Dimitrie Gusti – O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor pe care le are Patria

„O ţară subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de un guvern, o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate…”

Pe 13 februarie 1880, se năştea la Iaşi profesorul, academicianul, sociologul, filosoful, politicianul, eticianul, diplomatul şi reformatorul Dimitrie Gusti. Membru al Academiei Române din 1919, apoi preşedinte (1944 – 1946), Ministrul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor între 1932 şi 1933, profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Dimitrie Gusti este considerat creatorul sociologiei româneşti.

„Internaționalismul adevărat nu desființează națiunile. Căci națiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile civilizației, dau naștere umanității, nu în sensul antinațional al umanitariștilor fără patrie, ci în sensul național, ca realitate care reflectă ființa națiunilor și energia creatoare a lor.” (Dimitrie Gusti, «Știința națiunii», 1937).

„O ţară subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor ţări, nu mai este pe deplin stăpână pe soarta ei, chiar dacă politiceşte se bucură de un guvern, o constituţie şi de o organizare politică în aparenţă neatârnate. Apoi activitatea economică este cea care leagă mai mult o naţie de pământul ei. Toate resursele de trai pe care mediul geografic le asigura, de la păşunile potrivite pentru păstorit, sau câmpurile de cultură, până la cele mai ascunse zăcăminte minerale, sunt ale naţiunii şi urmează să fie folosite treptat după desvoltarea firească a naţiunii şi în măsura în care apar pentru urmaşi alte izvoare de trai.

O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor pe care le are Patria şi la secătuirea posibilităţilor de trai pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de desvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la desechilibru interior şi la desagregarea comunităţii naţionale.

Manifestările economice nu sunt prin urmare elemente întâmplătoare în vieaţa unei naţiuni, ci părţi constitutive prin care o naţiune se poate păstra şi se poate desvolta, dar poate şi să-şi afle degradarea politică sau chiar şi pieirea.”
(Dimitrie Gusti, «Știința națiunii», în «Sociologie românească: Revista Secţiei Sociologice a Institutului Social Român», nr. 2-3, februarie-martie 1937, p. 54).

„Toate acţiunile omeneşti trebuie să ducă la formarea de personalităţi creatoare. Întemeiem astfel o pedagogie naţională a creaţiei formării personalităţii sociale ale cărei principii le desprindem din etică şi politică.” («Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică», p. 537).

„Naţiunea este, prin urmare, o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială care reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică, cu voinţa socială drept causa movens a procesului de naţionalizare şi cu manifestările creatoare, pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic, ale vieţii naţionale, care formează cultura naţională.” («Problema naţiunii», p. 563).

„Naţiunea nu poate fi norma sui. A trăi nu este totul pentru naţiune; glorificarea propriei ei existenţe nu ajunge. Viaţa unei naţiuni nu înseamnă nimic fără frumuseţea unui sens etic.” («Problema naţiunii», p. 566).

„Cea mai veche cultură din Europa orientală, care este cea românească, trebuie să simtă azi, mai mult ca oricând, ceea ce îşi datoreşte ei însăşi şi ceea ce este în stare a da umanităţii; ea trebuie să aducă culturii universale contribuţia românească, pe care omenirea este în drept să o aştepte, turnând sufletul românesc în formele eterne şi universale ale creaţiei.”

„[…] naţiunea nu poate fi desfăcută de substratul ei etnic, de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară de însuşiri fizice şi psihice, care nu-i aparţin decât ei.” («Ştiinţa naţiunii», p. 52).

„O naţiune există, dacă voieşte a fi; ea este reală, atât cât este actuală, având ca raţiune suficientă consimţământul tacit ori explicit al membrilor ei de a trăi împreună […]. Naţiunea trăieşte deci în fiecare individ, iar voinţele conştiente individuale, reunite într-o vastă sinteză, dau naţiunii individualitate.”

„Voinţa acţionează ca motor al evoluţiei unei naţiuni, astfel încât o naţiune transformă mediul ei geografic, îmbunătăţeşte starea biologică moştenită, aduce un plus de valori la trecutul istoric şi la tradiţii, iar peisajul geografic, rasa, trecutul istoric şi sufletul colectiv se naţionalizează treptat.” («Ştiinţa naţiunii», p. 54).

„Statul nu este astăzi decât o formă de manifestare a naţiunii, deci o realitate subordonată funcţional acesteia.” («Ştiinţa naţiunii», p. 49).

„Statul naţional, unul din puţinele bunuri pozitive câştigate de pe urma uriaşului război mondial, este însăşi personificarea juridică şi politică a naţiunii.”

„Principiul drepturilor minorităţilor naţionale, pentru a putea fi just, trebuie pus în deplină armonie cu ideea statului naţional, excluzând în aplicarea practică a acestui principiu tot ce ar primejdui existenţa unitară a statului.” («Problema naţiunii», p. 567).

„Europa nu înseamnă deci un teritoriu, ci o ideie socialspirituală, este societatea popoarelor europene, care, pe baze antice şi creştine, a creat acea civilizaţie, gloria rasei albe şi a umanităţii. Europa este o idee raţională şi activistă, culminând în creaţiile ştiinţifice şi aplicările lor tehnice, care domină şi absorb celelalte culturi umane.” („Problema federaţiei statelor europene” – «Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială», 1930, 9, nr. 1 – 3, p. 2).

În Cuvântul înainte la volumul «Sociologia Militans»: „Când am plecat în străinătate în preajma vârstei de 19 ani, îmi aveam planul de lucru destul de precis tras. Înţelesesem încă de atunci, cu o intuiţie care s-a verificat exactă, că, dacă dezvoltarea ştiinţifică a ultimilor ani făcuse să crească puterea omului asupra naturii, aşa încât cu drept cuvânt veacul al XIX-lea s-a numit epoca tehnocraţiei, ştiinţa nu făcuse însă progrese corespunzătoare în puterea ei asupra oamenilor şi societăţii.”

Sursă: anonimus.ro.