Alin Cristian – Geamanduri și noptiere - Revista România Culturală

– lui Răzvan Diaconescu –

„Drumurile le ai de la tine,

Ca și a lor persoană gânditoare.”

– R. Char, „Trenul martir”

Lăsând la o parte pagubele, după potolirea incendiilor de pădure estivale rămânem cu împrospătata lecție a focului, aceeași de când lumea: o scânteie mică, dar neintimidată de vasta răceală înconjurătoare, se dovedește în stare să propage vâlvătaia mai ceva ca tăciunii grizonați și fumigeni, trosnitori cu greutate. Ca și cum ei, butucănoșii subproduși ai pactizărilor de tot felul, ar avea acțiunea restrânsă la un mediu asemeni lor—com-pactizat, adunat la un loc. Adunătură?

În orice caz, trâmbițași fără cumpăt ai ideii de duzină că unirea face puterea și, în aceeași măsură, gropari ai principiului complementar, ce spune că dezunirea ascute incisivitatea. Fiindcă răspânditul gălăgios al unei jumătăți de adevăr îngroapă nechibzuit în zgomotul de fond cealaltă jumătate, ce vestește inevitabila fisurare a conglomeratului și participarea fărâmiturilor incisive la procesul de dezintegrare (dacă nu cedează presiunii pârghiei, grăuntele dătător ei de sprijin sfârșește prin a o frânge). Pe scurt, la îngroparea… groparului. Prin colțoșenie răzbate hârjâitul hârlețului relevant—răsputerea la lucru, săpând groapa puterii printr-o schimbare de tonalitate. High-tech, cu ultrasunete: acordare pe frecvența bocetului, intrare-n rezonanță cu „eterna jale”, chemare a sfârșitului prin lugubre triluri de cucuvaie și cobit băbesc.

Să convenim că un gropar cu fumurile din cap risipite—fumul ofrandelor e pentru zei, nu muritori—se poate considera, modic dar salutar, dezgropat incipient, înviat dintr-o insensibilitate cvasi-minerală. Ei, da, incisivitatea face minuni…! Transmiterea făcliei prin salt cu bătaie lungă, peste redutabile obstacole, pare să rămână apanajul călărimii ușoare a focului—stinghere scântei însetate de spațiu, menținându-și încrezător autocombustia în așteptarea vântului purtător. Lucru valabil și-n cazul arderilor mai subtile, spirituale, ce ne interesează aici.

Actualmente, junii bântuiți de demonii creației sunt inhibați mai mult decât s-ar cuveni de statisticile pieței și piețarilor—principala metodă de disuasiune a ideologiei dominante. Asta deși lor butada, „nu se știe ca pământul dincotro va bate vântul” ar trebui să le sune promițător; adică: autocombustie mistuitoare să fie, că vântul se stârnește. Mai devreme sau mai târziu, bineînțeles. Încrezătoarea conlucrare cu neprevăzutul e absolut indispensabilă într-o lume saturată de calcule și previziuni, ce uniformizează fatidic felul de-a investiga realul în căutarea șanselor oferite de el. Lansată-n timide jocuri de condei pe pagină, mâna scriitoare în formare își datorează constatarea că lumea-i cutreierată de turbulențe ce trag înspre larg, gata să prelungească—să ex-scrie, ar zice Nancy—un elan grafic nascent într-un parcurs de proporții odiseice. Intrarea în raport cu largul face diferența între, pe de-o parte, o viață lâncezind la ancoră prin smârcuri sociale călâi¹, iar pe de alta, lupta pentru ieșirea-n calea traficului de mari șanse. Care promite fără a se simți obligat să-și și țină promisiunea, care-și dă cuvântul de parcă ar fi vorba de însăși calea în viață. Cine așteaptă ca furtuna să-i și spele, și umple paharul cere poate derezonabil—deși nu imposibil—de mult. Există feluri temătoare de-a cere, ce-și doresc în taină să nu primească.

Limita dintre previzibilele ape țărmurene și imprevizibilul larg, distribuitor de inspirație și primejdii pe măsură, apare în genere marcată de geamanduri—ultime oaze de sprijin tangibil, oricât de precar, înainte de intrarea-n derivă și, odată cu ea, în jocul de noroc al deschiderilor în adâncime. Cu alte cuvinte, în domeniul acțiunii hazardate, cerșetoare de asistența puterilor mai înalte printr-o rugă cel puțin pisăloagă, dacă nu de-a dreptul imperativă. Căci căpitanul Ahab al lui Melville, Santiago al lui Hemingway și prințul din Levant al lui Doinaș nu fac decât să „tragă de mânecă” un distribuitor al datului aparent moșcăit—deus otiosus?—printr-un fel de, „dă-mi, n-auzi să-mi dai?” Ceea ce-i aproape o sustragere a milei. Gest bătător nu doar la cap, ci și la ochi; de aceea, demn de toată atenția.

Cei lansați dincolo de geamanduri par să preia ei înșiși inițiativa unei mișcări de atingere a obiectivului vizat, ce întârzie să apară din sens contrar cu o obiectivitate pe placul și înțelesul mulțimii. De unde suspiciunea de sustragere sacrilegă a deciziei unei divinități înzestrate cu ea prin decret… omenesc. În realitate, nimic mai nebulos ca diferența între dat și luat, pe care totuși gândirea de rând, analitică nevoie mare, le distinge net și plaseză într-o succesiune cauzală: întâi să ți se dea darul în mod obiectiv, atestabil de către oricine, și abia apoi să te-ntinzi tu după el; sau măcar să știi bine ce cauți înainte de-a te lansa în căutarea lui. În ochii împătimiților de uscat și-a lui ipotetică fixitate—promisă de-un imaginar matematic voit surd la nuanțările dialecticii—, trecerea dincolo de geamanduri fără acordul mulțimii se face vinovată de furtul startului printr-o acțiune ce-ar trebui, chipurile, s-aștepte umil în rândul lumii trimiterea datului din sens contrar—direcționată, personalizată în funcție de merite larg recunoscute. Nimic nu irită gloata mai tare ca actul auto-eclectic individual, ce implică o indiferență strivitoare la adresa ei.

Omul de uscat își zice, „largul sunt eu, cel imers în obștea dătătoare de forță arhimedică, iar voia mea se exprimă statistic”; lui îi provoacă amețeli gândirea reologică, pentru care datul e totuna cu drumul înspre el și, foarte important, așteptând de când lumea să fie luat—de fiecare după cum îi e saltul de avântat². Cel ce se consideră cu picioarele pe pământ, sau aflat în rândul lumii până la dispariția virtuală în ea, are rău de mare numai la gândul că individul ar putea primi exact atâta individualitate cât se întinde afară din mulțime să ia—cu mintea, pasul, mâna, slova.

Orice dar poartă-n el un mesaj, iar orice mesaj e-un cal troian cu conținut-surpriză. Dacă mesajul depărtării depinde de mediu, așa cum crede McLuhan, plasarea primitorului pe o poziție anume îl și singularizează—un alt fel de-a spune că fiecare se confundă cu drumul său făcut din vedenii auzenii (halucinat, după Deleuze). Drum pe care-l deschide curajul incisiv de-a crede că drumarul merită o soartă mai bună ca îngroșatul mulțimii greoaie, abrutizate până la surzenie de propria-i glorificare zgomotoasă. Că există chemare destinală și că percepția ei individualizează în funcție de (de)plasarea celui ce o percepe. Făcând o concesie raționalității științifice, s-ar putea spune că, în virtutea efectului Doppler, cei ce se-ndreaptă alert spre larg îi percep altfel chemarea —tonalitatea fundamentală— decât cei ce stau, crispați, „la ancoră”. Trăgând cu urechea la apelul depărtării intrăm într-un proces de individualizare ce zădărnicește proporțional controlul social. Astfel sapă răsputerile zării puterea împământenită, mereu obsedată de ținerea în mână a situației schimbătoare prin vederi neschimbate, așa-zis principiale, și practici repetitive, de dresaj.

De remarcat că a netezi calea de venire a mesajului/datului seamănă frapant de mult cu a-l sustrage—verb traficant clandestin de noime, cum ar fi desproprietărirea, sau alunecarea hârtiei pe sub mâna scriitoare, sau fuga de sub picioare a pământului în ceea ce numim îndeobște viață. Mai mult, a transpune pe hârtie pierderea de control în cauză e o pornire nobilă, generoasă, în măsura în care dă de gândit—împarte cu alții—faptul sistematic ignorat că datul nu-i numai dat, ci și luat înapoi. Încet, dar sigur și încă de la naștere. Valul ce așterne la picioarele fiecăruia mișcătoarea cărare a devenirii sale o și retrage pe nesimțite, lăsând să mai dăinuie o vreme doar urma respectivului pas; efectul de sucțiune al valului—undertow, pe numele-i englezesc—ce, în final, trage de tot piciorul în abis, se lasă, la rându-i, tras pe hârtie, „harponat” simbolic precum Moby Dick de echipajul lui Ahab. Numai pentru că suntem din născare sustrași prezenței înspre hăul absenței putem și da la iveală neînduplecata destituire, scoțând-o din virtualitate, expunând-o, punând-o pe hârtie. Angularitățile scrisului transcriu voia valurilor.

Practic, la fiecare pas călcăm pe urmele celor duși; ele nici nu scot fără greș la un liman, nici nu duc sigur la pierzanie; mai degrabă se rânduiesc în orizontul unei străvechi promisiuni, făcute lor spre a fi transmise posterității și purtate mai departe de aceasta asemeni unei busole—dacă nu în cuta inimii, măcar pe-aproape, la-ndemână. Bunăoară, pe noptieră, care-i podiumul fruntașilor în cea mai omenească întrecere cu putință: cea pentru atins semenii la punctul sensibil și aprins în ei dorul de ample străbateri. Altfel spus, pentru relansarea și mai avântată a aventurii umane. Ceea ce-i tot un fel de harponat al individului afară din mlaștina de potențial a maselor sociale, cu-a lor fojgăială poate febrilă, dar nici inspirată, nici dătătoare de inspirație. În regnul uman, desprinderea superlativă a așchiei de trunchi depinde de dichisul atingerii cu vorba, direct sau indirect.

Noptiera cu cărți materializează deschiderea la mare a dormitorului, promontoriul privat cel mai adânc înfipt în larg și mai expus chemării lui, ultima Thule a periplului personal, locul în care judecățile de gust ale posesorului se sinchisesc cel mai puțin de validarea mulțimii, limbul unde hulpavul undertow pare să conceadă piciorului molfăit un grăunte de nemurire, în sfârșit, geamandura săltând nehotărâtă între real și imaginar, determinat și nedeterminat, tangibil și intangibil. Minuscula insulă—dacă nu cumva marea diminutivă, ce sapă orice petic de uscat la rădăcină—promite culmea confortului: retrăirea peripețiilor altora din siguranța patului propriu³. Așadar, o apă cu du-te-vino, o fata morgana de apartament, o escortă docilă—mitică sirenă eșuată în realitate, acostată contra cost și cu vremea domesticită, adică lipită tandru de perete ca o panoplie cu trofee de vânătoare intelectuală. O prestatoare de servicii intime—subtile mișcări de frământ—atât de inofensivă că-i aprobată până și de partenerul/partenera de jug conjugal, și-atât de serviabilă că nici nu-i ceri bine și-ai și primit—mai mult chiar decât poți duce. Ce mai vorbă, o străină încuibată în intimitatea locatarului ca la ea acasă…

Din preumblările-i prin lume, omul adună ce i se pare mai meșter glăsuitor și-și așează la căpătâiul patului întru o reascultare aprofundată. În măsura-n care freamătă de foșnetul paginilor întoarse, noptiera evocă „dorsala” în formă de dom—camera de depresurizare—a unui submarin-fantomă aflat în misiune de eternă patrulare pe sub orizont și distribuind fiecărui cititor, undeva între vis și trezie, spuma șanselor sale de întâlnire cu sine: spumă de mare de călcat în picioare. Marfă prin excelență de contrabandă, căci în stare să emancipeze—să tragă individul afară din gloată și să-l renască pe sub nasul ei cu asistența clandestină a largului.

„Un drum dă în altul”, observă Frost; ceea ce mâna începătoare strânsă pe condei își și dorește tainic pe când rătăcește de-a latul paginii căutându-și calea proprie. Inspirația. Dusă pe gândurile ei, prin codoșlâcul noptierei are toate șansele să nimerească pe gânduri străine, ce agită dedesubturile lumii și fac albul paginii să sclipească spumos; pe căi deschise cândva de alții și dornice de-a fi reluate în alt spirit, sub alte auspicii, cu noi energii. Condeiul împins infinitezimal spre zare intră deja pe mâini străine, preluat, întâmpinat, omenit, poftit la bordul submarinului de dormitor disimulat în anodina mobilă. Cu tactul rafinat în compania echipajului noptierei, mâna scriitoare primește invitația în voiaj încredințată că orice corp născut e tras înapoi, în virtualitatea nenăscutului, pe o cale cu atât mai demnă de urmat cu cât e transcrisă mai fidel (mai indiferent la gustul public și bruiajul publicitar întreținut în juru-i). Calea celor puțini, impracticabilă maselor și, ca atare, selectivă numai prin aspirații, fără a respinge explicit pe nimeni. Ac al compasului de ieșire din mulțime, condeiul indică—nu fără greș, ca toate cele omenești—intervenția salutară a largului, căreia fiecare-i dă un curs la fel de (ne)liber ca el însuși. Scrisul oricui e călăuzit de răsputerile zării; dar, ca și în navigația maritimă, masiva construcție ce susține mâna scriitoare (corpul ei social) introduce o deviație specifică. Atracția pieței—magnetismul recunoașterii largi organizat în scopuri lucrative—se traduce printr-o declinație a slovei, ce-o aliniază după alte câmpuri de forțe decât promisiunile transcendenței refăcute de tradiție.

Spune-mi ce autori te-au mișcat din cale-afară ca să-ți spun cine ești! Căci omul trage la teapa alchimiștilor spirituali ce i-au preschimbat plumbul trăirii în argint viu. A fi mișcat din cale afară înseamnă a fi deja pus incipient pe calea proprie, divergentă în raport cu a maselor—ales, uns cu mirul receptivității la lucruri rare, greu vandabile. Mulți chemați, puțini hipersensibil de răspunzători la chemare… Înainte de-a fi trasă definitiv peste zare, mâna scriitoare primește, pe pagina albă, botezul mării—murmurul ei nesfârșit, de îngânat grafic cu chibzuință și bun gust. Un ieșit din radă în joacă—la largul paginii—aparent fără vreo legătură cu revendicarea ultimă, gravă a implacabilului: simplu flirt ușuratic al ființei cu neființa, cedare pur simbolică, lipsită de greutate.

Și totuși, făcătoare de semn zării, ceea ce-nseamnă posesoare de-o semnificație, oricât de derizorie. În ea, bunicile noastre cuminți vedeau deja arvuna unui incalculabil angajament. Cine flirtează simbolic cu largul pe pagina albă nu-și dă seama că harponează-n dreapta și-n stânga c-un periculos obiect ascuțit, riscând astfel să-nțepe un cetaceu nescris, ieșit pașnic la suprafață să-și tragă sufletul; o ditamai opera, dacă nu chiar un pui de capodoperă… Cea mai umilă atingere a hârtiei cu scula de scris poate declanșa rescrierea pe larg a unui străvechi contract cu intangibilul—derapaj inexorabil, în măsura-n care fascinația pune stăpânire pe mânuitoarea sculei. De ce monstrul se lasă întrevăzut mai limpede —se ridică mai la suprafața împânzită de semne—, de aceea puterea-i de fascinație crește. Odată cu ea, și acea neputință a mâinii de-a mai ieși din joc, cunoscută sub numele de idee fixă: senzația că semnele trasate își capătă semnificația ultimă din neînceputa și nesfârșita rondă ce menține totul pe traiectorie. Ele acționează magic, precum un machiaj al firii ce-și adună fibră cu fibră, de cealaltă parte a (supra)feței încondeiate, un trup, cu tot cu viața-i debordantă. Printr-o emaciată trăsătură de condei paște realul o mare primejdie—un vorace apetit de ființă, ce se vrea sațiat, împlinit; un firav embrion de trupeș leviatan; un conatus essendi, ar zice Spinoza.

Eminescu: „O vede azi, o vede mâni / Astfel dorința-i gata”. Parafrazând: o atinge azi, o atinge mâine, prin hârtie legătura cu opera se înfiripă. Mâna scriitoare se prinde-n jocul de creion cu intangibilul, pe măsură ce ancora dătătoare individului de siguranță (feluritele-i credințe) se dovedește lipsită de priză la real și grapează în derivă. Prinderea de condei și desprinderea de naiva credință în fixitatea de fond a legicului apar ca două capete ale unei aceleiași coerențe de de-monstrat—de scos afară din genunea colcăind de monștri neîntrupați. Iată scrisul autentic, aflat pe-un fir netors cu făpturi nici născute, nici moarte de-a binelea, dar bântuind tenace condeiul născător! Un exces incalculabil, refractar la tentativele de ordonare/guvernare ale oricărui mathesis. Rând cu rând și alineat cu alineat, mâna scriitoare-l slujește mângâietor, găzduindu-i agitația⁴, conferindu-i oareșice regularitate și chip. Pentru a evita ruperea de acest hău și regenerator, și distrugător, condeiul îi „dă fir”, în jargon pescăresc—scenă dramatică în filmul Bătrânul și marea, când Santiago înțelege că-i intrat în raport cu redutabile forțe, cărora nu știe dacă le va face față. Frânghia ce-l unește și desparte de marlin e transparenta metaforă a scrisului deposedat de controlul mâinii scriitoare, disputat, convulsionat, angajat în lupta pentru aducerea pe lume a noilor măsuri/valori.

Dacă fondul ultim al realului ar fi fix, determinat de legi inflexibile, geamandura ar putea trece drept un indicator că, în pofida zbuciumului de suprafață, dedesubt există un nivel imuabil al lucrurilor, în care trebuie să ne păstrăm încrederea la fel de neclintită ca și el. Lucru destul de valabil între două furtuni; când însă mediul începe să se agite din răsputeri, geamandura nu mai arată decât superfluul ideii de fixitate și insurecția derivei—reversiunea raportului de putere, sau preluarea puterii de către haotice răsputeri. Pe care, într-un fel, geamandura le așteaptă mereu să se dezlănțuie, la fel cum și pluta undiței de pescuit lâncezește doar în expectativa unor violente scuturături, iar mâna scriitoare în așteptarea inspirației. Printr-un biet bastonaș așternut pe hârtie, străfundul de dincolo de fund e ademenit să intre pe fir în mod manifest și să-l întindă furibund. Așteptare ce-i netezește calea prin simplul fapt că trece peste limitele înțelegerii fixate arbitrar de putere: a rămâne receptiv la murmurul nesfârșitului înseamnă, practic, a trăi anticipat ștergerea hotarului impus de potentați, a le îngâna acestora prohodul prematur și deplasat (doar atât cât e nevoie pentru a plasa semnele de punctuație cu o rigoare mortiferă). A le aminti de moarte, a le strica dispoziția, a le zdruncina invulnerabilitatea fantasmată. Cel ce reciclează limita impusă în undertow-ul valurilor, dând-o pe mâna lui curgătoare, scrie profetic istoria: punct și de la capăt cu literă mare!

Contează în primul rând că, prin intervenția a ceea ce fusese îngropat în marginalitate și insignifianță de discursul dominant, neîncrezătoarea mână scriitoare, care-și e totodată și primul public, s-ar putea îndrăgosti de propriile-i producții într-atât încât să nu mai poată trăi fără ele. Și, ca urmare, s-ar putea pune pe-un scris desfrânat, ca și cum ar face dragoste cu sine dinaintea unei ferestre larg și altruist deschise tuturor. Vorba ceea, erotism flamboaiant să fie, că lume se strânge—iar dacă nu, pagubă-n ciuperci! Fiindcă veni vorba de cochetele pădurețe, la clasica întrebare despre soarta unui copac care, doborât în inima pădurii, nu-i remarcat de nimeni, răspundem fără echivoc: dacă-i căzut în brațele fremătătoare ale ierbii, se vor fi dedând împreună unor acte ce-i mai bine să rămână neștiute—nu ultimul motiv pentru care, prin preajma lor silvestră, pălăriile se trag decent pe ochi. Asemeni copacului, de grija căruia deștepții mor pe capete, scriitorul răsfățat de limbă s-ar putea să nu aibă nevoie de martori slabi de înger; cât despre cei tari de înger, puțini la număr, ei știu cum să-și stăpânească accesele subite de înaripare. Cine și cum aplaudă e infinit mai important ca numărul de aplaudaci; iar cel mai dezirabil bătut din palme rămâne, fără doar și poate, cel c-o singură mână lansată-n largul paginii albe la întâlnire c-o alta, străin-familiară ei.

Aviz stingherelor scântei însetate de spațiu: știu pe cineva care și-a mânat fotoliul înspre sobă încă din octombrie și s-a instalat în el cu urechile deja ciulite la vijelia viitoare. Întâmpinată astfel anticipat, poftită în cetate asemeni unui cal troian. Ce public mai receptiv de-atât își poate dori junimea? Și ce pasăre mai măiastră ca vijelia se-așteaptă ea s-o aburce în spinare? Printre rândurile deja scrise trage cel mai aprig curent incendiar: ochii pe carte, deci, și mâna pe condei!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

„Nu mă du la ape mari”, cerea P. Ghelmez într-un vers definitoriu pentru aspirațiile reale ale unui vulg ce cultiva găunoasa fanfaronadă „spre cele mai înalte culmi ale civilizației și progresului” pur retoric, în totală necunoștință de cauză („Secerișul”). Nu-i de mirare că Scânteia tineretului, dirijată o vreme de cel numit, a fost poate cel mai neinspirat focar de ardență, răspândită parțial cu de-a sila, prin abonamente obligatorii. Semn că deșertificarea premerge pârjolul pustiitor.
O subtilă meditație cinematografică pe această temă o oferă filmul Cele ce plutesc al lui M. Daneliuc, unde tânărul pierde-vară își neglijează nevasta de aur viu pentru a pescui un WC mobil și alte asemenea ciurucuri de pe gârlă. În sens profund, suntem definiți de aspirații—teapa la care tragem ca apa la matcă, după vorba veche.
Resimțită însă fără greș ca iluzorie de N. Stănescu în versul deja clasic, „Visător podeaua curge pe sub tine, patule” („Cireșar”), unde răzbate ecoul bacovianului, „Și parcă dorm pe scânduri ude” („Lacustră”), la rându-i rezonant cu eminescianul, „Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, / Vecinic este numai râul: râul este Demiurg” („Scrisoarea IV”) în ceea ce numeam mai sus gândire reologică.
La Institutul de biologie marină din Hawaii, cercetătoarea Katia Kakani măsoară cât anume curenții marini planetari sunt impulsionați de biomasa conținută în ei; altfel spus, în ce măsură viața pe Terra e menținută tot de viață. Autosusținută—și nu în pofida, ci grație morții, prin mijlocirea ei. În orice caz, faptul că drumurile ne sunt parțial împinse sub picior, cu grație și solicitudine, de viețuitoare abisal de diferite este, în sine, cât se poate de mișcător.