Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (2) – Cine zice „progres” nu-l poate admite decat cu legile lui naturale

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (2) – Cine zice „progres” nu-l poate admite decat cu legile lui naturale” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528360034394{margin-bottom: 0px !important;}”]„Un nou program? va intreba cititorul, devenit neincrezator prin pompoasele liste de fagaduinte si de vorbe mari, cite au vazut pin-acum lumina zilei. Intr-adevar, nici noi nu sintem tocmai bucurosi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, sa figureze in fruntea tuturor fagaduintelor cite nu s-au tinut. De mult inca am insemnat asemenea izvoade de fericiri promise si pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmari cu totul alte scopuri.

Stim asemenea ca un viu sentiment de stat, o constiinta intemeiata despre solidaritatea intereselor nationale, cari sint si trebuie sa fie armonizabile, nu in opunere unele cu altele, un patriotism luminat si mai presus de tendente inguste mai nu are nevoie de-a formula in teze generale lucruri care se-nteleg de sine la alti oameni si in alte tari.

Din nefericire insa, cata sa constatam ca in tara noastra multe lucruri evidente si simple nu se mai inteleg de sine, incit – ca la noi la nimenea – evidenta insasi are nevoie de-a fi comparata cu miile de cai strimbe cite se urmeaza, pentru a se dovedi ca ea este singura linie dreapta. Atitea programe au aparut in tara la noi de patrusprezece ani incoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalitati politice izolate, si atitea deceptiuni amare au urmat tuturora, incit orice om cu bun-simt trebuie sa invinga un sentiment de sfiala cind incearca a recuceri pentru cuvintul ‘program’ intelesul lui adevarat de serie de principii marturisite, impartasite sincer de mii de cetateni, realizabile.

Ceea ce se cere de la o profesie de credinte politice este desigur, inainte de toate, ca ea sa corespunza cu simtimintele si aspiratiunile legitime ale tarii si sa fie adaptata institutiunilor ei. S-ar putea intr-adevar imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care sa nu fie conforme cu sentimentele si aspiratiunile tarii, dar in lumea strictei necesitati un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decit productul unei imaginatii fecunde. Caci un principiu absolut, netagaduit de nici un om cu bun-simt, este ca o stare de lucruri rezulta in mod strict cauzal dintr-o alta stare de lucruri premergatoare si, fiindca atit in lumea fizica, cit si cea morala, intimplarea nu este nimic alta decit o legatura cauzala, nedescoperita inca, tot astfel aspiratiunile si sentimentele sint rezultatul neinlaturat al unei dezvoltari anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tagadui, nici inlatura.

O profesie de credinte politice care ar face abstractie de linia generala descrisa prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau. Deci, stabilind principiul fundamental ca orice politica practica nu poate lucra decit cu elementele cari-i sint date, iar nu cu cele pe cari si le inchipuieste a le avea si convinsi ca idei si interese, fie cit de diverse, sint si trebuie sa fie armonizabile pentru ca statul sa fie cu putinta, nici intelegem, nici avem vreo incredere in miscari violente sau estralegale si, mai putin inca, in conspiratiuni, desi aceste din urma s-au bucurat in trecut de o nejustificata glorie, de laurii pe cari cu usurinta-i plasmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesati o creeaza cu aceeasi usurinta cu care cei dezinteresati o condamna.

Tagaduim ca pe calea aceasta se poate realiza un adevarat progres, pe care nu-l vedem si nu-l aprobam decit in dezvoltarea treptata si continua a muncii fizice si intelectuale. Caci cine zice ‘progres’ nu-l poate admite decit cu legile lui naturale, cu continuitatealui treptata. A imbatrini in mod artificial pe un copil, a rasadi plante fara radacina pentru a avea gradina gata in doua ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum cresterea unui organism se face incet, prin superpunerea continua si perpetua de noua materii organice, precum inteligenta nu creste si nu se-ntareste decit prin asimilarea lenta a muncii intelectuale din secolii trecuti si prin intarirea principiului innascut al judecatii, precum orice moment al cresterii e o conservare a celor cistigate in trecut si o adaogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevaratul progres nu se poate opera decit conservind pe de o parte, adaogind pe de alta: o vie legatura intre prezent si viitor, nu insa o serie de sarituri fara orinduiala. Deci, progresul adevarat fiind o legatura naturala intre trecut si viitor, se inspira din traditiunile trecutului, inlatura insa inovatiunile improvizate si aventurile hazardoase.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528360136041{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!