Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în Istorie, ca neamul românesc. Ca să putem înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia Istoriei Românilor. Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, dealungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul Roman în Europa. Într-un anumit fel, şi geografic şi cultural, dincolo de Bug Europa încetează: romanitatea – cu tot ce representa ea ca sinteză şi moştenitoare a marilor civilizaţii maritime şi continentale care o precedaseră – n-a isbutit să se întindă mai la Răsărit de Bug. Deacolo înainte începe o altă geografie, şi o altă civilizaţie; care poate fi foarte interesantă, dar care nu mai aparţine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care René Grousset o numea „Imperiul Stepelor”. Peisagiile Europei sunt de o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune în care peisagiul să nu se schimbe la fiecare sută de kilometri. România este ultima ţară din Europa în care această constantă geografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisagiului se modifică din ce în ce mai încet; varietatea greografică e înlocuită cu monctonia nemărginitelor „pământuri negre” ale Ucraniei, care, pe nesimţite, se transformă în stepele Rusiei eurasiatice.

Aceste câmpii şi aceste stepe au alcătuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice către Europa. De cel puţin din mileniul I In. d. Ch., de la Cimerieni şi Sciţi, neamurile nomade eurasiatice se îndreptau spre Dacia pentru ca să-şi poată face drum mai departe, către Grecia sau Italia. Inutil să reamintim toate aceste năvăliri barbare. Destul să spunem că Românii s-au alcătuit, ca naţiune, în decursul nenumăratelor invazii care au urmat abandonării Daciei de către Aurelian, şi că s-au constituit ca organizaţii statale independente puţin timp după năvălirea Tătarilor, la începutul secolului XIII. Culturaliceşte, aceste năvăliri au fost de o cumplită sterilitate. Nici Dacii, nici Daco-Romanii, nici Românii, n-au avut nimic da învăţat de la aceşti nomazi răsăriteni. Nu există nicio comparaţie cu ceea ce a însemnat pentru viitorul Europei năvălirile germanice de la sfârşitul antichităţii. Afară de rari excepţii – printre care trebuiesc amintiţi, în primul rând, Slavii – aceşti barbari răsăriteni nu ocupau teritoriile cucerite; se mulţumeau să le devasteze. Astfel că rezistenţa – de multe ori pasivă – în faţa năvărilor, nu s-a soldat cu niciun beneficiu cultural pentru strămoşii noştri. Singurul aport pozitiv l-a adus, indirect, marea invazie tătărească; dar el e de ordin istoric, iar nu cultural. În urma catastrofei provocată de năvălirile Tătarilor, Românii au constituit primele organizaţii statale majore.

Destinul a făcut ca o sută cinzeci de ani după năvălirile tătăreşti, o altă nouă şi masivă expansiune asiatică să aibă loc în Europa răsăriteană: este apariţia Turcilor Otomani, care ocupă fulgerător statele balcanice şi încearcă să-şi deschidă drum spre inima Europei îndreptându-se Spre Dunăre. De la apariţia Turcilor Otomani în orizontul istoriei româneşti, Românii, împreună cu vecinii lor Sârbii, Ungurii şi Polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul Turcilor – Românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie – pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident – a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa Românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului. În cele trei secole care s-au scurs de la bătălia de la Nicopole la asediul Vienei, Occidentul a avut răgaz să se întărească şi să se pregătească de contraofensivă. Când, după înfrângerea rezistenţei româneşti, Otomanii au ajuns la Viena şi au asediat-o, în 1683, era prea târziu.

Ei înşişi erau istoviţi de cele trei secole de luptă, şi de atunci au fost siliţi să se retragă treptat din Europa. În treacăt fie spus, sacrificiul de sânge şi de spirit al popoarelor din Răsăritul Europei, n-a fost încă valorificat de către conştiinţa istoriografică a Occidentului.

Este suficient să reamintim în liniile ei mari istoria României, pentru a înţelege de ce Românii n-au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit castele şi burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris prea multe cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei. În primul rând pentru că n-au avut timp să facă toate acestea, pentrucă n-au fost lăsaţi să le facă. Invaziile se succedau una după alta şi oamenii nu numai că-şi părăseau satele ca să se retragă în munţi, ci le şi ardeau în urma lor.

Oraşele au fost necontenit devastate şi incendiate până la începutul secolului XIX. E de mirare, totuşi, că s-au mai păstrat câteva biserici şi mănăstiri. Şi frumuseţea desăvârşită a acestor locaşuri sfinte e cea mai bună dovadă de gustul artiştilor şi voevozilor români. Dar din tot ce s-a clădit în ţările româneşti a rămas foarte puţin. Mânăstirile erau bogate în manuscrise şi cărţi şi mii de asemenea manuscrise şi cărţi, copiate şi tipărite în mănăstirile româneşti se găsesc astăzi în toate marile biblioteci ale lumii. Dar de toată această producţie religioasă şi savantă s-a auzit prea puţin în Occident; ea, însă, circulă în toată Europa răsăriteană şi în Orientul apropiat. După căderea Constantinopolului, ţările româneşti au fost, multă vreme, izvorul cultural al întregului Orient creştin. Găsea acolo un „public” în aceiaş situaţie ca şi poporul românesc: terorizat de invaziile sau ocupaţia otomană, rupt de restul Europei libere şi creştine, confiscat de o luptă zi de zi pentru supravieţuire. Într-un anumit sens, se poate spune că Evul Mediu s -a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puţin trei veacuri.

De aceia toată activitatea culturală scrisă care s-a desfăşurat în ţările româneşti s-a făcut în sensul în care se scriau cărţile în Evul Mediu: pentru întărirea sufletească a poporului şi învăţătura clericilor. Pentru acest motiv, în afară de câteva rari excepţii, această producţie culturală n-a interesat Occidentul: pentru că Occidentul depăşise demult Evul Mediu şi nu se mai interesa decât de valorile creiate în conformitate cu noile canoane impuse de Renaştere. Ori, din motive istorice lesne de înţeles, dar mai ales datorită structurii creştine şi populare a spiritualităţii sale, România n-a cunoscut echivalentul Renaşterii. Şi atâta timp cât Occidentul a trăit în orizontul spiritual al Renaşterii, el a rămas cu totul indiferent faţă de valorile culturale româneşti. Interesul Occidentului pentru România şi celelalte popoare din Răsăritul Europei, s-a trezit abia la începutul secolului XIX-lea, când ciclul inaugurat de Renaştere a fost definitiv închis şi a început „Eonul” naţionalităţilor.

Înainte de a merge mai departe, ași vrea să deschid o paranteză privitoare la tensiunea istorică, prelungită timp de cinci secole, care a existat între Români, pe deoparte, şi Tătari şi Turci, pe de alta. Întocmai după cum Daco-Romanii, după părăsirea Daciei de către Aurelian, n-au avut norocul să cunoască simbioza cu popoarele barbare germanice, aşa cum au cunoscut-o provinciile occidentale ale Imperiului, şi care s-a dovedit a fi atât de fertilă pentru viitoarele creiaţii istorice şi culturale ale Europei – tot aşa Românii n-au avut norocul unor adversari spiritualiceşte superiori sau măcar egali. Pentru a ne da seama de gravitatea acestui lucru, să ne amintim cazul Spaniei, care a cunoscut şi ea o tensiune similară faţă de lslam. Dar lupta Spaniei cu Maurii a fost binevenită nu numai pentru călirea caracterului spaniol, ci şi pentru activitatea culturală. Spania a dat mult Islamului iberic – dar a şi primit dela el. Chiar atunci când nu se poate vorbi de o influenţă, ciocnirea între cele două spiritualităţi şi cele două tradiţii culturale a fost fertilă pentru fiecare din ele.

Cu totul altul e cazul României şi a celorlalte ţări care au purtat secole de-a rândul, răsboaiele cu Tătarii şi cu Turcii. În afară de câteva elemente lexicale, n-am luat aproape nimic de la aceşti adversari. Otomanii reprezentau în primul rând o putere militară şi o administrație solidă. Rezistenţa împotriva lor a avut rezultate importante, dar de un cu totul alt ordin decât cele pe care le-au cunoscut Spaniolii din lungul lor conflict cu Maurii. Agresivitatea militară a Otomanilor a solidarizat toate popoarele creştine din Europa Orientală în asemenea măsură încât, în limba română, un „creştin” desemnează tot atât de bine un „Român”, un „om de omenie” şi un „credincios” – în timp ce „păgân” înseamnă nu numai un ne-creştin, ci şi un om fără nicio lege morală, un „strein” venit din altă lume şi având cu totul alte obiceiuri. Iar cuvântul „Turc” înseamnă în limba română un om care nu înţelege ce-i spui, care judecă după alte criterii şi de la care te poţi aştepta la orice. Intervenţia Otomanilor în orizontul istoric al Românilor n-a rodit, deci, culturaliceşte; ci a făcut doar ca lumea să se împartă în două: pe deoparte „creştinii”, adică oamenii de aceiaşi „lege” şi „credinţă” – iar pe de altă parte „păgânii”, „nelegiuiţii”, „Turcii”.

Spre deosebire, însă, de Islamul care, în primele secole ale Hegirei, îşi întindea vertiginos stăpânirea în Orient, pe ţărmurile Mediteranei şi în Iberia, convertind adesea cu forţa populaţiile subjugate, Otomanii, ei înşişi convertiţi destul de târziu la Islamism, nu se amestecau decât sporadic în viaţa religioasă a popoarelor cu care se luptau. Astfel că, în afară de rari excepţii, ţările româneşti, ca şi întreaga peninsulă balcanică, şi-au putut păstra neştirbită credinţa strămoşească. Această toleranţă religioasă a Otomanilor a fost, fără îndoială, un mare bine. Dar pe de altă parte, ea a avut şi un aspect negativ. Lipsa de tensiune spirituală între cele două religii a împuţinat posibilităţile de reînoire şi de noi sinteze culturale ale neamului nostru. Marile adversităţi religioase şi ideologice, sunt de obiceiu fertile spiritualiceşte pentru ambii adversari, şi Occidentul catolic, ca şi India brahmanică, datoreşte indirect, rezistenţei împotriva Islamului unele din creiaţiile lui cele mai de seamă. Dar Otomanii cu care se răsboiau strămoşii noştri nu erau Maurii care au împodobit, au apărat şi au plâns Granada. Faţă de primejdia pe care o reprezentau Otomanii, Românii s-au închis şi mai mult în ei, s-au adâncit în propriile lor tradiţii spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci şi pre-latine, adică geto-thracice. Rezultatul a fost că geniul popular, autentic românesc, a ieşit sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar evident, adâncirea propriilor tradiţii spirituale n-a putut rodi decât pe nivelul creiaţiei populare, adică al folclorului. De abia de curând Românii au cunoscut adversităţi istorice în care erau primejduite fie credinţa strămoşească, fie însăşi fiinţa neamului. Ori, asemenea adversităţi, cu toate durerile şi pierderile de substanţă pe care le-au adus, au fost, totuşi, binefăcătoare. Ele au călit caracterul naţional şi au grăbit procesul de luare de cunoştiinţă a propriului destin istoric.

Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la Asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi. Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou „mod de a fi” şi să provoace pe planul creiaţiei culturale, ceea ce a însemnat, pe planul creiaţiei statale, „descălecarea” de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a Tătarilor.

După cum spuneam mai sus, fondarea Statelor româneşti se datoreşte în bună parte exasperării produse de devastările tătăreşti, care ameninţau cu dispariţia micilor formaţii politice autonome. S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de Ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contra-ofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei. Subliniez într-adins termenul istorie. Căci aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc până în prezent, l-a dat pe nivelul creiaţiei folclorice. Ori, se ştie prea bine, folclorul nu ţine seama de istorie; dimpotrivă, o sabotează şi o devalorizează. În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivalează cu efemerul, nesemnificativul şi iluzoriul. „Apa trece, pietrele rămân”!, este formula care rezumă cel mai pregnant punctul de vedere al geniului popular faţă de istorie. În perspectiva folclorului, Istoria e doar un şir de vane întâmplări, efemere şi precare ca „valuri” şi „Apele”. Semnificative nu sunt „Apele” în continuă devenire – ci ceea ce e greu, imobil, incompatibil: „Pietrele”, imagina arhetipală a realităţii ontologice prin excelenţă…

Această lungă paranteză – deschisă asupra lipsei de tensiune spirituală între Otomani şi Români şi închisă asupra primejdiei pe care o reprezintă ocupaţia sovietică, primejdie care, totuși, ar putea inaugura un nou „fel de a fi”, în istorie, al romanităţii – această lungă paranteză nu ne-a depărtat, totuşi, prea mult de subiect. Pentru că tocmai începusem să spunem că, datorită împrejurărilor istorice, Românii au fost împiedicaţi să creieze pe nivelurile culturale instaurate de Evul Mediu şi desăvârşite de Renaştere. Capodoperile spiritualităţii româneşti aparţin folclorului; şi deşi România modernă a avut norocul să aibă un poet de geniu în Mihail Eminescu, totuşi capodoperile liricei şi baladei româneşti rămân poeziile populare „Mioriţa” şi legenda „Meşterului Manole”. Ceva mai mult: o bună parte din literatura română modernă s-a desvoltat în prelungirea creiaţiei folclorice. Unul din rarii autori români care pot fi numiţi cu adevărat „clasici”, Ion Creangă, se situiază direct în universul folcloric. Asta face ca literatura română să prezinte, poate, singura excepţie pe care o numără Literatura europeană; aceia că opera integrală a unuia din clericii săi este accesibilă, şi prin limbă, şi prin orientare estetică, oricărui ţăran român; şi când spunem „accesibilă”, nu ne gândim la lectură, pentru că ţăranul, chiar atunci când ştie scrie şi ceti, rămâne totuşi solidar cu literatura orală; ori, opera lui Creangă, poate fi ascultată şi gustată de ţărani cu aceiaşi bucurie cu care ei ascultă creiaţiile literaturii populare. E destul să ne amintim prăpastia care există între Racine, Montaigne sau Pascal şi universul spiritual al ţăranului francez, sau între opera lui Goethe şi a lui Dante şi universurile ţăranilor germani şi italieni, pentru a ne da seama de semnificaţia pe care o are cazul lui Ion Creangă pentru cultura românească.

N-am vrea să fim rău înţeleşi. Constatând această prelungire a geniului folcloric până în literatura scrisă a sfârşitului secolului XIX-lea, nu voim să facem apologia valorilor folclorice, opunându-le valorilor culturii savante. Dimpotrivă, dintr-un anumit punct de vedere, această solidaritate a unei părţi din literatura românească modernă cu universul folcloric, riscă să menţină anumite creiaţii româneşti într-un provincialism cultural dăunător. Şi aceasta, nu pentru că folclorul ar fi, în el însăşi, un mod inferior de creaţie. ci pentru simplul motiv că, datorită propriei istorii Europa a depăşit de mult modul de creaţie folcloric şi a impus – nu numai sieşi, ci şi lumei întregi – modul de creaţie cult, adică, în primul rând, „expresia scrisă” – iar nu orală. În epoca imediat precedentă epocii noastre – şi pe care am putea-o numi pozitivist-materialistă – solidaritatea cu universul folcloric constituie chiar pentru o cultură europeană, modernă, o adevărată catastrofă. Dacă romantismul a provocat pretutindeni gustul pentru literaturile populare şi „geniile naţionale”, pozitivismul, dimpotrivă, a izbutit să impună credinţa că toate aceste creaţii populare aparţin arheologiei spirituale, că ele fac parte din trecutul, pentru totdeauna abolit, al umanităţii europene şi că, prin urmare, ele nu mai pot servi în niciun fel creaţiilor culte.

Cât timp a domnit în lume acest punct de vedere pozitivist şi evoluţionist, posibilităţile spirituale concentrate în tradiţiile folclorice nu aveau, am putea spune, nicio şansă de valorificare. Situaţia s-a schimbat, însă, în ultimii 40 de ani. Pe deoparte, Europa a cunoscut, şi cunoaşte încă, o autentică renaştere religioasă, în primul rând o reactualizare viguroasă a catolicismului şi dogmele pozitiviste sunt astăzi desuete; iar pe de altă parte, Asia a reintrat de curând în Istorie, şi alte nenumărate popoare, culturaliceşte arhaice, sunt şi ele pe cale de a interveni în Istorie. Asta însă înseamnă că un dialog dela egal la egal va începe în curând între cultura europeană şi celelalte culturi exotice şi arhaice. Ori, un lucru se ştie: ori cât de mult s-ar deosebi între ele, toate culturile extra-europene continuă să valorifice şi să se inspire din „mituri” şi folosesc ca instrumentul de cunoaştere, prin excelenţă, logica simbolului. Dacă dialogul care va începe între cultura europeană şi celelalte culturi e menit să fie fecund, trebuie să se ţină seamă de universurile spirituale ale non-europenilor. Şi nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că, în ultimul timp, gândirea europeană a făcut extraordinare eforturi ca să înţeleagă simbolismul şi să revalorizeze miturile şi arhetipurile. Este ca şi cum spiritul european ar fi presimiţit, de vreo 30 de ani încoace, că mersul istoriei îl va obliga curând la un dialog liber şi pe picior de egalitate cu celelalte spiritualităţi non-europene.

Deci, ca să revenim la cazul culturii româneşti, solidaritatea sa cu orizontul spiritualităţii folclorice nu mai poate fi considerată astăzi, ca un impediment, ca o împuţinare a posibilităţilor de colaborare cu adevărata cultură europeană „majoră”. Dimpotrivă, această simpatie cu modurile de sensibilitate şi gândire arhaice o face aptă, mai mult decât culturile occidentale, să înţeleagă situaţiile spirituale ale lumei non-europene şi să susţină dialogul cu această lume. Dar toate aceste posibilităţi, aparţin viitorului apropiat. Să vedem deocamdată ce înseamnă propriu zis solidaritatea cu universul folcloric, şi să ne întrebăm în ce măsură această solidaritate poate promova sau, dimpotrivă, limita posibilităţile de creaţie ale unui popor.

Spuneam adineaori că Istoria a silit neamul românesc să-şi adâncească propriile sale tradiţii latine şi pre-latine – împiedicându-l totodată să participe la mişcarea culturală inaugurată de Renaştere şi Iluminism. Constituit în imensa lui majoritate din plugari şi păstori, neamul românesc şi-a concentrat forţele lui de creaţie aproape exclusiv în universul spiritualităţilor populare. Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice. Dar strămoşii Românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăzmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de Cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc – ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Multă vreme s-a crezut că sentimentul Naturii şi solidaritatea cu ritmurile cosmice trădează o spiritualitate necreştină. Prejudecata aceasta se datora unei insuficiente cunoaşteri a creştinismului şi în deosebi a creştinismului răsăritean, care a păstrat în întregime spiritul liturgic al primelor veacuri. În realitate, creştinismul arhaic n-a devalorizat Natura – aşa cum s-a întâmplat cu anumite aspecte ale creştinismului medieval, ascetic şi moralizant, pentru care natura reprezenta adesea „demonia” prin excelenţă. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost înţeles el în deosebi de către Sfinţii Părinţi orientali, Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, Românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului, începută de Sfinţii Părinţi, dar întreruptă, din diferite motive, în cursul Evului Mediu, în Occident. Lucrurile acestea sunt astăzi tot mai clar înţelese, datorită în primul rând renaşterii spiritului liturgic şi interesului crescând faţă de spiritualitatea patristică. Se înţelege astăzi ceea ce anevoie s-ar fi putut înţelege în mijlocul secolului trecut: şi anume, că pentru creştinismul arhaic Cosmosul participă la drama divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Invierea. Într-adevăr, e destul să se citească iconografia Bisericii răsăritene sau să se observe ceremonialul pascal, pentru a înţelege cât de solidară este Natura cu misterul cristologic, cu răstignirea, moartea şi învierea Mântuitorului. Natura întreagă e cernită în săptămâna Patimilor, dar renaşte, triumfătoare prin învierea lui Iisus.

Ori, această liturgie cosmică o regăsim în folclorul românesc. Asta înseamnă că, retrăgându-se în ei înşişi, concentrându-se asupra propriilor lor tradiţii, apărându-se împotriva lumei din afară – care era, să nu uităm, o lume ostilă, cea a barbarilor eurasiatici, veniţi să prade şi să distrugă – Românii au păstrat, au adâncit şi au valorificat o viziune creştină a Naturii, aşa cum fusese ea exprimată în primele secole ale creştinismului. Prin urmare, conservatismul şi arhaismul folclorului românesc a salvat un patrimoniu care aparţinea creştinismului în genere, dar pe care procesele istorice, l-au anihilat. Lucrul acesta nu e fără importanţă, astăzi, când se încearcă revalorizarea tuturor formelor arhaice ale creştinismului pentru a putea face faţă problemelor ridicate de reintrarea Asiei în istorie.

Pentru a înţelege mai bine în ce măsură spiritualitatea populară românească, deşi profund creştină, este solidară cu liturghia cosmică, să amintim numai un singur exemplu: acel al concepţiei Morţii. Spuneam mai sus că cele două capodopere ale poeziei populare sunt „Mioriţa” şi „Balada Meşterului Manole”. Amândouă prezintă moartea rituală ca o valoare supremă, ca cea mai nobilă împlinire pe care o poate nădăjdui existenţa omenească. Balada Meşterului Manole se centrează în jurul misterului jertfei: ca să se poată ridica şi dura, o construcţie – în cazul nostru Mănăstirea Argeşului – are nevoie de jertfirea unei vieţi omeneşti. Meşterul Manole îşi sacrifică soţia, zidind-o la temelia mănăstirii. Cu alte cuvinte clădirea dobândeşte „viaţă”, e „însufleţită”, printr-un mister care face posibilă translaţia vieţii soţiei Meşterului Manole, într-un nou „corp” şi anume în corpul arhitectonic al Mănăstirii. După cum se ştie, ritualul jertfei de construcţie e străvechiu şi se întâlneşte în multe părţi ale lumii. Însă acest ritual n-a inspirat creaţiile poetice populare decât în peninsula balcanică: balade asemănătoare se întâlnesc la Greci (Legenda Podului de peste Anta), la Sârbi şi la Bulgari. Dar ceea ce trebuie subliniat este faptul că forma literară cea mai reuşită, atât din punct de vedere Spiritual, cât şi artistic, o prezintă balada românească a Meşterului Manole. Este, deci, semnificativ că geniul popular românesc şi-a dat expresia lui maximă tocmai în acest mit al jertfei creiatoare. Cu atât mai semnificativ, cu cât cealaltă capodoperă „Mioriţa”, revelează şi ea tot un mit al morţii: ciobanul, deşi prevenit de mioara lui favorită, că ceielalţi tovarăşi vor să-l ucidă, acceptă moartea ca o jertfă voluntară de sine, dându-i totodată sensul unei nunți cosmice, adică îi acordă valorea supremă de reconciliere cu destinul şi de reintegrarea într-o Natură care nu mai e Natura „păgână”, ci un Cosmos sanctificat liturgic.

Descifrăm, deci, în aceste mituri româneşti ale morţii, o viziune arhaică şi totodată creştină: moartea e jertfa supremă, e un mister prin care omul se desăvârşeşte, dobândind un mod superior de a fi în lume. Pentru că pentru Români, ca şi pentru atâtea alte culturi, moartea nu e o extincţie, nici măcar o împuţinare a existenţei – ci un nou mod de a fi, o nouă existenţă, pe un alt nivel, mai aproape de Dumnezeu. Concepţia aceasta este încă vie la Români. După sângeroasele lupte de la Mărăşeşti, în 1917, în care au fost decimate, printre altele, o divizie din Oltenia, satele dinapoia frontului au organizat spontan procesiuni cu preoţi în odăjdii, îngenunchind pe marginele şoselelor care duceau spre Oltenia. Oamenii aceştia ştiau că soldaţii căzuţi la Mărăşeşti, fără lumânare, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, se întorc spre satele lor olteneşti înainte de a se îndrepta spre lăcaşul de veci. De aceia îi întâmpinau îngenunchiati, cu lumânări aprinse şi cu preoţii care spuneau rugăciuni pentru odihna miilor de morţi nevăzuţi. Am auzit că procesiuni similare s-au făcut şi în Moldova în iarna 1942-43, după ce s-a aflat de măcelul dela Stalingrad. Toate acestea înseamnă că miturile morţii – considerată ca misterul jerftei de sine – sunt încă vii în sufletul întregului popor românesc. Lucrul nu e fără importanţă. Se ştie că valorificarea morţii constitue una din cele mai fecunde victorii ale creştinismului. Se ştie, de asemenea, că o cultură are cu atât mai multe şanse de a deveni universală cu cât îşi pune mai curajos problema Morţii.

Observăm astfel că valorile creştinismului arhaic – în orizontul căruia ritmurile Naturii sunt transfigurate într-o liturghie cosmică, iar moartea e concepută ca un mister sacramental – valorile acestea nu numai că au rodit, culturaliceşte în creaţiile folclorice, dar sunt încă vii în experienţa de toate zilele a poporului românesc. Ori, dacă ne amintim că păstrarea şi adâncirea valorilor creştinismului arhaic a fost posibilă datorită vitregiei Istoriei, care a silit poporul român să se concentreze asupra propriilor lui tradiţii religioase ca să poată supravieţui – avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva milenara teroare a acestei Istorii n-a avut totuşi şi un rezultat pozitiv. Anume, pregătirea poporului românesc pentru marea încercare prin care trece astăzi, sub ocupaţia şi opresiunea sovietică. Ne putem întreba care ar fi fost astăzi şansele de rezistenţă ale acestei insule de latinitate pe care o reprezintă poporul românesc, dacă propria lui istorie nu i-ar fi constituit o spiritualitate profund creştină, având în centrul ei misterul Morţii salvatoare şi al jertfei de sine. S-ar putea ca ceea ce a constituit până acum nenorocul Românilor în istorie, să alcătuiască tocmai marea lui şansă de a supravieţui în Istoria de mâine.

După cum am mai spus, teroarea istorică a împiedicat până acum creaţiile masive ale geniului românesc pe un plan mondial. Trebue să ne amintim mereu că România modernă şi independentă nu are încă o sută de ani de existenţă, iar întregirea ţării a avut loc, deabia acum 35 de ani. Făcând bine socotelile, vedem că România întregită s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Şi totuşi, cât de mult s-a creiat în acest răstimp! Dacă ar fi avut încă 20-30 de ani de relativă linişte, este probabil că România s-ar fi remarcat printr-un aport important în feluritele domenii ale culturii europene. Dar Istoria Românilor nu cunoaşte perioade lungi de linişte: de aceea spiritul creiator nu se poate manifesta decât în intermitenţe pe planul culturii scrise, savante. Încontinuu şi inepuizabilă se manifestă doar creiaţia spiritualităţii populare, şi de aceea am stăruit atâta asupra ei: ea singură ne revelează constantele geniului românesc.

Asta nu înseamnă, însă că, în rarele şi scurtele perioade de linişte, geniul românesc n-a creiat şi pe nivelul culturii savante. Ceva mai mult: de la început aceste creaţii au avut un caracter specific şi o structură majoră. Ele nu imitau valori streine, ci revelau un univers spiritual necunoscut, sau imperfect cunoscut, Occidentului. E destul să amintim pe Spătarul Milescu, în sec. 17-lea, şi pe Dimitrie Cantemir, în al 18-lea, pe Eminescu şi pe Hajdeu în sec. 19-lea, ca să înţelegem pe ce plan s-au situat creiaţiile savante româneşti: ele revelau acel orizont spiritual astăzi aproape uitat în Occident – deşi face parte integrantă din Europa şi a dat foarte mult Europei – acel orizont spiritual în care s-au mişcat Orpheu şi Zalmoxis, şi care mai târziu, a nutrit spiritualitatea romano-bizantină. De la Dimitrie Cantemir, Eminescu şi Hajdeu, trecând prin lorga şi Vasile Pârvan, până în zilele noastre, la Nae Ionescu şi Lucian Blaga, o seamă de poeţi, cărturari şi filozofi români au valorificat tradiţiile născute din sintezele spirituale Thraco-romane, sinteze care s-au alcătuit dealungul veacurilor din întâlnirea atât de fecundă între Roma, Thracia şi creştinismul arhaic. În această parte a Europei, considerată aproape pierdută după instalarea dominaţiei otomane, s-au păstrat comori de spiritualitate care au făcut cândva parte din însăşi centrul culturii europene; căci Thracia dionisiacă şi Grecia orphică, Roma imperială şi creştină, în această parte a Europei s-au întâlnit şi şi-au plăzmuit cele mai de seamă valori.

Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile creiate înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creiat şi a păstrat spaţiul carpatic-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s-a întruchipat Zalmoxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a săcătuit izvoarele de creiaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creiaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte, Europa nu este – și nici nu poate fi – un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zalmoxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze.

Ajunşi la capătul expunerii noastre, mai rămâne să ne mai punem o singură întrebare. Ea depăşeşte problemele culturii româneşti, interesând destinul istoric al Românilor. Întrebarea este aceasta: printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian – deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat de Istorie acestei întrebări nu depinde numai supraviețuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului.

Mircea Eliade, revista „Destin”, Madrid, nr 6-7 din 1953.