Mircea Eliade – Căderea în istorie (fragmente)

Toată lumea e de acord că dacii se aflau pe pământul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos; și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni țara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui.

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut între vifore.

Popor de frontieră, luptam și muream pentru toți. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă. Iar dacă se întâmpla vreodată să îl recunoască de departe, și se urnea să-l întâmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsând locul geloziilor și protocolului.

Singura coaliție occidentală împotriva otomanilor s-a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii lui „onoarea” de a ataca întâi. „Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe român, deși era singurul care cunoștea tactica lui Baiazid, singurul care luptase cu el, și-l bătuse, cu numai doi ani înainte, la Rovine.

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atât nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. (…)

Istoria se făcea în Apus; fără noi, dar datorită sângelui nostru.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!