A venit pe lume la 10 martie 1856 în Tohatul Sălajului (azi localitate parte din Ulmeniul Mara­mureșului), Petre Dulfu se numără printre cei mai valoroși fii ai acestor meleaguri strămoșești. S-a afirmat ca un talentat poet, ca un neîntrecut versificator și priceput traducător, fiind toto­dată un apreciat pedagog și filosof. Tatăl său, Chifor, provenea dintr-o familie de țărani harnici și înstăriți, iar mama, Gafia, era fiica preotului Ioan Bran. De altfel, familia Bran de Sălaj a dat țării mai mulți in­telectuali de valoare, dintre care se disting Petru Bran, bunicul lui Petre Dulfu (1821-1877), cu studii teologice la Blaj, fost protopop de Satu Mare și preotul Laurențiu Bran (1865-1942), un­chiul lui Petre Dulfu, care este primul traducător al lui Mihai Eminescu în limba ungurească.

Învă­țătorul Grigore Bran, un alt unchi al său, i-a descifrat lui Petre Dulfu tainele limbii române, învățându-l să scrie și să citească și insistând să fie trimis la studii temeinice. Așa se face că Petre Dulfu ajunge în Baia Mare, unde parcurge clasele primare în cadrul Școlii Confesionale Românești Greco-Catolice și apoi clasele secundare I-VI, în limba ungurească, la Gimnaziul din localitate, fiind caracte­rizat ca un elev „excep­țional cu laude și sârguincios”. Clasele a VII-a și a VIII-a le va urma la Liceul Piariștilor din Cluj, absolvindu-le cu calificative ma­xime în luna iunie 1876.

După absolvirea claselor primare şi a Gimnaziului din Baia Mare (Colegiul „Gheorghe Şincai” de astăzi), a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie la Cluj, obţinând, în 1881, diploma de doctor în filosofie cu o lucrare dedicată activităţii literare a lui Vasile Alecsandri (titlul original: „Működése a román irodalom terén”, trad. „Activitatea lui Vasile Alecsandri pe tărâmul literaturii române”).

După terminarea studiilor, s-a stabilit în Bucureşti unde este numit profesor de pedagogie la Școala Normală „Carol I”, apoi este transferat abia după o lună la Școala Nor­mală din Turnu Severin, unde i se încredințează și funcția de director. După desființarea acesteia, în anul 1882, revine în București, este numit profesor de filozofie la Azilul „Elena Doamna” și la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, la aceasta din urmă preluând nu peste multă vreme și catedra de Limba Română. Aici intră repede în rândurile elitei intelectuale, cunos­cându-i, în casa cunoscutului pedagog Barbu Constantinescu, printre alții, pe Ioan Sla­vici, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Alexandru Odo­bescu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea etc.

Pare paradoxală, la prima vedere, asocierea lui Petre Dulfu, bine-cunoscutul povestitor ardelean – care prin versuri de un farmec şi o prospețime inenegabile l-a pro­pulsat pe istețul şi nemuritorul Păcală în conștiința publicului cititor – cu filosofia. Este, însă, astăzi în afara oricărui dubiu faptul că vocația poetică a lui Petre Dulfu a pre­determinat evoluția sa ulte­rioară.

Activitatea literară și-o începe Petre Dulfu foarte de timpuriu, colaborând, începând cu anul 1871, la revista gimnaziului băimărean, pe care, într-o perioadă, aproape că o redacta de unul singur. Primele poezii originale le-a citit în şedinţele „Societăţii de bibliotecă” devenită „Societatea de lectură a elevilor români din Gimnasiul din Baia Mare”, al cărei membru şi bibliotecar a devenit în 1871. Apoi, publică în adevăratul sens al cuvântului, în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, în numărul 39 din 1873, poezia „Reîntoarcerea”. Din această perioadă datează o serie de poezii patriotice sau cu tentă erotică pe care le publică în diferite reviste precum: „Șezătoarea”, „Amicul familiei”, „Cărțile săteanului român”, în perioada studenției numele său apărând în reviste ca „Diorile” (revista Societății de Lectură „Iulia” a Studenților Români din Cluj), „Universul”, „Cronica” etc.

La București, activitatea publi­cistică a lui Petre Dulfu continuă cu efervescență, fiind prezent cu articole de pedagogie și psihologie în paginile unor reviste de specia­litate ca „Educatorul”, „Revista peda­gogică”, „Lumina pentru toți”, „Revista generală a învățământului” etc. De altfel, Petre Dulfu a cola­borat la peste șaizeci de reviste, publicând versuri, fragmente din diferite opere, articole dedicate sătenilor etc. Iată câteva dintre aceste publicații: „Adevărul ilustrat” (București), „Albina” (Bucu­rești), „Convorbiri literare” (Iași), „Cronica literară” (Baia Mare), „Deșteptarea” (Lugoj), „Familia” (Oradea), „Foaia poporului” (Si­biu), „Gazeta Bucovinei” (Cer­năuți), „Gutinul” (Baia Mare), „Revista nouă” (București), „Revista pentru istorie, arheologie și filologie” (București), „Românul” (Arad), „Școala română” (Bucu­rești), „Tribuna” (Sibiu), „Vatra” (București).

În anul 1886, Petre Dulfu se căsă­torește cu Elena Mateescu, directoare pe atunci a unei școli primare din București, descendentă a celebrei familii Ghica. Au avut patru copii: trei băieți – Eugeniu, Virgil, Petre – și o fată – Valeria.

În anul 1894 a debutat editorial cu basmul „Isprăvile lui Păcală”. Premiată de Academia Română, lucrarea a cunoscut zeci de ediţii aducându-i o popularitate deosebită. Au urmat alte creaţii care, de asemenea, i-au adus recunoaştere unanimă: „Snoave”, „Odinioară”, „Ion Săracul”, „Zâna florilor”, „Cei doi feţi-logofeţi cu părul de aur”, „Legenda ți­ganilor”, „Cântece și povești”, „Prințesa fermecată”, „Povestea unui orfan”, „Povestea României Mari”, „Răz­bunarea Lenuței”. Alături de „Isprăvile lui Păcală” alte două lucrări, „Gruia lui Novac” şi „Povestea lui Făt-Frumos” s-au impus ca opere de referinţă în literatura română.

Activitatea didactică, desfăşurată de-a lungul a patruzeci de ani, l-a impus drept pedagog desăvârşit şi deschizător de drum, prin caracterul modern şi aplicativ al ideilor didactice susţinute.

Nu este întâmplător faptul că pri­mele manuale scrise şi publicate de Petre Dulfu au fost circumscrise disciplinei dragi lui, filo­so­fia. Ca profesor de filosofie la Școala de fete „Elena Doamna”, el a înțeles necesitatea şi urgența unor manuale în domeniu, lucru reieșit atât din importanța pregă­tirii moral-estetice a elevilor, cât şi din insuficiența studiului doar după notițe, care implică „scrisul continuu”, ceea ce înseamnă pier­derea unui „timp prețios”, ca şi „ruinarea sănătății” elevilor.

În elaborarea manualului de Etică, Petre Dulfu pornește de la biblio­grafia existentă în epocă, utilizând atât volume de autori străini (Antoine Charma, Benjamin Fran­klin), cât şi de autori români (Ioan Popescu, Constantin Leonardescu, Ștefan Velovan, Ioan M. Rîureanu etc.).

Într-o scurtă Introducere, Petre Dulfu circumscrie domeniul de studiu al psihologiei (înțeleasă ca știința despre suflet), al logicii (știința despre adevăr) şi al esteticii (știința frumosului), pentru ca, în final, să definească etica sau morala drept „știința binelui”.

Partea întâi, intitulată „Despre năzuințe”, cuprinde noțiunile considerate de către autor drept „pre­gătitoare” pentru studiul moralei. Dacă peste năzuințele sau tre­buințele „sensuale” autorul trece fără a insista, cele „intelectuale” îi oferă ocazia de a distinge între dor şi dorințe, între scopuri şi mijloace etc., ca apoi să se oprească asupra voinței şi a libertății ei (liberul arbitru).

Partea a II-a este intitulată „Morala specială” şi, la rândul său, se compune din Morala individuală şi Morala socială.

Prima este „ştiinţa binelui indivi­dual” şi se ocupă cu datoriile individului faţă de corp (datoria de a munci, datoria cumpătării, a cu­rățeniei etc.) şi față de sufletul său (datoria de a-şi cultiva mintea şi inima), iar a doua – morala socială – este „știința binelui general”.

În finalul părții a doua, Petre Dulfu se referă la datoriile cetățenilor față de stat, ca să încheie cu datoriile statului față de cetățeni. Dar, înaintea prezentării respectivelor datorii, Petre Dulfu expune – fără a o numi – teoria contractualistă despre geneza societății politice, adică a statului.

În partea a treia, Petre Dulfu se ocupă de morala generală, abordând aspecte de ordin abstract, precum egoismul şi altruismul, virtutea şi viciile, conștiința mora­lă, responsabilitatea morală, conflictul datoriilor etc.

Petre Dulfu nu a fost un filosof în sensul deplin al cuvântului, întrucât preocupările sale au fost preponderent pedagogice şi lite­rare. Cele două manuale elaborate pentru școlile secundare pe care le-am prezentat aici dovedesc, însă, cu suficientă claritate, atât vocația sa de pedagog, cât şi pregătirea sa indiscutabilă în domeniul filo­so­fiei. Probabil că n-a simțit nevoia să adâncească problematica mo­rală şi cea estetică, abordate doar pentru uzul didactic. Este, însă, cu siguranță, printre primii la noi care – chiar şi în forma aceasta a manua­lelor care nu implică neapărat originalitate – a fost preocupat de aceste două subdomenii ale filo­sofiei, care sunt etica şi estetica.

A redactat numeroase manuale şcolare din cele mai diverse domenii: abecedare, cărţi de cetire la limba română, aritmetică, geografie. Cele mai cunoscute şi apreciate au fost „Etica sau morală filosofică” şi „Noţiuni de estetică”.

În anul 1921, Petre Dulfu renunță la catedra de la Școala Normală de pe lângă Azilul „Elena Doamna”, încă nerefăcut din suferința cauzată de moartea, în 1917, a fiicei sale, găsindu-și liniștea în scris și lecturi. Se retrage de la catedră în 1927, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani.

Bun cunoscător al unor limbi străine (elina, engleza, germana și maghiara) Petre Dulfu s-a remarcat și ca un competent traducător. A început încă din facultate cu traducerea „Ifigeniei” lui Euripide, publicând „Ifigenia în Aulida” (1879) și „Ifigenia în Taurida” (1880). Era, desigur, o muncă de pionierat, de care nu a fost mulțumit și peste două decenii va relua traducerea în versuri a tragediei eline. Traducerea sa a fost apreciată și propusă spre premiere Academiei Române, în 1903. Raportorul pentru traducerea sa a fost cunoscutul lingvist și filolog, Nicolae Quintescu, care a recomandat cu căldură pentru premiul Adamachi (de cinci mii de lei, divizibil). Mai concurau la acest premiu Jean Bart, Iosif Blaga, Ion Petrovici, Theodor Speranția și alții. Petre Dulfu a primit premiul cu 6 voturi, în unanimitate. Era premiat pentru a doua oară, după izbânda din 1894 cu „Isprăvile lui Păcală” și va lua premiul Academiei și a treia oară, cu „Foloasele învățăturii”.

Petre Dulfu a mai tradus și din limba engleză (fragmente din „Regele Lear” și „Furtuna”, de Shakespeare) și din limba germană (din Heine și Carmen Sylva).

Aproape toate lucrările lui Petre Dulfu au cunoscut numeroase ediții, iar cele cu caracter literar a beneficiat de o elogioasă receptare din partea criticilor literari ai vre­mii.

Se stinge din viață la 31 octombrie 1953, lăsând posterității această operă fermecătoare.

Ideea care aș dori să se desprindă din acest eseu e că înțelepciunea noastră populară acționează cumva similar cu o inteligență universală, mai ceva decât inteligența artificială creată de om în lumea computerelor (n.r) șlefuită de milenii pe o populație largă de povestitori profunzi și gânditori inspirați. Astfel că idei absolut valoroase și valabile s-au cernut de-a lungul veacurilor și au răzbătut, inexorabil, la suprafață. Spectaculos e faptul că nu e vorba doar de idei subiective, ci de idei reflectate inclusiv în știința ultra-modernă.

Însuși Carl Jung, în a sa carte, „Omul și simbolurile lui” spunea despre omul neolitic următoarele:

„Miturile se întorc la povestitorul primitiv și la visele lui, la bărbații mișcați de fanteziile lor. Acești oameni nu erau foarte diferiți de cei pe care generațiile ulterioare i-au numit poeți sau filozofi. Povestitorii primitivi nu s-au preocupat de originea fanteziei lor; mult mai târziu, oamenii au început să se întrebe de unde a început o poveste”.

Iar străvechile culturi „Hamangia” (cu splendidul ei Gânditor), „Gumelnița”, „Cucuteni” și altele și-au dovedit profunzimea prin deosebitele artefacte pe care ni le-au lăsat. Iar de-atunci încoace, folclorul și-a făcut continuu treaba cum a știut mai bine.

Și acum să vedem câteva astfel de idei strămoșești cu reflexii în știința actuală

Cu toții ne-am obișnuit din copilărie cu formula obligatorie de introducere în atmosfera magică a basmelor: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…”. Să cităm însă doar introducerea din Principiul Antropic:

„În fizică și în cosmologie, Principiul Antropic (din greacă anthropos – om) este un argument filosofic care afirmă că observațiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viața conștientă care le observă.

Principiul scoate în evidență reglarea incredibil de fină a universului, care ar exclude hazardul materialist și ar implica aportul unei forțe energetice hiper-inteligente.

Susținătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce universul are exact vârsta și constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariția și găzduirea vieții conștiente.

Principiul a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916 – 1997), care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac: ‘Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.’”

Cu alte cuvinte, într-un mod absolut miraculos o serie de constante cosmogonice sunt într-atât de fin reglate încât dacă ar fi diferit doar foarte, foarte puțin viața nu ar mai fi fost posibilă. Iar principiul antropic afirmă că de aceea au fost așa de fin reglate constantele cosmogonice că de n-ar fi fost așa nu ar mai fi fost cine să observe acest fapt.

Ei, păi nu seamănă izbitor principiul acesta astro-fizic cu mai simpla formulare românească: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…”?

Să trecem la basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, de Petre Ispirescu.

Se cuvine spus că întrucâtva seamănă cu basmul irlandez „Oisín și Niamh”, cu basmul breton „King Herla in Otherworld” („Regina Herla în Cealaltă Lume”), cu basmul japonez „Urashima Tarō și prințesa Otohime” și, ceva mai puțin, cu „Seven Sleepers of Ephesus” (Cei Șapte Adormiți din Efes).

Despre Paradoxul Gemenilor („Twin paradox”) găsim ușor literatură online.

În esență e vorba, ipotetic, de doi gemeni dintre care unul face o călătorie în spațiu cu viteze relativiste și se întoarce acasă pentru a descoperi că geamănul care a rămas pe Pământ a îmbătrânit mai mult decât el.

Surprinzător, basmul lui Petre Ispirescu oferă o explicație de bun simț, compensatorie, la acest paradox științific.

Aceasta fiindcă diferența temporală care se realizează în scenariul Paradoxului Gemenilor se bazează pe accelerația luminică grație căreia pornește primul geamăn în călătoria relativistă. Dar pentru a ajunge înapoi de Pământ va trebui să inverseze accelerația astfel că va pierde timpul pe care l-a câștigat la început accelerând.

Exact la fel, în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Făt Frumos se întoarce la casa părintească biruit de dor și, întorcându-se, consumă accelerat timpul pe care l-a câștigat în tărâmul tinereții veșnice. Astfel că el îmbătrânește rapid și moare, respectând legea compensației ca o lege a firii.

Alt laitmotiv: Atât în basmul „Fata din grădina de aur” de Richard Kunisch, posibilă sursă de inspirație pentru Luceafărul eminescian, cât și în „Povestea lui Harap Alb”, calul năzdrăvan zboară ca vântul, ca fulgerul şi ca gândul. De asemenea, și în poemul „Fata-n grădina de aur” de Mihai Eminescu găsim versurile: „La calul meu cel alb; el se avântă, / Ca gândul zboară-n lume fără frică, / Dar dacă vrei s-o afli, ține minte: / Nu sta în valea-aducerei aminte”.

În scrierile moderne viteza gândului e percepută și calculată ca și viteza de transmisie a semnalului electric prin sinapsele nervoase, fiind astfel mult mai mică decât viteza luminii.

Dar în basmele românești viteza gândului are o altă dimensiune. E suficient să te gândești într-o clipită bunăoară la soare și deja gândul și imaginația ți-e dintr-odată acolo unde luminii i-ar trebui opt minute ca să ajungă. Ori te poți gândi la Galaxia Andromeda și gândul îți ajunge instant acolo unde luminii i-ar trebui două milioane și jumătate de ani ca să ajungă. Deci caii năzdrăvani din basme zboară cu viteze super-luminice, fiind capabili să ajungă în alte lumi sau alte universuri, ca printr-un soi de „găuri de vierme” (wormholes – n.red.) pe care fizicienii încă încearcă să le teoretizeze.

Și, în final, îndrăznesc să readuc în atenție o idee SF publicată în mod curajos de România Culturală: „Interfranjarea luminii și legile cuantice ar fi în gena culturii române”.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.