câţiva ani buni a fost considerată piesă de bază în România, ca om de legătură cu P.C.U.S pentru implementarea în ţara noastră a ordinelor sovieticilor.

Importanţa acordată de ea acestor legături depăşea cu mult însemnătatea relaţiilor sale cu Gh. Gheorghiu-Dej. Acest fapt explică şi implicarea ei în regimul dictatorial impus de Moscova şi în procesul de impunere a comunismului prin crimă şi teroare.

Vasile Luca, agent N.K.G.B, ministru de finanţe și vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române (5 noiembrie 1947-9 martie 1952) s-a născut în judeţul Covasna şi era etnic maghiar.

Nume de naştere Laszlo Luka. Făcea parte din Diviziunea Secuiască a lui Karoly Kraiochwill, iar pe când avea 17 ani (în 1915) a luptat împotriva armatei române.

A luat parte la grevele de la Lupeni (1929), iar patru ani mai târziu la cele care izbucniseră pe Valea Jiului. A fost arestat şi condamnat pentru activităţile sale ilegale, ispăşindu-şi pedeapsa la Cernăuţi.

După ocuparea Bucovinei de Nord (1940) de către sovietici, primeşte cetăţenia sovietică şi devine membru al Sovietului Suprem al Ucrainei (1940-1944).

A fost trup şi suflet alături de sovietici, pe care i-a sprijinit în toată această perioadă în identificarea şi deportarea românilor consideraţi a fi ostili regimului comunist.

A fost încadrat în Armata Roşie primind gradul de maior şi a contribuit la alcătuirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” cu care, după 23 august 1944, a venit în România împreună cu Ana Pauker, pe tancurile sovietice.

În timpul stagiului de ministru (1947-1952) este promovat şi în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1949-1952) deşi nu avea decât şase clase primare. Coleric, oportunist, venit de la periferia securităţii şi a educaţiei, Vasile Luca a fost unul dintre cei mai energici şi mai puternici oameni politici din România.

A fost căsătorit cu activista comunistă Elisabeta Birman, de naţionalitate evreiască, şi a luat parte la Războiul Civil din Spania.

Rezumând termenii problemei, trebuie să subliniem faptul că în toată această perioadă, 1944-1962, evoluţiile politice din România se aflau sub deplinul control al N.K.G.B-ului care dirija toate procesele economice şi sociale din România, „o atenţie specială acordându-se supravegherii factorilor de conducere ai P.C.R., guvernului şi securităţii, într-un cuvânt, celor cu responsabilităţi directe în asigurarea liniei politice încredinţate de Moscova.”

Principalul mijloc de control era Direcţia Generală a Securităţii Poporului şi, în acest scop, toate direcţiile de muncă din structura sa aveau consilieri sovietici care se ocupau de recrutarea şi pregătirea cadrelor, de supravegherea activităţilor lor, comunicarea făcându-se prin interpreţi de regulă basarabeni.

Structura etnică a cadrelor D.G.S.P. în 1950 era următoarea: număr total de angajaţi: 3973. Din ei, 338 erau evrei, iar 247 maghiari.

Aceştia dețineau, de regulă, cele mai importante funcţii, asigurând practic conducerea aparatului. Despre problema calificării profesionale şi a capacităţii intelectuale nu sunt prea multe lucruri de spus.

În consecinţă, atât partidul cât şi securitatea s-au supus, fără şovăire ordinelor Moscovei. S-ar cuveni subliniat în acest sens un mic dar foarte semnificativ detaliu: multe dintre persoanele din conducerea partidului şi a securităţii aveau legături telefonice directe (telefoane speciale sau guvernamentale) cu serviciul de informaţii sovietic care îşi desfăşura activitatea în acea perioadă în România.

Raţiunea acestei facilităţi: asigurarea unei cât mai rapide circulaţii a informaţiilor, indicaţiilor şi ordinelor. Multe dintre acestea din urmă au avut ca obiect măsuri abuzive de internare în lagăre de muncă, arestări ilegale şi cercetări abuzive.

Sub aceste auspicii este explicabil şi de ce principalul criteriu de selecţie era cel al devotamentului faţă de URSS. Nimeni nu poate comensura cât de mare trebuia să fie acel devotament, dar în orice caz, el nu putea lipsi.

Oricum, erau preferaţi pentru aceste funcţii acei care prezentau suficiente garanţii de loialitate sau care aveau suficiente vulnerabilităţi cu care să poată fi compromişi.

A consemnat G-ral (r) Marian URECHE via certitudinea.ro.

/0 Comments/by
presa de trei parale

Alexandru Racu – Presa de trei parale și guvernarea prin frică

presa de trei parale

Alexandru Racu - Presa de trei parale și guvernarea prin frică

Presa de trei parale, cu titluri înfiorătoare, cutremurătoare, îngrozitoare ș.a.m.d. ar trebui judecată și condamnată pentru terorism psihologic la adresa poporului român. Tot ea este răspunzătoare în mare măsură pentru erodarea coeziunii sociale, a încrederii în autorități și pentru înflorirea teoriilor conspirației. Desigur, o mare răspundere revine și strategiei tembele a autorităților care la rândul lor și-au întemeiat actul guvernării pe strategia înspăimântării oamenilor, utilă pe termen scurt, dar catastrofală pe termen lung, în condițiile în care de la bun început un om rațional avea toate motivele să creadă că avem de-a face cu o problemă pe termen lung care necesită o strategie pe termen lung. Și dacă tot s-au luptat cu fake newsul, trebuiau să pună cu botul pe labe toată presa toxică care pescuiește clickuri cu astfel de titluri înfiorătoare, cutremurătoare, îngrozitoare ș.a.m.d. sau care pune în titlu un fake news – exemplu de pe Antena 3, zilele trecute, care ne anunța într-un titlu că ne întoarcem la starea de urgență, pentru ca în articol să ne informeze că o anumită măsură doar ne aduce aminte de starea de urgență – tot în același scop. Dar, așa cum am spus, nici pe guvern nu l-a dus mintea mai mult.

Nu trebuie să fii mare psiholog ca să înțelegi că starea de frică e o formă de suferință psihică în care dacă rămâi prea mult timp o iei razna. Și probabil că unii au luat-o razna, cel puțin într-o anumită măsură, și tocmai din acest motiv au și acceptat fără comentarii restricțiile impuse de guvern. Însă, de la un punct încolo, la cei mai mulți se manifestă, din contră, negarea, ca mecanism de apărare. Odată declanșat acest mecanism, negarea devine și mai vehementă cu fiecare nouă încercare de a induce teama ce este resimțită ca o agresiune la adresa unui psihic deja fragilizat. Cel care încearcă „să te salveze”, „să te avertizeze pentru binele tău”, evident, prin intermediul unui titlu înfiorător, cutremurător, îngrozitor ș.a.m.d. care atrage multe clickuri și multe venituri din publicitate va fi perceput ca dușmanul care încearcă să te îngenuncheze, să te distrugă, să te bage în depresie. De aceea, omul va crede și va face fix invers decât ceea ce i se va zice. În mod paradoxal, va reacționa ca și cum i-ar tuși unul virusul fricii în față pretinzând că o face pentru sănătatea lui.

Ceea ce nu au înțeles dobitocii care ne conduc, iar psihologii, antropologii, sociologii și politologii nu și-au făcut nici ei auzită vocea prea mult, este faptul că milioane de români au purtat în această perioadă în adâncul sufletelor lor un război cu frica. Un război inegal. Și nu e vorba doar de frica față de virus. E vorba și de frica de sărăcie și precaritate, de frica față de consecințele individuale și sociale ale fricii și de frica față de un guvern incompetent și necinstit care este perceput mai mult ca parte a problemei decât ca soluție. Pe măsură ce sursele fricii se înmulțesc, iar omul se simte deja copleșit, încercarea de a induce frica de virus, de a mai turna o picătură de frică în vasul cu spaime care oricum dă pe afară, este perecpută ca o agresiune și mai mare generând, drept consecință, o negare și mai puternică. Teoretică și practică. Cu atât mai mult cu cât, în cele din urmă, virusul s-a dovedit mult mai puțin înspăimântător decât prevedeau scenariile inițiale, dar și mai rezilient, în sensul în care pe de o parte probabilitatea să te omoare e mult mai mică decât cea vehiculată inițial, iar pe de altă parte, vedem că virusul nu moare, ceea ce înseamnă că măsurile inițiale de carantină nu au făcut decât să prelungească agonia și să umfle factura economică doar pentru a amâna un deznodământ inevitabil. Într-un fel, frica de virus a ajuns să semene tot mai mult cu frica de moarte, adică frica irațională față de o realitate pe care, de la un punct încolo, chiar nu o poți controla, și care nu reușește să evite deznodământul, în speță moartea, ci doar să-ți distrugă viața.

Așadar, în timp ce frica de virus a scăzut, iar oamenii s-au simțit trași pe sfoară, frica de sărăcie și precaritate a crescut, iar în fața acestui spectru oamenii se simt complet lipsiți de apărare deoarece văd că guvernul nu face absolut nimic ca să îi protejeze de acest nou spectru amenințător. Din contră, se strofoacă să-i facă să se simtă vinovați, iar oamenilor nu le plac alți oameni care încearcă să-i facă să se simtă vinovați, îi insultă și le insultă inteligența prin insistența de a-și prezenta improvizațiile urechiste drept abordări sută la sută științifice, încearcă în continuare să-i sperie, iar oamenii care deja se luptă cu frica nu mai suportă să primească o nouă doză de la guvern și îi amenință cu noi suplicii și sancțiuni. Pe scurt, statul a ajuns să fie perceput ca o figură de autoritate (supraeu, figură paternă) a cărei prostie, rea credință și incompetență e egalată doar de sadismul cu care își tratează supușii pe care pretinde că îi protejează și îi educă. Iar presa a devenit din câinele de pază al democrației sperietoarea de ciori a guvernului întoarsă cu fața către popor. Orice critică la adresa guvernului e etichetată drept antiștiință și teorie a consiprației și orice rău sau defect este automat expulzat în afară într-o manieră cât se poate de conspiraționist-infantilă (PSD-ul e de vină, chiar dacă nu guvernează, guvernul e – și nu poate fi decât – perfect).

Așa stând lucrurile, poate că cel mai convingător lucru pe care îl mai poate face guvernul în momentul de față e să tacă. Și să pună CNA-ul să curețe presa senzaționalistă (transformată în câine de pază anticovid care păzește poporul de el însuși și guvernul de popor) de titlurile înfiorător de imbecile.

A consemnat Alexandru Racu via alexandruracu.wordpress.com.

/0 Comments/by
descoperire arheologica, catalin tolontan, tolontan, miron manega, disparitia romaniei de pe harta lumii, romania

Miron Manega – Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieri

descoperire arheologica, catalin tolontan, tolontan, miron manega, disparitia romaniei de pe harta lumii, romania

Miron Manega - Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieri

Identitatea este ceva de care nu poți scăpa. Te naști român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca și cum te-ai naște negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este, cumva, ca o cocoașă pe care vrei-nu vrei, trebuie să ți-o asumi. Nu este neapărat ceva de rău sau de bine, este pur și simplu o fatalitate. Irevocabilă.

A încerca să nu mai fii român este ca și cum ai încerca să nu mai fii negru. Poți, evident, să asimilezi cultura și civilizația altui popor, poți să-ți vopsești părul și pielea în ce culoare vrei, dar nu poți să-ți răzuiești propria identitate, pentru că aceasta nu este un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar rezultatele sunt monstruoase, patologice.

Emil Cioran a încercat să nu mai fie român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în țara natală, dar, în ultimul an de viață, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat… limba franceză.

A-ți schimba naționalitatea seamănă cu o operație de schimbare de sex. Poți fi trans-național, așa cum poți fi trans-sexual. La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice, opțiunea e realizabilă și politicește corectă.

Rezultatele unor asemenea intervenții opționale sunt însă, așa cum am spus, monstruoase. Trădarea, de exemplu, este și ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care și-au făcut – ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii – o operație de schimbare a identității. Deși vorbesc românește, nu mai sunt români. Dar nu sunt nici altceva, în sensul unei identități definibile. Sunt doar niște anomalii, niște mutanți. Eminescu îi numea „romunculi”.

A fi european sau cetățean al Universului este o abstracție în care nu te poți plasa nemijlocit. Ești european pentru că te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc ANUME din Europa, într-o casă concretă, dintr-o țară concretă, din niște părinți concreți, de la care ai învățat o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a fost englez. Goethe, pentru că a fost german. Brâncuși este cel mai mare sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligența, instinctul sau genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această etnicitate.

Am folosit comparația cu transsexualii pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai departe, comparând renunțarea la identitate cu lobotomia, spălarea creierului prin intervenții din afară. În cazul de față, avem de-a face cu o lobotomie fără bisturiu, doar prin „toxine” informaționale. Și e vorba de o lobotomie în masă, printr-un asediu uriaș, fără precedent, concentrat și concertat. Efectele sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru.

Toate acestea constituie o explicație, nu și o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiții, capătă sens cu adevărat cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți”. Iar ca să poți ai nevoie de cel puțin trei lucruri: voință, știință și conștiința.

Există, așadar, un transnaționalism voluntar, axat pe absența conștiinței identitare, prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opțiune politicește corectă, dacă nu se poziționează, ca alternativă unică și universală, împotriva naționalismului funciar.

Numai că lucrurile nu stau deloc „politicește corect”. Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariția unui nou tip de om universal, „omul de nicăieri”: „Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae Iorga, „Idei asupra problemelor actuale”, Editura Cugetarea, 1935).

Acest tip de om universal este, de fapt, așa cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, un copac fără rădăcini, „un copac pe roți”. El poate fi o apariție, dar nu un reper. Este omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Convorbiri literare, 1 August 1876).

Așa cum observa Brad Florescu într-un excelent eseu intitulat „Arma secretă a României”, noi nu suntem o țară puternică nici militar, nici economic. Am fost amplasați geografic și prin destin istoric la intersecția marilor imperii (europene și asiatice), ceea ce ne-a condamnat la o defensivă permanentă și la o diplomație acrobatică. Supraviețuirea noastră ca popor sau ca neam s-a datorat  unei robusteți mentale susținute de un arsenal de valori și simboluri comune: limbă, artă, repere istorice, credințe, instituții, concepte și personalități recunoscute.

Acest arsenal mental a făcut ca, atât pe pe câmpul de luptă, cât și în afara lui, să putem rezista unor forțe copleșitoare, fie că a fost vorba despre imperiul Roman, Austro-Ungar, Otoman, Nazist sau Sovietic. Generații întregi de români au pierit în luptă sau în pușcării politice, ori au suferit atrocități, persecuții și privațiuni pe care toți cei care au făcut școala după 1990 nu le știu și nici nu le cred. Și nici nu vor să le știe, sensul acestor sacrificii fiind, pentru ei, un detaliu primitiv și anacronic. Deși, dacă ar înțelege amploarea performanței istorice de a nu fi dispărut ca nație în acest context, de a nu fi fost asimilați sau dizolvați în alte popoare, poate ar tresări în ei măcar sentimentul de admirație. Dar, pur și simplu, NU CRED. Și nici nu au substratul mental de a interacționa cu Bogdan Petriceicu Hașdeu, de exemplu, care spunea că naționalismul este pentru un popor ceea ce este originalitatea pentru un individ.

Există, în opinia mea, în raport cu sistemul de valori identitare, o generație pierdută. Poate nu definitiv, dar pierdută. Această generație nu este antiromânească, ci a-națională. O generație inteligentă, performantă și funcțională în orice loc de pe pământ unde există tehnologie. Cei care fac parte din această generație resping valorile identitare, pentru că nu-și simt apartenența și nici nu-i interesează. Nu-i văd rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite de spiritualitate. Nu au idealuri, nu au obligații, nu au pentru ce să se sacrifice și nu atribuie existenței lor nicio aspirație transcendentă. Maximum de sens pe care și-l asumă este strict material: confortul și prosperitatea, fie prin job, fie prin antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunități ale unui scop mai înalt. Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptățiți să-și configureze astfel existența, dar prin asta nu se mai diferențiază fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea conștiință nu te delimitează de regnul animal, dacă această conștiință rămâne captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreație, consum și plăcere. Între ei și pisici, de exemplu, este o diferență de nuanță și complexitate, nu de esență.

Aceste considerații nu se referă la o majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat artificial, prin haosul din educație, prin pomparea în spațiul public a ideilor globaliste opuse reperelor identitare (și demonizarea acestora din urmă), prin promovarea non-modelelor și pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliție” împotriva meritocrației.

Mai există două categorii de români „pierduți”: cei cărora le este rușine că sunt români și cei care se urăsc pe sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite, extrăgându-se din sistem. Ei denigrează vehement și furibund tot ce este românesc: originea, istoria, tradiția, valorile, biserica, strămoșii, Miorița și chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînțeles în această atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanță, la desființarea propriei individualități. Însă, la o analiză mai atentă, explicația există: toate nedreptățile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbușirii orizontului de așteptare al românului revoltat, ricoșează, de la cei cei care au provocat dezamăgirea (în speță oamenii politici din 1990 încoace), spre toți ceilalți care, ca și el, sunt dezamăgiți. Are loc un fel de transfer al ticăloșiei de la călăi la victime. Totul și toți devin culpabili și complici la haosul și marasmul în care  trăim, la corupția sistemului, la hoția generalizată. În concluzie, toți suntem vinovați, pentru că suntem români. Toți, cu excepția celui în cauză.

Aceste două categorii sunt, și ele, victimele aceluiași context creat artificial, al aceluiași haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României și la transformarea indivizilor în propriii lor dușmani.

Revin, ca o concluzie, la excelentul articol al lui Brad Florescu. „Ceea ce se întâmplă astăzi cu România – spune el – are toate datele unui război psihologic care-și propune dezarmarea mentală a cetățenilor. Tot eșafodajul defensiv, tot arsenalul intangibil care ne-a permis să rezistăm celor mai brutale invazii, se află, de la o vreme, sub un asediu violent. Se trage cu artileria, se aruncă bombe, se infiltrează agenți și commando-uri în această structură. Acțiunile sunt evidente. N-aș putea spune dacă este un atac consolidat din partea unei singure forțe, o luptă între puteri alogene antagonice sau un terorism băștinaș, cert este că, în special de prin 2008, ofensiva s-a întețit iar cazemata începe să se zgâlțâie”.

În aceste condiții, resurecția naționalismului devine o consecință logică. De fapt, nici măcar nu este o resurecție. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea aceluiași context creat artificial. Iar gradul de manifestare a naționalismului este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o reacție în oglindă. În condiții obișnuite, existența naționalismului este insesizabilă, ca funcționarea unui organism sănătos. În momentul în care un virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în organism, acesta intră în stare de luptă și face febră. Dar această febră nu reprezintă boala în sine, care ar trebui tratată, ci efectul luptei organismului cu boala. Boala este, în cazul de față, agresiunea globalismului asupra memoriei identitare. Cei care o instrumentează și-au însușit bine lecția lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”.

A consemnat al vostru ispravnic de concept, Miron Manega via certitudinea.ro.

/0 Comments/by
societate, sabina ivascu

Sabina Ivașcu – Arhiva afectivă: Societatea își are de când lumea stratificările ei

societate, sabina ivascu

Sabina Ivașcu - Arhiva afectivă: Societatea își are de când lumea stratificările ei

Răcoarea bună a dimineții a trecut demult. Pe buștenii întinși parcă de când lumea în iarba crescută de-a lungul gardului de piatră stau, bălăngănindu-și tălpile goale, câțiva copii. Sunt cei din prima serie, veniți de curând în tabără. După o tăcere nu prea lungă, destulă cât să se măsoare unii pe alții, așa cât de cât, încep să-și vorbească.

Am știut de dimineață la cantină că vii la masa noastră. De unde ai știut? După culoarea de la trening. Numai tu și cu mine avem trening nou, din toată tabăra. Cei doi care au început dialogul au fiecare vreo opt-nouă ani. Al meu nu-i nou, l-o ținut mama în dulap. Eram mai mic când l-o cumpărat. Ce chestie! Nici al meu nu-i nou. L-o cumpărat bună-mea la un târg și-o zis că să fie, să-l capăt la pomu’ de Crăciun, da uite o venit mersu’ în tabără și gata, mi l-o dat! Un băiețel cam de șapte ani cu nasul și pomeții înroșiți de soare întreabă: Da de ce ne dă și lapte și ceai la cantină? Nu ne dă și lapte și ceai, tu trăbă să alegi dacă vrei numa’ lapte sau numa’ ceai. Aha, se lămuri năsucul roșu. Mie îmi place pâinea cu pateu. Aici ne dă pateu? Nu știu. Ieri ne-o dat telemea cu roșii și ceai. Pâinea-i tare bună, nu-i uscată, îi tare bună! La unșpe, la gustare, ne dă pită cu magiun sau două eugenii, sau mere. Ție-ți place în tabără, ai mai fost? Am fost la Năvodari anul trecut. La mare? Da. Cum e la mare? Frumooos! Apă câtă vrei, nu așa numa’ un râu ca aici. Lume multă, cu bețe, pălării cearceafuri, prosoape, mingi, saltele de mers pe apă, hăă mai ceva ca în târg de joia mare! Da nu erau numai copii, ca aici? Ba da, la Năvodari erau numai copiii și educatorii.

Da’ ne-or dus de două ori cu autobuzu’ să vizităm Mamaia, Constanța. Ce-s alea? Stațiuni. Cum adică stațiuni? Așa-i zice la un loc care-i lângă mare, stațiune. De ce oare îi zice stațiune? Phhh… fin ‘că stai acolo o vreme, cred ca de aia. Adică stai undeva. Vine unu și te întreabă unde stai bre? Și tu zici, cum unde stau? În stațiune, pricepi? Ești tu deștept!

De grupul celor trei se apropie un băietan cu vocea în schimbare. Terminați cu vorbăreala și veniți la careu. Tu ăla mic, ce frunze ai în mână ? Măcriș. De unde? Din partea aia, până la râu. Haideți! Se anunță programul de azi. Ce program? Cum, ce program? Excursii, concursul de orientare în pădure, exerciții pentru întrecerea sportivă între grupe, haideți. Cei trei băieți se ridică de pe stiva de lemne. Au pe picioare și pe nădragi frunze uscate și coajă de copac. Scuturați-vă bine, nu întrați în careu ca găinile coborâte din coteț. Grupul se îndepărtează. Puștanul cu obrazul ars de soare mormăie ca pentru sine: auzi cum ne zice, găini. Face pe cocoșul cu noi. Găină e el.

Cobor în fața blocului hotărâtă să-mi fac plimbarea zilnică ducând cu mine amintirea unei dimineți din vacanța anului 1958. Am fost în multe tabere școlare, studențești, în perioada 1958-1974. Nu erau rele acele tabere, fiindcă în ciuda condițiilor modeste, a ceștilor de ceai cu iz de supă sau a muștelor care bâzâiau peste tot, ne făceam prieteni, râdeam, cântam, dansam, eram plini de tinerețe și de voie bună.

După o tabără ca asta, fie ea la Năvodari sau la Predeal, când ajungeai acasă parcă altfel mergea plivitul în grădină cu buna. Aveam și săpăligă, din aceea cu coarne, dar nu, buna îmi spunea să nu mă grăbesc și să nu retez din greșeală vreo rădăcină sau să aduc vătămare vreunui vrej sau lujer. Așa că smulgeam cu mâna, rând pe rând, buruienile crescute printre răsaduri până rămânea grădina curată, de se vedeau straturile din casă când deschideam fereastra.

Privesc spațiile verzi dintre blocuri, multe din ele chele sau arse de soare. Flori și iarbă grasă la vedere pe Bulevardul Ana Ipătescu sau pe Kiseleff. Printre blocuri, paragină, gunoaie. În Cotroceni – ghivece mari de piatră în care cresc lauri, garduri de trandafiri cățărători, ziduri vechi răcorite de iederă sau parfumate glicine, în jurul caselor dalii, petunii, regina nopții. Cotroceni, cartier boieresc. Berceni, Balta Albă, Ferentari, foste cartiere muncitorești. Lângă Academia Militară, blocuri pentru militari. Drumul Taberei – funcționari de tot felul, medici, sportivi. Vrem nu vrem, având fiecare dintre noi cunoștințe răspândite pretutindeni, putem să facem un tablou aproximativ al orașului, cu oamenii lui cu tot.

Ai uitat zonele potentaților zilei, îmi strigă precum Makarenko în „Steaguri pe turnuri”, vocea adolescentului care chema băieții la careu. Păi ce treabă am eu cu potentații zilei? Ai, fiindcă ei hotărăsc acum soarta neamului. Ei da, zic eu fără convingere, ferind un porumbel pestriț care tocmai îmi tăia tacticos calea. Știu. Am văzut case, vile impunătoare dotate, mobilate, ascunse de pâlcuri de copaci. Altă lume. De acolo nimeni nu coboară niciodată în stradă, nici în Piața Victoriei, nici în Piața Revoluției, nici la miting, nici la priveghi, nici la Anul Nou în Piața Unirii, nici La Fântâni de Ziua Unirii.

Așadar, cum să avem o Românie în care cu toții să ne pornim să o gospodărim cum se cuvine, câtă vreme sunt încă mulți copii care își beau apa adusă de la mari depărtări, peste dealuri și văi, doar din căușul palmelor, în timp ce alții, mulți și ei, o beau, adusă din frigider, servită cu dichis într-o sondă, cu mentă și lămâie? Desigur, societatea își are de când lumea stratificările ei și întotdeauna unii vor bea din pumni și alții din pahar de cristal.

A consemnat Sabina Ivașcu via justitiarul.ro.

/0 Comments/by
mircia chelaru, mircea chelaru, globalizare

Mircia Chelaru – Globalizare, continentalizare, idiotizare. Mutilarea identităţilor

mircia chelaru, mircea chelaru, globalizare

Mircia Chelaru - Globalizare, continentalizare, idiotizare. Mutilarea identităţilor

Nu-mi fac probleme asupra a ceea ce vor zice patronii noii ordini. Nu pentru că nu aş ţine serios cont de aserţiunile lor, fie şi dintr-o prudenţă ştiinţifică, ci pur şi simplu pentru că nu vreau să mă complic cu explicaţii inutile.

Inutile deoarece tot ce aducem ca argumente sănătoase în favoarea ideilor care prevestesc falimentul megasistemelor sociale sunt incinerate de cuptoarele fahrenheit ale ideologilor globalişti.

Nu încerc să mă substitui nici marilor incantori ai versetelor ultraşe din care nu rămâne decât zgomotul obositor şi cel mai adesea dezgustul pentru profanare.

Îmi repet cu obstinaţie ceea ce am spus acum 20 de ani la Târgu Mureş, după evenimentele sălbatice din martie: „naţiunea nu se iubeşte răcnind cu furie, despre Ea, ci lucrând cu sârguinţă şi smerit, pentru Ea.”

Când m-am decis să abordez acest inconvenabil subiect, am luat în calcul nevoia de reconsiderare a unor fantoşe comerciale exhibiţionate pe la mai toate posturile de televiziune şi tranşate de nişte măcelari ai vorbelor academice gargarisite.

Mă refer, desigur, la problema devenită… problematică, a naţionalului, a identităţii unei naţiuni şi convertirea acestora la numitorul comun al globalismului.

Am pronunţat fără echivoc, acum 20 de ani, că subţirimea spirituală se explică prin lipsa intelectului creator. Iar lipsa intelectului creator explică apariţia şi exersarea unui comportament eminamente primitiv, pe care l-am definit ca fiind „mimetic”.

Dezvoltarea ipotezelor în jurul mimetismului a reuşit să identifice şi modelul de guvernare xeroxat al reţelei subliminate de avantajele diluţiei identitare. Verdictul de astăzi vine de la sine: corciturile politice au compromis virtuţile conceptului globalizării pentru că au atentat la identităţile naturale.

Au generat diferenţieri artificiale, din premise falsificate cu murdară ştiinţă, pentru a produce opozabilităţi, pentru a-şi genera argumente de lucru permisive utilizării forţei şi amestecului brutal în treburile interne ale suveranilor.

Eu însumi admit conceptul de globalizare şi existenţa efectelor sale benefice, pe foarte multe planuri. Dar am simţita convingere că trebuie să avem măsură. Şi criterii multiple, „omnia cogitur”.

Pentru mimeţii zilei, globalizare înseamnă numai americanizare, numai imagine superfluă, numai superficialul propagandei predilecte de contracultură.

Am adoptat numai consumismul post-capitalist vestic, luând cu voluptate multe din racilele sale, dar foarte anapoda şi câte puţin din calităţile profunde şi eminente ale societăţii apusene tradiţionale.

Am luat numai formele superficiale în detrimentul substanţei, numai jargonul vulgar peste expresia românească, numai cântecele răcnite peste cele româneşti, numai fasoanele „de superioritate” adăugate la moftangismele româneşti, dar nu şi pragmatismul, eficienţa, munca şi inteligenţa lor organizatoare.

Reversul a venit de la sine uitînd tocmai occidentul cultural.

Filosofia carteziană, dialectica lui Hegel, metafizica lui Heidegger sau nihilismul lui Nietzsche, dar şi modele de societate ale lui Thomas Morus utopicul, Thomas Hobbes umanistul, St. Simon socialistul crestin, J. J. Rousseau contractorul social, axiologia meritului promulgată de Vilfredo Pareto, operele muzicale ale lui Wagner, Debussy, de Falla, Berlioz sau Beethoven, şi lista continuă a fi deschisă, domnilor, a rămas doar sursă bibliografică, în cel mai fericit caz, şi atât!

Spre firava lor consolare, unii oficiali se raportează la aspecte similare de prin apropierea noastră. Cică aşa trebuie să se întâmple, atâta timp cât am aderat la structuri integrate, la spaţii comune, la obligaţii asumate.

Asemenea bezmeticii auzim la tot pasul. Se pedalează pe condiţionări care nu au fost impuse de nimeni pentru a-şi acoperi mizeria morală, sterilitatea unor gândiri, dacă ele există cumva, incapabile de renovare şi construcţie proprie.

De altminteri, continentalizarea sau globalizarea instituţiilor nu a cerut niciodată desfiinţarea specificităţii regionale sau locale.

mircia chelaru, mircea chelaru, globalizare

Dimpotrivă. Nu trebuie să renunţăm la valorile noastre de diferenţiere specifică. Nimeni nu ne-a cerut să-l îngropăm pe Nae Ionescu sau să-l conservăm în debaraua cadavrelor pe Eminescu.

Nu ni s-a interzis să-i recitim pe Cantemir, Eliade, Barbu, Culianu sau Petriceicu Hașdeu.

Nu ni i-a scos nimeni pe Sadoveanu sau Goga din manualele de limbă şi literatură română, şi nici nu a existat directivă europeană de anatemă contra ilustrului Ioan Vodă Cuza, pentru secularizarea averilor.

Ei, domesticii de aici, îndobitociţii în cele slugarnice, au făcut toate aceste nevolnicii. Râd de noi şi cei din Zimbawe.

Căci proasta guvernare, generată nu atât de incompetenţă, cât de reaua credinţă, substituie regulile corecte şi le perverteşte în numele poporului.

Poporul despre care am făcut vorbire şi scriere la început, nu poate reacţiona, fiind asemenea unui bolnav perpetuu, anesteziat pe o masă a chirurgiilor politice, de la care nu se aşteaptă decât malpraxisul ucigaş!

Şi totuşi, acest popor, adesea pedepsit cu hulă, este sieşi marele giuvaer. El nu a renunţat niciodată la memoria inalterabilă care transcende toate vicisitudinile, toate otrăvirile de dinăuntru sau de dinafară.

Pentagrama sacră a identităţii se păstrează în taine şi astăzi, aşa cum numai basmul şi balada le pot ţine minte. Aici s-a încercat şi se screm încă unii alogeni mintali să ne lovească cu perfidie.

Şi dacă verbul meu este nervos, este şi pentru faptul că, prin educaţie şi proprie trăire, nu am acceptat niciodată toleranţe pe acest subiect. Pentru că cele cinci elemente specifice, ele însele nu pot fi negociate vreodată: steagul, cântecul, portul, limba şi datina.

A consemnat general (r) dr. Mircea CHELARU.

/0 Comments/by
vasile bancila

Vasile Băncilă – Pentru cunoașterea națiunii

vasile bancila

Vasile Băncilă - Pentru cunoașterea națiunii

Vasile Băncilă (1897 – 1979). Filosof preocupat de teoria cunoaşterii, etică, estetică, antropologie filosofică, filosofie socială, filosofia religiei, filosofia culturii. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, luând bacalaureatul în iulie 1916, cu o lună înainte de intrarea României în primul război mondial. A participat ca voluntar la război, alegându-se cu răni grave (pentru care a primit înalte distincții și medalii) şi cu o invaliditate pe viaţă. A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie, la Universitatea din Bucureşti (1918–1922). În anii 1925–1926 beneficiază de o bursă de studii la Şcoala Română din Franţa, situată la Fontenay-aux-Roses.

Primele sale articole pe teme culturale le publică în „Viaţa studenţească”, în 1921, însă faima de eseist redutabil i-o aduc colaborările la „Ideea europeană” (din 1924) şi, mai ales, la revista „Gândirea”, din al cărei cerc face parte între 1926 şi 1938, fiind socotit unul dintre ideologii curentului „gândirist”.

După 1948, o dată cu schimbarea regimului politic, se vede tras pe o linie de inactivitate oficială. Abia la sfârşitul anilor ’60 reapare în presă şi în emisiuni de radio.

Scrierile lui Vasile Băncilă sunt un leac puternic pentru cei care au fost intoxicaţi cu ideea că naţionaliştii sînt nişte retardaţi intelectual, care nu pot face faţă rafinamentului progresist. În interbelic situaţia era vădit inversă: terenul cosmopolitismului era ocupat atunci de mediocritate.

vasile bancila

[…]. Astăzi încă sunt mulţi aceia, cari nu pot să înţeleagă cu adevărat o realitate de ordin comunitar. Pentru ei naţiunea e, din punct de vedere ontologic, o existenţă precară, e o sumă de indivizi sau o combinaţie care depinde de jocul între aceştia. Pentru ei etnicul este o realitate derivată, singurele puncte cu existenţa adânc reală fiind indivizii. Ei combat viziunea organică în sociologie, fără să ia în considerare că în afară de organicismul biologic, poate exista şi unul spiritual mult mai adânc şi mai suplu.

Pe măsură însă ce vor trece aceste urme sau obişnuinţe individualiste, se va putea cunoaşte temeinic naţiunea. În definitiv, aici cercetătorul trebuie să poată avea o aptitudine dublă: pe deoparte, să aparţină structural, profund, realităţii etnice, pe de alta, să aibă conştiinţă critică. Adică să aibă ceva din psihologia omului vechiu, care era confundat în comunitate, dar să aibă şi ceva din psihologia omului din epoca individualistă, când conştiinţa ajunsese la o mare luciditate. E vorba de două aptitudini cari, cu tot caracterul lor de opoziţie până la un punct, trebuie să se unească, pentru a duce la cunoaşterea acestui mister suveran care este etnicul.

Presupunând că această condiţie se realizează, întrebarea e care sunt principalele metode, prin care se poate ajunge la cunoaşterea naţiunii? Notăm patru din aceste metode: intuiţia sau inspiraţia, metoda istorică, metoda folclorică şi monografismul.

Există o intuiţie care se confundă cu ceea ce se cheamă observarea externă. Nu ne-am gândit însă la aceasta, ci la o intuiţie intelectuală, care se apropie sau uneori se confundă cu „inspiraţia”. E un fel de cunoaştere, pe care l-a întrebuinţat, de exemplu, Blaga atunci când a avut ideia „spaţiului mioritic”. Expunând, la patefon, scriitorului Hugo Marti, în Elveţia, o doină românească, acesta a spus că parcă ar fi ceva slav, ceva care îi sugerează întinsul stepei. Atunci autorul „Spaţiului mioritic” a replicat, printr’o iluminare subită: „nu, e mai degrabă ceva ondulat”.

Sâmburele care a dus la creiarea uneia din cele mai ademenitoare opere a lui Blaga, fusese găsit. E un caz absolut specific de intuiţie inspirativă. Acest fel de a cunoaşte etnicul e întrebuinţat şi de Nichifor Crainic, în legătură cu teologia, atunci când vorbeşte de teandricul  românesc, şi în atâtea din paginile lui, în cari intuiţia poetică fecundează o gândire în continuă activitate. In opera lui Nicolae Iorga, în gândirea lui Rădulescu-Motru, mai ales din faza „Ideii Europene”, deasemenea intuiţia în chestiune are un rol dintre cele mai însemnate.

Metoda istorică cercetează etnicul în felul cum s’a manifestat în timp ceea ce am numi, fie şi mai mult metaforic, „caracterul lui inteligibil”, caracterul lui adânc, ultim. Iorga, Pârvan, mai înainte Hajdeu, Kogălniceanu, Bălcescu, s’au apropiat de sensurile noastre etnice pe calea aprofundării istoriei. Trecutul explică atât de mult fenomenele actuale, încât el e ca o metafizică a prezentului. Sociologii şi filozofii culturii cari ştiu multă şi autentica istorie, au un mare avantaj asupra acelora cari ştiu istorie cel mult din tratatele de… sociologie sau din eseurile filozofice. Prezentul e confuz şi ipocrit. Istoria, chiar dacă nu e întotdeauna limpede, dar e mult mai sinceră. Naţiunea nu se poate cunoaşte fără istorie, cum nu s’ar putea cunoaşte un râu ignorându-se drumul pe care-1 face de la izvoare şi până la locul de unde-l priveşti.

Metoda folclorică, la care trebuie să se adaoge şi cea etnografică, cercetează spiritul etnic în realizările lui obiective, în datini, artă, poezie, muzică, în tot ce a dat creiaţia culturală a poporului fără ştiinţă de carte, sau întru cât a creiat după o logică ce nu e aceea a cărţii. E o metodă căreia trebuie să i se acorde mai multă atenţie decât admit unii sociologi. Valoarea folclorului e în faptul că el rezumă, în esenţa lui, o parte din istorie, el fiind şi un fel de precipitat al timpului, şi mai e în faptul că folclorul e foarte reprezentativ pentru un neam. Folclorul e anonim şi totuş e foarte specific, pe când creiaţia cultă are întotdeauna un nume, dar adesea e lipsită de specificitate. La noi un Ovid Densuşianu, un S. Mehedinţi au cercetat „sufletul” naţiunii pe bază de folclor sau de etnografie, iar în ultimul timp camaradul O. Papadima a dat chiar o sinteză de ansamblu, care se reazemă mai ales pe cercetări folclorice şi care aşteaptă încă lumina tiparului.

În sfârşit, metoda monografică cercetează unităţi sociale ale etnicului ori anume fenomene ale acestuia. Ea a fost împământenită la noi mai ales după războiu ajungând acum, sub impulsul d-lui Dimitrie Gusti, la o mare extindere. Fără a fi o metodă logică originală, ci mai mult un mănunchiu de metode, ea are meritul că, bine aplicată, oferă cunoaşterea unor fapte pozitive. Accentul ei cade pe aspectul documentar, ceea ce face ca sinteza să se amâne pentru mult mai târziu.[…].

Fostul medic devenit psiholog n’o să facă psihologie spiritualistă, după cum psihologul cu aptitudini de metafizician n’o să se apuce de psihotehnică! Tot aşa, în cazul nostru, n’o să cerem lui Blaga să strângă material documentar, după cum n’o să cerem tânărului monografist să se avânte în teorii, ci să observe bine şi să aibe ordine în fişe. Unde apare partea de absurditate, e când reprezentanţii metodelor uită complect conştiinţa de joc şi pornesc să se suprime între ei. Acest caz de canibalism intelectual se întîmplă adesea, dar el n’are nimic de a face cu cunoaşterea dezinteresată. Altceva e mai important: ca cel ce aplică o metodă, să fie în stare să o aplice bine. Astfel, intuitivul sau omul de inspiraţie trebuie să fie un om de talent şi să fi avut un contact îndelungat cu manifestările neamului asupra căruia se pronunţă. Cel ce aplică metoda istorică, trebuie să fie om de viziune, iar nu un arhivar pe care-1 ispiteşte gândul de a face generalizări pe baza micilor fapte înumărate de el. […] A strânge documente e foarte util, dar nu ne putem pierde în moloz de fapte sau să confundăm mijlocul cu scopul, pe motiv că sinteza se va face când faptele vor fi adunate complect. Niciodată faptele nu sunt adunate complect, iar sinteza nu rezultă niciodată numai din fapte, ci şi din ceea ce adaogă spiritul.[…]

Nu ne interesează dacă „ştiinţa naţiunii” e o ştiinţă nouă din punct de vedere logic sau o etichetă justificată din punct de vedere practic. Esenţialul e că ea poate creia adevăruri şi că de aceste adevăruri avem nevoie atât pentru satisfacerea cunoaşterii noastre în sine, cât şi pentru servirea destinului neamului nostru. Căci atunci când pledăm pentru cunoaşterea naţiunilor, ne gândim mai ales la naţia românească. Să nu uităm că această naţie a făcut un salt mare în istorie atunci când şi-a cunoscut originile, cu cronicarii şi mai ales cu şcoala ardeleană. Alt salt îl va face când îşi va cunoaşte esenţa ei de totdeauna sau acea armonie unică de esenţe, cari-i formează tainica ei muzică existenţială. Desigur, niciodată nu ne vom cunoaşte complect, căci adâncul nu poate fi cunoscut integral. Ne referim la anume aproximaţii generoase şi critice totodată. Pentru aceasta, trebuie să înţelegem că nu ne putem mulţumi numai cu documente, cari uneori nici nu sunt măcar autentice, şi nici numai cu fantezie, care alteori nici nu e măcar poetică. 

(UNIVERSUL LITERAR, Anul XLVIII, Nr. 26 din 1 iulie 1939)

/0 Comments/by