Dintre funcţiile limbii, probabil că funcţia metalingvistică este în modul cel mai sigur (mai garantat) elementul prin care limbajul omenesc se deosebeşte total de ceea ce va fi fiind, după unii, limbajul pre-uman sau non-uman. Dacă va fi existând un procedeu de comunicare care funcţionează şi între alte fiinţe, generic numite ne-cuvîntătoare, aceste procedee suntem convinşi că nu oferă „enunţurilor” posibilitatea de a se comenta pe sine înseşi, sau de a transmite de la Emiţător la Receptor informaţii sau comentarii cu privire la însuşi modul cum funcţionează acel procedeu de comunicare.
Specialiştii în aşa ceva susţin că există comunicare şi între alte fiinţe, chiar dintre cele (mai) inferioare. În virtutea principiului continuităţii, nici nu ne mirăm că limbajul uman nu s-a născut ex nihilo, ci a preluat o moştenire pe care a ştiut s-o valorifice, s-o sporească, dar şi să pună asupra ei o amprentă umană inconfundabilă, unică şi decisivă. Dacă e să descriem această amprentă, s-o identificăm, componenta asupra căreia am insista este conştiinţa lingvistică. Din ea pornesc alte componente, cum ar fi chiar şi caracterul articulat al limbajului, al mesajelor alcătuite din foneme care se combină între ele pentru a alcătui cele mai mici unităţi cu valoare de semn (morfemele), combinarea acestora dă naştere la cuvinte şi locuţiuni, recombinate acestea devin propoziţii, apoi fraze şi, în final, text. Despre acest mod de organizare ierarhică al limbii s-a scris destul de mult şi este considerat, cum spuneam, definitoriu pentru limbajul omenesc. Mult mai puţin (nu cunoaştem nici un caz!) s-a făcut caz, din această perspectivă, a definiţiei limbii, de funcţia metalingvistică, din care, foarte probabil, decurge şi funcţia expresivă, funcţia „artistică” a limbii, metaforică, creatoare de literatură şi poezie, deopotrivă de specifică pentru limbajul uman.
Şi asta pentru motivul binecuvîntat de Dumnezeu că procedeele care sporesc expresivitatea unui enunţ sunt accesibile numai persoanelor capabile să conştientizeze propria lor activitate locutorie, să priceapă – măcar parţial şi măcar la nivelul intuitiv, anumite mecanisme şi structuri lingvistice. Funcţia expresivă, aşa cum o defineşte Roman Jakobson, este consecinţa capacităţii limbajului şi a fiinţei umane de a se privi în oglindă, de a cotrobăi prin buzunarele şi sertarele atât ale conştiinţei şi inteligenţei sale, cât şi ale limbii în care gândeşte!
Conştiinţa lingvistică – funcţionând cel mai des ca intuiţie, face posibilă nu numai joaca cu cuvintele, ci şi minciuna şi imaginaţia, fabulaţia, procese(acte) psiho-lingvistice extrem de interesante şi de definitorii pentru inteligenţa umană, pentru însăşi definiţia omului (sic!). Repetăm, aşadar: deosebirea cea mai specifică pentru limbajul uman, comparat cu alte mijloace de comunicare non-umană, o aduce funcţia metalingvistică(sau metalinguală), care corespunde unei conştiinţe lingvistice, este forma sub care se manifestă spiritualitatea umană la nivelul limbajului. Este funcţia prin care limbajul se spiritualizează şi devine propriu-zis uman. Se umanizează.
De aceea considerăm că este un exerciţiu dintre cele mai utile acela de a inventaria în fiecare limbă elementele codului lingvistic prin care acesta se comentează pe sine şi devine metalimbaj. Fireşte, însuşi cuvîntul cod ar atrage atenţia noastră, şi pe bună dreptate, dar cel mai important este să stabilim acest inventar la nivelul graiului, adică al limbii comune şi vechi, populare, prea puţin sau deloc contaminată de componenta savantă, modernă, a limbii literare. La nivelul graiului, cuvîntul cod nu intră la socoteală. Ci vom avea în vedere mai întâi însuşi cuvîntul cuvînt, urmat de celelalte cuvinte din acelaşi câmp semantic: limbă, grai, a cuvînta, a vorbi, vorbă, a se bâlbâi, a boscorodi, a flecări, a zice, a spune ş.a.m.d. Pomenitul inventar nu-l vom alcătui noi, hic et nunc, ci ne propunem doar să dezvoltăm ideea posibilităţii şi necesităţii alcătuirii acestui capitol indispensabil dintr-o Descriptio sermonis moldo-valachorum şi a oricărei alte limbi.
Pagini întregi s-ar putea scrie despre cuvînt, un cuvînt extrem de interesant mai întâi prin etimologia sa: lat. conventum şi conventus, cuvinte ale căror sensuri vechi, din latină („învoială, înţelegere, convenţie”, respectiv „întrunire, adunare; comunitate; împreunare – de atomi sau de animale; învoială” – după Dicţionarul latin-român al lui G. Guţu), se regăsesc aproape toate în polisemia excepţională a acestui substantiv: douăzeci şi două de sensuri identificate de Sextil Puşcariu în al său Dicţionar. Prin etimologia cuvîntului cuvînt se poate spune, nu neapărat în glumă, că limba română se înscrie, îşi spune astfel cuvîntul în marea dispută care a însufleţit antichitatea greco-romană cu privire la originea graiului, a cuvintelor, şi care nici până azi nu s-a încheiat: disputa dintre teza „convenţiei” şi teza „interjecţiei”. Avem în vedere prestigiul mare pe care cuvînt-ul îl are atât în limba română, cât şi în mentalul românesc: a fi om de cuvînt, a se ţine de cuvînt, a-şi da cuvîntul, cuvîntu-i cuvînt etc. Ţinând seama de aceste date, am putea conchide aşadar că limba română, cel care a „creat”-o, nomothetul ei, onomaturgul român (!) – sau, mai prozaic spus, limba română prin vorbitorii ei de odinioară, susţine teza convenţiei, a importanţei pe care o are înţelegerea intervenită între oameni cu privire la te miri ce, inclusiv înfăţişarea semnificanţilor şi valoarea (semnificaţia) acordată acestora. Fireşte e de văzut dacă această interesantă evoluţie semantică (şi polisemie!) nu cumva este datoare şi unei influenţe balcanice (privind relaţia dintre grai şi adunare, precum şi alte „modulaţii” ale gândului aplecat asupră-şi). Un studiu comparativ între grecescul logos şi românescul cuvînt ar fi util… rău. Familia de cuvinte şi frazeologia (expresii şi locuţiuni) bazată pe cuvînt va face parte dintr-un astfel de studiu care nu se poate limita la un simplu inventar, căci vom resimţi puternică tentaţia de a comenta din perspectivă filosofică, metafizică, poziţia tare pe care o au în limbă cuvintele dicendi, în frunte cu cuvînt-ul însuşi. Un comentariu ce va fi să fie efectuat în maniera şi tradiţia – ce trebuie continuată, constituită pe linia Hașdeu–Eminescu–Vulcănescu–Noica.
Evident, un asemenea comentariu este posibil şi necesar cu privire la fiecare limbă şi nu ne îndoim că fiecare grai îşi va etala astfel o sumedenie de particularităţi, aparţinând unui grup de limbi sau numai uneia singure. Aşa bunăoară figura semantică pe care o întâlnim în limba latină şi în descendentele ei romanice, constând în a avea aceeaşi denumire pentru cele două semnificaţii „grai” (language) şi „organul anatomic cel mai angrenat în articularea sunetelor” (tongue), ne spune ceva despre vorbitorii de odinioară, care au văzut corect relaţia dintre cele două entităţi. În general, orice polisemie poate fi interpretată ca un demers intelectual menit să ilustreze intuiţia (sentimentul) că, în ciuda diversităţii atât de evidente avem motive să echivalăm obiecte foarte diferite, să le numim la fel. Ceea ce ar putea însemna că prin polisemie mintea omenească se antrenează pentru a-l concepe pe Unu.
Am fi tentaţi să ne amintim aici de principiul semantic (îl putem numi principiul prim) potrivit căruia nu există două obiecte sau semnificaţi(i) care să se deosebească atât de mult încât să fie obligatorie denumirea lor prin semnificanţi (combinaţii de sunete) diferiţi.
Numai că de la acesta avem şi un revers, reciproca potrivit căreia oricât de mult ar semăna două obiecte (în sens larg numite obiecte), această asemănare nu ne obligă să le dăm acelaşi nume: principiul secund. Ceea ce, evident, împinge mintea noastră tot spre unu, dar scris cu literă mică la iniţială, ca semn al diversităţii infinite din realitatea concretă, cea sensibilă. Cele două principii semantice sunt un bun exemplu pentru mişcarea permanentă pe care mintea noastră o face de la unu la Unu, exersându-şi deopotrivă şi simultan atât capacitatea de a sesiza diversitatea infinită („nu există doi, există numai unu”) din această lume a noastră, lume de unicate, de obiecte niciodată două identice propriu-zis, cât şi capacitatea de a subordona aceste unicate unei viziuni integratoare, unui întreg al tuturor obiectelor devenite părţi alcătuitoare, separate unele de altele într-un mod artificial şi arbitrar, mereu în contradicţie cu atributul acestui întreg de a fi un tot, un Unu, un continuum în care toate sunt una!
Chiar dacă nu este momentul cel mai potrivit, facem următoarea remarcă: nu există cuvinte perfect sinonime, decât cel mult la periferia limbii, în stilul ştiinţific: natriu – sodiu, kaliu – potasiu. Dar acestor succesiuni de sunete nu le acordăm demnitatea de cuvînt. Cuvintele propriu-zise, care nu sunt mai multe de câteva mii în conştiinţa lingvistică a fiecărui vorbitor mediu, nu sunt niciodată două cu acelaşi înţeles, între ele intervenind nuanţe semantice uneori mai subtile (iubire – dragoste), alteori mai evidente (timp – vreme). Astfel concepută, sinonimia nu se opune omonimiei, cum zic foarte mulţi. Omonimia este un accident, o întâmplare ciudată, dar nerelevantă pentru mecanismele limbii. În schimb polisemia este inevitabilă şi ea este cea care funcţionează în complemen-taritate cu sinonimia. Deoarece (aproape) toate cuvintele sunt polisemantice, nu există două cuvinte perfect sinonime. Nici în aceeaşi limbă, nici în limbi diferite (sic!). Propunem termenul figură semantică pentru a denumi combinaţia de înţelesuri(de seme) care dă individualitate fiecărui semnificat. (Util ne este şi termenul contur semantic al fiecărui cuvînt, de asemenea unic, irepetabil. Am avea nevoie de un termen care să denumească acele cuvinte care aparţin unor limbi diferite, dar care au acelaşi contur semantic, aceeaşi polisemie, care sunt, aşadar, echivalente semantic. Mai sus le-am numit, nu chiar impropriu, sinonime…)
Corect aşadar ar fi să spunem că sinonimia se opune nu omonimiei, ci polisemiei. Omonimia este un fenomen care, dacă nu s-ar produce niciodată, n-ar fi cu nimica perturbată comunicarea, sistemul şi mecanismul lingvistic. Sinonimia şi polisemia sunt însă fenomene lingvistice caracteristice, definitorii pentru limbaj, ele satisfăcând fie nevoia de comunicare nuanţată, precisă (printr-un număr cât mai mare de sinonime la dispoziţia vorbitorilor), fie nevoia de a economisi în acelaşi plan, paradigmatic, prin cuvinte mai puţine în inventarul codului, cuvinte fatal polisemantice. Cuvîntul – mai trebuie spus, este polisemantic mai ales pentru specialişti, în timp ce vorbitorii obişnuiţi au mai degrabă sentimentul că asemănările între semnificaţiile puse în joc sunt prea mari pentru a nu fi numite printr-un singur termen, prin acelaşi semnificant. În termeni ceva mai tehnici şi punând accentul pe ceea ce deosebeşte semnificaţiile cuvintelor zis sinonime, putem spune că în cazul acestora, al sinonimelor, îşi face efectul principiul secund amintit mai sus, iar polisemia ilustrează acţiunea principiului semantic prim.
Cât priveşte figura semantică, termen pe care l-am propus ceva mai sus, cred că ne este necesar în discuţia care va urma şi vrem să definim prin el posibilitatea de a distinge (sau nu) între două semnificaţii care, în altă limbă, sunt componente ale unei polisemii. Cu menţiunea că vom consemna asemenea întâmplări ca figură semantică numai în măsura în care vom putea atribui acelui fapt o valoare, o proiecţie în planul creativităţii, al ingeniozităţii (vorbitorilor) limbii respective. Bunăoară, în polisemia cuvîntului românesc limbă constituie o figură semantică funcţionarea sub aceeaşi etichetă verbală a sensurilor „grai” şi „popor” („Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă / Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie şi-o schimbă…”). Această „omonimie” nu este deloc întâmplătoare, ci mărturiseşte din partea celor care au confundat cele două semnificaţii o înţelegere superioară, corectă, a legăturii dintre etnic şi lingvistic. O înţelegere care pune în umbră („descalifică”) polisemia „bâlbâit” – „străin, persoană de alt neam”, clasică prin cuvîntul grecesc barbar. Din această perspectivă putem identifica grupul de limbi care au un cuvînt anume pentru a-i denumi pe cei care aparţin celorlalte comunităţi etnice, care reprezintă „restul lumii“. Putem numi şi acest caz a fi fiind o figură semantică, în măsura în care era accesibilă tuturor limbilor (în ambele sensuri), dar numai unele popoare au avut motive şi sensibilitate pentru a face această distincţie. Sau interes. „L’Autre c’est l’Enfer”, decreta Jean Saul Partre…
Bunăoară, în ţigăneşte gagiu înseamnă „o persoană care nu este ţigan”, iar în ebraică goi (pluralul goim) are acelaşi înţeles: „persoană care nu este evreu”. Vor mai fi fiind şi alte limbi în această situaţie şi ar fi interesant de analizat schema mentală (şi implicaţiile ei socio-istorice) care a impus necesitatea acestui cuvînt, cuvînt care aparţine şi el metalimbajului, în măsura în care „ceilalţi” sunt uşor de identificat după limba în care vorbesc.
Revenind astfel la cuvîntul limbă, vom spune că polisemia care include şi semnificaţia „formă de relief” (cf. o limbă de pământ) nu are nici un răsunet în metafizic, nu ne incită la nici un comentariu care să evidenţieze creativitatea şi ingeniozitatea minţii omeneşti la un nivel superior, spiritual. Dacă mai luăm în seamă şi „metafora” limba pantofului, va fi să conchidem că limbajul nu e menit, prin fiecare dintre formele sale de manifestare, să ilustreze în fiecare clipă cât de ingenios este spiritul omului, al nomothetului, cât de „spiritual” este acesta. Există şi un nivel prozaic al graiului, fără de care, probabil, nu s-ar putea evidenţia, prin raportare, momentele de graţie!… De inspiraţie.
Vom mai folosi termenul figura semantică şi în felul acesta semnificaţia sa se va rafina. Considerăm că faptele de limbă pe care le vom consemna sub acest nume fac parte (şi) din categoria estemelor limbii, sintagma figură semantică fiindu-ne utilă pentru a delimita domeniul în care se manifestă ingeniozitatea vorbitorilor limbii descrise: cel semantic. În felul acesta ni se oferă posibilitatea de a identifica, foarte probabil, şi figuri de altă natură: morfologică, bunăoară, sau sintactică ori lexicală. Cred că vom avea de consemnat chiar şi figuri etimologice, aşa cum deja am făcut-o: originea lui cuvînt ar fi din categoria acestora atâta vreme cât evoluţia sensului – de la cel originar la cel ulterior şi îndeosebi la sensul de azi, justifică (face posibile) comentarii de specialitate capabile să ilustreze, din nou, creativitatea minţii umane, ingeniozitatea şi inspiraţia nomothetului. Sunt cazuri când o etimologie, prin evoluţia sensului, prin modificarea produsă la nivelul semnificaţiei, are o semnificaţie (sic!), nu însă lingvistică, adăugându-se la celelalte semnificaţii vehiculate de limba respectivă, ci la nivelul comentariul individual, al specialistului care, din când în când, poate spera la dreptul de a face aprecieri şi judecăţi de valoare. Aşa cum – ca să ilustrez cu un exemplu clasic – ne este îngăduit în comentariul cuvîntului grecesc logos. S-ar putea ca polisemia acestui cuvînt să însemne lucrul cel mai important cu care Grecia antică a participat la înnobilarea umanităţii!…
O figură etimologică, cu multiplu răsunet în lumea românească, o are trecerea de la Trajanus (imperator) la (bădica) Troian al Pluguşorului şi al altor momente de manifestare la nivelul conştiinţei româneşti populare. Tot o figură etimologică, dar având cu totul altă semnificaţie şi putând prilejui comentarii net diferite, ne-o oferă cuvîntul a desmierda, care păstrează în el amintirea neaşteptată a latinescului merda, atât de bine conservat (ca să mă exprim aşa…) în alte limbi romanice. Cum s-a ajuns la des-merdatul românesc este o poveste care ilustrează mai ales umorul vorbitorilor de odinioară ai limbii latine, ulterior ajunşi, prin urmaşii lor, vorbitori ai limbii române. Când spunem că o mamă îşi desmiardă pruncul, cuvîntul cu pricina poate fi luat în sensul cel mai propriu, adică în sensul cu care l-au folosit latinii (romanii şi romanicii). Numai în limba română s-a găsit însă hâtrul şi mucalitul care, văzându-i pe cei doi cum se drăgălesc, va fi zis că Ion o desmiardă pe Maria, spre hazul asistenţei, al Receptorului… În acel moment s-a produs figura etimologică! Fireşte, când azi spune cineva că Ion o desmiardă pe Maria, nu se mai întâmplă nimic deosebit. Figura etimologică spune ceva despre creativitatea şi spiritualitatea daco-romanilor de odinioară. În cazul de faţă, despre umorul, despre disponibilitatea „ludică” a românilor de demult. (Termenul figură este generic şi vag, dar îl preferăm pentru a nu propune un termen propriu-zis net şi nou, cu care să încărcăm o paradigmă, a „figurilor de stil”, deja supraîncărcată, nimănui accesibilă în întregime.)
Revenim la metalimbaj, la limba ca metalimbaj. Putem lua cuvîntul limbă în cele două înţelesuri pe care le are de pe urma lui Ferdinand de Saussure. În sensul utilizat şi cunoscut de toată lumea ar urma să ne referim la enunţurile în limba română centrate (cum ar zice Roman Jakobson) pe limbă, preocupate cu comentarea fenomenelor lingvistice. Textul de faţă, bunăoară, aparţine metalimbajului. Şi este un text conceput şi enunţat în limba română deoarecce această limbă, atât la nivelul graiului, cât şi la nivelul ei literar, modern, ştiinţific, ne pune la dispoziţie termenii prin care să acoperim domeniul lingvistic al existenţei noastre.
Interesul nostru nu este însă pentru acest mod de a se manifesta al funcţiei metalingvistice, al gândirii metalingvistice. De vreme ce există această gândire metalingvistică, noi nu suntem interesaţi de textele (enunţurile) produse de această gândire deoarece, în principiu, orice text este expresia unei gândiri individuale, particulare şi fatal accidentale. Pe noi ne interesează dacă există o gândire meta-lingvistică la nivelul comunitar. Expresia acestei gândiri urmând să aparţină limbii – langue, iar nu vorbirii – parole. Căutând-o aşadar la nivelul langue al limbajului, nivel social, abstract, general etc. Autorul (sic!) al acestei „expresii” urmând a fi identificat, metaforic, în „persoana” poporului stăpân sau, mai bine zis, stăpânit de acea limbă. Numai că gândirea comunitară nu se exprimă numai prin nivelul langue al limbii, ci şi prin enunţuri, prin texte, textele culturii populare orale. Bunăoară un proverb sau o ghicitoare, o anecdotă despre unul Păcală, care, când i s-a spus să tragă uşa după el, nerodul a scos-o din ţâţâni… Dacă există asemenea texte populare – şi ele există, au fost deja semnalate!, intră şi ele la socoteală atunci când ne propunem să stabilim inventarul complet al fenomenelor generate prin exerciţiul funcţiei metalingvistice ca formă de investigaţie comunitară(sic!) în domeniul lingvistic. La ce performanţe a ajuns folclorul românesc în materia aceasta?
Punem această ultimă întrebare folosind cuvîntul folclor cu înţelesul că fenomenul lingvistic, în esenţa sa sau măcar dintr-un anumit punct de vedere, deloc periferic, este un fenomen de cultură populară, de folclor. Are toate atributele acestuia. Am putea spune chiar că este componenta cea mai importantă a culturii populare (orale)! (Nota bene: în legătură cu cunoscuta metaforă eminesciană limba (română), stăpâna noastră, mai sus tangentată, se potriveşte să o dezvoltăm afirmând că prin funcţia metalingvistică vorbitorii se manifestă ca, ei, nişte stăpâni ai limbii… Adică intră în ipostaza de comentatori şi pricepători ai fenomenului lingvistic.)
Ca să fim şi mai bine înţeleşi, preluăm distincţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaştere idiomatică(vezi textul repectiv) şi ne interesează să inventariem cât de cuprinzătoare este cunoaşterea idiomatică în materie de limbaj. Includem însă în cunoaşterea idiomatică şi enunţurile (textele) care aparţin folclorului literar, aşa cum includem şi faptele de limbă modelate de o conştiinţă lingvistică în mod implicit. Considerăm că prin cuvintele cuvînt, limbă, a vorbi etc., metalimbajul este în mod explicit manifest, pe când în expresii ca seamănă, dar nu răsare sau fără doar şi poate ori îl ia pe nu în braţe, gândirea metalingvistică este implicită, ea este cea care motivează îmbinarea cuvintelor.
Prin cunoaştere ştiinţifică înţelegem cunoaşterea dobândită prin instituţii create de om pentru a răspândi idei, informaţii şi concepţii despre lume (şi principala instituţie este şcoala, în toate formele de învăţământ), iar prin cunoaştere idiomatică înţelegem acel nivel de înţelegere a lumii la care ajungem prin învăţarea limbii (materne, de obicei) a celor printre care ne-am născut şi creştem.
Aşadar, ne interesează până unde a ajuns la români cunoaşterea idiomatică a limbii în general şi a limbii române în special, şi ne interesează atât expresia explicită a acestei cunoaşteri, cât mai ales cea implicită.
Vom începe cu o amintire din copilărie, nu a subsemnatului, ci a lui Sextil Puşcariu (vezi Limba română, p. 121): „Când eram copii, obişnuiam să ne apucăm de păr întrebând: «ce este asta?». Dacă cel apucat răspundea: păr, atunci «scuturam perele», adică îl zgâlţâiam de chică. (Ca să evite acest lucru trebuia să răspundă: lână, s-o laşi din mână!) În acest joc copilăresc se reoglindeşte starea de stânjenire pe care o produc în limbă omonimele.” Credem că distanţa de la care privim noi, azi, acea joacă copilărească ne îngăduie să vedem mult mai multe. În mod evident avem de-a face cu o secvenţă din „folclorul copiilor” sau „infantil”, fenomen extrem de interesant şi de puţin cercetat. Interesant pentru noi pentru că asemenea jocuri în societatea românească, patriarhală, de odinioară, suplineau lipsa unui sistem instituţionalizat de învăţământ. Un astfel de sistem include azi şi ore de gramatică, la care copiii sunt ajutaţi să-şi priceapă propriul limbaj, să exerseze adică funcţia metalinguală a limbajului şi să afle despre existenţa bunăoară a cuvintelor omonime. În şcoala de azi, în mai multe rânduri învăţătoarea sau profesoara de română le explică copiilor cum e cu omonimia şi cu sinonimia. În societatea patriarhală, unde şcoală nu prea era, copiii nu rămâneau totuşi fără învăţătură. Numai că ce aveau de învăţat aflau de la alte persoane şi în cu totul alt mod! Metoda de predare cea mai utilizată era jocul, o metodă pe care pedagogia modernă se străduieşte să o redescopere şi s-o regenereze. Asta după ce un lung şir de generaţii de copii s-au confruntat cu acel „cumplit meşteşug de tâmpenie” care a fost – şi încă mai este în multe locuri, inclusiv în unele aule universitare, studiul limbii, al gramaticii, al lingvisticii.
Materialul lingvistic şi para-lingvistic (numesc material para-lingvistic acele enunţuri, de dimensiuni variate, înregistrate ca aparţinând folclorului, şi care fac în vreun fel trimitere la fapte interesante din punct de vedere lingvistic care denotă un act de conştiinţă lingvistică) pare a fi destul de bogat pentru a pune probleme legate de prezentarea cât de cât sistematizată a faptelor, după anumite criterii şi principii. Expunerea noastră va fi însă deficitară şi sub acest aspect, în ciuda străduinţelor. Scopul acestei expuneri este însă în primul rând acela de a semnala cât mai multe fapte şi categorii de fapte de limbă a căror corectă evaluare şi descriere nu se poate lipsi de raportarea la metalimbaj, la funcţia metalinguală, la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor.
Voi începe cu chestiunea sinonimiei, deja discutată mai sus, când am afirmat că nu există sinonimie perfectă. Că nu există două cuvinte care să se poată înlocui(substitui) unul pe altul în toate contextele posibile fără ca în felul acesta să se producă vreo o modificare a mesajului, în planul semnificaţiei, aşadar. Există cel puţin un context în care cele două cuvinte să nu fie îngăduite deopotrivă. Bunăoară, luând în seamă perechea de sinonime vreme – timp, vom observa că în expresia în doi timpi şi trei mişcări, cuvîntul vreme (pluralul vremi sau vremuri) nu poate înlocui pe timpi, aşa cum se întâmplă în expresia a-şi pierde timpul – a-şi pierde vremea şi în multe alte enunţuri.
Din această perspectivă cred că putem înţelege corect expresia n-ai văzut un cal maro?, extrem de des auzită în copilăria mea. N-am prea înţeles la vremea aceea sensul, ce voia să spună această întrebare de la care nimeni nu aştepta un răspuns şi care avea totuşi o puternică conotaţie negativă, batjocoritoare, iar adresa ei era un receptor (sau o audienţă) de proastă calitate intelectuală, adică un prost!… Târziu am înţeles mecanismul umorului: cuvîntul maro este un neologism. Puţine limbi au sensibilitatea pe care limba română o are faţă de neologisme, în sensul propriu-zis, etimologic, al cuvîntului neologism: cuvînt nou, recent intrat în limbă, prin împrumut savant. Ajuns în limba română, cuvîntul maro a intrat în concurenţă cu celelalte adjective nume de culori. Din acest punct de vedere, limba română cunoaşte însă o serie interesantă de adjective care denumesc caii după culoare şi alte semne. Calul românului poate fi bălan, sur, murg, şarg, pag şi aşa mai departe. Culoarea cea mai răspândită este a calului roib… Cândva, orice vorbitor cumsecade al limbii române stăpânea paradigma acestor adjective cabaline – dacă le putem numi atât de abuziv. „Cultura calului” era vie şi interesa pe toată lumea, chiar mai mult decât este azi preocupantă cultura altor vehicule, a altor mijloace de transport: automobil, avion etc.
La un moment dat acest segment al vocabularului limbii române începe să piardă teren. Calul însuşi cade într-o oarecare desuetudine. Personal, în neamul meu, sunt din prima generaţie care n-a îngrijit un cal, nu a posedat şi nu a încălecat un cal. Asta după ce printre bunicii bunicilor mei s-a aflat şi posesorul celei mai mari herghelii din Europa timpului său: peste o mie de capete…
Adică, după al II-lea Război Mondial, mulţi oameni nu au mai avut motive imediate, interese practice, ca să deosebească ce e bălan de ceea ce este sur sau murg ori roib. Drept care aceste cuvinte au început să fie uitate de unele persoane. La început, prin anii ’40, aceste persoane au fost puţine şi comunitatea, dominată majoritar de cei care ştiau mai departe ce înseamnă aceste cuvinte, a fost şocată şi amuzată de ignoranţa celui (celor) care au produs sintagma cal maro, apelând astfel la un neologism pe care l-au considerat sinonimul cuvîntului pe cale de a fi uitat – roib. Numai că acele două adjective, deşi numesc aceeaşi culoare, nu sunt sinonime. Sunt anumite reglementări în limba română care nu admit secvenţa cal maro. De existenţa acestor reglementări, instinctiv (intuitiv) respectate de vorbitori, aceştia îşi dau seama cel mai bine atunci când cineva le încalcă. Le încalcă prosteşte, cum e cazul celui(celor) care ar zice că un cal are culoarea maro. În urmă cu 50-60 de ani această greşeală era impardonabilă. În urmă cu o sută de ani era imposibilă, improbabilă. Nu mai e cazul azi, când auzi şi la televizor că un cal sur poate fi considerat şi numit gri. Azi este nevoie de un efort de imaginaţie deosebit pentru a înţelege de ce expresia cal maro nu aparţine limbii române. Când ea a apărut, din necunoaşterea unor mecanisme subtile ale limbii, reacţia pedepsitoare prin batjocură a fost promptă. Nu este exclus ca la origine să fi fost o anecdotă, un banc, care conţinea întrebarea neroadă: „N-aţi văzut un cal maro?” Oricum ar fi, este vorba de aceeaşi atitudine a vorbitorilor limbii române, care îi făceau de ruşine pe cei dispuşi să zică calul alb în loc de calul bălan etc.
Că veni vorba de bancuri, vom preciza că majoritatea bancurilor au „poantă” lingvistică, se bazează pe un joc de cuvinte, adică mărturisesc, atât pentru cel care spune bancul, cât şi pentru receptor, un simţ lingvistic deosebit, conştientizarea, chiar dacă nu explicită, a unor structuri sau mecanisme lingvistice. Cu alte cuvinte, cele mai multe anecdote (bancuri) sunt o formă de manifestare a funcţiei meta-lingvistice şi intră în inventarul a ceea mai sus numeam a fi materialul para-lingvistic.
Nota bene: funcţia expresivă a limbajului, aşa cum menţionam undeva mai sus, iar acum subliniez, derivă din funcţia metalingvistică. Enunţurile prin care se materializează funcţia expresivă sunt construite prin abatere (conştientă sau mai puţin conştientă) de la regulile codului. O abatere care capătă însă semni-ficaţii suplimentare şi neaşteptate în raport cu enunţul care s-ar fi constituit prin respectarea întocmai a codului, a regulilor. Conştiinţa faptului că, ca vorbitori, avem de respectat anumite reguli (cum ar fi regulile privind corespondenţa semnificat – semnificant), se vădeşte prin paradoxul (creat sau descoperit de om) că, în anumite condiţii, însăşi abaterea de la regulă poate avea semnificaţie, o semnificaţie nouă, neaşteptată. Cu timpul, semnificaţia (asociată abaterii) şi însăşi abaterea pot trece din actul individual de comunicare, din domeniul creaţiei, în domeniul codului, socializându-se şi intrând în limbajul comun. Bunăoară sensul metaforic, figurat al unor cuvinte, sens care, cu timpul, se adaugă în polisemia cuvîntului şi devine element al codului după ce, iniţial, a fost o abatere de la cod. E drept că atunci când devine „element al codului” îşi pierde funcţia expresivă.
Materialul propriu-zis lingvistic care alcătuieşte partea de metalimbaj din cuprinsul limbii (române) nu se reduce la cuvintele numite deja verba dicendi, adică acele cuvinte care în mod explicit privesc activitatea locuţionară, faptul de a vorbi, de a comunica prin grai articulat: a vorbi, a zice, a spune, a cuvînta, a sporovăi, a bolborosi, a boscorodi, a bodogăni, a şopti, a se bâlbâi, a murmura, a glăsui etc.
Ci adăugăm la acest inventar şi acele cuvinte şi expresii care au o structură internă (o „formă internă“), o structură motivată aşadar (motivare relativă), dacă motivarea pe care o putem decela şi acorda acestor cuvinte are o legătură cu ceea ce se poate numi conştiinţa lingvistică, reflecţia asupra limbajului, având la bază inteligenţa creativă a unui individ dotat, cel care a creat (a inaugurat) pentru prima oară structura respectivă. Bunăoară consider că locuţiunea din când în când aparţine metalimbajului, iar expresia oarecum sinonimă din vreme în vreme sau echivalenta ei franţuzească de temps en temps aparţine limbajului propriu-zis, neutru. O persoană care în locul substantivului (adverbului) propriu-zis – timp, vreme etc. – apelează la un adverb relativ-interogativ şi îl mane-vrează ca pe un substantiv, punându-i înainte prepoziţia în şi din (vezi şi când şi când, pe când, când… când, nici când, altcând), această „familiaritate” cu un cuvînt atât de „imaterial”, cu un înţeles atât de greu de raportat la planul referenţial al limbajului, denotă în fapt o familiaritate cu cuvintele, cu limbajul, cu regulile acestuia, cu totul deosebită. Denotă o gândire care se apleacă cu uşurinţă asupra cuvintelor. Putem postula: orice act de motivare, relativă sau absolută, a semnului lingvistic este un exerciţiu metalingvistic!
Le propunem cititorilor noştri secvenţa în când, perfect absurdă, fără înţeles, pe care mintea noastră nu ar valida-o, ar considera-o o aberaţie. Şi totuşi ea face parte din sintagma (locuţiunea adverbială) deja discutată din când în când. Ce va fi fost în mintea nomothetului de odinioară când a imaginat această secvenţă? Cu siguranţă nu a fost la îndemâna oricui să spună din când în când în locul sau cu sensul expresiei neutre din vreme în vreme, expresie atât de… inexpresivă în comparaţie cu din când în când.
Altminteri, în limba română cuvintele (compuse) şi locuţiunile în care apar adverbele şi pronumele relative constituie un capitol care nu poate fi discutat ca lumea fără a te raporta la metalimbaj. (Din păcate, această perspectivă lipseşte cu totul din toate cele patru sau cinci volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor elaborate de Academia Română, deşi orice cuvînt nou, indiferent cum este format, dar format să fie în limba respectivă, reprezintă o manifestare a funcţiei metalingvistice…) Avem în vedere îndeosebi cuvintele cine, ce, care, cât, respectiv când, cât, cum, unde, extrem de solidare între ele. Toate intră în câteva serii de combinaţii extrem de interesante, cu ori- (oricine, orice, oricare, oricâţi, respectiv oricând, oricât, oricum, oriunde), cu fie-(fieşte-) (fiecare, fieştecare, fieştecât, fieştecum etc.) sau cu -va (cineva, ceva, careva, câţiva, cândva, câtva, cumva, undeva). Ba chiar şi evoluţia lor fonetică, cu abateri de la legile fonetice privind evoluţia în limba română a velarei labiale qu, mărturiseşte acelaşi sentiment al vorbitorilor că aceste cuvinte fac şi trebuie să facă parte din aceeaşi paradigmă. Chiar şi pentru un absolvent al facultăţii de litere poate fi o problemă să numească corect componentele acestei paradigme, adică să răspundă la întrebarea care sunt pronumele şi adverbele relative din limba română! Pentru nomothetul român însă era foarte clar că aceste cuvinte au ceva esenţial în comun şi, în virtutea acestui sentiment, a sentimentului că ele alcătuiesc o clasă, o paradigmă, le-a supus aceluiaşi tratament, le-a grupat împreună, le-a supus aceluiaşi procedeu morfo-lexical.
Aşa se explică şi seria nicicum, nicidecum, nicicând, nicicât, niciunde, pentru care nu este exclus să avem un corespondent sau un reflex (sic!) slav. Căci nu m-aş grăbi, precum unii colegi, să cred că slav este şi modelul după care s-au format adverbele româneşti nicicum etc. Şi asta pentu că adverbele respective au şi variante mai explicit „metalingvistice”: nici ca cum, nici ca când….
Româna a mai încercat şi altă serie, după modelul altceva, incomplet realizată: altcum(va), altcine(va) (vezi altcuiva), altunde(va) (Cf. Emil Cioran, Lumini şi sfinţi, p. 73 „De aceea este ea dincolo de cultură, ca de altcum şi muzica”). (Evident, între altfel şi altcum este mai „interesant”, mai metalingvistic cuvîntul altcum = alt cum.) Dicţionarul lui Sextil Puşcariu mai consemnează şi alte încercări ale nomothetului român, interesante din aceeaşi perspectivă: cine alt, care alt, ce alt, câte alte. Sau alt oarecare, alt oarecine, alt oarece, alt orişicare, alt fiece etc.
Faptul că acest „proiect” nu s-a realizat integral îţi dă sentimentul că nomothetul a cerut prea mult de la semenii săi. Chiar aşa incomplet cum este acest veritabil tabel al tuturor combinaţiilor posibile în care intră câteva cuvinte dintre cele mai „speciale”, comentariul cel mai aplicat acestei realităţi lingvistice este obligat să remarce cât de departe a mers simţul limbii şi creativitatea lingvistică la vorbitorii români de odinioară. Nu avem de-a face numai cu efectele analogiei. Analogia intervine în ultimă instanţă. Acţiunea ei este precedată de manifestări ale inteligenţei, ale creativităţii vorbitorilor. Căci de inteligenţă este vorba ca să conştientizezi, ca vorbitor, iar nu ca grămătic, existenţa paradigmei care, ce, cine etc. Şi de ingeniozitate putem vorbi atunci când este imaginat prototipul oricare, careva, fiecare etc.
Constituirea acestei paradigme unitare, pe care totuşi specialiştii o separă în două (pronume relative şi adverbe relative), va fi fost uşurată de cuvîntul cât, care este deopotrivă adverb şi pronume relativ, făcând astfel din cele două paradigme una, un continuum. O lume aparte, în care apar şi alte îmbinări de cuvinte neaşteptate (cine cum, care cum, ce şi cum, care mai de care, care pe care, care una, care alta etc.), cu totul surprinzătoare, a căror explicaţie nu poate fi decât una singură: dezinvoltura în manevrarea cuvintelor pe care i-o dă vorbitorului o conştiinţă lingvistică extrem de vie.
Surpriza cea mai mare ne-o oferă nicidecum, adverb de negaţie, pe care unii vorbitori români au avut ingeniozitatea să-l imagineze la superlativ, superlativul lui nu aşadar! „Nu voi să se arate înaintea noastră nici de cumu cumului…” Aşadar sintagma nici de cum – nici de cumu’ cumului (var. nici ca cumul cumului), pusă la genitiv, acel genitiv care încă de pe vremea limbii latine era folosit ca expresie a superlativului absolut. Păstrat bine în română (vezi frumoasa frumoaselor, prostul proştilor). Nici un lingvist nu şi-ar fi putut imagina să pui la genitiv o locuţiune adverbială! A făcut-o nomothetul român, adică a făcut-o limba română, la nivelul graiului românesc, al vorbitorilor analfabeţi şi neşcoliţi decât prin exerciţiul limbii române. Suficient pentru a produce această veritabilă nestemată a limbii române: nicidecumul cumului.
Alte vocabule interesante din această paradigmă: câte şi mai câte, de ce… de ne-ce, cine ce, care cât etc. Secvenţa ne-ce ar merita şi ea un comentariu aparte. Noi, deocamdată, o semnalăm numai. Cum însuşi numai (non magis) ar cere şi el un comentariu. (În paranteză fie spus că uşurinţa limbii române de a-l manevra pe ne- a produs două efecte ne-semnalate până acum: cuvîntul franţuzesc nescience, calc evident după neştiinţă românesc, uşor de asimilat pentru franţuji. Şi latinescul nonnumerati. Este vorba de limba latină medievală în care şi-a scris cronica celebrul Notar Anonim. Pare un calc după românescul nenumăraţi. Prezenţa în textul Cronicii a acestui nonnumerati ar putea avea două consecinţe: (1) ideea ca specialiştii să mai caute şi alte invenţii lexicale din text, pentru a verifica dacă acestea nu se datorează unui model românesc, ceea ce ar însemna că (2) autorul cunoştea bine limba română, certitudine care ne-ar ajuta să identificăm persoana notarului…)
Menţionăm şi locuţiunea nici prea prea, nici foarte foarte, atât de expresivă, în ciuda frecventei sale utilizări. Sau cea mai cea mai (var. cea mai cea), care însă are un caracter literar, livresc. Este şi relativ recentă. În schimb şi mai şi este populară, ceea ce nu ne ajută cu nimic dacă am încerca să înţelegem care a fost motivaţia îmbinării celor trei cuvinte, îmbinare atât de surprinzătoare, imposibil de tradus în altă limbă.
Sunt mai multe „expresii metalinguale” în care apare adverbul mai: şi mai şi, mai toate, mai nimic, mai să…, mai-mai să… Prezenţa sa, ca descendent din magis, în aceste secvenţe (locuţiuni) este greu de înţeles. Considerăm că aceste secvenţe sunt „expresii metalinguale” printr-un calcul pe care l-aş numi …apofatic, vrând astfel a spune că în măsura în care un enunţ (o secvenţă, o locuţiune) nu respectă regulile curente şi comune, „logice”, de îmbinare a cuvintelor, reguli ale limbajului comun, neutru, acea secvenţă este cel mai probabil modulată cu o anumită libertare de exprimare, de mişcare între cele două planuri (sintagmatic şi paradigmatic), pe care ţi-o poate da numai o conştiinţă lingvistică neobişnuită, mult peste medie. Chiar dacă nu înţelegem întocmai motivaţia (logica) îmbinării cuvintelor respective, pricepem totuşi că este vorba de o aleasă conştiinţă lingvistică. De metalimbaj. Nu este limbaj neutru, comun, ci expresia unei inteligenţe iscoditoare, care caută expresii noi.
Numai această libertate, această dezinvoltură suverană, explică secvenţe ca din când în când, nicide(ca)cumul cumului, şi mai şi, de ce, de ne-ce, ş.a.m.d.
Această uşurinţă de a combina cuvintele împotriva celor mai elementare reguli a putut să dea naştere unor secvenţe ca într-o doară, la o adică, fără doar şi poate, unde substantivele sunt înlocuite cu adverbul corespunzător: adică, doară, poate şi astfel ajungem să consemnăm succesiunea articol nehotărît + adverb sau prepoziţie (+ articol nehotărît) + adverb. Nu este exclus ca vorbitorul (nomothetul) să fi avut sentimentul că substantivul de care avea nevoie lipseşte din cod… A simţit – ceea ce numai un spirit ales ajunge să resimtă – insuficienţa inventarului lingvistic. Cât priveşte ideea de „adverb corespunzător unui substantiv” (şi viceversa), avem în vedere corespondenţa cum – fel, când – timp, unde – loc ş.a.m.d.. Vezi mai sus, comentariul la altcum – altfel etc. Care ar fi deci „substantivele corespunzătoare adverbelor” de mai sus? Lui adică îi corespunde un substantiv care ar avea ca semnificaţie „situaţia incertă, ambiguă produsă la un moment dat”, lui doar şi poate le-ar corespunde ideea de condiţie, de scuză invocată pentru a justifica ceva, îndeosebi reţinerea de la a face ceva. După cum se vede, dacă acestor adverbe le corespunde o semnificaţie de tip nominal, un substantiv, acestea sunt neologisme, nu aparţin graiului românesc. La acest nivel, conştiinţa (de natură metalingvistică) că lipseşte cuvîntul necesar a găsit o soluţie ce ţine de metalimbaj. Nimic mai firesc. Această conştiinţă a fost explicit consemnată în cele din urmă prin locuţiunea nespus de, frecvent folosită chiar de oamenii cei mai simpli: nespus de frumoasă, frumoasă de nespus… În multe limbi se recurge azi la neologismul indicibil, eventual calchiat. În română indicibil îşi va găsi locul, căci este deja folosit, dar fără înţelesul de adverb pentru superlativ absolut.
Tot la metalimbaj intră şi cuvintele, oarecum antonime, cutare şi anume, amândouă interesante, dar mai ales al doilea, ca derivat de la un cuvînt atât de metalingvistic cum este nume. În ce-l priveşte pe cutare, semnalăm diminutivul cutărică, surprinzător şi demn de a fi comentat şi el, tot ca metalimbaj.
O interesantă situaţie ne-o oferă expresiile o să!, aş! şi mai va!, prin care este exprimată neîncrederea Emiţătorului faţă de un proiect sau o promisiune a conlocutorului sau a altcuiva. Cred că avem de-a face cu transformarea morfemului în cuvînt, purtător astfel al înţelesului gramatical oferit ca înţeles lexical:
– O să fac şi o să dreg!
– O să!
După acest procedeu s-ar părea că va de la va face şi va drege devine la interlocutor mai va!
Aş nu este exclus să provină şi el de la condiţional-optativ, cu o evoluţie ceva mai complicată d.p.d.v. semantic. Certă este provenienţa „negaţiei” o să de la viitorul de tip popular o să (fac). Ipoteza noastră este că o să face serie cu mai va şi aş, deopotrivă de batjocoritori. (Fireşte, acest sens decurge şi dintr-o intonaţie potrivită.)
Nota bene: în (mai) va se zice că avem o rămăşiţă miraculos salvată din vado, vadere „a merge, a porni”. Nu excludem această etimologie. Ceea ce modifică ipoteza, fără a o anula: pierzându-şi sensul şi rămas „în aer”, fără nici o legătură cu alte cuvinte, acest va va fi ajuns să fie resimţit ca va din va face, rostit independent, după modelul:
– Ai fost la piaţă?
– Am!
De aici, după acest model greşit „decriptat”, se va ajunge la separarea lui o să şi a lui aş, purtători ai sensului gramaticalizat care, în acest fel, se lexicali-zează într-un mod neaşteptat, ingenios! (O asemenea explicaţie reduce ingenio-zitatea vorbitorilor la decodarea greşită, atât de fertilă într-o sumedenie de cazuri! Căci există şi greşeli, respectiv decodări greşite, dar „fericite”, care au rodit cu rezultate excepţionale, fără ca Receptorul să-şi dea seama că nu a înţeles mesajul. Exemplul cel mai interesant este alfabetul fenician, preluat de vechii greci cu convingerea că scrierea feniciană este fonetică: o literă pentru un sunet, pentru un fonem. Şi au conceput scrierea grecească după acest principiu, împrumutat de la fenicieni. În realitate, fenicienii, ca toţi semiţii, aveau o scriere silabică. Grecii sunt cei care au revoluţionat scrierea, introducând principiul fonetic, fonologic, dar au făcut-o cu sentimentul că preiau modelul fenician. În realitate, preluarea şi „decodarea” mesajului, a sistemului de scriere, s-a făcut greşit. O greşeală de decodare căreia omenirea, mai ales europenii, îi datorează foarte mult…)
Conştiinţa antonimiei dă naştere la multe expresii şi locuţiuni. Semnalăm expresiile care urmăresc şi obţinerea unui efect i-aş zice literar: hoţu’ de păgubaş, o nimica toată, foaie verde lemn uscat… O nimica toată, formulă atât de isteaţă, ne aminteşte de franţuzescul rien du tout. Să fie la origine aceeaşi atitudine şugubeaţă?
Dăm în continuare o listă de expresii a căror apariţie (structură) nu poate fi motivată (explicată) fără a ţine seamă de următoarele elemente: (1) conştiinţa lingvistică (metalimbaj), (2) plăcerea vorbitorilor de a se juca cu cuvintele şi (3) gustul pentru paradox: peste poate; face pe niznaiul; a luat-o pe daiboj; să stăm strâmb şi să judecăm drept; seamănă, dar nu răsare; mult mai mult; cât a-i zice peşte; cum necum; de ce, de ne-ce; scurt pe doi; cu chiu cu vai; pesemne; şi mai şi; (mai) de doamne-ajută; un lasă-mă să te las; mai încape vorbă?; s-a mântuit vorba; scurtă vorba; scurt şi cuprinzător; în toată puterea cuvîntului; să pun punctul pe i; frumoasă de nespus; frumoasă din cale afară; drept vorbind; nu-i vorbă; fel de fel; la urma urmei; vorbă să fie; vorbă-n vânt; cât pe ce; cât de cât; cutare; n-am cuvinte să…
Semnalăm distanţa dintre sub şi locuţiunea adverbială de dedesub(t). Prezenţa celor trei de în succesiune, deşi nu e uşor de explicat, vorbitorii o stăpânesc perfect, în toate variantele intermediare: stă sub masă, vorbeşte de sub masă, stă dedesubt, vorbeşte de dedesubt. Ceva asemănător (sub sub ala) se află la originea cuvîntului subsioară. Această structură ne aminteşte nenumăratele feluri în care a fi poate fi auxiliar pentru el însuşi . Noica le-a dat o atenţie deosebită în eseurile sale (vezi îndeosebi Sentimentul românesc al fiinţei), considerând că aceste structuri ţin de un specific românesc al limbii române.
Fireşte, când alcătuim inventarul complet a ceea ce ar fi metalimba română, capitolul cu care vom începe va fi cel al cuvintelor (verba) dicendi. Nu ne vom referi numai la verbe, aşa cum ne-ar impune tradiţia gramaticii latine. Ci şi la substantive, la adjective, adverbe.
Simpla înşiruire a cuvintelor din acest inventar nu va fi însă suficientă. Ci va trebui să descriem cât mai nuanţat personalitatea fiecărui cuvînt, ocurenţele sale specifice. Deosebirea pe care româna o face între cuvinte şi vorbe poate prilejui subtile şi interesante consideraţii cu care în mod obligatoriu va fi să ieşim din cadrul strict al lingvisticii.
Cuvîntul cuvînt este interesant nu numai prin etimologia sa şi prin polisemia atât de bogată. Va fi să cercetăm cu atenţie şi cu comentariile adecvate frazeologia dezvoltată în jurul acestuia: în toată puterea cuvîntului; om de cuvînt; a crede pe cuvînt; pe drept cuvînt; a avea cuvînt; cuvînt de onoare; a-şi ţine cuvîntul; a (nu) ieşi din cuvîntul cuiva; într-un cuvînt; dintr-un cuvînt; cuvinte acoperite („cu tâlcuri, pentru ca să nu înţeleagă toţi, iară numai cei învăţaţi”); joc de cuvinte. E de luat în seamă, de asemenea, paremiologia legată de cuvînt, deseori tulburător de ambiguă: „pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul”. Textele vechi ne oferă şi ele un material interesant: „L-au suduit, au cu cuvîntul, au cu tăcerea” (Prav. 959, după Sextil Puşcariu). Cum vine să sudui cu tăcerea?… A tăcea, tăcere intră şi ele în metalimbaj, româna făcând o netă distincţie între tăcere şi linişte, mai rar întâlnită în alte limbi, în felul acesta pledând încă o dată pentru a se renunţa la definiţia curentă a sinonimiei. Sinonimia trebuie discutată corect numai din perspectiva deosebirilor de înţeles dintre cuvintele aşa zis sinonime. Aparent sinonime!
Deosebirile subtile dintre a vorbi, a spune, a zice, a cuvînta, a numi etc. constituie un capitol încă nescris. Se petrec lucruri ciudate în interiorul acestui câmp semantic. A vorbi, bunăoară, este propriu zis un verb intranzitiv. El suportă însă un singur complement direct: substantivul prostii… Alte verba dicendi: a şopti, a murmura, a turui, a sporovăi, a bolborosi, a bodogăni ş.a.m.d., fonf, gângav, peltic, sâsâit, bâlbâit, mutălău, muteşte etc.
Intră la inventarul metalimbii şi o întreagă clasă de cuvinte, o parte de vorbire în întregime: pro-numele. Cuvintele din categoria pronumelui au înţeles numai prin raportare la alte cuvinte, pe care le înlocuiesc în anumite condiţii ceea ce presupune o conştiinţă lingvistică, atât la nivelul langue, cât şi la nivelul parole. În multe cazuri simţim chiar nevoia distincţiei metalangue – metaparole, meta limbă – meta vorbire!
În fine, dacă articolul nu este parte de vorbire, ci morfem, al unei categorii gramaticale (a determinării), putem consemna astfel şi o categorie gramaticală prin care se vădeşte conştiinţa lingvistică de sine, metalimbajul. (După părerea noastră articolul este una dintre punţile întinse între lexic şi morfologie, care dau limbajului caracterul de continuum, de întreg unitar, de Unu.) Din acest punct de vedere limba română ne oferă un caz excepţional: etimologia lui nişte, care vine din propoziţia ne scio (quid), făcând astfel explicită conştiinţa lingvistică: ne scio…
Un inventar complet al metalimbajului va cuprinde un capitol vast dedicat literaturii populare orale. În ce priveşte folclorul românesc, în fruntea textelor interesante din această perspectivă aş pune o ghicitoare, cea care întreabă ce se află în toate? Răspunsul: numele. Este atâta şi atât de subtilă, de modernă filosofie a limbajului în acest text minuscul încât nu mă încumet să fac vreun comentariu, ci doar o trimitere, la discuţiile şi teoriile pe marginea raportului limbaj-realitate, parţial confirmate (sau sublimate) în ideea că numai ce are nume există!…
Nota bene: din folclor, din literatura populară considerăm că face parte şi anecdota populară, inclusiv în lumea de azi, bancurile. Chiar dacă acestea nu aparţin întotdeauna graiului, ci deseori circulă la nivelul limbii literare, al unor persoane îndelung şi profund şcolite.
Inventarul nostru va consemna şi zicala „aşa-i vorba românească, cu două (mai multe) înţelesuri”, în mod explicit metalinguală.
Când spun metalimbaj în literatura populară mă gândesc şi la necunoscutul cu care am călătorit împreună în tren şi care a intrat în vorbă cu copiii mei, iar la un moment dat s-a oferit să le spună o poveste. Spre nedumerirea copiilor povestea începea aşa: A fost odată un moş şi o moaşă. Moşul avea un cocoş, iar moaşa avea o cocoaşă. Într-o bună zi moşul şi-a făcut un gard. Ca să nu rămână mai prejos decât moşul cu gardul lui, moaşa şi-a făcut şi ea o gardă… Şi tot aşa a ţinut-o semnalând astfel o realitate lingvistică puţin consemnată: mulţimea de substantive care sunt din punct de vedere strict formal perechi, după modelul unor substantive (bunic – bunică, făt – fată), şi mai ales al adjectivelor: drag – dragă, frumos – frumoasă etc., dar care semantic sunt cu totul altcum: rob – robă, foc – focă, lup – lupă (obiect), gazel – gazelă etc. Aş zice că avem aici o variantă a omonimiei care i-ar pune în încurcătură pe cei care, neştiind româneşte şi neavând la dispoziţie decât texte româneşti, ar încerca să le decripteze. Într-un manual de limba română pentru străini cred că ar încăpea un mic capitol despre aceste cuvinte masculine care nu au nici o legătură cu forma lor „feminină”: fund – fundă etc. Un fel de „falşi prieteni” din limba română…
Trecerea de la limbaj la literatura populară (folclor), adică trecerea de la cuvînt la textul intrat în circulaţia socială, o fac acele locuţiuni (numite de noi şi secvenţe) amintite mai sus, cu o structură motivată, de genul anume; peste poate; cum ne-cum; nici de cum; nici de cumul cumului; seamănă, dar nu răsare; a o lua la sănătoasa; a da ortul popii; a lua pe nu în braţe; foaie verde lemn uscat; foaie verde de dai n-ai, ia nu da, să vezi cum ai etc.
Iată, expresia a o lua la sănătoasa, pe care lingviştii o explică prin contaminarea locuţiunii a o lua la fugă cu proverbul fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă. Procedeul prin care se ajunge la expresia pusă în discuţie este literar, devenit rutină la cei ce practică inter-textualitatea, adică în literatura ultimelor două-trei decenii. În limba română este mai vechi aşadar.
Într-un mod similar a apărut şi cuvîntul oareşicât argotic crăpel, cu sensul „mâncare”, derivat de la expresia a crăpa (în el) „a mânca”. Crapă-n tine! = Mănâncă! Este legat, probabil, şi de „a mâncat până a crăpat”. Cine a zis prima dată cuvîntul crăpel a mizat pe capacitatea interlocutorilor de a se referi la acest context, de a-l actualiza în mintea lor.
Altminteri, orice derivare şi compunere de noi cuvinte apelează la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, pune la lucru funcţia metalinguală.
Prin aceste locuţiuni (expresii), zicale şi turnuri de frază, se creează o zonă de interferenţă între limbaj şi literatură. Şi aşa cum din limbaj nu lipseşte metalimbajul, la fel din literatura populară nu lipseşte meditaţia la rosturile şi alcătuirea limbajului. Întrebările pe care şi le pune omul contemplându-se pe sine nu puteau ocoli ipostaza sa de fiinţă cuvîntătoare şi cugetătoare.
Este evident că nevoile comunicării sunt satisfăcute prin funcţia conativă şi referenţială. Şi ne putem imagina un limbaj preocupat exclusiv de a face schimbul de informaţii dintre vorbitori. Un astfel de limbaj se poate lipsi – în proiecţia minţii noastre – de funcţia expresivă (artistică) şi metalingvistică.
Un astfel de limbaj poate funcţiona, dar ne va fi greu să explicăm prin ce se deosebeşte calitativ de limbajul în care comunică delfinii sau cimpazeii ori alte fiinţe ne-umane. Putem de aici deduce că limbajul devine grai omenesc abia atunci când omul va implica cuvîntul în gratuitatea unor texte literare sau metalinguale, când omul va descoperi că se poate juca cu cuvintele, poate minţi, fantaza etc.
Prin cele înfăţişate mai sus am ilustrat apartenenţa limbajului la conştiinţa de sine a omului, apartenenţa la un întreg – spiritualitatea umană, prin care se produce paradoxul gândirii omeneşti şi al limbii, capabile fiecare să se autocunoască: gândirea să se gândească la propriile gânduri şi mai ales la propriile mecanisme, limbajul să producă enunţuri despre propriile enunţuri şi structuri. Ceea ce am ţinut să prezentăm – cu oarecari pretenţii de noutate, a fost faptul că metalimbajul nu se manifestă numai prin enunţuri (la nivelul parole – vorbire), ci şi prin structuri şi reguli ale codului, aşadar la nivelul abstract, sublimat al limbii – langue, la nivelul nerostit al limbii, similar nivelului nevăzut al realităţii, al lumii. Adică nivelul cel mai adevărat (sic!) al limbajului. Şi cel
mai greu de descris…
A consemnat pentru dumneavoastră prof. ist. Ion Coja.
