In Articole

Moshe Carmilly-Weinberger - Noi, evreii, suntem şi rămânem recunoscători poporului român

Dr. Moshe Carmilly-Weinberger (1908-2010) a fost profesor emerit de studii evreiești la Universitatea Yeshiva din New York. S-a născut într-o familie de evrei ortodocși la Budapesta la 7 aprilie 1908, dar și-a petrecut copilăria în Transilvania.

În 1934, a preluat funcția de rabin-șef al comunității conservatoare din Cluj.  În primăvara anului 1944, șeful Kolozsvar Judenrat i-a cerut să treacă granița în România și să se deplaseze la București pentru a pleda în numele colegilor săi evrei. A făcut acest lucru cu un mare risc personal, dar a ajuns prea târziu, deoarece evreii din Transilvania de Nord (inclusiv părinții săi) fuseseră deportați (de unguri) la Auschwitz și uciși. După aventuri uluitoare, a ajuns în Palestina în iulie 1944, unde s-a angajat în activități educaționale în mai multe școli. În 1948, a slujit în Ministerul de Externe al noului stat. La mijlocul anilor 1950, a acceptat o solicitare a Dr. Samuel Belkin, pe atunci președinte al Universității Yeshiva, și s-a alăturat facultății de studii evreiești a Universității. Aici a excelat ca profesor și savant timp de aproape douăzeci de ani, până la pensionare, în 1975.

De asemenea, a jucat un rol important în înființarea și conducerea continuă a unui institut de istorie ebraică și evreiască la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, institute care, după moartea sa, îi poartă numele. A publicat peste 250 de articole și 15 cărți. A făcut lucrări de pionierat în domeniile istoriei evreiești, literaturii ebraice și artei.

Sursă: Yeshiva Universty.

Moshe Carmilly-Weinberger

Salvarea şi tranzitarea refugiaţilor evrei în şi prin România se poate împărţi în două perioade. Una a avut loc între anii 1933-1940; a doua din 1940 până spre sfârşitul anului 1944. Astfel, în 1939, circa 20.000 de refugiaţi evrei – 10.000 din Polonia, 3.000 din Germania, 1.000 din Cehia, 6-8.000 din Slovacia – s-au străduit să ajungă prin Ungaria în România.

Autorităţile române nu numai că au închis ochii, dar ne-au şi ajutat să-i tranzităm pe refugiați spre Bucureşti. La nevoie ne-au dat până şi însoţitori, mai ales când era vorba de călătoria unor grupuri. Organele de poliţie române ne-au mai ajutat şi prin faptul că, din gară, cu prilejul controalelor efectuate, la trenuri, recunoscând pe refugiaţii evrei, îi îndrumau să vină de-a dreptul la noi. Nu era greu să fie recunoscuţi: vorbeau o limbă străină, pe feţele lor se citea spaima, îi mai trăda şi îmbrăcămintea. Aceşti refugiaţi părăseau oraşul însoţiţi de oamenii poliţiei până la Bucureşti. Se întâmpla, şi nu numai o dată, ca agenţii poliţiei să ducă refugiaţi de la gară direct la sediul Comunităţii, aflat la numai câteva minute de gară.

Într-un comunicat din 31 martie 1940, se arăta că la Sulina se aflau peste 2.500 de evrei refugiaţi, în condiţii precare. Comitetul pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi a făcut tot ceea ce era necesar ca acest lot să fie îmbarcat. Pregătirea călătoriei pe mare, procurarea alimentelor, îmbrăcăminţii şi medicamentelor, a necesitat peste 5 milioane de lei, sumă la care evreii ardeleni şi bănăţeni au contribuit cu un milion şi jumătate de lei numai în perioada decembrie 1939 – martie1940. Permisiunea de a organiza călătoria acestui numeros grup în Palestina a fost acordată de guvernul român.

Evocând barbariile anilor 1941-1944, consider însă că este o datorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca şi un mod de gândire şi de acţiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa. Astfel, în vara anului 1942 delegatul lui Eichmann la Bucureşti, Gustav Richter, credea că a şi obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreilor din România. Operaţiunea a fost zădărnicită de acţiunile unor forţe politice din ţară. La Bucureşti există un «Jewish Council», unde a activat şef-rabinul dr. Alexandru Şafran, dr. Wilhelm Filderman, Mişu Benvenisti, dr. Nicolae Iancu şi alţii. Era meritul lor că în anul 1943 a fost readus în ţară un prim grup dintre evreii deportaţi în Transnistria, cu un mare număr de copii.

Lupta pentru salvare, pentru supravieţuire, nu a fost uşoară, dar coducătorii evreimii nu au pierdut speranţa. În mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estice a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România, din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina. Aşa s-a întâmplat şi în mai-iunie 1944.

Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii în România din punct de vedere politic internaţional etc., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.

Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România. Ion Antonescu a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii, care treceau clandestin granița, erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Frontierele României urmau să fie păzite şi de către soldaţi germani. În acelaşi timp, prin dispoziţii confidenţiale a anulat aplicarea acestui decret. În legătură cu acest decret trebuie însă să menţionez, încă o dată, că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României în perioada mai-septembrie 1944. Ungaria a asasinat 80% din evreii săi, pe care i-a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz-Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericol de a se îneca.

Hitler a pierdut războiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.

New York, mai 1988

Dr. MOSHE CARMILLY-WEINBERGER profesor emerit

de studii evreiești la Universitatea Yeshiva din New York

Recent Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
nicolae steinhardt, rautatea umanaion ghica, vasile alecsandri