Marian Ureche – Ana Pauker și Vasile Luca, alogenii antiromâni formați la Moscova

Rolul K.G.B-ului, cel care  dat viaţă politicii Moscovei în spaţiul românesc, mai ales în perioada 1945-1965, este covârşitor.

Iată o secvenţă: În martie 1944 (la o lună de zile de la Conferinţa de la Yalta) N.K.G.B-ul trimite un grup de trei persoane, condus de agentul român Emil Bodnăraş, în vederea  pregătirii conducerii Partidului Comunist pentru sosirea Armatei Roşii…

Acelaşi N.K.G.B, prin Bodnăraş, va avea un rol decisiv şi în organizarea loviturii de palat din 23/24 august 1944. Bine instruit şi dirijat, Bodnăraş îşi creează o serie de relaţii în cadrul armatei. Ca urmare, totul se desfăşoară cu cea mai mare rigoare.

În noaptea de 23/24 august 1944 Ion şi Mihai Antonescu sunt arestaţi şi duşi într-o casă conspirativă din Valea Luminoasă. Antoneştii vor fi predaţi NK.G.B-ului imediat după intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti, la 3 septembrie 1944.

Destinaţia capturii, Moscova – închisoarea Liubianka (sediul N.K.G.B-ului). Au fost serviciile secrete ruseşti iniţiatoarele sau doar beneficiarele acestei lovituri? Şi una şi alta!

Evoluţia evenimentelor avea să demonstreze faptic întinderea şi adâncimea implicării N.K.G.B-ului (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), braţul de fier al P.C.U.S în România.

Partidul Comunist Român, total nereprezentativ numeric (sub 1.000 de membri) ca pondere, prin conexiunile sale ideologice şi informative cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S), va acapara întreaga putere în stat şi va traduce fidel în practică toate ordinele şi recomandările Moscovei pe tot cuprinsul perioadei 1944-1962.

După intrarea trupelor ruseşti în Bucureşti, un grup masiv de N.K.G.B-işti l-a instalat pe Emil Bodnăraş la conducerea S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii).

Prima sa mişcare, la ordinele primite, infiltrarea Serviciului Special de Informaţii cu zeci de cetăţeni români care, după ce au căzut prizonieri, au fost recrutaţi de N.K.G.B. pentru munca de informaţii şi traducerea în viaţă a indicaţiilor Moscovei…

În martie 1945 presiunea Moscovei atingea cote maxime în România. Prefacerile fundamentale urmărite aici trebuia să fie  legitimizate în ochii opiniei publice occidentale.

În mod firesc Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) are ca model şi diriguitor N.K.G.B-ul care se regăseşte în structura politică de cadre a acesteia, concepută ca principal nucleu şi instituţie de forţă a Ministerului de Interne.

Ca urmare, cadrele de bază ale N.K.G.B-ului ocupă cele mai importante funcţii, prin: Pantiuşa Bodnarenko (alias Gh. Pintilie), Alexandru Nikolski, Gheorghe Mazuru, Ana Pauker și Vasile Luca.

Acești din urmă sunt reprezentativi pentru întreaga politică sovietică de stăpânire a țărilor ocupate, prin alogeni formați la Moscova de serviciile secrete rusești.

Ana Pauker, pe numele său de naştere, Hanna Robinsonn, era evreică. Bunicul său era rabin. A fost membră a Partidului Comunist din 1920 şi activistă a Cominternului.

A fost racolată încă din aceşti ani ca agent sovietic. În 1922 este condamnată pentru activităţi subversive desfăşurate în România.

Fuge în Elveţia iar de aici în Franţa, unde activează ca instructoare a Cominternului. Între anii 1926-1934 se va afla în URSS şi va deveni şefa comuniştilor români („facţiunea moscovită”) exilaţi aici.

Revine în România imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, îmbrăcată în uniformă de ofiţer al Armatei Roşii.

În mai 1947 agentei N.K.G.B-ului i se încredinţează demnitatea de ministru de externe. Sarcina principală încredinţată de comanditarii sovietici a fost aceea a izolării României şi a ruperii relaţiilor diplomatice cu Occidentul, aspect care a consolidat regimul politic al ţării noastre de satelit al Moscovei.

Câţiva ani buni a fost considerată piesă de bază în România, ca om de legătură cu P.C.U.S pentru implementarea în ţara noastră a ordinelor sovieticilor.

Importanţa acordată de ea acestor legături depăşea cu mult însemnătatea relaţiilor sale cu Gh. Gheorghiu-Dej. Acest fapt explică şi implicarea ei în regimul dictatorial impus de Moscova şi în procesul de impunere a comunismului prin crimă şi teroare.

Vasile Luca, agent N.K.G.B, ministru de finanţe și vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române (5 noiembrie 1947-9 martie 1952) s-a născut în judeţul Covasna şi era etnic maghiar.

Nume de naştere Laszlo Luka. Făcea parte din Diviziunea Secuiască a lui Karoly Kraiochwill, iar pe când avea 17 ani (în 1915) a luptat împotriva armatei române.

A luat parte la grevele de la Lupeni (1929), iar patru ani mai târziu la cele care izbucniseră pe Valea Jiului. A fost arestat şi condamnat pentru activităţile sale ilegale, ispăşindu-şi pedeapsa la Cernăuţi.

După ocuparea Bucovinei de Nord (1940) de către sovietici, primeşte cetăţenia sovietică şi devine membru al Sovietului Suprem al Ucrainei (1940-1944).

A fost trup şi suflet alături de sovietici, pe care i-a sprijinit în toată această perioadă în identificarea şi deportarea românilor consideraţi a fi ostili regimului comunist.

A fost încadrat în Armata Roşie primind gradul de maior şi a contribuit la alcătuirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” cu care, după 23 august 1944, a venit în România împreună cu Ana Pauker, pe tancurile sovietice.

În timpul stagiului de ministru (1947-1952) este promovat şi în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1949-1952) deşi nu avea decât şase clase primare. Coleric, oportunist, venit de la periferia securităţii şi a educaţiei, Vasile Luca a fost unul dintre cei mai energici şi mai puternici oameni politici din România.

A fost căsătorit cu activista comunistă Elisabeta Birman, de naţionalitate evreiască, şi a luat parte la Războiul Civil din Spania.

Rezumând termenii problemei, trebuie să subliniem faptul că în toată această perioadă, 1944-1962, evoluţiile politice din România se aflau sub deplinul control al N.K.G.B-ului care dirija toate procesele economice şi sociale din România, „o atenţie specială acordându-se supravegherii factorilor de conducere ai P.C.R., guvernului şi securităţii, într-un cuvânt, celor cu responsabilităţi directe în asigurarea liniei politice încredinţate de Moscova.”

Principalul mijloc de control era Direcţia Generală a Securităţii Poporului şi, în acest scop, toate direcţiile de muncă din structura sa aveau consilieri sovietici care se ocupau de recrutarea şi pregătirea cadrelor, de supravegherea activităţilor lor, comunicarea făcându-se prin interpreţi de regulă basarabeni.

Structura etnică a cadrelor D.G.S.P. în 1950 era următoarea: număr total de angajaţi: 3973. Din ei, 338 erau evrei, iar 247 maghiari.

Aceştia dețineau, de regulă, cele mai importante funcţii, asigurând practic conducerea aparatului. Despre problema calificării profesionale şi a capacităţii intelectuale nu sunt prea multe lucruri de spus.

În consecinţă, atât partidul cât şi securitatea s-au supus, fără şovăire ordinelor Moscovei. S-ar cuveni subliniat în acest sens un mic dar foarte semnificativ detaliu: multe dintre persoanele din conducerea partidului şi a securităţii aveau legături telefonice directe (telefoane speciale sau guvernamentale) cu serviciul de informaţii sovietic care îşi desfăşura activitatea în acea perioadă în România.

Raţiunea acestei facilităţi: asigurarea unei cât mai rapide circulaţii a informaţiilor, indicaţiilor şi ordinelor. Multe dintre acestea din urmă au avut ca obiect măsuri abuzive de internare în lagăre de muncă, arestări ilegale şi cercetări abuzive.

Sub aceste auspicii este explicabil şi de ce principalul criteriu de selecţie era cel al devotamentului faţă de URSS. Nimeni nu poate comensura cât de mare trebuia să fie acel devotament, dar în orice caz, el nu putea lipsi.

Oricum, erau preferaţi pentru aceste funcţii acei care prezentau suficiente garanţii de loialitate sau care aveau suficiente vulnerabilităţi cu care să poată fi compromişi.

A consemnat G-ral (r) Marian URECHE via certitudinea.ro.