Serban Titeica – fizician cuantic si analist matematician
Șerban Țițeica, fondatorul școlii de fizică cuantică românească, s-a nascut la 27 martie 1908 în București, fiind al treilea și ultimul copil al matematicianului Gheorghe Țițeica. A absolvit liceul „Mihai Viteazul” din București, după care a studiat la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1929 o licență în științe fizico-chimice și una în științe matematice. Scena fizicii internaţionale între cele două războaie mondiale, între 1918 şi 1940, a fost dominată de apariţia şi avântul mecanicii cuantice. A fost o perioadă de incomparabil progres într-un timp record, în care s-a elaborat atât formalismul, cât şi interpretarea lui teoretică. Au contribuit minţi de o extraordinară putere de pătrundere ca ale lui Heisenberg, Dirac, Schrödinger, Bohr etc. În ce priveşte interpretarea, s-a dat o luptă între diferitele idei, impunându-se cea a „Şcolii dela Copenhaga” condusă de Bohr. Aceste idei cu desăvârşire noi s-au impus cu greutate chiar în Germania, în primul rând datorită noutăţii lor, dar şi datorită neîncrederii experimentatorilor faţă de fizica teoretică în general. Ele aveau să fie transpuse în sfera naţională de Ţiţeica. Ţiţeica urmează Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (1926 – 1929), unde dobândeşte două licenţe: una în ştiinţele fizico-chimice, alta în matematică. Apoi a realizat studii de doctorat la Universitatea din Leipzig (1930-1934), una dintre cele mai prestigioase universităţi pe vremea aceea în domeniul fizici, sub îndrumarea prestigiosului profesor Werner Heisenberg, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice, obținând în 1935 titlul de Doktor der Philosophie. Disertația de doctorat, intitulată „Asupra comportării rezistenţei electrice a materialelor în câmpuri magnetice” (Über die Widerstandsänderung von Metallen im Magnetfeld), a fost publicată integral în Analele Fizicii din Leipzig și a cunoscut o larga notorietate: era, și a rămas, o lucrare fundamentală, sursa multor cercetări ulterioare. Întors în țară, a inaugurat o lungă și fructuoasă carieră universitară: asistent la Politehnica din București (1935-1941), profesor la Universitatea din Iași (1941-1948), profesor la Universitatea din București (1949-1977), rămânând profesor consultant și după vârsta pensionării. După luarea doctoratului, Ţiţeica se întoarce la Bucureşti. Ce găseşte aici? Un stabiliment academic de fizică experimentală clasică. La Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti se predau pe vremea aceea mecanică, electricitate, optică, şi de abia mai târziu, structura materiei. O catedră de Fizică Teoretică nu exista. Exista însă la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, încă din 1919, o catedră de „Fizică Teoretică şi Tehnologică” condusă de profesorul Augustin Maior, care a fost un teoretician pionier de formaţie clasică, cu aproape treizeci de ani mai vârstnic decât Ţiţeica. A desfăşurat cercetare teoretică în telefonie şi apoi în relativitate generală şi cosmologie, publicând în reviste internaţionale. Activitatea lui era necunoscută la Bucureşti. A ocupat funcții importante în managementul cercetării științifice naționale și internaționale: a fost șeful secției de fizică teoretică din Institutul de Fizică al Academiei (1951-1955); director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică (apoi al Institutului Central de Fizică) din București/Măgurele (1955-1976); membru, ca reprezentant permanent al României, în consiliul științific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (1956-1981) și vicedirector al aceluiași institut (1962-1964). A fost redactor-șef adjunct, apoi redactor-șef, al revistelor de specialitate ale Academiei Române: Studii și Cercetări de Fizică și Revue Roumaine de Physique (1956-1985). În 1972, fizicianul mărturisea: „După părerea mea, frumuseţea fizicii constă în îmbinarea dintre matematică şi fizică, în faptul că fizica a reuşit mai repede decât alte ştiinţe să formuleze legi cantitative exacte. La 14 ani, eu nu aveam încă o orientare precisă spre profesiune. Îmi plăcea joaca, băteam mingea, citeam, învăţam, dar nu mă gândeam încă la viitor, urmam cursurile la Liceul «Mihai Viteazul». În penultima clasă am avut un profesor de fizică excepțional, directorul din vremea aceea al liceului, profesorul Roman. Lui îi datorez orientarea mea spre fizică, el mi-a trezit în mare măsură interesul pentru această ştiinţă şi i-am rămas recunoscător toată viaţa. Profesorul Roman discuta cu noi, ne dădea probleme spre rezolvare, ne stimula gândirea. Noi învăţam mult mai puţin la fizică decât elevii de azi. Fizica, aplicaţiile ei s-au dezvoltat, ceea ce se reflectă şi în cunoştinţele transmise în manuale. Cât priveşte laboratoarele, liceul nostru, care se mutase într-un nou local, cel în care funcţionează şi astăzi, se cheamă că avea o oarecare dotare, mult mai modestă însă faţă de ceea ce există astăzi în şcoli. Ceasurile mele fericite sunt acelea în care am prilejul să mă ocup exclusiv de meserie. Şi multe zile în şir mă ocup numai de fizică, aşadar am foarte multe clipe frumoase. Cât despre satisfacţii, este dificil de vorbit, în cercetarea ştiinţifică te apropii treptat de un rezultat. Se întâmplă uneori să greşeşti, atunci mai încerci odată, şi încă odată, până dai de capăt. Sunt zile când faci un pas mic, alte zile când dai înapoi şi zile când baţi pasul pe loc. De aceea, spun eu, satisfacţiile se dobândesc greu. Calitatea de bază a cercetătorului este perseverența. El nu trebuie să se descurajeze niciodată, trebuie să încerce mereu, să nu se dea bătut. Evident, perseverența nu înseamnă încăpățânare mai ales când ai pornit-o pe un drum greşit. Atunci trebuie să ştii să te opreşti, să cauţi neapărat altă cale, chiar dacă nu vezi imediat soluţia. Cea mai mare importanţă o are fizica corpului solid, cu uriaşe aplicaţii în tehnică. De pildă, tranzistoarele, a căror producţie s-a răspândit foarte mult şi al căror rol în maşinile de calcul electronice moderne este imens. Vechile maşini electronice ocupau un spaţiu mare şi aveau o viteză de lucru mică. Astăzi maşinile electronice tranzistorizate ocupă spaţiu redus şi au o rapiditate uluitoare de lucru. Deosebit de importante pentru producţie sunt cercetările în fizica plasmei. Datorită energiei nucleare se rezolvă astăzi multe probleme ale energeticii. Dar se speră într-un progres și mai însemnat. Actuala energie nucleară are la bază elementele grele, fisionabile. Se cercetează posibilitatea înlocuirii lor cu elemente ușoare, în stare de plasmă. Cercetările sunt în curs, merg încet, sunt încă dificultăţi mari de învins. Important în fizică este să înţelegi fenomenul, adică să poţi face experienţe. Dar nu toate fenomenele se pot vedea direct prin experienţă.