Irina Bazon - Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. […] pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])

De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.

Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].

Înfrăţirea cu firea şi cosmosul

Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de Păr. Dumitru Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a despărțit de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”.

Această înfrăţire a țăranului cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – ni se descoperă şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.

Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane.” [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat între străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.

Ludovic Bassarab: Ciobănaș cu oi

Viziunea liturgică asupra cosmosului, însușită pe deplin de țăranul român, a fost observată şi de Mircea Eliade: „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul şi riturile cosmice. Dar strămoşii românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost el înţeles îndeosebi de către Sfinţii Părinţi orientali, Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului începută de Sfinţii Părinţi […] … pentru creştinismul arhaic, Cosmosul participă la drama Divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Învierea.” [7]

Constantin Noica vorbește despre „dulcea continuitate între fire şi spirit” [8] (spiritul nu se distanţează de fire, ca în Apus, pentru a o supune examinării obiective, raţionale, înstrăinându-se, în cele din urmă, de ea), despre măsura noastră, care este „mult mai angajată în Absolut decât cea din Apus” şi „nu cade niciodată în suficiență” şi excese (care au tulburat și întunecat deseori sufletul omului apusean; armonia dulce şi duioasă cu natura, în care trăieşte poporul român, pare a fi fost pierdută de omul occidental în ambiţia sa de-a modifica şi domina natura pentru o supune raţionalităţii utilitariste, transformând-o într-un instrument de exploatare).

„Politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” faţă de fire

Paginile scrise de Ovidiu Papadima despre strânsa solidaritate sufletească dintre ţăranul român şi natură, dintre ţăran şi făpturile cosmosului, despre „politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” pe care o manifestă acesta faţă de fire, a cărei puritate apropiată de sfinţenie – pe care sufletul lui o intuieşte – caută să o protejeze, despre respectul pe care ţăranul îl arată „pentru aproape orice fărâmă a lumii sale” – sunt cele mai frumoase din literatura română pe această temă. Şi, susţine O. Papadima, acest respect faţă de fire este „unul dintre cele mai frumoase capitole ale folclorului nostru” [9], pe care se cade să îl cunoaştem, fiindcă este o caracteristică esenţială a sufletului românesc. E necesar să ne reamintim de această însuşire sufletească de mare nobleţe, care poate aduce o lumina în vremurile înnegurate pe care le traversează astăzi poporul român. Redescoperirea gândirii folclorice a poporului nostru, opusă gândirii egoiste şi exploatatoare dominante în lumea contemporană, ne poate oferi nu numai bucurii înviorătoare, menite să risipească oboseala din sufletele noastre, ci şi un răspuns practic la problemele actuale ce ne copleşesc. Aceste probleme nu vor găsi rezolvare dacă lumea prezentului, prea încrezută în sine şi în progresele ei tehnologice, ignoră vechile adevăruri şi rosturi ce vin din duhul strămoşilor.

„Că închipuirea omenească a firii nu e un joc fabulatoriu, se vede răspicat din imensul respect pe care îl are ţăranul român faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”, fapt vădit din exemplele folclorice culese de Ovidiu Papadima. Ţăranul îşi arată preţuirea faţă de pământ şi plante, faţă de elementele firii (foc, apă, vânt), fiindcă ştie că toate au rostul lor în rânduiala cosmică în care le-a aşezat înţelepciunea divină şi pe care toate se trudesc să o împlinească, în folosul omului. Pământ, plante, animale, toate vin cu jertfa lor ca un prinos prin care menţin rânduiala, echilibrul şi armonia în lume, îndestulând şi bucurând omul. Prin voia lui Dumnezeu, omul a fost lăsat conducător peste fire şi vietăţi, însă prin aceasta i s-a încredinţat o misiune, o responsabilitate uriaşă, pe care ţăranul şi-o înţelege şi se osteneşte s-o ducă la îndeplinire cum se cuvine.

Dar, pentru acest rol uriaş care-i conferă statutul de stăpânitor al firii, şi, în această calitate, de beneficiar al tuturor acestor daruri care-l hrănesc şi-i dau bucurie, el poartă o nesfârşită recunoştinţă. În această recunoştinţă își are izvorul şi respectul enorm pe care îl arată faţă de pământ, apă, aer, foc etc., faţă de toate făpturile. El simte că are o mare răspundere şi că, în acelaşi timp, alunecarea în mândrie l-ar transforma într-un tiran al firii, într-un exploatator crud al ei, ce ar strica rânduielile şi ar sfârşi prin a nimici natura și a se autodistruge. Ţăranul ştie că atunci când abuzează de această jertfă şi dărnicie a firii, trufia şi lipsa sa de respect nu-i vor fi spre folosul său, ci spre osândire. De aceea, răspunderea pe care o poartă este mereu însoţită de smerenie, de precauţie, de cumpătare.

Aici este, din nou, reflectată viziunea liturgică asupra cosmosului pe care țăranul român și-a însușit-o în totalitate, pe cand omul modern a pierdut-o. După cum arată Dumitru Stăniloae, omului i s-a dat calitatea și sarcina de-a sluji ca preot al universului, având menirea de a-l pune pe acesta în slujba lui Dumnezeu și a binelui, așa cum a dorit Dumnezeu în momentul creării lui. Astfel, el poate face din cosmos un locaș al lui Dumnezeu dacă își asumă responsabilitatea ce i-a fost încredințată, minunata vocație la care a fost chemat. Omul care își uită adevărata lui misiune poate să strâmbe cosmosul, să-l despartă de Dumnezeu, făcând din lume „un izvor al tuturor ispitelor” (Păr. Dumitru Stăniloae). Dar, atunci când își menține slujirea, când „își pastrează responsabilitatea lui pentru univers în fața lui Dumnezeu”, o poate restabili în statutul ei de locaș al Domnului, răstignindu-și pornirile spre egoism și lăcomie individualistă, pentru a nu altera lumea în care i s-a dat să slujească, ci pentru a o transfigura și a o ridica pe o treaptă de sfințenie, pentru a susține pacea și unitatea între persoane, „pe care a voit Domnul să le înfăptuiască între noi prin jertfa Lui” [10].

Exemple folclorice

Există nenumărate exemple folclorice, adunate de Ovidiu Papadima, care ilustrează cele spuse mai sus. Faţă de pământ, ţăranul are un sentiment de pietate, atribuindu-i însuşiri umane: „Pământul trebuie să se odihnească ca şi omul. Dacă rodeşte câţiva ani de-a rândul, pe urmă trebuie să fie seceta, că el atunci se odihneşte” [11]. Acest exemplu întăreşte constatarea lui O. Papadima conform căreia gândirea folclorică se axează pe „misiunea de a împăca omul cu natura”. E un îndemn spre a menţine sau a restabili armonia dintre om şi fire, de a respecta concordanţa tainică dintre rânduielile cosmosului. Într-un alt exemplu, brazdele trase de ţărani cu plugul sunt asemănate unor răni sau tăieturi pe faţa pământului, fiindcă pământul suferă atunci când este arat. În viziunea folclorică ţărănească, pământul nu trebuie făcut să sufere mai mult decât este necesar pentru asigurarea hranei.

Ludovic Bassarab: Țăran cu caruță

Ţăranul tratează cu mult respect şi dragoste vitele, a le înjura sau le chinui fiind un păcat foarte mare; la fel, a consuma carne de vită era considerat un păcat: „Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti, şi încă s-o mănânci?” [12]. Cu animalele, ţăranul se comportă ca un stăpân, dar şi ca un părinte, „punând în lucrare nu numai mintea sa, ci şi inima în raportul său cu ele” (Dumitru Stăniloae [13]). Animalele de curte se îngraşă pentru că se simt iubite şi se simt mai bine la casa unui sărac care le înconjoară cu dragoste, decât la casa unui bogat care le tratează ca pe nişte valori strict economice.

De acelaşi respect plin de compasiune se bucură şi plantele. Într-o poveste se spune că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile prin care trebuie să treacă până ajung hrană pentru om. Ele au însă conştiinţa că îşi împlinesc datoria cu jertfă lor, iar durerea lor este transfigurată de misiunea sfânta pe care o au, în armonia universală de rânduieli, de a răsări şi de a se chinui pentru îndestularea omenirii. Ţăranul, plin de recunoştinţă faţă de jerfa lor, le închina înainte de a fi măcinate sau pisate, şi făcea semnul crucii deasupra pâinii sau a mămăligii înainte de a fi tăiate.

Însă când omul încalcă, prin strâmbătăţile lui, legile fireşti, atunci firea se răzvrăteşte, iar Dumnezeu îi dă dreptate. „– Mă taie, Doamne, şi mă desfac./ – Bine fac, creşte şi sporeşte./ – Şi mă usucă, mă duc la moară, mă sfărâma şi mă fac făină./ – Bine fac, creşteţi şi sporiți./ – Şi mă pun pe foc, mă fac mămăligă, mă fierb./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe mine – adaugă grâul – mă fac pâine, ne pun la dospit, ne frământă şi ne chinuie./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi ne pun în cuptor, de ne coc./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe urmă ne scot şi ne pun din nou în foc, zicând că nu suntem bine copţi./ – Apoi aceasta e rea treabă; să nu creşteţi, să nu sporiți”. Tot ceea ce încalcă măsura şi cuviinţa, tot ceea ce forţează limitele este păcat în gândirea ţăranului. Lumea este întocmită, în credinţa sa, după o ordine morală care, subliniază O. Papadima, „e, în acelaşi timp, şi o ordine estetică, fiindcă e întemeiată pe armonii” [14].

Preţuirea pe care o arată ţăranul firii, care îi e atât de prietenă, izvorăşte şi din conştiinţa purităţii ei. În concepţia populară, toată firea, în afară de om, e sfânta prin neştiinţa ei de păcat. De aceea, ţăranul se fereşte instinctiv să întineze prea mult blândeţea şi puritatea firii. „Albina, ca şi oaia, e sfânta. Ei nu-i poate face diavolul nimic”; „E bine să prindă roii numai un om curat, un bărbat bătrân şi evlavios, pentru că la acesta trag mai iute albinele decât la altul” [15]. Un pământ atins de păcat devine neroditor, iar tot ce a răsărit din el veştejeşte. „Femeia care trăieşte în fărădelege, pe unde calcă, pământul arde sub picioarele ei. Pe câmp să n-o trimiţi la lucrat, la prăşit, căci nu va fi nimica în urmă ei, totul se tulbură şi nu-i cu spor.” [16]

În credinţele despre creaţie, pământul a fost la început transparent, dar s-a înnegrit după crima lui Cain, fiindcă Domnul a vrut să ascundă chipul îngropat al lui Abel. Pământul nu poate ascunde nici astăzi păcatul, chiar dacă este negru, fiindcă firea, neputând să îl rabde, îl descoperă. Pe locul unde a fost îngropat un prunc lepădat, bate piatra pentru a „sfărma pământul ca să descopere ce s-a făcut”. Totuşi, spre deosebire de sufletul rus, care este „zbuciumat între extreme”, sufletul românesc nu este întunecat de nelinişti tragice. El tinde să revină la echilibrul şi seninătatea date de conştiinţa folclorică potrivit căreia „fiecare fapt îşi are undeva pe altul, care să-l cumpănească, răscumparându-l” [17]. Cumpăna senină poate fi restabilită prin mărturisire, o cale de izbăvire esenţial creştină.

Arthur Verona: La seceriș

Țăranul crede că „e păcat grozav când oamenii văcuiesc grâul şi stropesc via – «că tare o ustură ochii pe Maica Domnului»” [18]. Explicaţia este că el asociază, în mod firesc, grâul şi vița de vie cu imaginea trupului lui Iisus, astfel că trebuie păstrate curate pentru pregătirea cuminecăturii (ideea este reflectată adesea şi în iconografia populară). Așadar, pentru țăran, câmpul semănat și curat are o mare însemnătate fiindcă din grâu se face prescură adusă pe masa altarului ca euharistie (împărtășanie). Cum arata Pr. Dumitru Stăniloae, „în această jertfa de pâine și vin a noastră e rezumat cosmosul întreg care ne este necesar existenței noastre”. [19]

După Bobotează, nu se spală albituri timp de două săptămâni, pentru a nu întina puritatea apelor sfinţite. Un sentiment de respect grijuliu este arătat şi faţă de foc, ceea ce a dat naştere zicalei „să nu te joci cu focul”. Nu se pun spini în foc pentru a nu-l înţepa, iar seara era învelit cu grijă în vatra, ca să adoarmă. „Focul, apa şi vântul… să nu-i blastemi” [20], fiindcă pot aduce mari nenorociri, iar Dumnezeu le dezlănţuie doar pentru a pedepsi păcatul.

Toate aceste exemple oglindesc deosebita frumuseţe morală a sufletului românesc. E o însuşire esenţială a lui pe care merită din plin să o reţinem pentru „nobleţea cu care purifică sufletul uman de zgura unei lăcomii în exploatarea firii, prin care astăzi omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”[21].

Românul „se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui”

Legătura intimă a ţăranului român cu natura şi cosmosul reflectă nu numai tendinţa lui de a nu se lăsa terorizat de evenimentele istorice. Ea a dat poporului român şi o uimitoare putere de a rezista în faţa celor care voiau să-l alunge de pe pământul strămoșesc, forţa de-a apăra acest spațiu chiar cu prețul vieții. Fiindcă, „persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui”, în comuniunea spirituală cu cei dragi, cu cei vii şi cu strămoşii, iar „el se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui” [22]. Poporul nostru nu a cunoscut acea sete de expansiune şi exploatare a naturii care l-a stăpânit pe omul occidental (individualistul din care a evoluat în omul corporatist), care, ajungând deseori să nu mai aibă o legătură organică, solidă, cu pământul [23], s-a lăsat condus de interese strict economice (sau, cu un termen mai adecvat, antieconomice), orientate spre acumulare de profit prin orice mijloace. Astfel se explică şi tendinţele lui colonialiste.

Însă, atunci când omul pierde relaţia intimă cu natura, el devine „o fiinţă lipsită de delicateţe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste şi exploatatoare. Unde omul pierde relaţia sufletească de un caracter mai intim şi mai multiplu cu natura, îşi ciunteşte grav umanitatea sa, inteligenţa sa, înaintând spre o existenţă chinuită până la marginea neantului.” [24]

Ţăranul român a preferat mereu sărăcia, unica sa cerinţă fiind aceea de a fi lăsat să trăiască liniştit pe pământul strămoșilor lui, din munca pământului său. Jefuit şi împilat în dese rânduri de către asupritorii săi, el a luptat mereu ca să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, nu pentru a obţine „privilegii” care să îi permită să trăiască sau să se îmbogățească din munca altora. Liviu Rebreanu spunea că adaptarea la sărăcie i-a dat poporului român puterea să reziste, fără ea „n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri” [25]. Sărăcia şi simplitatea au fost, de fapt, modul lui firesc de a vieţui, în cumpătare, chibzuinţă şi nădejde în Dumnezeu. Însă, prin aceasta, el a fost mai aproape de sufletul său decât omul Apusului ahtiat de obținerea bogației, şi astfel şi-a păstrat frumuseţea, care, „transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi mângâiere” (L. Rebreanu). Pentru ţăranul român integrat în rosturile străvechi, pământul nu a fost niciodată un obiect de exploatare, ci un bun venit din strămoşi, care nu poate fi măsurat în bani şi care e menit a fi folosit cu grijă şi respect, în chip euharistic (eucharistia înseamnă „mulţumire”, „recunoştinţă”): ca pe un dar, în scopul perpetuării vieţii, un dar din care trebuie să dăruim, la rândul nostru, într-un nesfârşit act de mulţumire către Dumnezeu şi înaintaşi.

(Va urma)

Irina Bazon, Tezaur Românesc.

Note:
[1] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, discurs de recepție la Academia Română, 29 mai 1940, Imprimeria Națională, București, 1940.
[2] Ibidem.
[3] Dumitru Staniloae, cap. „Înrădăcinarea în spațiul propriu”, în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Editura Elion, București, 2004, p. 6.
[4] Ibidem, p. 15.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 16.
[7] Mircea Eliade, „Profetism românesc”, Editura Roza Vânturilor,București, 1990, pp. 146-147.
[8] Constantin Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[9] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, București, 1995, p. 82.
[10] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică” http://www.crestinortodox.ro/religie/liturghia-cosmica-96036.html
[11] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 84.
[12] Ibidem, p. 98.
[13] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, p. 21.
[14] Ovidiu Papadima, op. cit., p.78.
[15] Ibidem, p. 93.
[16] Ibidem, p. 94.
[17] Ibidem, p. 95.
[18] Ibidem, p. 99.
[19] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică”.
[20] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 83.
[21] Ibidem, p. 82.
[22] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, pp. 16-17.
[23] „Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi.” (Ovidiu Papadima, op. cit., p. 11)
[24] Dumitru Staniloae, op. cit., p. 19.
[25] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”.