Gheorghe Gh. Mironescu, jurist şi om politic, membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 28 ianuarie 1874, la Vaslui, ca fiu al magistratului Gheorghe M. Mironescu și al Ecaterinei.

A pătruns în tainele învățăturii în orașul natal, în cadrul Școlii primare de băieți Nr. 1 Vaslui. Și-a continuat cursurile gimnaziale și liceale la Iași, la Liceul Național, obținând diploma de bacalaureat în anul 1891, la „Institutele Unite” din același oraș.

A absolvit liceul particular „Institutele Unite” din Iaşi, luându-şi bacalaureatul în 1891, apoi în spiritul tradiției familiei, în octombrie 1891, a intrat la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității din București.

În anul 1894 a obținut cele două licențe: în iunie licența în drept, iar în octombrie licența în litere. Şi-a continuat specializarea la Paris, unde, în 1898, obţine doctoratul în Drept. Lucrarea sa intitulată „Traité Théorique et Pratique du Casier Judiciaire” („Tratat teoretic și practic despre cazierul judiciar” – n. tr. red.) a fost „elogiată și reținută” de Facultatea de Drept din Paris.

În anul 1899 s-a întors în țară. A devenit procuror pe lângă Tribunalul Ilfov (1900), avocat al statului (1900-1901) și s-a consacrat unei cariere didactice la Facultatea de Drept din București (1901-1939).

Începând din 1903 a fost profesor de drept civil şi apoi de procedură civilă la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar în 1906 a devenit decan al aceleiaşi facultăţi. În 1914, odată cu înfiinţarea Catedrei de Enciclopedia Dreptului, a fost chemat la această catedră, unde a fost confirmat profesor titular în 1920, conform lucrării „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Odată cu declanșarea Primului Război Mondial s-a numărat printre cei 30 de profesori universitari și 40 de parlamentari, care, la propunerea lui Simion Mândrescu, în numele „Asociației profesorilor universitari din România”, au plecat la Paris, unde au susținut o intensă propagandă pentru Unire.

Gheorghe Gh. Mironescu a desfăşurat şi o intensă activitate politică, militând intens pentru afirmarea drepturilor românilor transilvăneni şi pentru unirea Transilvaniei cu România. În perioada 8-11 aprilie 1918 a fost unul dintre membrii delegației române la „Congresul naționalităților oprimate din monarhia Austro-Ungară”, care a avut loc la Roma, iar la 30 aprilie 1918, acesta a făcut parte din „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, creat la Paris, militând pentru unirea teritoriilor românești din Austro-Ungaria cu România.

În timpul Războiului de Întregire, Gheorghe Gh. Mironescu, încadrat politic în Partidul Conservator-Democrat, a plecat la Paris, unde a susţinut drepturile naţionale româneşti, s-a numărat printre colaboratorii cei mai activi ai ziarului „La Roumanie” şi a fost ales membru al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, constituit la 20 septembrie/3 octombrie 1918. Ulterior, a devenit fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc, conform lucrării „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Ed. Silex, Bucureşti, 1996). Ca fruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost vicepreşedinte al Senatului.

A fost deputat și senator ,vicepreședinte al Senatului. A devenit ministru al Instrucțiunilor Publice , ministru al Afacerilor Străine, președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de Finanțe, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în guvernele Iuliu Maniu, ministru subsecretar de Stat și consilier regal, din 30 martie 1938.

Cronologic, a ocupat diferite funcţii politice: ministru al Afacerilor Străine (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 7-8 iunie 1930; 13 iunie – 8 octombrie 1930; 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931; 11 august – 11 octombrie 1932), calitate în care a prezidat delegaţia română la adunările Societăţii Naţiunilor şi la cele două conferinţe de la Haga (1929, 1930); preşedinte al Consiliului de Miniştri (7-8 iunie 1930; 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931); ministru de Finanţe (6 iunie – 10 august 1932), calitate în care a depus eforturi serioase în vederea redresării financiare a ţării; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (20 octombrie 1932 – 12 ianuarie 1933; 14 ianuarie – 9 noiembrie 1933); ministru de Interne (14 ianuarie – 9 noiembrie 1933).

În ianuarie 1935 se retrage din viaţa politică pe motive personale, revenind în 1938, în timpul regimului de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, când a fost numit Ministru Secretar de Stat (10 februarie – 30 martie 1938), precum şi consilier regal (la 30 martie 1938), luând parte totodată la elaborarea noii Constituţii a ţării.

În paralel cu activitatea politică, a desfăşurat şi o bogată muncă didactică şi de cercetare, concretizată în lucrări, studii şi articole: „Lacunele noului cod de procedură civilă” (1902), „Studii juridice” (1912), „Despre acţiunile posesorii” (1912), „Noţiunile dreptului” (1912), „România faţă de războiul european” (1915), „Enciclopedia dreptului” (1922), „La politique de la paix” (1929), „France et Roumanie” (1930), „Rezultatele Conferinţei de la Haga pentru România (Problema reparaţiunilor germane şi orientale)” (1930), „Inovaţiunile Constituţiei din 1938” (1939), „Orientări în filosofia dreptului” (1939) ş.a. Cuvântările sale au fost reunite în două volume, apărute în 1930, respectiv 1937, menţionează dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

Gheorghe Gh. Mironescu a fost ales membru de onoare al Academiei Române la 31 mai 1939, fiind repus în drepturi ca membru de onoare la 3 iulie 1990.

A încetat din viaţă la 8 octombrie 1949, la Bucureşti, potrivit lucrării „Guverne şi guvernanţi (1916-1938)” (Ed. Silex, Bucureşti, 1996).

Acest articol urmărește să surprindă Cultura Neolitică de „Cucuteni” într-o perspectivă completă, cu preocupări legate de științe pe cate noi astăzi le numim matematică, biologie, fizică și psihologie (chimia era la un nivel empiric, „doar” încât să prepare vopsele în stare să dăinuie șapte milenii nu ca vopseaua de pe mașina mea Opel, care a ținut cinci ani).

În această viziune plenară, vizibilitatea pe plan internațional a Culturii „Cucuteni” e cam departe de ceea ce merită. Adică nu e sigur că roata a fost într-adevăr inventată de cucutenieni înainte de sumerieni – după cum afirmă unele articole –, dar acest aspect pare unul utilitarist, „gospodăresc” – chiar dacă oarecum ingineresc – deci mai puțin relevant decât descoperirile profunde legate de științe universale.

Înainte de vedea indiciile de „Fibonacci” la Cucuteni, să vedem un pic de context privind această extraordinară progresie matematică legată strâns de Tăietura/Secțiunea/Proporția de Aur (Golden Ratio), numită uneori și „Proporția Divină”.

Astfel, Proporția de Aur, prezentă și în „Omul Vitruvian” a lui Leonardo da Vinci, a fost prima dată notată în cartea „Elementele”, scrisă de Euclid cam cu 300 î.Hr. carte care a influențat întreaga evoluție a matematicii europene. Dar proporția de aur a fost folosită de grecii antici și înainte, în edificarea unor temple, adică în corelație cu divinitatea, la fel cum vom vedea și la „Cucuteni” privind numerele Fibonacci.

Găsim posibile reflectări ale Proporției de Aur, încă înainte de grecii antici, în articolul Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_works_designed_with_the_golden_ratio.

Astfel, apar afirmații despre prezența Proporției de Aur în antichitate, la egipteni și sumerieni iar în Epoca bronzului pe vase grecești, ceramică chinezească, sculpturi Olmece sau artefacte cretane și miceniene.

În momentul de față, mențiunea celei mai vechi prezențe a Proporției de Aur sau a Numerelor Fibonacci sunt privind megalitul Stonehenge (3100 Î.H – 2200 Î.H), autori fiind Kimberly Elam respectiv Neil L. Thomas. Însă pare discutabilă lucrarea „Stonehenge Completed and the Fibonacci Code” a lui Neil L. Thomas.

În schimb, par mult mai interesante elementele de matematică surprinse în culturi Neolitice de pe teritoriul actual al Macedoniei în lucrări precum „Proporția de Aur și alte elemente de geometrie cu conotații de geometrie (hyper) euclidiană pe artefacte macedoniene”, de Renate Quehenberger sau „Analiză de simetrie pe ceramică pictată de Neolitic, în Republica Macedonia”, de Goce Naumov.

Dealtfel, simetria geometrică (translații, rotații, oglindiri și multiplicări) evidențiată de Goce Naumov e aplicabilă și la picturile ceramice de Cucuteni.

Fibonacci la Cucuteni

Șirul Fibonacci este unul din cele mai remarcabile șiruri matematice dar, în plus, este prezent și în lumea vie.

Astfel, poate fi recunoscut în tiparul ramurilor unor specii de copaci, în aranjamentul fructului de ananas și al semințelor de pin ori în inflorescența de anghinare și floarea soarelui.

Mai mult, în lucrarea publicată de Luke Hutchinson, în 2004, sub titlul „Growing the Family Tree: The Power of DNA in Reconstructing Family Relationship” (și reluat la „Proceedings of the First Symposium on Bioinformatics and Biotechnology BIOT-04”) se evidențiază un mod de calcul cromozomial bazat tot pe șirul Fibonacci.

Secvența purtătoare a numelui matematicianului italian Fibonacci, cel care a documentat-o în anul 1202, a fost cunoscută și de matematicianul și poetul indian Acharya Pingala, cu aprox. trei secole î.Chr.

Cu atât mai remarcabil este faptul că numere netriviale din șirul Fibonacci se regăsesc în situri reprezentative Cucuteni vechi de șase-șapte milenii. Adică se înfiripă ipoteza ca în cultura neolitică elementele de cult să se fi împletit cu „magia” numerelor Fibonacci.

Astfel, „Soborul Zeițelor” de la Poduri – Dealul Ghindaru (județul Bacău) cuprinde 13 tronuri de lut ars și 21 de statuete.

Mai mult, „Soborul Zeițelor” din situl Isaiia (județul Iași) cuprinde 13 tronuri, 21 de statuete feminine și 42 de mărgele (cariopse). Deci se disting numerele Fibonacci: 13, 21 și 55, ultimul ca sumă între 13 și 42. Cu mențiunea că descoperirea de la Isaiia a prof. Vicu Merlan a fost una închisă, cu toate artifactele închise într-un vas sigilat, deci numerele sunt exacte.

Grupajul „Sfânta Familie”, tot de la Isaiia, cuprinde 7 statuete antropomorfe, plus 1 tron, în total numărul Fibonacci 8. Cultura Cucuteni se întindea și pe actuala regiune de sud a Ucrainei, fiind intitulată Cucuteni – Trypillia.

Un exemplu al numărului Fibonacci 21 îl găsim remarcat în mega-situl de la Nebelivka.

Astfel, într-un articol publicat pe site-ul Universității Cambridge, găsim paragraful „Cea mai frapantă descoperire colectivă a fost grupul de 21 de vase în miniatură, cu șase vase arătând primele exemple de decorațiuni pictate cu grafit” („The most striking collective find was the group of 21 miniature vessels, with six vessels showing the first examples of graphite-painted decoration”).
E posibil ca arheologii și muzeografii specializați în Cultura Cucuteni să mai știe astfel de exemple, sau dimpotrivă.

Cu titlu de curiozitate, șirul Fibonacci e soluția la vechea ghicitoare pastorală privind numărul mioarelor care se adună în zece ani, pornindu-se de la o singură mioară știindu-se că fiecare mioară fată anual o altă mioară, dar și că o mioară tânără nu fată în al doilea an de viață ci doar începând cu următorul.

Revista România Culturală a mai publicat articole despre reprezentarea trompelor uterine pe artefacte de Cucuteni (biologie), despre Camera Obscura la Cucuteni (fizică) și despre prezența a numeroase simboluri cucuteniene în picturile Hilmei af Klint dar și în alte situri neolitice ca dovadă a faptului că omul neolitic era interesat de atingerea stărilor alternative de conștiință întru înlesnirea percepției divinității (spiritualitate și psihologie).

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Despre sacralitatea Lupului și despre faptul că el guvernează peste treizeci de sărbători ale calendarului popular am mai povestit. Dintre acestea, cele mai însemnate sunt zilele Filipilor de Iarnă, cele care încheie perioada de împerechere a lupilor, începută în urmă cu 80 de zile, la Filipii de Toamnă.

Pe 25 ianuarie a fost cea mai importantă zi a lor, Filipii de Iarnă patronând întreg intervalul situat între Sânpetru Lupilor (16 ianuarie) și ultima zi a lunii, ce stă sub semnul Filipului cel Șchiop. Acest timp ceremonial provoca în vechime o explozie a gândirii magice, ritualuri de îndepărtare a lupilor de turmele de oi și de împiedicare a înmulțirii lor.

Să recapitulăm câteva dintre ele:
• Era interzisă aruncarea cenușii din vatră, deoarece cărbunii aprinși, odată găsiți de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea;
• Nu era permisă pronunțarea numelui animalului venerat pentru a nu-l invoca;
• Femeile nu aveau voie să-și descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor;
• Nu era permis să se arunce gunoiul din casă;
• Nu se împrumutau lucruri;
• Femeilor le era interzis să coasă, să toarcă, să țeasă, să împletească;
• Se lega simbolic gura lupului prin încleștarea dinților metalici de la pieptenii de scărmănat lână;
• Se chituia gura sobei, cu credința că se astupă și ochii lupului;
• Pentru ca Filipii să le apere gospodăria „de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de șerpi”, femeile atârnau de lemnul coșului o secure și o lasă acolo până la sfârșitul lui ianuar, când se încheie zilele lor.

Cum Filipii au preluat numele Sfântului Apostol Filip, în mentalul popular aceste divinități precreștine au împrumutat și aura sfântului. În acest sens, răspunsurile țăranilor la chestionarele întocmite de Th. D. Speranția la începutul veacului 20 sunt relevante:
• „Filipii se închipuiesc ca niște sfinți însărcinați de Dumnezeu cu îngrijirea vitelor”.
• „Filipii au fost niște apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creștinilor, au fost dați într-o groapa cu lupi, de unde au scăpat”.

În imaginarul colectiv, Filipii apar și ca divinități răzbunătoare ce trebuie îmblânzite prin îndeplinirea unor ritualuri sau întreruperea lucrului:
• „O babă a tors în acele zile pe cuptor iar lupii, făcând o gaura acolo, au mâncat-o”. (Tony Brill – Legendele românilor).
• „Se povestește că o babă n-a voit să țină Filipii, sub cuvânt că, neavând vite, n-o s-o mănânce pe ea, dar ieșind seara pe afară a mușcat-o un lup”. (Th. D. Speranția – Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești).
• „Acești Filipi au fost șase frați zdrențăroși, cari rătăceau prin lume și aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu țineau zilele lor”.
• „Filipii o țin și femeile și bărbații, iar mocanii o țin atâtea zile câți cai au. (…) Ca să mai scape de ele, le mai dau și copiilor la căsătorie câte o zi de ținut.”

În culegerile lui Tudor Pamfile, Filipii apar drept zei protectori ai casei (un fel de „lar domesticus”) și sunt sărbătoriți prin ne-muncă îndeosebi de femei.

În concluzie, prin unele locuri se crede ca Filipii sunt niște sfinți mai mari peste toate fiarele sălbatice, prin altele, că sunt zei ai casei sau patroni ai lupilor, în timp ce unii spun ca Filipii ar fi chiar întruchipări ale acestor animale. Cert este că „zilele rele de lupi” au fost atestate în toate zonele țarii, până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Acum, se mai țin sporadic doar în mediul păstoresc.

A consemnat pentru dumneavoastră Iulia Gorneanu.