Mihai Eminescu – Spiritul public modern

Spiritul public modern sufere de-o boală până la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută din împrejurări şi din stări de lucruri fără analogie în viaţa noastră internă. Nu e vorbă, internaţionaliştii din Germania, Franţa şi Anglia sunt prieteni buni şi personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliţii apuseni sunt, pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credinţele ei fericite, cari stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri, însă numai negative – din partea unor ultime raţionamente materialiste, cari în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca şi mitologia grecească.

Dar raţionamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput şi apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulţime de aprigi apărători, încât viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal pe cari istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă însemnată cu vorbele bellum omnia contra omnes, războiul tuturor împotriva tuturor.

Fără cuvânt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înnăscut.

Nu doar că oamenii s-ar fi adunat din impuls propriu şi ar fi stabilit un modus vivendi prin discuţie şi punere la cale. Acest stadiu vine cu mult mai târziu.

Dar precum roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele câte compun un roi trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel şi omul primitiv trăieşte din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-şi da seamă şi a căuta să esplice modul de convieţuire şi de conlucrare se nasc religiile, cari stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii cari sunt totodată şi codici.

Cu încetul însă omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale şi-şi lărgeşte cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă.

Dar totuşi în lărgirea individualităţii sale omul poate atinge o margine în care pune în cestiune individualitatea şi libertatea semenilor săi şi în cele mai multe cazuri a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.

Astfel s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bunăvoie sau impusă de legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe cari le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul estrem.

Dar şi această direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă întradevăr pânea cea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.

Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.

Între aceste două estreme e poate meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă dintr-un stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mânile individului, asta e problema pe cari mulţi (au) încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei şi până la cezarii moderni nu s-au găsit remedii radicale, ci numai paliative.

Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept „drept la” a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos au datorii către cele de sus.

Un nou atentat – al patrulea până acum – comis asupra unui cap încoronat, a regelui Umbert al Italiei, dovedeşte pe ce povârniş fatal se află ideile a o samă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuţitul în regele Italiei, pe care l-a rănit uşor la braţ. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hârtii cari dovedesc că stă în legături cu internaţionalii.

E caracteristic că în momentele în care asemenea atentate se-ntâmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale de la Bucureşti să stea oameni cari au legături intime cu oamenii de frunte ai internaţionalei.

„Timpul”, 8 noiembrie 1878