
Cum sa o surprinzi cu florile potrivite si sa beneficiezi de livrare flori Bucuresti gratuita
Comanda flori online pentru fiecare ocazie
Vrei sa comanzi mereu florile potrivite pentru fiecare ocazie. Nu mai e nevoie sa iesi din casa pentru asta. Acum le poti comanda online. De fiecare data cand ai nevoie de un buchet de flori pentru o anumita ocazie, tot ce ai de facut este sa intri pe internet si sa accesezi adresa florariei online. Comanzi flori online si le primesti la usa. Spre deosebire de floraria din cartierul tau, o florarie online iti pune la dispozitie transport. Comanzi florile online si ajung la tine in doar cateva ore de la plasarea si confirmarea comenzii. Online gasesti o multime de buchete de flori si aranjamente florale pentru sute de evenimente. Fie ca vrei un buchet de mireasa, sau un buchet prin care sa iti ceri iubita de sotie, la Floraria de Vis gasesti tot ce ai nevoie. Florarii cu experienta iti stau la dispozitie pentru a creea cele mai deosebite buchete prin care sa poti surprinde de fiecare data pe cei dragi. Pentru buchetul de mireasa solicita o comanda personalizata. Florarii o a iti puna toate ideile in aplicare pentru a face cel mai deosebit buchet pentru ziua ta cea mare. Iar daca ai nevoie de un buchet special care sa iti surprinda iubita atunci cand vrei sa o ceri de sotie, poti alege un buchet cu 101 trandafiri care cu siguranta o sa o faca sa nu mai uite niciodata momentul. Florile transmit cele mai puternice sentimente, iar un astfel de buchet cu siguranta o sa o faca sa planga de bucurie. Daca nu vrei un astfel de buchet mare pentru a-ti exprima iubirea, poti alege o cutie in forma de inima cu trandafiri rosii. Poti pune inelul pe una din flori, cu siguranta o sa fie foarte surprinsa de gestul tau. Alege cele mai deosebite buchete de flori si aranjamente florale pentru cele mai speciale momente din viata ta. Fie ca ai nevoie de un cadou pe care sa il oferi unei prietene la absolvirea facultatii, sau un cadou de casa noua pentru un cuplu cu care esti prieten, florile sunt o alegere ideala in ambele situatii si in multe alte ocazii.Comanda flori online Bucuresti pentru fiecare ocazie la care participi
Intra acum pe website si comanda flori online Bucuresti pentru orice ocazie din viata ta. Fie ca esti invitat la o zi de nastere, sau pur si simplu ai nevoie de o pata de culoare si un pic de viata in sufragerie, poti alege de pe site buchete de flori potrivite pentru fiecare situatie. Atunci cand comanzi flori online ai parte de o multime de beneficii, iar atunci cand comanzi flori online de la Floraria de Vis, ai un beneficiu in plus, livrare rapida si gratuita pentru orice comanda de flori la orice adresa din Bucuresti. Deci, daca vrei sa surprinzi pe cineva cu un cadou neasteptat, alege un buchet de flori pe care sa il trimiti direct la adresa. Doar imagineaza-ti bucuria de pe chipul celei care primeste florile atunci cand ii sunt aduse de curier.Ziua Naţională a Aromânilor, marcată la TVR 3, sâmbătă şi duminică 22 și 23 mai
TVR 3 marchează, în acest sfârşit de săptămână, Ziua Naţională a Aromânilor, programând sâmbătă, 22 mai şi duminică, 23 mai, două producţii semnate de Toma Enache
Duminică, 23 mai, România, dar și în alte țări balcanice sărbătoresc Ziua Naţională a Aromânilor – ocazie marcată la TVR 3 de două producţii reprezentative.
Astfel sâmbătă, 22 mai, de la ora 23.00 este programat filmul „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, iar duminică, 23 mai, de la ora 14.00 documentarul „Armânii – De la fraţii Manakia, la ‘Nu sunt faimos, dar sunt aromân’”.
Ambele producţii sunt în regia lui Toma Enache şi spun povestea luptei pentru menţinerea identităţii lor spirituale, pentru conservarea culturii și obiceiurilor lor.
Regizorul de teatru și film Toma Enache este licențiat al Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti şi a semnat numeroase spectacole de teatru de succes, cu sute de reprezentaţii în ţară şi în străinătate. Filmul din 2013 „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” reprezintă debutul regizorului în cinematografie, lungmetrajul său fiind totodată primul film artistic din istorie vorbit în limba aromână (una dintre limbile europene puțin vorbite). Pelicula regizată de Toma Enache, care interpretează și rolul principal masculin, este o producţie independentă, care a avut un buget de 360.000 de euro.
Filmul a câștigat premiul „Maestrale Unica”, acordat de Parlamentul Italian și distincția Parlamentului European pentru cea mai bună reprezentare a unei minorități lingvistice în Europa, în cadrul Festivalului de Film „Babel”, care a avut loc în Sardinia în decembrie 2013. Mai mult, după premiera americană a filmului în Statele Unite, primarul New York-ului, Bill de Blasio, a decretat ziua de 5 iunie ca fiind „Vlach/Aromaniam Cultural Preservation Day”.
Lungmetrajul a fost filmat în peste 45 de locuri din cinci ţări, între altele, în Los Angeles, pe Walk of Fame şi la Kodak Theatre, în Macedonia, Grecia, Albania şi România, în Constanţa, Bucureşti şi Peştera Ponicova. Coloana sonoră este semnată de Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Stelu Enache.
Documentarul „Armânii – De la fraţii Manakia, la ‘Nu sunt faimos, dar sunt aromân’” – realizat în 2015, este unicul film documentar realizat în limba aromână. Autorul face o incursiune în lumea armânească, începând cu primele imagini filmate în Balcani în anul 1905 de doi armâni – pionierii cinematografiei balcanice, frații Milton și Ianaki Manakia – până la primul film din istoria cinematografiei vorbit în limba aromână: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”.
Documentarul a fost prezent la Festivalul Internațional de film Manakia Brothers și la Balkan Film & Food Festival din Albania, unde a prezentat concluzia că indiferent unde trăiesc, armânii au același nume, vorbesc aceeași limbă și sunt același popor.
Pentru această peliculă, Toma Enache a avut de ales dintre 40 de ore de filmare din timpul prezentării filmului „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, în turneu in Balcani, SUA, Europa. Sunt imagini din România, Macedonia, Grecia, Albania, Austria, Franța, Germania și SUA, din locuri importante pentru armânii de pretutindeni, pline de istorie, cum ar fi Moskopole, leagănul aromânilor, Krusevo, prima Republică din Balcani, sau Fairfield, SUA, unde s-a înființat, în 1903, Asociația Farșarotul, care funcționează și acum.
Tudor Urse - Whiskey și Vodkă, sau cum se negociază o pace postbelică - Partea a-II-a
Continuăm seria dezvăluirilor istorice pe tema situaţiei României la mijloc de 1945. Stufoasă tare şi pare că nu se mai termină. Asta este şi ideea! Mai întâi se dă o minciună istorică bine plasată în presă, pe care următoarele generaţii le digeră fără vreun semn de întrebare şi ghidare, apoi apar dezvăluirile.
Problema este şi rămâne cine să le mai creadă? Sunt adevărate? Sunt manipulate? Tot ce pot să vă răspund la această întrebare este că tot ce înseamnă declasificari după o perioadă de tăcere (evident legată de siguranţa naţională şi altele pe care le vom detalia în alt aticol) sunt anexe după originale! Deci nu pot fi falsuri pentru că falsurile nu rămân inventariate în arhive. Ele există evident, însă au viaţă scurtă şi sunt distruse de Servicii înainte de cele originale.
De ce? Pentru că dacă ar fi dezvăluite, ar distruge tot sistemul informativ şi ar pune în pericol viaţa agenţilor ţării în chestiune cât şi a familiilor lor. E bine gândită. Astăzi, însă se pot afla mult mai repede mulţumită celor din sistem care decid să dezvăluie şi altor surse ajutătoare precum Wikileaks etc. În trecut dura mult mai mult această problemă.
În articolul de astăzi puteţi vedea bătălia care se dădea pe spaţiul estic european dar şi cum britanicii nu aveau de gând să salveze România din ghearele Marelui URSS. Grecia era pe masa lor, iar restul s-a negociat echitabil (vedeţi Iugoslavia, Ungaria şi Cehoslovacia).
Un lucru interesant este telegrama cu privire la Carol al-II-lea. De ce s-au interesat de el? Ce legătură mai avea regele Carol cu serviciile şi Antonescu? Mihai ştia despre asta? Întrebări complexe la care vom încerca să răspundem împreună în următoarele dezvăluiri.
Luaţi, citiţi, analizaţi, reflectaţi şi daţi mai departe.
Aşa ne vom înţelege cu adevărat istoria…
Al vostru,
Urse Morega Tudor Alexandru
Note:
Imagini „Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial”, Gheorghe Buzatu, Vol I, Editura Științifică și Enciclopedică.
Ioan Aurel Pop - Cultura română – cultura europeană
Uneori, în dialogurile mele cu studenții de la Istorie, le pun celor care îmi par mai interesați de studiu câte o întrebare de cultură generală, pentru a vedea – vorba unui dascăl de-al meu – „la câte bate ceasul”. O astfel de întrebare, mai recent formulată, suna așa: „Care este succesiunea curentelor culturale europene, de la Renaștere încoace?”. Răspunsul a fost dezamăgitor și descurajant și a cuprins ideea că asemenea curente nu există în realitate, că ele au fost inventate de teoreticieni, că nu se pot desprinde constante de gândire și de creație, că lumea intelectuală este complet haotică – ca și lumea în general –, că creatorii de opere intelectuale au doar idealuri individuale, legate de orgoliul lor, nu de virtuți colective, nici de valori generale și nici de încredere în comunitate, în societate, în lume. Totuși, am insistat ca interlocutorul să-mi enumere curentele literare sau artistice mai importante, așa greșite sau false, cum erau ele în viziunea sa. Nu a făcut-o, privindu-mă ca pe un expirat venit din altă lume…
Este evident că, dincolo de credințele și convingerile noastre, fiecare percepem lumea și creația omenească și nu se poate să nu observăm o tendință de structurare și de complicare a acestei lumi, în funcție de sporirea cunoștințelor omenești. Oamenii, pe măsură ce știu mai mult, schimbă lumea mai mult, aduc îmbunătățiri tehnicilor de viețuire și de conviețuire, exprimă idei noi, care modifică mereu modul de viață a locuitorilor planetei. Indivizii înșiși și comunitățile umane se deosebesc după limbile pe care le vorbesc, după credințe, după origini, după culturi, după așezarea geografică etc., încât există, de când lumea, tipuri de popoare înrudite, de comunități comparabile, de creații asemănătoare. Nu trebuie să fii filosof ca sa-ți dai seama de acest lucru și nici să fii profet ca să vezi că există un anumit raport între structurare și destructurare, între ceea ce este organizat și ceea ce este haotic, între real și ideal și că omul, ca ființă gânditoare, încearcă să ordoneze, pe cât posibil, realitatea care-l înconjoară. Nu e nevoie, pentru a conștientiza toate acestea, să fii filosof și nici profet, în schimb este nevoie de un fapt simplu, verificat de istorie, anume de un set de cunoștințe numit cultură generală. Ca să avem cultură generală, este absolut necesar să fim educați. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat” (Immanuel Kant).
Curentele culturale mari ale Europei și, în parte, ale omenirii se învățau altădată la școală, începând cu ultimele clase de gimnaziu (sau din ciclul inferior al liceului interbelic), fiind apoi aprofundate în cei patru ani liceu (sau în ciclul superior). Ele sunt umanismul, raționalismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, pozitivismul, simbolismul etc. Ponderea lor este diferită, iar formele lor de manifestare sunt inegale și nu se întâlnesc în întregimea lor, în toate artele și în toate zonele continentului. Înainte de Renaștere, Europa era împărțită, sub aspect geografic și de civilizație, în două arii, Apusul și Răsăritul. Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică (Apusul), pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă (Răsăritul), pe de alta. Această divizare s-a oficializat la 1054, prin Marea Schismă, dar a fost conștientizată în mod real abia după Cruciada a IV-a (1203-1204), când Noua Romă a fost cucerită de creștinii occidentali (mai ales venețieni și francezi). Atunci, deosebirile dintre „greci” (creștinii de rit bizantin) și „latini” (creștinii de rit roman) au devenit evidente, iar conflictul dintre ei ireconciliabil. Tot de-atunci, au făcut carieră și denumirile peiorative de „schismatici” (pentru răsăriteni) și de „papistași” (pentru apuseni), ei devenind reprezentanții celor două Europe. Unii autori, precum Samuel Huntington, spre finele secolului al XX-lea, au înțeles și teoretizat această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație, plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, „orientale”, un fel de „istm” între Europa și Asia1. Aprofundând această judecată de valoare venită ca o sentință, se va vedea ușor că ea este superficială și simplistă. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie cu o lățime de câteva sute de kilometri pe linia vest-est, care pornește (aproximativ pe linia nord-sud) de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Renașterea, care s-a născut și ca urmare a preluării de către occidentali a înțelepciunii răsăritenilor, adusă în parte în miile de codice și alte feluri de manuscrise puse pe corăbiile scăpate din Constantinopolul asediat, lucrări din care s-au făcut faimoase biblioteci. Între acestea, strălucește „Marciana” din Veneția. Renașterea și Reforma au marcat triumful limbilor vernaculare în cultură, lăsând limbile livrești sau sfinte pe seama bisericilor. Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică la noi – prin umanism și Reformă –, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural. Trecerea la scrisul în limba vernaculară se produce la români mai târziu decât în vestul Europei, dar cam în aceeași vreme cu înregistrarea fenomenului respectiv la popoarele vecine est și sud-est europene (mai ales la cele ortodoxe). Nu se poate spune că Reforma religioasă a determinat acest act, dar este sigur că l-a stimulat și grăbit.
Umaniștii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunțe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493-1568), originar din Țara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fost un membru notabil al Republicii Creștine europene, un mare umanist, aflat în corespondență cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului”), un înalt prelat catolic în serviciul Ungariei, un om politic în slujba Habsburgilor și un fondator al școlilor superioare din Slovacia, și-a asumat și identitatea de român. El este primul român care răspândește în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Daciei romane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră2.
De mare importanță pentru noi a fost și modelul german și germanofon, preluat inițial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un astfel de vector. Studiul «În contra direcției de astăzi în cultura română» demonstrează ce ar putea să însemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare și într-o anumită rigoare de extracție germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și chiar geniile ei. Prin «Junimea», Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română” și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcția preconizată de marii oameni de știință și de cultură români, de la Renaștere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol și jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf și promovează cercetarea și creația de nivel european.
În cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist. Până la urmă, în secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.
Succesiunea curentelor artistico-literare și culturale, în general, specificul curentelor românești și încadrarea lor în modelul european trebuie să se studieze în mod organizat, în gimnaziu și liceu. Fără un asemenea studiu sistematic, promovat la disciplinele specifice (limbă și literatură română, istorie, limba latină, limbi și literaturi străine, arte etc.), evoluția spirituală a românilor și a celorlalte popoare europene rămâne o necunoscută. Europa nu este o noțiune abstractă și nici o entitate omogenă, locuită de un singur popor cu o singură limbă, ci este o sumă de popoare, cu particularitățile fiecăruia și cu valori comune, care au la bază clasicismul greco-latin și creștinismul. Prin aceste valori s-a clădit democrația modernă, bazată pe libertatea indivizilor și grupurilor. Românii fac parte din concertul națiunilor europene, se împărtășesc din valorile comune europene, pe care și-au întemeiat identitatea lor de români.
Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forțată și nici pe distrugerea națiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuților fiecărei națiuni în contextul fondului comun menționat. În acest sens, școala și educația organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândește greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenții, infracțiuni, de hoții și de crime. De aceea, Ziua Culturii Naționale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor și ale omenirii. Educația antreprenorială, cea pentru sănătate, pentru igienă, pentru protecția mediului, pentru circulația pe drumurile publice, pentru egalitatea de gen etc. se câștigă prin eforturile familiei și ale școlii, dar perceperea lui Eminescu și Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificației unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea și vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruință personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale. Educația copiilor și adolescenților nu se face în școli de ucenici, în care să se urmărească dobândirea de către aceștia a deprinderilor practice de a conduce afaceri, de a nu murdări mediul, de a mânca sănătos, de a-și primeni corpul prin spălare, de a percepe valoarea monedei și a sistemului financiar-bancar, de a respecta animalele etc. Toate acestea sunt subsidiare și se dobândesc în viață prin forme și formule variate, mai ales la școală, dar nu prin discipline școlare care să poarte astfel de nume. În școală, se învață marile creații ale omenirii și ale popoarelor, marile idei care au dus lumea înainte, marile valori morale. Din ele reiese cu prisosință – dacă profesorii sunt buni – cum să ne protejăm mediul înconjurător, cum să percepem igiena, cum să înțelegem și chivernisim bunurile materiale, cum să ne adecvăm într-o bancă, ce înseamnă nutriția sănătoasă etc. În învățământul general obligatoriu nu se pot deprinde profesiuni, ci valori ale culturii, iar cultura cuprinde toată creația materială și intelectuală a omenirii și toate instituțiile principale care au produs-o. Dacă vom stăpâni cultura generală, atunci nu vom fi stăpâniți de instincte primare și de spirit gregar, ci de valori morale, de virtuți ale cunoașterii și de încredere în binele și în viitorul omenirii. Iar amăgirea și manipularea opiniei publice vor deveni mult mai dificile.
Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia și în universități din Italia, scriu în limba română și susțin, cu argumente științifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costin știau latină și polonă, ei putându-se apropia direct de valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmă numește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura, cum era într-o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia”. Stolnicul Constantin Cantacuzino știa greacă, latină și italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conștient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universități ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care folosește mult în scrisul său latina și româna și care face din teoria romanității românilor o construcție științifică. Cantemir s-a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate a confluența a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de ambasadorii marilor puteri și cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe etc. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă și otomană, ilustrând în chip magistral și lumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț”.
În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) netezește calea reapropierii concrete de Occident a învățăceilor și savanților români. Înaltele școli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiți, trimiși la Viena și la Roma, cu scopul specializării la colegiile și universitățile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filosofia, științele juridice etc. Școala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie și mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanților români iluminiști era „Prin cultură la libertate”, iar cultura nu o putea asigura decât educația, școala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Țările Române și apoi în România.
Cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța sau în alte țări și centre francofone, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită „clasică” (în sens de model), ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români.
Singurul popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură bizantino-slavă în Evul Mediu, situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să le pară unora o ciudățenie, dar și o provocare, un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european lucruri excepționale, dar aduce o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină și o biserică de model bizantino-slav, comunitate intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele. Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi etc., numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantin, slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care – după cum cred românii – sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și, în ciuda crizelor recente, prosperitatea.
Note:
- Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, New York, 1996.
- Ioan Drăgan, Diplomatul și umanistul de origine română Filip More din Ciula (1470?-1526), în „Apulum”, vol. 21, 1983, p. 183-190.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Ioan Aurel Pop via revistaclipa.eu.
George Coșbuc - Scumpă Ţară Românească (poem)
Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!
Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca înaintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sânt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.
Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!
Ovidiu Hurduzeu - Iisus și non-violența
Dintre toate cărțile cu subiect teologic pe care le-am citit, „Iisus și non-violența”, volum de mici dimensiuni al teologului american Walter Wink a lăsat asupra mea una dintre cele mai puternice impresii. Ca mulți creștini, de-a lungul vieții m-am confruntat cu o dilemă răvășitoare: cum să înfrunt răul din societatea în care trăiesc. Reacția mea a fost, în funcție de circumstanțe, „să fug sau să lupt”, „flight or fight”, o reacție naturală, instinctuală care, de cele mai multe ori, nici nu mi-a adus pacea în suflet, nici nu a reușit să știrbească din puterea răului. Printr-o „arheologie biblică’’ remarcabilă, cartea lui Wink mi-a arătat că există o cale creștină, propăvăduită de Hristos, care desăvârșește (depășește) reacția naturală, instinctuală de „fight or flight”, „luptă sau fugi” într-o direcție puțin anticipată de mine și de mulți alți creștini. Calea lui Hristos, descrisă de Wink, se adresează omului viu, în carne și oase, care nu poate fi dezîntrupat din istorie. Ea îl RESTAUREAZĂ în adevărata sa condiție de persoană completă, liberă și demnă. Sunt convins că lucrarea lui Wink va stârni controverse. Prezentul articol nu este decât o redare cât mai fidelă a ideilor autorului. Contribuția mea se limitează la o prezentare sintetică a cărții și într-o formă cât mai accesibilă cititorului român.
Nota redacției: Mohandas (Mahatma) Karamchand Gandhi a fost reprezentantul oriental al non-violenței, un concept regăsit și în Vedele Indice, care mai este denumit și a-himsa.
Walter Wink (1935 – 2012) a fost un teolog si specialist in interpretări biblice, profesor la Auburn Theological Seminary din New York. Autor a unor cărți de mare răsunet „Naming the Powers” (1984), „Unmasking the Powers” (1986), „Engaging the Powers” (1992), „When the Powers Fall” (1998), „The Powers that Be” (1999), „Jesus and Nonviolence” (2003).
Iisus Hristos și non-violența
Pandemia, cu abuzurile și măsurile polițienești ale dictaturii sanitare sunt prilej de mare tulburare în rândul creștinilor ortodocși din România. Tulburare cu atât mai mare cu cât ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, cu câteva excepții, a susținut fără să crâcnească măsurile aberante, vădit anti-creștine dictate de guvernul român. (Nu discutăm aici de unde vin inspirația și ordinele guvernanților în actuala criză.) BOR a dat cu vârf și îndesat ceea i-a cerut Cezarul, fiind în prezent un propagandist al vaccinării alături de maneliști, politruci, unele cadre medicale, mass-media și influencerii plătiți.
Organizațiile creștine nu au apelat la proteste publice împotriva dictaturii sanitare. Am întâlnit preoți, monahi, mireni la unele manifestații organizate de societatea civilă – nimic însă din mobilizarea creștinilor de la Referendumul pentru familie. Lipsa de reacție a fost prea puțin influențată de atitudinea capitulardă a arhiereilor. Colaboraționismul ierarhiei i-a mâhnit adânc pe credincioși, dar nu le-a dictat reacția față de evenimente. Docilitatea oamenilor are o cauză mult mai profundă.
Hristos nu a rămas indiferent în fața nedreptăților „veacului acestuia” și nicicând nu a îndemnat poporul obidit să rămână pasiv în fața Răului. Noi însă nu am înțeles calea propăvăduită de Mântuitor: rezistența activă în fața abuzurilor Puterii, dincolo de supunerea lașă și răzbunarea violentă.
Esența violenței poate fi rezumată prin formula: „Fă-le celorlalți ceea ce ei ți-au făcut ție”. Răspunzând violenței prin violență, suntem imaginea în oglindă a celor care ne-au nedreptățit, devenim ceea ce urâm. Cum creștinii refuză din principiu rezistența violentă, noii nu vedem soluția decât în cealaltă extremă: ne închidem în sine și așteptăm cuminți să vină peste noi Apocalipsa fiindcă… așa vrea Dumnezeu. Dacă apelăm la rugăciune, o facem din deznădejde, fără speranță. O astfel de atitudine este lipsită de orice finalitate practică, masochistă și chiar sinucigașă, o invitație pentru nemernici să șteargă podelele cu niște victime neputincioase. Nu este, în nici un caz, calea propovăduită de Iisus Hristos, ci un mod de a te opune Răului în proprii lui termeni.
Predica de pe munte.
Majoritatea creștinilor ar considera astfel de reproșuri nejustificate, fiind ferm convinși că nu încalcă cu nimic învățăturile Mântuitorului. Nu a spus El oare în Predica de pe Munte: „Ați auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” (Matei 5, 38-41)?
Verbul „nu vă împotriviți” este traducerea din greacă a lui antistēnai, compus din anti (împotrivă) și verbul histēmi, a cărui formă substantivală, stasis, înseamnă „răzvrătire violentă, revoltă armată, răscoală, conflict puternic”. În Septuaginta, antistēnai este traducerea în greacă a lui qum din ebraică și este folosit de 44 de ori din 71 pentru a denumi, în mod specific, încleștări armate, sabie contra sabie. În Noul Testament, îl întâlnim în relatarea despre răzvrătiții închiși împreună cu Baraba, „care în răscoală săvârșiseră ucidere” (Marcu 15, 7) și în Faptele Apostolilor (19, 40) despre efesenii care erau în pericol să fie „învinuiți de răscoală”.
O mai bună traducere a îndemnului „nu vă împotriviți celui rău” ar fi „să nu răspundeți violenței cu violență”, „să nu reacționați violent împotriva celui rău”. Mântuitorul aduce noi clarificări în acest sens: Dacă cineva „te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”. De ce obrazul drept? În lumea de „dreptaci” a antichității, dacă loveai cu pumnul, trebuia să folosești mâna dreaptă, iar lovitura, în mod firesc, viza obrazul stâng. Cum să lovești însă obrazul drept? Prin lege, mâna stângă era destinată doar pentru utilizări „inferioare”, „necurate”. Simplul fapt de a gesticula cu mâna stângă se pedepsea aspru, potrivit unor relatări din Manuscrisele de la Marea Moartă. Singura modalitate de a lovi obrazul drept cu mâna dreaptă era de a folosi dosul de palmă.
Aici se ivea însă o mare problemă. Să nu uităm că ne aflăm într-o lume guvernată de Onoare și Rușine. Îi ștergeai cuiva un dos de palmă ca să-l umilești. Dosul de palmă nu se folosea într-o luptă între egali (care se băteau cu pumnii). Cu un dos de palmă îți admonestai doar subordonații. Stăpânul de sclavi îi trăgea un dos de palmă robului său; soțul – soției; tatăl – fiului; bărbatul – femeii, romanii – evreilor. Ideea era ca cel mai mic, care „nu-și mai știa lungul nasului” și ieșise din rând, să fie trimis înapoi la locul lui. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut un stăpân ar fi fost o relație de egalitate cu o persoană de rang inferior.
Persoanele care plecau urechea la învățăturile lui Hristos nu erau cei care aveau Sistemul de partea lor, cei care loveau, dădeau în judecată sau foloseau muncă forțată, ci victimele lor. Întorcând celălalt obraz, victimele refuză un astfel de tratament umilitor. Să ne imaginăm ce i-ar fi spus un obidit prigonitorului său: „Încearcă din nou să mă lovești, m-ai lovit cu pumnul, dar n-ai reușit să mă clintești. Uite, îți întorc obrazul, poți iar să mă lovești, dar refuz să mă las umilit. Sunt și eu om ca tine, creația lui Dumnezeu”. Ce putea să facă un prigonitor? Deși avea Sistemul de partea lui, nu putea să acționeze ca un despot absolut. Trebuia totuși să respecte regulile scrise și nescrise ale societății. „Acum, când mi-a întors obrazul, nu mai pot să-i dau un pumn cu dreapta, că-mi stă nasul lui în cale. Stânga nu mi-o pot folosi. Îmi rămâne doar să-i dau un dos de palmă sau să poruncesc să fie biciuit. Dar asta mă pune pe mine într-o lumină proastă, iar sfidarea lui poate deveni un exemplu de urmat pentru mulți alții”. În ciuda voinței sale, „cel mare” a fost obligat să-l privească pe „cel mic” ca pe o ființă umană asemenea lui. Răspunsul „celui mic”, departe de a fi laș sau pasiv, este un act de sfidare.
Domnul Iisus Hristos se adresa mulțimilor de obidiți. Dacă fiecare din cei care Îl ascultau s-ar fi comportat în maniera propovăduită de El, Puterea n-ar mai fi fost în stare să insufle în sufletele oamenilor sentimentul devastator de rușine, ar fi fost privată de capacitatea de a dezumaniza. A întoarce și celălalt obraz este calea dezrobirii, nicidecum a supunerii.
Cel de-al doilea exemplu de rezistență non-violentă are drept cadru de desfășurare Judecătoria. Un creditor l-a dat în judecată pe un sărac pentru neplata unei datorii. Este vorba de un sărac lipit pământului care își arvunise haina de pe el. Legea evreiască era foarte strictă în acest sens, stipula ca singurul articol vestimentar pe care-l poseda săracul, pus drept gaj, să-i fie returnat în fiecare seară la apusul soarelui așa încât săracul să nu doarmă gol pușcă. „De vei da aproapelui tău ceva împrumut… iar dacă acela va fi om sărac, să nu te culci, având la tine zălogul lui, ci să-i întorci zălogul la asfințitul soarelui, ca să se culce în haina sa și să te binecuvânteze; aceasta ți se va socoti ca o faptă bună înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronomul 24, 10, 12-13) și „Să nu judeci strâmb pe străin, pe orfan și pe văduvă, și văduvei să nu-i iei haina zălog.” (Deuteronomul 24, 17)
Îndatorarea era un dezastru economic și social pentru populația Palestinei din secolul I. Parabolele Mântuitorului amintesc adeseori de oameni îndatorați până peste cap încercând cu disperare să supraviețuiască. Îndatorarea nu era rezultatul unor calamități naturale sau al incompetenței în administrarea unor bunuri sau resurse financiare. Era consecința directă a politicii imperiale. Împărații romani îi împovărau pe supuși cu impozite ca să-și finanțeze războaiele costisitoare. Bogații, din dorința de a-și pune la adăpost averile, căutau investiții nelichide, iar pământul agricol era prima lor preferință. Foarte puțin pământ era însă de vânzare în Palestina, nefiind tranzacționat pe piață ca în vremurile moderne, ci moștenit, trecut de la o generație la alta. Nici un țăran n-ar fi renunțat de bună voie la pământul lui. Impozitele exorbitante pe terenurile agricole, de la 25% până la 250%, asociate altor taxe împovărătoare cerute de administrația romană, îi afundau pe proprietarii de pământ din ce în ce mai mult în datorii. Se creau astfel condițiile necesare alungării țăranului din Galilea de pe pământurile sale. În vremea lui Hristos, procesul de land grabbing (achiziția masivă de pământuri [sau acapararea de pământuri aidoma celor retrocedate ilicit – n. red.]) ajunsese într-o fază avansată. Latifundiile erau deținute de proprietari absenți, administrate de arendași și muncite de dijmași, zilieri și sclavi. Nu este un accident că în anul 66 î.H. prima acțiune a răzvrătiților evrei a fost să dea foc arhivelor din Templu unde era ținută evidența datoriilor.
Acesta este contextul în care predica Iisus Hristos. Audiența sa era constituită din săraci care împărtășeau o ură neostoită față de un sistem economic nedrept. Mulți dintre ei trăiseră umilința de a fi deposedați de pământurile, bunurile și în final hainele de pe ei.
Dacă situația lor era atât de tragică, de ce îi mai îndemna Iisus Hristos să-și dea și haina de pe ei?
Să avem în fața ochilor următoarea situație: Datornicul, apărând în fața judecătorilor cu hainele în mână! A-ți da și cămașa însemna, pur și simplu, să rămâi gol pușcă – săracii nu aveau decât două piese de vestimentație, una care le acoperea goliciunea trupului („cămașa”) și, peste ea, haina de ieșit în lume. Nuditatea era tabu în iudaism și rușinea cădea nu atât pe cel despuiat, cât pe cel care se uita la persoana în pielea goală sau era cauza nudității. Cel blestemat a fost fiul lui Noe, care și-a văzut tatăl în pielea goală, nu Noe însuși.
Datornicul nu avea nici o șansă să câștige procesul. Legea era cu totul de partea creditorilor. Stând în pielea goală în fața judecătorilor, ar fi răsturnat situația în favoarea sa. Îl făcea de rușine pe creditor și, concomitent, dezvăluia adevărul gol goluț despre infamul edificiu economic. Dusă până la absurd printr-o clovnerie, legea este deturnată într-un sens burlesc. Obiditul preia astfel inițiativa într-o lume unde schimbările structurale sunt (vremelnic) imposibile.
Al treilea exemplu, cel de a merge o milă în plus, se referă la practica romană de a limita munca forțată pe care trupele Imperiului puteau să o impună populației subjugate. Un soldat roman putea să-i impună unui civil să-i care echipamentul doar cale de o milă. A-l obliga să poarte povara o distanță mai mare era interzis și soldatul risca să fie pedepsit aspru conform legilor militare. (Drumurile fiind presărate cu borne de marcaj, nu era greu să măsori distanțele parcurse.) O practică iscusit concepută. Asigura mobilitatea armatei, încercând să nu înfurie prea mult populația.
De ce să faci exces de zel și să te oferi să-i cari soldatului echipamentul încă o milă? Din lașitate? Din slugărnicie? Nicidecum. Se pune aceeași problemă ca și în precedentele două exemple: cum ar putea cel oprimat să preia inițiativa, să-și păstreze demnitatea umană într-o situație care nu putea fi schimbată? Legile erau ale Cezarului, dar felul de a răspunde în fața legii depindea doar de Dumnezeu.
Imaginați-vă următoarea scenă. Odată ajuns la borna de marcaj, după parcurgerea unei mile, în loc să-i dai înapoi echipamentul, îl implori pe infanteristul roman: „Te rog din tot sufletul, lasă-mă să-ți car poverile încă o milă!” L-ai descumpănit. L-ai lăsat fără replică. Nu se aștepta la o astfel de cerere. De obicei, el îi forțează pe supuși să-i care echipamentul, iar tu te oferi să o faci cu dragă inimă?! Ce ai de gând? Nu cumva e o provocare? Ești un om prea bun sau, pur și simplu, îți bați joc de el, îl iei drept un neputincios? Vrei să-l faci să încalce legea ca să-l reclami? Nu a mai întâlnit pe cineva ca tine. Îl forțezi să ia o decizie pe care nimic din experiența sa anterioară nu o anticipase. Până acum și-a tot arătat puterea în fața unora ca tine. Tu ești altfel… cum să reacționeze? Nici măcar nu-i dai răgaz de gândit. Ai pus echipamentul în cârcă și pe aici ți-e drumul! „Hei, stai, stai! Oprește! Dă-mi lucrurile înapoi!” strigă el după tine. Dar tu nimic, faci urechea surdă și dă-i voinicește înainte.
Umorul scenei ar putea scăpa astăzi unor ochi indiferenți sau, dimpotrivă, mult prea evlavioși. Cu siguranță, situația stânjenitoare a cuceritorului roman a făcut deliciul ascultătorilor obidiți ai lui Iisus Hristos.
Mulți cititori ar avea de obiectat la ideea punerii soldatului roman într-o situație stânjenitoare. Sau a creditorului umplut de rușine. Judecând lucrurile după cum stau în realitate, ne dăm seama că asupritorii se căiesc doar dacă sunt forțați, într-un fel sau altul, să-și pună sub semnul întrebării propriile acțiuni. Desigur, există pericolul să folosim non-violența ca o strategie a răzbunării și umilirii. (Cum s-a întâmplat cu Gandhi.) La extrema opusă, ne paște pericolul pioșeniei care confundă dragostea nețărmurită a Mântuitorului cu „a fi drăguț cu toată lumea”. A treia cale este una a rezistenței pline de iubire – să nu uităm că Mântuitorul ne-a spus să ne iubim dușmanii. Pe cel oprimat îl eliberează din chinga supușeniei, iar asupritorului îi arată calea izbăvirii de păcat.
Îndemnurile lui Hristos pot părea neînsemnate pentru cei puternici. Pași mici și ineficienți. Dar pentru cei care toată viața au stat plecați în fața stăpânilor și s-au identificat cu rolul vitelor de tras la jug sunt pași gigantici înainte.
În loc de concluzii
Calea non-violenței ne ajută să ne eliberăm de mentalitatea de sclav. Nu trebuie să așteptăm cu mâinile în sân izbucnirea unei revoluții care să aducă o nouă lume, mai bună și mai dreaptă. Putem încă de acum să preluăm inițiativa din mâinile asupritorilor noștri și să ne redobândim umanitatea pierdută. După cum am putut constata în această carte, calea lui Hristos nu-i bătută în cuie. Putem creea o sumedenie de alternative creatoare la violență. Iisus Hristos ne arată calea de a ne împotrivi stăpânilor veacului acestuia fără să ne modelăm după chipul și asemănarea lor. Mântuitorul nu a binecuvântat insurecțiile armate. În condițiile Palestinei din secolul I, răzvrătirile violente împotriva ocupației romane s-au dovedit catastrofale. Hristos a pus însă temelia unei revoluții spirituale, dublată de una socială care la un anumit punct în istorie a devenit politică. Soarta ulterioară a Imperiului roman este exemplul concludent.
Acestea fiind zise, nu trebuie să uităm un aspect fundamental. Calea non-violenței nu va convinge pe nimeni dacă nu este una morală, care să accepte posibilitatea jertfei. Fără o atitudine jertfelnică, propovăduirea non-violenței nu este decât un paravan pentru lașitate și trădare. Calea lui Hristos nu-i un scop în sine, nici nu este obiectivul final. Pentru noi, creștinii nu-i decât un mod normal de a fi întru desăvârșirea noastră continuă, aici și acum. Obiectivul final rămâne viața trăită demn în Duhul lui Iisus Hristos.
A consemnat pentru dumneavoastră Ovidiu Hurduzeu via hurduzeu.ro.
Gheorghe Piperea - Hitleriștii care nu mai știu cum să convingă turmele să se înțepe profilactic au făcut din privilegiile și libertățile înțepaților principala armă propagandistică
Nu mai suntem în zorii apartheidului sanitar. Soarele e deja de trei sulițe pe cer.
Hitleriștii care nu mai știu cum să convingă turmele să se înțepe profilactic, pentru o siguranță care nu există nici pe hârtia prospectelor, nici în rapoartele de farmacovigilență, au făcut din privilegiile și libertățile înțepaților principala armă propagandistică. Cea mai grotescă dudă autoritarist – iacobină este „măsura” propusă de ministrul Câmpeanu (pe care îl credeam om lucid) – condiționarea de combinezon a studenților neînțepați, care nu vor mai veni la curs sau în cămin fără zisul echipament de „protecție”.
Contractul social în care suntem toți parte spune că noi trebuie să respectăm niște reguli scrise de și pentru oameni normali la cap și să plătim taxe, impozite și contribuții pentru funcționarea statului, primind în schimb siguranță, egalitate de șanse, garanții pentru drepturi și libertăți, dreptate, asistență sanitară și socială și șansa unei slujbe decente sau a unei afaceri. Dacă statul nu ne mai oferă (mai) nimic din toate astea, de ce am mai plăti taxe, impozite și contribuții? De ce am mai folosi moneda oficială, și nu trocul sau monede proprii? De ce am mai vota, de ce am mai respecta ordinele unor asemenea autorități atât de tâmpite și iresponsabile?
Contractul, stimați mireni care nu iubiți avocații, este un document care generează drepturi și obligații reciproce ale părților – dacă o parte nu își respectă obligațiile, cealaltă parte are dreptul să înghețe contractul, suspendând executarea propriilor obligații. Regula se numește exceptio non adimpleti contractus și se găsește adânc înscrisă în Codul civil.
Tot așa, patronul se găsește într-un contract cu angajatul. Și acestui contract i se aplică regula de mai sus.
În plus, niciun regulament de ordine interioară (nici măcar cel „completat verbal”, după expresia inteligentei ministre de la muncă și protecție socială*) nu poate încălca sau completa legea. Dacă legea nu îi obligă la tratament medical decât pe cei cu probleme psihice grave (pentru asta fiind necesar, în plus, un ordin al unui judecător) și dacă legea nu permite segregarea la locul de muncă pe criterii medicale sau de orice natură, un ROI nu poate impune asta fără a încălca grav și penal legea. Salariații segregați au și dreptul la grevă, și dreptul de a-l acționa în justiție pe patronul delincvent. Oricum, în condițiile în care te plângi de un deficit de 600 sute de mii de angajați numai în sectorul construcții, trebuie să fii deosebit de prost și auto-destructiv să vrei să îi faci pe plac hitleristului Cîțu alungându-ți angajații care nu pot sau nu vor să se înțepe cu orice le trece prin căpșor „elitelor” tehno-politico-sanitare, bine remunerate de starea de teroare sanitară perpetuată chinezesc.
La fel stau lucrurile cu comercianții. Nu doar că intenția de a le face pe plac lui Cîțu si lui Arafat îi pune în dezonoranta postură a afaceriștilor americani albi sudiști din anii 50-60 ai secolului trecut, care nu permiteau accesul negrilor și al câinilor, dar îi lasă și fără 70% din potențialii clienți. Hotelurile și restaurantele de pe litoral, de exemplu, vor fi boicotate de ne-înțepați, care vor migra către particulari (ăia cu cheile zornăitoare de pe marginea drumului dintre Mamaia și stațiunile din sudul litoralului) sau către sistemul airbnb, mult mai ieftin. Faliment scrie deja pe fruntea proștilor, colaboraționiști ai hitleriștilor și ai iacobinilor sanitari din fruntea statului (în curând, un stat eșuat). Ca să nu mai vorbim de sutele de mii de potențiale procese sau plângeri la ANPC și la CNCD.
P.S.: Disperarea cu care țin cu dinții de aceste ultime frici ale oamenilor, frica de ne-înțepați și frica de segregare și excludere socială pe motive sanitare, arată clar că piesa idioată, cu actori prost aleși, bâlbâiți și inexpresivi, la care am fost obligați să asistăm, este la final.
*Oare ce-o însemna „protecție socială” a ne-înțepaților în mintea cosmică a stimabilei ministre care nu mai știa ce vârstă are? Să se culce noaptea sănătoși și să se trezească a doua zi… aruncați peste bord?
Adrian Zaharia - Centrul pentru Sănătate Oxigen din Bacău - o adevărată oază de speranță
Grija pentru corp, suflet şi minte sunt definitorii în orice fel de configurație socială. Iar aceasta se concretizează admirabil în orașul Bacău. Prin existența și bunul mers al lucrurilor din Centrul pentru Sănătate Oxigen – realizat de Asociaţia Stop Drog şi Asociaţia Sprijin în Dezalcoolizare – se produc adevărate minuni. Inaugurat încă din anul 2016, Centrul Oxigen dispune de zece dormitoare, cu câte 3 paturi fiecare, pentru tratarea în regim complet a dependenţilor. De altfel, este coordonat de către doamna Mona Albu.
Centrul Oxigen este localizat pe strada Depoului la numărul 6, în proximitatea Podului Mărgineni. La prima vedere este un fel de pensiune, numai că scopul real este acela al vindecării.
Ceea ce bucură pe cei de aici este liniștea, curățenia cât și spațiile largi, decorate și mobilate cu foarte mult bun gust. Centrul este dotat cu săli de relaxare cu canapele, televizoare, mese de tenis, masa de billiard iar pentru recuperarea fizică vine în întâmpinare cu o sală de fitness dotată excelent, criosauna, saune, masaj, drenaj limfatic, elongații etc., la standarde de performanță.
Centrul este coordonat de o echipă multidisciplinară cu ani buni de experiență pe platforma adicțiilor, fiind formată din psihologi clinicieni, un consilier spiritual, un consilier de egal, un kinetoterapeut, asistenți medicali, antrenor de fitness, bucătar dar şi personal administrativ.
Centrul este destinat în exclusivitate adulţilor iar funcţionarea sa este posibilă datorită donațiilor beneficiarilor cât și sponsorizărilor din partea firmelor interesate să susțină activitatea.
Cine sunt beneficiarii?
Cei dependenți de alcool/droguri/substanțe psihoactive/medicamente/jocuri de noroc… pot găsi remediul și alinarea în centrul Oxigen.
În actuala conjunctură a societății românești, nu trebuie să ne întrebăm ce anume provoacă toate aceste adicții dând vina în mod cu totul eronat pe lipsa de voință sau de caracter, știind că tocmai contextul social provoacă traume și automat și anumite tulburări neurobiologice.
În altă ordine de idei, familia sau prietenii ar trebui să constituie un factor important de sprijin. Numai că acest amănunt e pur teoretic. Realitatea este că apropiații dependentului au chiar ei nevoie de support psihologic pentru a-și depăși una dintre cele mai răspândite boli precum anxietatea, confuzia sau furia…
Independența României și proclamarea de la 9 mai 1877, debutul ostilităților cu Imperiul Otoman
Se împlinesc, astăzi, 143 de ani de la proclamarea independenței de stat a României! Povestea a început în prima parte a lunii aprilie din anul 1877 când, între Principatele Unite și Imperiul Țarist, a fost semnat un acord care conferea armatelor țariste dreptul de a traversa teritoriul românesc, pentru ca ele să ajungă la sud de Dunăre, spre a se război cu otomanii. Rușii trebuiau, în schimb, să garanteze că integritatea teritorială a României nu va fi primejduită (ei înșiși constituind un pericol, din acest punct de vedere, dacă stăm puțin să ne gândim).
Fără a se lăsa în nădejdea rușilor pentru apărarea hotarelor sale față de otomani, România a mobilizat mai mult de 125.000 de ostași, spre a stopa o eventuală invazie dinspre țărmul de sud al Dunării. Oastea română a fost împărțită în două corpuri. Ambele erau menite să apere teritoriul național (nu cu mult mai mare, pe atunci, de 121.000 km2 , ca suprafață), în cazul unor atacuri venind din direcții diferite. Cele mai numeroase trupe erau masate în jurul Bucureștilor. Unitățile românești erau pregătite să apere o linie a frontului lungă de 650 km.
Nu după mult timp, au început să intre în România și trupele rusești, trecând Prutul peste noul pod proiectat de către Gustave Eiffel – inginerul care a conceput și emblematicul turn al Parisului. Inaugurarea podului de la Ungheni a avut loc cu doar câteva zile înainte ca Imperiul Țarist să declare război Imperiului Otoman.
Având în vedere actele de frondă ale guvernului de la București, otomanii au reacționat violent. Au pus stăpânire pe corăbiile cu grâne ale negustorilor români iar peste Brăila (și alte orașe dunărene) a început să plouă cu bombe, lansate din tunuri de pe celălalt mal al Dunării.
Românii nu s-au lăsat mai prejos, fiind rupte legăturile de natură diplomatică cu Imperiul care, vreme de secole, ne crease atâtea suferințe. La finele lunii aprilie a anului 1877, România se afla deja în război cu Imperiul Otoman. Visurile de eliberare erau mai aproape de materializare ca niciodată!
În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, avea să declare, în legislativul țării: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare! (Aplauze.) Avem domn de sine stătător! (Aplauze.) Ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată.
Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau nişte legături sui generis; nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale.)
Aşadară, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă! (Aplauze îndelung repetate.)”
Și astfel se materializa, după Unirea de la 1859, încă un vis de secole al românilor, un popor aflat mereu, după cum bine observa Grigore Ureche, „în calea răutăților”. Adică în apropierea (nocivă) a unor imense imperii. Legislativul țării s-a întrunit, la 9 mai, în ședință extraordinară, într-o atmosferă entuziastă și totodată marțială, care domnea pretutindeni. Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României iar a doua zi actul normativ a fost semnat și de către conducătorul statului, principele Carol.
Dacă, până atunci, România plătea an de an un tribut de peste 900 de mii de lei către otomani, achitarea tributului a încetat, banii respectivi fiind direcționați acolo unde era cea mai mare nevoie în acele ceasuri mărețe, dar și primejdioase, ale destinului nostru național: către oștirea țării!
Mai înainte ca starea de război să fie recunoscută oficial, în parlamentul țării, fortificațiile turcești de la Turtucaia și Vidin au făcut cunoștință cu… ghiulelele lansate din tunurile românești. Astfel, văzduhul de deasupra bătrânului fluviu era zguduit de către focul încrucișat de artilerie. Începuse lupta între un imperiu decadent, îmbătrânit în fărădelege (și capabil încă de lovituri mortale) și o națiune străveche, conștientă că la pace și neatârnare nu se putea ajunge, în relația cu otomanii, decât pe calea armelor.
9 Mai a rămas în memoria și-n sufletul neamului românesc drept Ziua Independenței. În mai 1877, vestea minunată a proclamării independenței a circulat cu viteza fulgerului, de la un capăt la altul al țării și mulți români, într-un entuziasm general, au ieșit pe străzi și în piețe, pentru a-și manifesta împreună imensa bucurie. Cutezătoare a fost declararea independenței, în acel context internațional, și eroice a fost luptele ce au urmat, pentru păstrarea sa!