Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

Adrian Păunescu – Somn ușor, scuze plăcute (poem)

Adrian Păunescu - Somn ușor, scuze plăcute (poem)

Somn ușor, scuze plăcute,

Șanse și cauze, toate pierdute,

Ce-am câștigat cu sânge și fală,

Azi, pierdem cedând cu cerneală.

Noapte bună, țară frumoasă,

Până vom pierde și casă, și masă,

Culcați-vă toți în ură și bârfe,

Modele ne-alegem tâlhari și târfe.

Hai să dormim până poimâine,

În vis vom avea autostrăzi și pâine,

Lideri cinstiți, croiți către bine,

Care cu omul și țara vor ține.

Nani-nani, hai la culcare,

În vis vor renaște Ștefan cel Mare,

Mihai Viteazul, Țepeș și Cuza,

Să ne asculte pretextul și scuza

C-am devenit, perseverent,

Slugi ignorate, remorci second-hand,

Dăm la străini producția certă,

Creier și aur, păduri la ofertă.

Capul plecat singur se taie,

Că Miorița nu-i despre o oaie,

Ci despre invidii și apatie,

Prostie, trădare de Românie.

Doar amânări și delăsare,

Plătim impostorii cu lozul cel mare,

Apoi, umili, le cerem iertare

Și le cedăm și munte și mare.

Sat fără câini, pe tron stau hoții,

Oamenii simpli la circ sunt cu toții,

Miștouri, palavre, cu noi ce-o să fie,

Când ne luăm singuri în bășcălie?

Nemții și rușii, americanii

Țintesc locu-ntâi, puterea și banii,

Noi vrem papagali, nu vulturi și ulii,

Sport național: furatul căciulii.

Popor adormit, în vorbe ți-e fapta,

Mergi către stânga trăgând pe dreapta,

Neamul se scoală doar să-i aleagă

Pe cei ce-l înșală, îl neagă și-l bagă

În comă profundă, în boală lungă,

Veșnic în vârf să nu ajungă,

Sisiful valah e-un Meșter Manole

Ce merge în gol cu telegondole.

Amorțiți în vrajbă, în vin și venin,

La televizoare s-avem somnul lin,

Să plângem tardiv în spirit de turmă

Că n-am avut mintea cea de pe urmă.

Somn ușor, relaxare plăcută,

Să numărăm pân-la un miliard și-o sută

Apoi, să ne-ntoarcem pe partea cealaltă,

Când o s-ajungem în ultima haltă.

Somn ușor, apatie ușoară,

Ne vom trezi și fără țară,

Când oaspeții noștri or să ne spună:

Marș afară și noapte bună!

Marș afară și moarte bună!

15/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

In memoriam Florin Constantiniu, se împlinesc 10 ani de la moartea marelui istoric

Astazi, 14 aprilie 2022, se împlinesc 10 ani de la moartea profesorului academician istoric Florin Constantiniu. Cultura română a primit o lovitură grea odată cu plecarea sa.

„După opinia mea, Florin Constantiniu era cel mai strălucit istoric al acestui ceas în România”, a precizat Theodorescu, citat de Agerpres.

Cine a fost Florin Constantiniu

Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București) a fost istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române. În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

A absolvit studiile secundare la Colegiul „Sf. Sava” şi pe cele superioare la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1951-1956). În 1968 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema: „Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea”.

Din anul 1957, a fost cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

A fost distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972.

În 1977, 1983 și 1987 a făcut cercetări în Franța și SUA.

A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei și a abordat diverse direcții de cercetare. Este cunoscut, în special, ca autor al cărții „O istorie sinceră a poporului român”, în care afirmă, „În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă, spunea însuși autorul despre această lucrare de sinteză.”

A murit la 14 aprilie 2012, la București.

Corneliu Vlad, câteva cuvinte despre Florin Constantiniu

Dupa 1989, pe mulți români ne încearcă spaima de a fi români. Să mai explic de ce?

Despre spaima de a fi român n-aș fi putut vorbi cu oricine, dar cu profesorul Florin Constantiniu, da. Cu profesorul Florin Constantiniu aș fi putut vorbi aproape oricând, oricât și despre orice. Eram chiar vecini de bloc, doar câțiva zeci de metri desparțeau apartamentele noastre. Dar n-am facut-o niciodata. N-am stat niciodata la taclale lungi, ne-am vorbit doar strictul necesar (care o fi fiind el).

Față de nimeni nu am avut senzația acută că vorbindu-i, îi fur din timp.

Profesorul era, cum vedeam cu toții, mereu preocupat și ocupat. Avea de împlinit multe într-un timp pe care-l simțea tot mai la capat, după o viață în care timpul i-a fost, aproape de regulă, irosit, împiedicat, otrăvit, întors de la cele ce i s-ar fi cuvenit. Dar marea sa împlinire a reușit să ne-o dăruiască: este cartea „O istorie sinceră a poporului român”. Și prin ea, dar mai ales dincolo de ea, ne-a înzestrat cu o privire și o înțelegere proaspătă, curajoasă, tandră și lucidă către trecutul național. Un trecut doar al nostru, pe care îl reînsuflețește și ni-l restituie altfel decât au făcut-o alții până acum.

Profesorul Florin Constantiniu ne învata să cunoaștem, să pricepem, să retrăim și să trăim Istoria într-un alt fel, adică mai aproape de adevăratul său chip, adica sincer.

Pentru profesorul Florin Constantiniu istoria unui popor este o ființă care crește și se împlinește coerent, organic, cu darurile și slăbiciunile sale. De aceea, discursul istoric al profesorului nu este unul rece, uscat, impersonal, ci vibrant, patriotic, uman. Prin istorie, înțelegându-se și „psihologie națională”, disciplina științifică pe care profesorul a și practicat-o, pe urmele invocatului de dânsul, Dimitrie Cantemir.

Aceasta lecție de istorie a profesorului Florin Constantiniu este bunul cel mai de preț pe care ni l-a lăsat. El stă la îndemâna generaților de români ce ne vor urma, în spațiul nostru de totdeauna.

Cu lecția de istorie a profesorului Florin Constantiniu, nu mai trec prin spaima de a fi român, spaimă care ne încearcă, pe atâția, de la o vreme.

Lucrări publicate

Ceaușescu, Ilie; Constantiniu, Florin; Ionescu, Mihail E. (1984), 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Constantiniu, Florin (1984), August 1944: Repere istorice, București: Editura Stiințifică și Enciclopedică
Constantiniu, Florin (1985), Constantin Mavrocordat, București: Editura Militară
Cernovodeanu, Paul; Constantiniu, Florin (1989), Constantin Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România
Constantiniu, Florin; Duțu, Alesandru; Retegan, Mihai (1995), România în război 1941 – 1945: un destin în istorie, București: Editura Militară
Constantiniu, Florin; Schipor, Ilie (1995), Trecerea Nistrului (1941): o decizie controversată, București: Editura Albatros
Constantiniu, Florin (1997), O istorie sinceră a poporului român, București: Editura Univers enciclopedic
Constantiniu, Florin (1997), Doi ori doi fac șaisprezece. A început războiul rece în România?, București: Editura Eurosong Book,
Constantiniu, Florin (1998), De la războiul fierbinte la războiul rece, București: Editura Corint
Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București: Editura Univers enciclopedic, ISBN 973-9436-18-9
Constantiniu, Florin (2008), O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, București: Univers Enciclopedic
Constantiniu, Florin (2001), P.C.R., Pătrășcanu și Transilvania (1945 – 1946), București: Editura Enciclopedică
Constantiniu, Florin (2002), 1941. Hitler, Stalin și România: România și geneza Operațiunii „Barbarossa”, București: Editura Univers enciclopedic
Constantiniu, Florin (2003), Diplomații români și devierea de dreapta, Seria Biblioteca de istorie, București: Editura Tritonic
Constantiniu, Florin; Pop, Adrian (2007), Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948 – 1950), București: Editura Compania
Constantiniu, Florin (2007), De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București: Editura Enciclopedică

14/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări

Festivalul Deltei în Parcul Alexandru Ioan Cuza din București – 8-17 aprilie 2022

Festivalul Deltei în Parcul Alexandru Ioan Cuza din București - 8-17 aprilie 2022

Delta Dunării se mută pentru o săptămână în Parcul Alexandru Ioan Cuza din Bucureşti, unde a început Festivalul Deltei 2022. Are loc în zona de la intrarea Glob, aproape de statuia aceea metalică cu calul şi până la scena din faţa lacului.

Festivalul Deltei a ajuns la a treia ediţie şi se va desfăşura între 8 şi 17 aprilie 2022, în Parcul I.O.R. Va include ateliere interactive, muzică, meşteşuguri şi mai ales un maraton gastronomic cu preparate din Delta. În cadrul maratonului multicultural vor găti comunităţi de români, ucrainieni, lipoveni, turci, greci şi italieni. Ei vor veni cu preparate tradiţionale transmise din generaţie în generaţie.

La eveniment participă Atelierul de Creaţie Ana şi Copiii, care prezintă produse handmade comercializate cu scop caritabil, dar şi un stand special cu produse hand made de la Tulcea: tăietor, bibelouri pentru bucătărie, obiecte artizanele împletite sau din lemn. Veţi găsi şi grătare uriaşe marca Frăţia Ceaunelor, cu legume şi carne de peşte. Sunt şi scoici, midii, rapane, dar aici nu vorbim de paella, ci de mâncare ca pe Delta. Ceaune mari cu ciorbă de peşte (calcan, crap, şalău, plătică, hamsii), borş lipovenesc vă aşteaptă, dar şi lipii imense cu brânză făcute pe plita încinsă.

Ceaunele cu mămăligă sunt mereu încinse, e şi saramură de crap, iar cartofii dulci, fasolea verde, mazărea, morcovii şi porumbul sunt garnituri pregătite în cantităţi mari. Nu uităm de scrumbie prăjită, cu mujdei. Toate stinse cu vinuri de Măcin, bere Neumarkt, sucuri şi s-a infiltrat şi o palincă de Bran şi nişte cozonaci. Se mai servesc şi plăcinte cu carne la 15 lei, gozleme la 15 lei, baklava, ba chiar şi burgeri la un stand. Va fi şi o ciorbă record de o tonă, cu venituri donate refugiaţilor din Ucraina. Asta se întâmplă pe 16 aprilie.

Evenimentul este un concept SerenityExperience.ro și este realizat cu sprijinul Primăriei Sector 3, București și al partenerilor…

12/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Eliade – Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României

Mircea Eliade - Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României

Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940.

Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un „ideal naţional” nu ne solicita imediat. Am fost cei dintîi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe Andre Gide la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe.

Îmi aduc întotdeauna aminte cu emoţie de o scrisoare a lui Radu Dragnea (pe care nu l-am cunoscut niciodată personal), trimisă prin 1927, când scriam la „Cuvântul” nenumărate articole despre „tânăra generaţie” şi publicasem deja un itinerar spiritual în douăsprezece foiletoane. Radu Dragnea ne saluta pe noi, „tinerii”, cam aşa: „Ferice de voi că vă puteţi dedica spiritualului, dar ferice şi de mine că am trăit să văd minunea asta în România noastră Mare…”. Avea dreptate: eram cei dintâi care culegeam roadele atâtor generaţii mai mult sau mai puţin sacrificate. Imperiile Habsburgilor şi al ţarilor se prăbuşiseră – şi, în acei cincisprezece ani care au precedat pactul Stalin-Hitler, noi am putut respira liniştiţi. Cred că am fost singurii români care s-au bucurat de un răgaz atât de lung.

Generaţia care se ridica prin 1940, deja tulburată de tensiunile politice care începuseră după 1934, a plecat în Rusia, şi cei care s-au mai întors s-au întors cu ruşii după ei. Culturaliceşte, a fost o generaţie pe de-a întregul sacrificată. Noi am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: „neutralismul” sau, mai exact, dialogul liber între oameni de credinţe politice opuse. A f ost fenomenul „Criterionului”, unde, la „Fundaţia Carol” şi sub preşedinţia unui profesor universitar, discutau pe Lenin comunişti ca Belu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, legionari ca Mihail Polihroniade şi Alexandru Tell, burghezi ca Mircea Vulcănescu şi Mihail Sebastian – şi simpozionul acesta era posibil. Începând din 1934, dialogul a fost rupt. În acel an, tipăream Întoarcerea din rai. „Raiul” ţinuse exact trei ani: într-un fel sau altul, am avut toţi sentimentul că am fost izgoniţi dintr-un „paradis atemporal” şi zvârliţi brutal în Istorie. Ceea ce s-a şi întîmplat curând după aceea.

Am avut norocul să aparţin singurei generaţii „necondiţionate istoriceşte” şi am profitat cât am putut de acest noroc. Ceea ce Petru Comarnescu numea „experienţialismul” meu nu era decât traducerea într-un barbarism strident (aşa cum numai el avea talentul să inventeze) a nevoii mele lăuntrice de a cunoaşte cât mai mult şi cât mai repede. Mai ales asta: cât mai repede – pentru că presimţeam de mult că nu vom avea timp, că libertatea de care ne bucurăm e provizorie, iar siguranţa – iluzorie, că, foarte curând, Istoria ne va confisca din nou.

Cât ar părea de ciudat, mi-a fost teamă de cataclismul istoric încă din 1927. Am scris atunci în „Cuvântul” un patetic foileton: Anno Domini, care i-a impresionat, între alţii, pe Simion Mehedinţi şi Perpessicius. Evocam acolo spectrul războiului apropiat şi, adresându-mă (ca de obicei) „generaţiei tinere”, spuneam că fiecare din noi trebuie să-şi repete în fiecare zi că va mai trăi numai un an şi să încerce să facă tot în acest ultim an de viaţă.

Încă din universitate, eram obsedat de timp şi de istorie. Mi se părea că dacă românul se arăta atât de indiferent faţă de timp este şi pentru motivul că niciodată n-a avut timp destul ca să facă ceva. Istoria îl îndrăgise într-atît, încât nu-l mai lăsa din braţe. Îl tot strîngea aşa, de vreo mie de ani, de nu mai apuca să respire. Noi, privilegiaţii, cunoşteam bucuria de a respira liber şi, cel puţin în ce mă priveşte, tremuram că o vom pierde într-o zi…

În afară de acest noroc – care a fost al generaţiei mele –, am mai avut alte nenumărate noroace, asupra cărora nu e locul să mă opresc aici. Dar aş vrea să notez numai atâta: bucurându-mă de foarte tânăr de ceea ce se numeşte „succes literar”, nu l-am mai dorit şi n-am făcut nimic ca să-l întreţin. Dimpotrivă, după primejdiosul succes al lui Maitreyi, am publicat o seamă de cărţi dure (una din ele, ilizibilă: Lumina ce se stinge), ca să-mi descurajez admiratorii.

Şi încă ceva: plecând în 1940 din ţară, am avut prilejul să urmăresc, până în 1945, cam ce soartă post-mortem îl aşteaptă pe un scriitor, vedeam bunăoară, cum absenţa mea prelungită din publicistica literară bucureşteană sfârşeşte prin a mă împinge în umbră – şi asta mi-a fost cea mai bună lecţie: am înţeles de ce poate depinde actualitatea literară: depinde, în primul rând, de o prezenţă fizică. Ziarele şi revistele vorbesc mai ales de cei ce sunt acolo: când nu mai eşti, cel mult ţi se citesc cărţile, dar nu mai răzbeşti în „actualitate”. Or, tocmai situaţia aceasta din urmă îmi convenea: să fiu citit pentru meritele cărţilor, nu pentru actualitatea pe care le-o dădea prezenţa mea. De foarte mulţi ani mă consider un scriitor român postum, viu n-a rămas decât autorul cărţilor care apar în limbi străine.

Mircea Eliade, Paris, 24 martie 1953

10/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Traian Dorz – Aici vom rămânea mereu (poem)

Traian Dorz - Aici vom rămânea mereu (poem)

Aici vom rămânea mereu
oricât de-nţelenită-i glia;
cu-atât cu cât arăm mai greu
va fi mai sfântă bucuria.

Aici vom rămânea crezând
în biruinţa pentru care
ne-au ars strămoşii rând pe rând
s-o ’nalţe mai strălucitoare.

Aici vom suferi mereu
în locul unde-avem poruncă
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.

Şi-aicea vom muri-apărând
un Adevăr şi-o moştenire
încununate în curând
de-o nesfârşită strălucire.

Aici, căci chiar pe-acest pământ
dorim să se mai-nalţe-o dată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.

Ca să-nviem de-aici mereu
prin noi şi noi urmaşi într-una
arzând în veci lui Dumnezeu
în miile de jertfe – una.

05/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

4 aprilie 1944 – Marele bombardament asupra Bucureștiului

4 aprilie 1944 - Marele bombardament asupra Bucureștiului

La data de 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bucureştiul este bombardat masiv de către aviaţia anglo-americană, în urma atacului înregistrându-se importante distrugeri materiale şi numeroși morţi şi răniţi.

Au fost vizate zone civile, în special partea centrală a oraşului, cartierul Griviţa și zona Gării de Nord, ținta principală fiind această gară, deoarece prin bombardarea ei se încerca împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică forţa înaintarea spre vest.

Astfel, la data de 4 aprilie 1944 pe la ora prânzului, un număr circa 220 de bombardiere „B-17”, numite și „fortăreţe zburătoare” şi peste 100 bombardiere „B-24 Liberator”, au intrat în spaţiul aerian al României, venind de la Baza Aeriană de la Foggia din Italia și în scurt timp au fost deasupra capitalei României.

În acel moment, în Gara de Nord se aflau câteva sute de oameni refugiați din zona Moldovei, care urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală de deprimare şi de derută după ce își părăsiseră casele şi agoniseala de o viață, aşteptând flămânzi şi obosiţi ca autoritățile să găsească locuri unde să fie repartizați.

Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti, iar dezastrul a fost total deoarece sub ploaia de bombe au murit majoritatea acestor refugiați.

De asemenea, mii de case au fost distruse în bombardament, iar cartiere precum Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme. Au căzut bombe şi în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid” şi a Teatrului Național, asupra Ateneului Român, asupra Universității și a multor alte clădiri cu valoare de patrimoniu.

Numărul victimelor bombardamentului din 4 aprilie 1944 a fost deosebit de mare, iar bilanţul oficial consemnează un număr de 2942 de morți, peste 4000 de răniţi și peste 55.000 de oameni care au rămas fără adăpost.

Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime și spun că bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică, deoarece a fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, Bucureștiul neavând la acea dată zone economice strategice sau cu așa de mare importanță, încât să influențeze soarta războiului. Și chiar dacă rețeaua feroviară şi nodurile de comunicație sunt obiective militare și sunt atacate în timp de război, bombardarea Bucureștiului din ziua de 4 aprilie 1944 rămâne un atac fără rațiune asupra populației civile.

Astfel, acea zi de Paşti din 4 aprilie 1944 a fost un moment tragic pentru capitala României, un moment care nu trebuie uitat, niciodată.

Sursă: Lecția de Istorie.

04/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Pavel Kiseleff, cine a fost și de ce „cultura anulării” rusofobe nu trebuie să schimbe numele șoselei care îi poartă numele?

Pavel Kiseleff, cine a fost și de ce „cultura anulării” rusofobe NU trebuie să schimbe numele șoselei care îi poartă numele?

Cu toții ne minunam sau ne îngrijoram când vedeam în plandemie fenomenul „culturii anulării” care a apărut în Statele Unite, cu bază ideologică pe mofturile mentalității woke de tip neo-marxist și politic corect, exportat în Europa occidentală.

Mulți dintre noi am văzut statui dărâmate, cărți interzise, rescrierea istoriei, literaturii și culturii după supărările ideologice și/sau sexuale ale unor minorități guralive, ceea ce părea un coșmar aproape ireal, mărunt și vremelnic, însă destul de intens în manifestare.

După plandemie ne aflăm într-o criză ucraineană hibridă, în care delirul a căpătat mai multă putere, alimentat de motivul „păcii”.

Odată cu agravarea conflictului din Ucraina, până și conservatorii occidentali care criticaseră fenomenul „culturii anulării” când acesta nu făcea altceva decât să modifice după toanele gay sau rasiste, cultura și istoria, au devenit, brusc, fani ai lui, când această halucinație ideologică și sfertodoctă a fost instrumentalizată împotriva culturii și civilizației rusești.

Și aici venim și începem să vorbim despre Pavel Kiseleff, pentru că ne-am simțit datori să vorbim despre un personaj istoric de origine rusă din istoria noastră, de o importanță majoră pentru țară și fondarea statului român modern în secolul XIX, contele rus Pavel Dmitrievici Kiseliov, căci Kiseleff era numele său „franțuzit”, fiind pentru națiunea modernă română și pentru statalitatea românească mai mult decât un patriot român. Cel mai potrivit ar fi să spunem că generalul Kiseleff a fost cel care ne-a dat primul regim constituțional, cel al „Regulamentelor Organice”, ca bază a modernizării societății românești, care, atât în timpul mandatului său, dar și al domniilor „regulamentare” de după aceea, au dus la construirea instituțiilor moderne, pe care statul român le folosește și astăzi (de la parlament și justiție modernă, la poliție și pompieri).

Dar cine a fost Pavel Kiseleff? Nobil rus, general erou în războaiele contra lui Napoleon Bonaparte (a participat la nu mai puțin de 26 de bătălii, distingându-se pentru eroism în bătălia de la Borodino), Kiseleff este cunoscut românilor mai ales pentru perioada de 5 ani (1829- 1834) când a fost guvernator al celor două principate românești, Moldova și Țara Muntenească (cărora le-a susținut independența).

În 1829 generalul Pavel Kiseleff a fost numit guvernator al Moldovei şi al Ţării Munteneşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de cinci ani, până în 1834.

În acest răstimp, generalul Kiseleff a pus bazele modernizării societății românești, pavând, precum pe Calea Victoriei, pe care a reușit să o curețe și să o facă practicabilă (de aici și șoseaua care-i poartă numele), calea către înființarea Statului Modern Român de către Alexandru Ioan Cuza în perioada 1859-1864.

Guvernarea lui Kiseleff a determinat începutul occidentalizării oraşului Bucureşti. Astfel, din timpul lui datează primele preocupări edilitar-urbanistice atestate de istorici. Bucureștiul îi datorează o mai bună organizare (care a permis rezolvarea problemelor ridicate de epidemii de ciumă și de holeră) și o sistematizare urbană (chiar șoseaua ce îi poartă numele a fost gândită în planul de urbanism al generalului rus).

În 1830 a fost înfiinţată o „comisie pentru înfrumuseţarea oraşului”. Pentru prima dată casele din Bucureşti au fost numerotate, străzilor li s-au dat nume proprii şi a fost introdus iluminatul public cu felinare.

Din 1832 au fost demarate lucrările la strada care, la acea vreme era numită „aleea ce mare” din Bucureşti. Aceasta era cuprinsă între Piaţa Victoriei şi Dumbrava Bănesii.

Un alt impact important l-a avut Kiseleff asupra mediului rural, prin regândirea contractuală a relațiilor dintre țărani și boierime, dar și prin facilitarea comerțului țărănesc care a dus la dezvoltarea târgurilor.

„Regulamentele Organice” au dus la stimularea urbanizării țării mai ales prin impulsionarea comerțului cu cereale și investiții majore în porturile dunărene.

Tot atunci începe și impulsul pentru educația de masă, pentru alfabetizarea tuturor (în epoca Regulamentelor Organice și datorită lor, genialul Ion Creangă are parte de școală la biserica din Humulești).

După ce a părăsit Țările Române, Kiseleff a rămas un prieten al românilor și apoi a României (marea iubire a vieții lui fiind o boieroaică româncă, de origine georgiană, Alexandra Băleanu, cu care a avut copii rămași în România, cu povești interesante la rândul lor). Ca ambasador al Rusiei la Paris, contele a fost un susținător al unirii celor două Principate, fiind un factor important pentru convingerea țarului că aceasta este soluția pentru românii de la Dunăre.

Ce se cunoaște mai puțin e că Pavel Kiseleff a fost și cetățean român, primind cetățenia Țării Muntenești în 1841 (anul în care șoseaua căreia acum adepții „culturii anulării” vor să îi schimbe numele, a devenit șoseaua Kiseleff).

Strada a rămas Kiseleff de atunci și până acum (cu o întrerupere de 3 ani, când Antonescu, în plin război în URSS, a numit-o „Regele Mihai I”).

Cât despre rescrierea numelor străzilor și piețelor în funcție de isoane istorice, cei ce cunosc Bucureștiul știu că în apropierea Șoselei Kiseleff se găsește Piața Charles de Gaulle. Această piață s-a numit în 1939, Piața Eminescu, în 1940, Piața Adolf Hitler, în 1944, Piața Generalissimul Stalin, ca după aceea, odată cu reorientarea „euro-atlantică” a României, să devină Charles de Gaulle.

Deci politrucii români au mai practicat oportunist și ineficient „cultura anulării”. De ce ar trebui să o facă acum? Ar vrea să o numească acum, cumva, piața Zelenski? Ia gândiți-vă!

04/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări

Evenimentele lunii aprilie la Palatul Mogoșoaia

Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia invită publicul, în luna aprilie, la o serie de evenimente culturale:

Sâmbătă, 2 aprilie 2022, de la ora 15:30, la galeria Parter se va deschide expoziția EUCLIDIAN BORDERLINES, artist Vásárhelyi Antal, curator Ana Negoiță.

Spațiile geometrizate ale lui Vásárhelyi Antal expun o lume compusă, asamblată din module complexe, structuri vizuale hiperordonate care generează un univers imposibil, matematic sesizabil, construibil, dar imposibil de reperat in situ. Seria de suprafețe euclidiene reprezintă de fapt o succesiune de peisaje, arhitecturi interioare, sisteme geometrice utopice care expun privitorul la un tip de interacțiune de lungă durată, constrângându-l să-și acomodeze printr-un proces temporizat privirea de la detaliu la ansamblu și viceversa.(…) Lucrările impun privitorului un tip de angajament vizual bazat pe descifrarea detaliului, facilitând demararea unui proces de căutare a algoritmului de bază care generează această hipercomplexitate euclidiană a spațiilor din pictura lui Vásárhelyi Antal.

Ana Negoiță

Galeria Cuhnie, găzduiește tot sâmbătă, de la ora 16.00, deschiderea expoziției de pictură MEDITAȚII ESTETICE ÎN LUMINA ÎNVIERII, organizată în colaborare cu Universitatea din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Departamentul de Teologie Sistematică, Practică și Artă Sacră și Cenaclul Sfântul Simeon Noul Teolog. Evenimentul va fi prezentat de către Pr. Prof. Univ. Dr. Nicușor Beldiman.

Expoziția va fi însoțită de prelegerea intitulată: „Persoana umană, lumină și taină în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog”, susținută de Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Holbea.

Genericul sub care se desfășoară această manifestare culturală este – Meditații estetice în Lumina Învierii, a tot ceea ce înseamnă căutarea unor reprezentări expresive, ce fac aluzie la vechile reprezentări iconografice bizantine, îndemnând astfel privitorul la o dezbatere interioară. Subiectul prezentei expoziții poate fi interpretat ca un segment de instruire a studenților teologi, care prin trudă și răbdare, scot la iveală formele unei lumi spirituale precum și lumina icoanelor bizantine. Alături de exerciții și studii, expozanții studenți pun în evidență virtuțile materialelor de lucru, alternând elementele plastice cu cele decorative. Toată această meditație împlinește un ambient spiritual, o reflexie contemplativă asupra sărbătorilor Sfintelor Paști.

Lucrările au fost realizate de către studenții anului I licență, Specializarea Artă Sacră, Departamentul de Teologie Sistematică, Practică și Artă Sacră, al din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

Coordonator și curator al expoziției: Prof. Univ Dr. Dumitru Sorica

Fotograful Alexandru Manaf vă invită la galeria Foișor pentru a vizita expoziția LUMEA TĂCERII, în perioada 02 aprilie – 02 mai 2022. În cadrul vernisajului care va avea loc în data de 10 aprilie 2022, începând cu ora 17.00, fotograful Alexandru Manaf va prezenta publicului povestea din spatele sculpturilor fotografiate.

Expoziția prezintă câteva cadre ce surprind statui funerare din cimitirul Bellu – București dar și fotografii realizate în cimitirele monumentale din Italia (Certosa di Bologna, Verano din Roma, Staglieno din Genova și San Michelle din Veneția).

Fotografiile prezentate în această expoziție aduc în lumină estetica sculpturilor funerare lucrate în piatră, cele mai multe dintre ele realizate de către artiști renumiți. Atât în cimitirele monumentale din Italia, cât și în Cimitirul Bellu, aceste sculpturi sunt obiecte de artă, care au devenit în zilele noastre, monumente istorice.

Expoziția de fotografie Imagini picturi murale. Grigore Popescu Muscel și Maria Popescu Dragomir se va deschide la galeria Ghețărie, sâmbătă 2 aprilie, de la ora 15.00.

Grigore Popescu-Muscel și Maria Popescu Dragomir sunt printre cei mai remarcabili restauratori de biserici clasate monument istoric, din România. De-a lungul activității artistice, iconarul, pictorul muralist Grigore Popescu-Muscel, alături de soția sa, Maria Popescu Dragomir, la rându-i pictor muralist şi restaurator, au realizat restaurarea mai multor biserici. Imaginile din cadrul expoziției fac parte dintr-un ansamblu de fotografii care au fost donate Centrului de Cultură Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului, în anul 2011, în urma expoziției Maeștrii picturii murale, expusă la Galeria Cuhnia.

Duminică, 10 aprilie, de la ora 12.00, în Sala Scoarțelor va avea loc evenimentul „Îngeri și flori”.

Distribuție: Diana Radu-Stan, Monalisa Basarab, Daniela Giurgiu, Dan Bălășoiu și George-Ioan Hodor.

Scenariul și regia Iuliana Mușetescu.

Invitați: actrița Bianca Brad și violonista Natalia Pancec.

Sâmbătă, 16 aprilie 2022, de la ora 12.00, în Sala Scoarțelor va avea loc un recital de muzică, poezie și euritmie, intitulat ÎNGER DE PACE.

Distribuție: Diana Radu-Stan, Monalisa Basarab, Daniela Giurgiu, Dan Bălășoiu și George-Ioan Hodor

Scenariul și regia Iuliana Mușetescu.

Invitați: actrița Bianca Brad și violonista Natalia Pancec.

În cadrul evenimentului, Kata Rudakova, Director artistic al Teatrului Bravo din Kiev, va susține un moment artistic.

Tânărul pianist, Alexandru Manolache, va susține în data de 1 aprilie, în Sala Scoarțelor a Palatului Brâncovenesc, un recital, începând cu ora 16.00.

Concertul cameral organizat de Camerata București va avea loc pe 2 aprilie 2022, în Sala Scoarțelor, începând cu ora 16.00.

În program:

George Enescu – Preludiu la unison

Johann Sebastian Bach – Concertul Brandenburgic nr. 3

Edward Elgar – Serenada op. 20

Gustav Holst – Suita Sfțntul Paul op. 29

Jean Sibelius – Impromptu op. 5

Duminică, 03 aprilie 2022, Fundația culturală „Remember Enescu” vă invită la un nou recital, începând cu ora 15.00.

Vă așteptăm la Palat cu universul de așteptare al unei emoții intense!

03/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări

RRC Podcast – Ep. 30 – Dan Puric, prorus, putinist sau simplu patriot creștin?

RRC Podcast - Ep. 30 - Dan Puric, prorus, putinist sau simplu patriot creștin?

Bună seara, bună ziua sau bună dimineața, dragi români de pretutindeni! Iată-ne la un nou episod al podcastului nostru în care vom vorbi despre un subiect arzător la ordinea zilei, despre etichetarea oamenilor de cultură români și a culturii române ca fiind proruși, putiniști și care sunt originile acestor considerații.

Asistăm astăzi la o altă campanie, ca multe altele din plandemie, de cenzurare a opiniei publice, dar mai ales de cenzurare a exprimării culturii române prin exponenții săi din domeniul artistic, cum este Dan Puric, pentru ca nu cumva să răsufle și să exprime adevărul despre noi, despre esența poporului român, punându-i-se capac peste butoiul plin de vin cultural de soi.

Am asistat pe 27 martie 2022 la spectacolul extraordinar „M-am întors” al lui Dan Puric. Am fost plăcut surprinși să-l revedem la Sala Studio al Teatrului Național din București și să asistăm la expozeul său cultural-artistic despre umor, despre modul în care am răzbit prin istorie și prin vicisitudinile vieții, despre această calitate a românilor de a fi spirituali, plini de umor cu care am transformat viața cu aspectele ei negative și dure, în cele pozitive și blajine asupra sufletului nostru.

Am răsuflat ușurați, nu credeam că-l vom mai revedea la TNB pe maestrul Dan Puric și ne-a încântat cu numărul său umoristic despre sufletul românesc care a fost trecut prin sabie.

De asemenea, vorbim despre solicitarea lui Iulian Bulai, președintele Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaților (asupra căruia, acum ceva timp, am făcut o amplă anchetă concluzionând că este o gravă amenințare asupra culturii române, fapt pentru care cerem demisia și/sau sancționarea sa, inclusiv testarea psihiatrică amănunțită) de a-l demite pe domnul Mircea Rusu din funcția de director interimar al Teatrului Național, pe fond că, la spectacolul domnului Puric s-au distribuit exemplare din revista Certitudinea, considerată de către neomarxiștii useriști ca fiind naționalistă, antisemită și revanșardă.

Vom vedea cum de au ajuns cei din culisele spațiului public mediatic să considere că „fițuica” Certitudinea este de cenzurat reprezentând o gravă amenințare asupra activităților lor, considerând atât Certitudinea cât și pe Dan Puric ca fiind „proruși”, „putiniști” etc.

Nu în ultimul rând vom vedea un interviu cu dl. Dan Puric după spectacol vorbind despre această minune care este poporul român și câteva impresii din partea publicului care a participat.

Referințe:

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-25460579-deputatul-usr-iulian-bulai-cere-ministrului-culturii-demiterea-directorului-interimar-tnb-dupa-spectatorii-primit-cate-exemplar-dintr-publicatie-nationalista.htm

https://www.libertatea.ro/stiri/iulian-bulai-cere-lucian-romascanu-ministrul-culturii-demitere-director-tnb-mircea-rusu-acuzatii-propaganda-rusia-4054473

https://culturaromana.ro/dan-puric-m-am-intors-spectacol-extraordinar-la-teatrul-national-din-bucuresti-pe-27-martie-2022/

https://www.certitudinea.com/certitudinea-print/cine-sunt-de-fapt-ucrainenii/

Despre demonizarea unei „fițuici”: doar atât puteți?

Aceasta este „fițuica” CERTITUDINEA acuzată de extremism, putinism, antisemitism, antieuropenism și antivaccinism

https://www.agerpres.ro/viata-parlamentara/2022/03/28/iulian-bulai-ancheta-de-la-tnb-o-reactie-halucinanta-neserioasa-directorul-trebuie-demis–892322

https://culturaromana.ro/patrick-matis-iulian-bulai-a-devenit-o-amenintare-serioasa-la-adresa-culturii-romane/

https://www.incorectpolitic.com/moldovenismul-stalinist-element-al-razboiului-hibrid-in-spatiul-romanesc/

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro .

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833 .

Pagina oficială web: https://culturaromana.ro/ .

03/04/2022/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Eliade – Convertirea la românism

Mircea Eliade - Convertirea la românism

Hebdomadarul naționaliștilor tineri reproduce în ultimul său număr două articole de ale subsemnatului, anunțând că ele dovedesc „convertirea” mea la românism. M-am întrebat, cu destulă seriozitate, dacă am încetat cândva de a fi român. Oare faptul că am militat, alături de atâția alții, pentru experiență și pentru spiritualitate, pentru o cultură autentică și o creație personală – a însemnat că nu mai eram român? Oare „aventura” înțeleasă ca gest decisiv, cu riscuri, dar și cu imense posibilități (de adâncire, de creație, de organicitate) – suprimă condiția etnică și socială a celui care o încearcă? Dimpotrivă am crezut întotdeauna că numai experiențele, autenticitatea, cultura – pot limpezi substanța etnică a unui ins, îl pot conduce la deplina înțelegere de sine, la deplina stăpânire a tuturor forțelor etnice.

Există o condiție (umană, cosmică) a românilor, așa cum există pentru fiecare alt popor. Dacă cineva îi relevă greșelile, nu înseamnă că e un „rău român”; după cum cineva care îi constată meritele nu înseamnă că s-a „convertit” la românism. O convertire e ceva factice, exterior, ineficace. Oamenii sunt așa cum sunt, nu pot fi altfel.

După câte îmi amintesc, lucrurile acestea simple nu le-am uitat niciodată. Erau implicate în orice am scris și orice am gândit. Este penibil să discut aici o chestiune personală, dar mi se pare că se fac prea multe cofuzii în publicistica noastră contemporană. De pildă, se crede că fiecare tânăr cu gândire articulată, trebuie să aibă o „atitudine politică”. Asta e o confuzie; există o istorie care se face, și altă istorie care se consumă. Numai în privința istoriei care se consumă e necesară o „atitudine politică”. Dar sunt atâția tineri care cred, însă, în primatul spiritualității, care cred că e mai necesară și mai fecundă activitatea pur spirituală – decât una politică. Oamenii aceștia au despre istorie o concepție mai largă, mai umană. Ei știu că ideile și experiențele „spirituale” au nevoie de decenii ca să se poată actualiza în contemporaneitate, să se poată consuma.

A crede în primatul spiritualității nu înseamnă a fi un om abstract, un ins mort. Dimpotrivă, singura viață concretă, pliabilă, ce se poate necontenit depăși – este această spiritualitate. Care nu înseamnă abstracțiune, sicitate, erudiție, lașitate, anarhie – ci singura posibilitate de a avea priză asupra realului, singura posibilitate de a trăi în concret. Firește, nu pretind că toate lucrurile acestea se pot discuta într- un articolaș de ziar – dar e bine să fie menționate, cel puțin.

…În ceea ce privește „românismul” nou, nu l-am dezis niciodată. Este drept, am suferit pentru el de câteva ori; când studenții români creștini au zădărnicit o conferință de la „Fundație” – și când am cetit cum au fost expulzați doi mari savanți: Moses Gaster și Lazăr Săineanu.

Mircea Eliade, „Cuvântul”, An IX, Septembrie 22,1933, nr. 3021, pag. 1.

31/03/2022/0 Comments/by Patrick Matis