Calin Georgescu – Mestesugurile in Tarile Romane – sec. XIV – XIX

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/calin-georgescu-465×390.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/calin-georgescu-465×390.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Calin Georgescu – Mestesugurile in Tarile Romane – sec. XIV – XIX” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1549883799246{margin-bottom: 0px !important;}”]Cele trei tari romane (Muntenia, Moldova si Transilvania) au urmat, timp de noua secole (1000–1850), cai relativ diferite de dezvoltare, datorita particularitatilor istorice, plasarii geografice, dar si traditiilor locale sau influentei popoarelor din jur.

Aflate in calea navalirilor tatare si a inexorabilei inaintari otomane, cu vaste granite deschise, neprotejate decat iluzoriu de fluvii sau rauri, Valahia (Muntenia si Oltenia) si Moldova (incluzand Basarabia si Bucovina) erau dezavantajate din start. In plus, influentele occidentale au fost aici mai reduse, predominand cele orientale si asiatice. Rezultatul este evident pentru orice istoric: organizarea sociala, bazata pe existenta obstilor satesti si apoi pe relatiile de vasalitate piramidala, tipic feudale, se vor mentine pana in plin secol al XIX-lea! La fel, gradul de urbanizare extrem de scazut, inexistenta unei industrii bazate pe capital si pe comertul la scara mare, imposibilitatea acumularilor calitative si cantitative in avutii nationale sau realizari dainuitoare. Practic, cele doua principate au ramas, economic si social vorbind, societati agrare, cu o economie de subzistenta si doua clase sociale predominante, la fel de imobile, conservatoare si refractare la progres si innoire: boierii si taranimea.

Daca in plan militar si diplomatic, Muntenia si Moldova au reusit performanta de a ramane independente sau macar autonome pana la 1850, nedevenind niciodata parte componenta a vreunui stat strain, in schimb viata lor culturala si economica a avut mult de suferit, desi nu lipsesc realizari remarcabile si cu atat mai uimitoare (manastirile din nordul Moldovei fiind un exemplu care confirma regula: ele au putut fi ridicate si au rezistat tocmai datorita pozitiei, cea mai protejata din cele doua principate). Practic, Muntenia si Moldova nu au depasit niciodata nivelul de zone exportatoare de materii prime si produse agricole ieftine si importatoare de produse finite, cu volum mic si valori ridicate.

Transilvania, insa, aparata de munti spre sud-est, a cunoscut un masiv influx de populatii dinspre vest. Influentele culturale, tehnice, valorile diferitelor grupuri etnice sosite in zona transilvana, chiar pluralitatea religiilor, au dus la o societate cu o mobilitate si o receptivitate sporite. Si aici trebuie subliniat ca aportul pozitiv si principal in toate domeniile cultural-economic-sociale a apartinut populatiilor germanice venite din Saxonia, Renania, Flandra si Suabia. Ele au adus o serie de valori specifice Europei de Nord, practic necunoscute in estul si sudul continentului: seriozitatea si profesionalismul in activitatea si comportamentul zilnic, predilectia pentru meseriile cu inalt grad de calificare inclusiv productia agricola, constientizarea necesitatii procesului de invatare continua in timpul vietii, organizarea in comunitati de tip urban, in care bunastarea si libertatea individuala erau puse pe acelasi plan cu cele ale urbei, deschiderea spre nou, prin schimburile de valori si bunuri la scara larga. Inlocuind sistemul feudal-agrar autosuficient cu unul bazat pe existenta unor orase libere, care traiau din mestesuguri si comert, din productia bunurilor de inalta calitate, populatiile germanice au constituit un indiscutabil factor civilizator, atat pentru romanii autohtoni, cat si pentru maghiarii care au venit in zona intre secolele VIII si XII.

Putem privi profesionalizarea drept unul din procesele care asigura supravietuirea si dezvoltarea oricarei societati, functionand ca principalul motor de adaptare la schimbarile istoriei. Ea reflecta insa, la orice moment dat, specificul societatii respective.

Regula se aplica si in cazul celorlalte doua tari romane. Ca orice alte societati agrare din istorie, Muntenia si Moldova au avut o patura mestesugareasca si negustoreasca mica in raport cu numarul total al populatiei in comparatie cu societatile urbanizate, dispunand de sol prea putin fertil, din nordul Europei.

Mestesugurile se dezvolta si se diversifica in tarile romane, intre secolele XIV si XVI, procesul accelerandu-se in secolele XVII–XVIII. In cele doua principate au existat destui mestesugari autohtoni pentru a permite domnitorilor cu viziune sa duca la bun sfarsit proiecte importante: crearea unei retele de drumuri (de pamant, deci functionale cateva luni pe an), unor sisteme de fortificatii, unor monumente arhitectonice (in principal cu destinatie religioasa), dotarea armatelor, incurajarea unor forme de arta si artizanat adesea de reala valoare. „Tehnologiile populare”, specifice Balcanilor, sunt rezultatul concret al inventivitatii unei populatii confruntata cu necesitatea gasirii unor solutii de moment, din imposibilitatea – datorata vicisitudinilor istoriei – de a pasi pe calea unei adevarate evolutii tehnologice. Ele se aplicau atat la dispozitivele si uneltele care facilitau viata cotidiana, cat si, mai ales, la portul si obiectele de arta sau de folosinta curenta, in care artizanii romani excelau. Aceste tehnologii nu puteau sustine, insa, vaste proiecte edilitare, de infrastructura, militare si de modernizare.

Dezvoltarea si specializarea mestesugurilor s-a putut baza intr-o mare masura pe existenta si cultivarea de-a lungul secolelor a tehnicilor taranesti, practicate curent in cadrul gospodariilor rurale, anonime si neomologate, dar dovedind pana in ziua de azi o imensa capacitate inventiva, o vocatie a inovatiei care combina finalitatea utilitara cu gustul estetic.

Tehnologiile folosite pentru producerea tuturor ustensilelor necesare gospodariei (care, juguri, roti, mori, unelte), consumului domestic (farfurii, oale, linguri), folosirea fantanilor drept frigidere, constructia de case, cuptoare si depozite este remarcabila. Dar si mai impresionant este produsul de tesaturi de lana sau de in, precum si complexitatea si varietatea costumului popular. Generatii dupa generatii perpetuau cunoasterea empirica si priceperile acestei imense activitati continue.

Vedem zeci de mii de femei aplecate asupra bluzelor si fotelor, brodand infloriturile al caror stil se distingea de la un sat la altul. Pentru epocile de mai tarziu, performantele productiei populare servesc ca un certificat de atestare a unei capacitati si vocatii, o „inteligenta a mainilor”, atat de pretioase pentru ceea ce numim astazi „skills” (priceperi sau aptitudini). Epoca cunoasterii proclamata recent include la un loc de cinste dezvoltarea priceperilor atat de neglijate in sistemul educativ oficial. Am putea considera acest unghi antropologic ca un supliment al viziunii istorice pentru intelegerea formarii unui mental colectiv, inzestrat de capacitatea de a sustine si dezvolta nivelul de civilizatie.

Pentru acoperirea nevoilor curente existau totusi mesterii pietrari, fierari, lemnari, zugravi (pictori), caramidari, cizmari, croitori, selari, curelari, rotari, dogari, precum si cei specializati intr-o minima prelucrare a produselor alimentare exportate (in special mierea si branza). Prezenta lor este atestata de nenumarate hrisoave si acte domnesti, atat in Moldova, cat si in Muntenia.

Actele emise de cancelariile celor doua principate atesta ca domnitorii romani vizionari (Mircea cel Batran, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Petru Rares, Petru Cercel, Matei Basarab, Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu, Dimitrie Cantemir), care s-au preocupat si de dezvoltarea economica a tarilor romanesti, au pus un accent deosebit pe comert, pe produse de inalta calitate, pe mentinerea deschisa a marelui traseu comercial ce unea Orientul cu Occidentul si care trecea prin tarile lor spre Polonia si Transilvania (traseu intrat in declin si apoi disparut odata cu transformarea Marii Negre intr-un „lac turcesc” – secolele XVI–XVII). Totodata, in numeroase acte, scrisori si tratate, multi domnitori munteni si moldoveni recunosc implicit ca, pentru marfuri de calitate si produse tehnologice indispensabile functionarii oricarui stat feudal, depindeau exclusiv de importuri.

Astfel, de la Mircea cel Batran si pana la Mihai Viteazul, abunda privilegiile acordate negustorilor sasi din Sibiu, Brasov si Bistrita in schimbul armelor albe si zalelor din otel (ulterior al armelor de foc si prafului de pusca), postavului, brocartului si catifelei, al pielii fin argasite, orfevrariei, uneltelor agricole din fier, tunurilor si clopotelor din bronz, sticlariei, dispozitivelor mestesugaresti pentru prelucrarea metalelor (forje, nicovale) si vinului (teascuri), uneltelor specializate pentru minerit sau prelucrarea pietrei (tarnacoape, ferastraie, dalti, ciocane) si a lemnului. Este evident ca marfurile de calitate (ca sa nu mai vorbim de cele de lux) veneau din Occident sau din Transilvania, fiind produsul unor societati care trecusera la productia specializata cu secole inaintea noastra.

Un exemplu semnificativ: prin tratatul de la 1413, Mircea cel Batran le face brasovenilor reduceri la toate taxele vamale, pentru a aduce in tara armuri, sabii si lanci din Germania si Italia, postav si catifea din Flandra, produse de sticlarie din Cehia, fiare de plug si ferastraie sasesti, dar si… cerneala si vopseluri din Austria.

In schimb, Muntenia exporta vite, piei si blanuri, sare, miere, ceara, peste, branza si grane, la preturi foarte avantajoase pentru straini.

Similar, Alexandru cel Bun, importa, prin sasii din Brasov si din Bistrita, matrite pentru monezi, arme pentru garda domneasca, clopote de bronz, sticlarie, coifuri, camasi de zale, postav si pocale de aur din Occident sau din Polonia, exportand oi, vite cornute, grau si miere prin tratatul de la 1408.

In 1432–1433, Vlad Dracul adreseaza un apel disperat brasovenilor, cerandu-le „pusci” (tunuri), pulbere si ghiulele, precum si arcuri, sageti, scuturi, sabii, apel reinnoit in 1445, cu accent pe tunuri, salitra, arcuri si sageti.

Pe vremea lui Stefan cel Mare, situatia se repeta. Moldova si Muntenia nu produceau nimic nou, dupa un secol, si aceleasi exporturi vor predomina pana in secolul XVII, cand li s-a adaugat lemnul. Deci marfuri cu volum mare si valoare mica. Se importau in schimb arme albe si de foc europene, tesaturi occidentale dar si orientale, mirodenii, vin, ulei, unelte agricole, sticlarie, obiecte mari de bronz turnat, ba chiar si feronerie germana!

Exploatarea aramei (in Muntenia) si a aurului (in Moldova) erau absolut aleatorii, sarea ramanand, pana in secolul al XVII-lea, principalul mineral exportat.

In aceste conditii nu se poate discuta despre o adevarata profesionalizare in randul unor paturi semnificative ale populatiei pentru cele doua principate pana tarziu, in secolul XVIII. In plus, o tara care exporta aceleasi produse agrare timp de noua secole nu poate inregistra vreun progres vizibil.

Prin contrast, Transilvania, prin zona ei urbana organizata de sasi, a cunoscut, inca din secolul XIV, o dezvoltare deosebita a manufacturilor, extractiei de metale (aur, argint, cupru si fier), metalurgiei specializate, productiei la scara larga a armelor, uneltelor, tesaturilor, dar si a unor marfuri mai rare, medicamente, unelte fine, orfevrarie, mecanisme de tot mai mare precizie (in secolul al XVII-lea, in Transilvania, sasii produceau orologii si turnau tunuri sau roti dintate). Constructiile din piatra, cetatile, orasele, podurile, manastirile si satele fortificate, au dus la dezvoltarea unei vaste retele de pietrari si constructori – desi, la fel ca in celelalte doua principate romane, arhitectii pentru lucrarile importante, fie religioase, civile sau militare, au venit, pana in secolul XIX, din Italia si Germania (tipic fiind cazul fortificatiilor din Sibiu, Alba-Iulia si Oradea, castelelor Bran si Hunedoara, Bisericii Negre gotice din Brasov etc.).

Si in secolul XVII situatia ramane neschimbata, decalajul intre Transilvania pe de o parte si Moldova si Muntenia de cealalta, persistand. El nu era doar de tip economic, ci si social: daca in Transilvania, breslele germane fusesera de la inceput o forta puternica, impunandu-si adesea punctul de vedere feudalilor maghiari, in principate ele erau firave si reuneau meserii cu o calificare mai redusa, tinand in special de domeniul alimentar, al imbracamintei sau prelucrarii lemnului.

Exceptii ca meseriasii ajunsi parcalabi sau soltuzi in Moldova si zugravii (pictorii) de biserici romani al caror renume era cunoscut in Rusia nu faceau decat sa confirme regula: intr-o economie de subzistenta, diversele meserii devenisera parte din activitatea curenta a oamenilor liberi si erau „un rau necesar” al marilor domenii boieresti. Insa calitatea unui astfel de act productiv, rezultat in urma unor asemenea conceptii, nu putea decat sa lase de dorit. Dupa cum scria Vasile Alecsandri, in secolul al XIX-lea, la curtile boieresti din Moldova se mai produceau cuie de lemn si incaltari de piele neargasita!

Breslele medievale erau organizatii profesionale ale mestesugarilor din diverse domenii, functionand in baza unui act constitutiv (statutul) si a unor reglementari precise de natura sociala si economica, destinate apararii si promovarii intereselor membrilor organizatiei respective. Ele prevedeau insa reguli stricte privind activitatea profesionala, controlul calitatii produselor, cuantumul si modalitatile de productie. Curand, devin si structuri politice, nu doar organizatorice, intervenind in viata sociala si statala. Acest lucru a deranjat intotdeauna clasa feudala a marilor proprietari de pamant, interesati in mentinerea status-quo-ului social si economic. Iar daca in vestul Europei, aparitia oraselor libere si sporirea puterii lor prin asociere (Hansa, Liga oraselor suabe) a dus, treptat, la pierderea puterii de catre nobilime in favoarea burgheziei si a autoritatii centrale, in schimb in sud-est, acest fenomen nu s-a produs decat mai tarziu (in Moldova si Muntenia, meseriasii s-au organizat in bresle abia dupa jumatatea secolului XVII!).

In secolul XVIII apar semne de sporire a gradului de urbanizare si de polarizare tot mai evidenta a bogatiei spre orase si in cele doua principate romane de peste Carpati (in Transilvania, procesul devenise ireversibil de la inceputul anilor 1600, iar in Occident inca de la 1500). Insa, pe la 1700 existau doar cate doua orase demne de acest nume in fiecare principat, cu populatii de 20.000–60.000 locuitori: Bucuresti si Targoviste in Muntenia si, respectiv, Iasi si Suceava in Moldova.

Gradul de profesionalizare se poate deduce si din diversitatea paletei de profesiuni si de domenii acoperite de acestea. Or, in Moldova si Muntenia, destule profesiuni vitale erau ca si inexistente: cea medicala, spre exemplu, aflata mult in urma Transilvaniei si a Europei Occidentale. De asemeni, lipseau cronic turnatorii de tunuri si clopote, armurierii specializati in mijloace de lovire la distanta (in primul rand arme de foc), constructorii de nave, de mecanisme si utilaje specializate, minerii de adancime (tunelistii) etc.

De altfel, populatia celor doua principate era foarte redusa si asta influenta pana si recoltele de cereale (toti calatorii straini care au trecut prin Moldova si Muntenia intre secolele XIV–XVIII au remarcat contrastul dintre fertilitatea extraordinara a pamantului si numarul extrem de mic al bratelor de munca), taranii si boierii preferand cresterea vitelor ca principala sursa de existenta. Situatia se agraveaza in secolul XVIII: comertul cu sasii din Transilvania si cu polonezii scade drastic, principalii „parteneri comerciali” devenind turcii, care achizitionau produse agricole romanesti la preturi derizorii. Paradoxal, din aceasta cauza rezulta o diversificare a meseriilor in Principate si chiar germenii unei firave industrii: Matei Basarab infiinteaza o fabrica de hartie (din textile), una de sticla, intensifica exploatarea cuprului in Mehedinti si a fierului in Gorj, Moldova lui Vasile Lupu produce potasiu, exportat in Germania, in ambele tari se construiesc lacasuri religioase impresionante si apar primele tiparnite; toate acestea, dupa ce Mihai Viteazul, in scurta sa domnie, facuse planuri de reinvigorare a vietii economice in cele trei tari romanesti unite datorita geniului sau militar, prin legaturi stranse cu Apusul (in special Germania si Italia).

Urmeaza epoca ultimilor mari domni romani in Principate: Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu, Dimitrie Cantemir. Meseriile prind, in sfarsit, contur datorita proiectelor de constructii tot mai numeroase (castele, conace, manastiri, biserici), adevarate bijuterii in piatra, se incurajeaza artele, se pun bazele invatamantului romanesc, apar orfevrarii si arme albe autohtone de buna calitate, ocazional se toarna tunuri si clopote in atelierele curtilor domnesti (in Muntenia, Petru Cercel turnase tunuri de bronz acceptabile inca de la 1584, dar experimentul a ramas izolat), unelte agricole competitive din lemn si fier incep sa fie facute regulat de mesterii locali, se pun bazele unor industrii manufacturiere textile si alimentare, apar tipografii adevarate, este prezenta o acumulare primitiva de capital in minerit si manufacturi pe la 1790.

Dar decalajul fata de Occident si chiar fata de Transilvania ramane prea mare. Cei care se extaziaza inaintea bisericilor maramuresene de lemn din secolul XVII n-ar trebui sa uite ca in toata Europa de Vest s-au construit, intre anii 1000–1600, catedrale gotice de piatra cu inaltimi de pana la 60 m si cu nave centrale uriase, performanta arhitecturala ramasa neegalata pana pe la 1870! Iar fortificatiile Sibiului, spre exemplu, il faceau mai puternic decat oricare cetate valaha sau moldoveana ridicata vreodata.

Caci Europa trecuse la productia de serie cu doua sute de ani inainte de Revolutia Industriala Engleza (1760–1790). In secolul XVIII, agricultura asigura 30% din produsul intern brut in Imperiul German (care includea pe atunci Cehia, Austria, Ungaria, Transilvania, Croatia si Italia de Nord), 10% in Tarile Scandinave, Olanda si Anglia, 40% in Franta. Si toate aceste state incepusera cursa pentru industrializare. Toate aveau un grad ascendent de urbanizare, incurajau schimburile comerciale prin legi speciale, facilitau mobilitatea populatiei, puneau bazele unui sistem organizat de invatamant, facusera progrese remarcabile in domeniul medical, in diverse stiinte. In pragul secolului XIX, odata cu Revolutia Franceza si razboaiele napoleoniene, totul explodeaza. Lumea feudala primeste lovitura de moarte (dupa ce agonizase trei secole in urma socului produs de Renastere). Burghezia, orasele, industria, comertul triumfa in dauna nobilimii, comunitatilor agrare, imobilismului.

Meseriasii devin industriasi, artizanii specialisti in arte si tehnologii, eruditii umanisti se transforma in oameni de stiinta. Lumea se micsoreaza odata cu aparitia propulsiei cu abur, industria capata un avant de neconceput in urma cu un secol, chiar si in Polonia sau Transilvania (considerate frontierele Europei civilizate) se observa schimbari masive.

In cele doua principate razbat prea putine ecouri din aceasta furtuna care spulbera vechile oranduiri. Epoca fanariota nu exceleaza in modernizare, desi se inmultesc scolile, apar primele spitale si biblioteci publice, creste numarul fabricilor de sticla, hartie, textile, produse alimentare – doar cele de la Bucuresti avand insa produse de calitate egala cu ale Transilvaniei.

Abia cu miscarile de la 1821 si cu Revolutia de la 1848, se poate considera ca si Principatele intra in epoca moderna, din toate punctele de vedere. Cultura o luase cu mult inaintea economicului, fii de boieri luminati si de burghezi instariti aducand din Apus intreg vartejul de innoire care avea, in doar un deceniu, sa primeneasca aerul statut al celor noua secole de feudalism romanesc. Schimbarile se intrevad deja: in 1843 apar, in Bucuresti si Buzau, primele fabrici care foloseau forta aburului.

Insa tot atunci explodeaza si in Principate un fenomen cunoscut de Occident inca din 1550: o extrema polarizare, o prapastie intre urban si rural, ce se va adanci continuu in urmatoarea suta de ani, stand la baza imenselor carente ale Romaniei moderne.

Sursa: Raportul de reprofesionalizare al Romaniei, realizat de Institutul de Proiecte si Inovatie si Dezvoltare (2008).[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!