Articole despre valorile românești.

solomon marcus, educatie

10 nevoi umane de care educatia ar trebui sa tina seama – Solomon Marcus

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/hyperliteratura-marcus-solomon03.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/hyperliteratura-marcus-solomon03.png” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”10 nevoi umane de care educatia ar trebui sa tina seama” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537979522823{margin-bottom: 0px !important;}”]Scris de Solomon Marcus, matematician, membru titular al Academiei Romane.

A predat ca profesor la Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti. A scris mai multe carti despre utilizarea matematicii in lingvistica, analiza teatrala, stiinte naturale si sociale etc. A publicat peste 50 de volume in Romania, traduse in mai multe limbi si aproximativ patru sute de articole in stiinte sau in reviste de specialitate. Lucrarea sa a fost citata de mai bine de o mie de autori.

Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinile in copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intampla acest lucru. Poate ne aude cineva acum, in momentul acestui nou inceput:

1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar

Macar o data pe zi savureaza faptul ca respiri; ca privesti cerul si pamantul; ca te misti; traieste-le ca mari evenimente. Bucura-te ca ai schimbat un zambet cu un copil care a trecut pe langa tine. Toate acestea sa-ti fie suficiente pentru a simti ca viata are un sens, ca merita sa fie traita, ca este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume si te-au crescut au dreptul la iubirea si recunostinta ta.

2. Nevoia de improspatare

Dar respiratia si miscarea sunt cu noi tot timpul. Exista riscul, tentatia ca ele sa devina rutina, sa nu le acordam nicio atentie, cum de fapt se si intampla in general. Rutina nu poate si nu trebuie eliminata total, o mare parte a comportamentului nostru urmeaza reguli precise, tin de civilizatie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se intampla din pacate frecvent. Asa cum avem grija zilnic sa ne improspatam corpul prin odihna, prin miscare si prin folosirea apei si sapunului, avem nevoie si de o improspatare a mintii, a simturilor, a sufletului nostru. Sa ne trezim in fiecare dimineata capabili de a arunca o privire proaspata asupra lumii, cu dispozitia unui nou inceput, cu o limpezire a simturilor si a gandurilor; intr-un anume sens, sa recapatam, sa recuperam candoarea copilariei.

3. Nevoia de intrebare si de mirare

Eram in copilarie intr-o permanenta stare interogativa, de curiozitate, de mirare, de extaz in fata spectacolului naturii si al lumii, al propriei mele fiinte. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de nazdravaniile creierului meu, in materie de memorie si de imaginatie. In fiecare seara, cand ma las prada somnului, ma intreb ce calatorii neasteptate imi vor oferi visele din noaptea respectiva. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viata, a fost mereu o sursa de energie. Atunci cand sunt intrebat: De ce traiesti? ii raspund: pentru a ma mira.De prea multe ori, scoala, in loc sa intretina si sa dezvolte aceasta nevoie, o anihileaza. Dar daca nu ne mentinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinta de a intelege lumea, nu doar de a o inregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea si natura ignorantei noastre.

4. Nevoia de indoiala si de suspiciune

Ce poate fi mai uman decat ezitarea, nehotararea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de indoiala este semnul clar al naturii ganditoare a fiintei umane. Un acelasi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere si, in aceste conditii, spiritul critic ne obliga la o analiza comparativa, care uneori nu conduca la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilitati, fiecare fiind descrisa in termeni de grad de plauzibilitate. In justitie se lucreaza cu prezumtia de nevinovatie. In educatie si in invatare, este recomandabil sa adoptam prezumtia de suspiciune. Ne nastem criticand; plansul nou-nascutului este reactia sa critica fata de o nemultumire. Sa privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livreaza de la catedra, de la o tribuna, de pe internet, din carti, din orice fel de publicatii, asa cum un politist care cauta pe autorul unei crime suspecteaza totul. Educatorii, profesorii ar trebui sa fie primii care sa recomande, sa stimuleze aceasta atitudine la elevi, la studenti, sa le spuna acestora: „Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteti arata este sa-mi acordati atentie, dar sa nu acceptati nimic din ceea ce va spun inainte ca spiritul vostru critic sa va asigure de adevarul si de interesul spuselor mele; daca nu ma intelegeti, sa nu ma lasati sa trec mai departe, sa-mi cereti sa fiu mai clar; daca vi se pare ca nu am dreptate, sa va manifestati argumentat dezacordul”. O atitudine similara se cuvine a fi adoptata fata de litera tiparita, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedra nu trebuie sa pozeze intr-un a toate stiutor, este normal ca uneori sa le spuna celor pe care-i instruieste : „nu stiu”, „nu inteleg nici eu”; iar atunci cand cineva din banca ii corecteaza o scapare, o greseala, sa-i multumeasca pentru atentia acordata. Uneori introduceam deliberat o greseala in prestatia mea, pentru a testa vigilenta studentilor.  Nevoia de indoiala si de suspiciune functioneaza concomitent cu o alta, opusa: nevoia de complicitate la o conventie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumtiei de complicitate la conventia de fictiune propusa de spectacol, o acceptam, ii acordam credit. Dar spiritul nostru critic nu inceteaza sa functioneze si avem dreptul, ulterior, sa ne exprimam eventuala insatisfactie, sa pretindem ca autorii spectacolului au inselat asteptarile noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, in cazul unei poezii, a unui roman etc.

5. Nevoia de greseala si de esec

De cate ori am esuat pana sa deprindem sa folosim furculita, cutitul si lingura! De cate ori am cazut, ne-am julit genunchii, pana sa invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem! Este clar ca invatarea, drumul spre dobandirea unui nou comportament trec prin greseli si esecuri; ele sunt pretul pe care-l platim pentru a ne imbogati intelegerea si pentru a acumula noi capacitati. Trebuie deci sa distingem intre greselile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, si greselile ordinare, facute din neatentie sau ca urmare a altor imperfectiuni senzoriale sau psihice. A plasa greseala si esecul, la modul general, in sfera infractiunii sau/si pacatului denota o confuzie grava, pe care totusi o comite mereu practica educationala. Auzim mereu : „cine a gresit, sa plateasca”. Dar exemplul copilului care cade inainte de a invata sa se tina pe picioare si niciun parinte normal nu se gandeste sa-l pedepseasca pentru acest esec trebuie sa ne stea mereu in fata.

O veche vorba latineasca de intelepciune ne aminteste ca a gresi este omenesc. Dar reflectia respectiva continua prin a condamna perseverarea in greseala. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, sa repeti mereu traversarea strazii pe culoarea rosie a semaforului este intr-adevar de condamnat si de sanctionat; in general, nerespectarea deliberata a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sanctionat si aici intra in functie justitia si morala ; dar sa comiti mereu greseli, alte greseli, in incercarile in care te aventurezi pentru a strapunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.

Istoria abunda in exemple de greseli si esecuri ale unor oameni de seama, in tentativa de a spori cunoasterea umana. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrata pe  greseli si pe esecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a actiunilor de pionierat, a lucrarilor care au deschis drumuri noi in cunoastere si in actiunea sociala au inclus greseli, ca un produs secundar al noutatii ideilor lansate. Mai mult, mergand pe urmele unor greseli comise in lucrari sau actiuni temerare, s-a ajuns la aparitia unor noi idei, noi domenii de cercetare. „Greseala matematica, sursa de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua stiinta a haosului a fost initiata de Henri Poincaré in tentativa sa de a inlatura o greseala dintr-un memoriu al sau de mecanica cereasca. Am putut verifica personal si banui ca e adevarat in general faptul ca drumul spre multe (poate cele mai multe) idei si teoreme matematice a urmat o cale sinuoasa, de tatonari, rataciri, confuzii, greseli de tot felul, pana s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaste, macar in unele cazuri, aceasta istorie zbuciumata mi se pare esential, daca vrem sa intelegem natura profunda a creatiei umane. Personal, am facut aceasta experienta pe unele situatii din matematica, din informatica, din lingvistica, din domeniul literar-artistic, dar cred ca este valabil in general.

Tinand seama de inevitabilitatea esecurilor, este esential sa educam rezistenta la esec, intelegerea faptului ca esecul este normal; mai mult: dintr-un esec este totdeauna ceva de invatat.

6. Nevoia de joc

Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal si tenis, la sah si go. Ele au un rol important si merita atentia tinerilor. Dar nu in primul rand la ele ma gandesc acum. Am in vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a intelege cele percepute prin simturi si prin observatie directa, nevoia de (si dreptul la) greseala si esec, fara a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem. Este clar ca orice copil de pe suprafata Pamantului trece prin aceasta experienta. Acum ma voi referi la un alt joc, si el practicat, pe cat mi-am putut da seama, de toti copiii lumii: jocul de-a v-ati ascunselea. Eu ma ascund iar tu ma cauti si daca ma gasesti, ai castigat. Acest joc nu face decat sa imite un altul, pe care natura, lumea il practica fata de noi, la orice varsta si de la inceputurile omenirii. In tentativa noastra fireasca de a intelege lumea, totul se intampla ca si cum lumea ne spune: „cauti sa ma intelegi, dar eu ma ascund; si cu cat lucrul pe care-l cauti este mai interesant, mai semnificativ, cu atat il ascund mai bine si il fac mai greu de gasit. Dar merita sa-l cauti. Chiar fara rezultatul asteptat, cautarea iti va da satisfactii, care insa ar putea fi altele decat cele  la care te-ai gandit initial. Cauti ceva, nu-l gasesti, dar gasesti altceva; uneori mai interesant decat ceea ce cautai initial”. Invata sa savurezi acest spectacol al omenescului, sa te imbeti de el – si din nou sa simti ca viata merita sa fie traita. Cautarea se dovedeste de multe ori mai importanta decat gasirea. Placerea de a urca un munte sta in primul rand in a savura fiecare moment al parcursului, chiar daca nu ajungi in varf. Mai e si un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauti ceea ce deja ai gasit. Gasesti ceva ca o banuiala, o intuitie, o extrapolare a unor observatii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingatoare. Asa se intampla, de exemplu, ca in matematica multe teoreme sunt „gasite” mult inainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, gasita empiric mult inainte de Pitagora.

Dar toata cautarea la care ne referim ce este altceva decat invatarea, descoperirea, inventia? Nevoia noastra de a intelege lumea, de a ne intelege pe noi. O cautare care trebuie sa valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar si pe cele care urmeaza.

7. Nevoia de identitate

Aici se afla o provocarea majora, dramatica, si o sansa de a da vietii noastre o motivatie superioara. Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutam. Biologic, avem o identitate individuala, prin faptul ca fiecare fiinta vietuitoare de pe aceasta planeta are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelasi pentru toate fiintele traitoare pe planeta Terra. Dar ordinea in care sunt asezate elementele alfabetului in alcatuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinta umana are o identitate biologica specifica. Ne nastem preluand o intreaga mostenire genetica de la parinti si, prin intermediul lor, de la bunici, strabunici etc. Preluam o seama de trasaturi, deprinderi, reprezentari, judecati si prejudecati determinate de contextul geografic si istoric in care ne dezvoltam. Toate acestea ne confera o identitate genetica, de familie, de loc geografic si de moment istoric, deci o identitate locala, una regionala, una nationala, de limba, de credinta. Aceasta identitate pe care natura si istoria ne-o imprima, de multe ori fara a ne da seama, ramane pentru prea multi oameni singura lor identitate. Prea multi oameni nu simt nevoia unei identitati mai bogate decat aceea primita fara vreun efort personal. In perioada trecerii de la copilarie la adolescenta ar trebui sa inceapa constientizarea nevoii de construire a unei identitati mai bogate decat aceea cu care ne-a inzestrat natura. Cum sa facem sa educam la cat mai multi tineri aceasta nevoie (valorificand critic, selectiv, identitatea primita de la natura)? Cum sa-i facem pe tineri sa constientizeze faptul ca in conditiile actuale ale globalizarii de toate felurile actioneaza asupra noastra, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, nationale, europene, occidentale si planetare ?  Sa le explicam tipologia identitatilor culturale: balcanica, dunareana, a Marii Negre, sud-est europeana, central-europeana, mediteraneana, europeana, occidentala, planetara, dar si tipologia care rezulta din diversitatea lingvistica, de credinte, de civilizatii. Se intampla un lucru fara precedent in istoria omenirii: numeroasele identitati ale fiintei umane, aflate intr-o dinamica permanenta si o interactiune continua, nu mai pot fi intelese decat concomitent, formand un sistem. Sau le intelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea si internetul au o contributie esentiala la aceasta noua configuratie a identitatilor. Educatia nu reuseste sa faca fata acestor probleme, nici nu prea le are in atentie. Dar tensiunile existente intre diferite identitati ale fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie; aici isi afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala. Posibiltatea unei dezvoltari armonioase a identitatilor ramane deocamdata doar un proiect.

8. Nevoia de omenesc si de omenie

Identitatea este primul termen al unui cuplu esential, in care al doilea termen este : alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifica in absenta celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenta se poate referi la varsta, la sex, la nationalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultura, la pozitie sociala, la apartenenta politica, la filosofie a vietii, la preferinte literare sau de orice alta natura  etc. Sa fim pregatiti sa intelegem omenescul in diversele sale ipostaze, sa admitem ca tocmai infinita sa diversitate ii da farmec. Nu exista doua fete umane identice, nu exista doua voci umane identice, nu exista doua priviri umane identice. Dar dincolo de aceasta diversitate, toti copiii lumii au o prospetime cuceritoare, toti alterneaza rasul cu plansul, toti rad la soare, toti indragesc miscarea si jocul, toti ard de curiozitate. Omenescul este o sursa nesfarsita de delectare, de minunare. Iata, pentru a alege numai una din fermecatoarele manifestari umane: vorbirea, limba. Cata subtilitate, cata finete, cat joc al nuantelor iti ofera cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificatia lor. Cat de placut e sa constati ca reusesti sa spui ceea ce ai gandit, dar cat de usor, pe nesimtite, frazele derapeaza si nu mai exprima ceeace ai dorit! O continua alternare a gasirilor si a ascunderilor, a confirmarilor si a frustrarilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor si uitarilor; sau trecerile insesizabile de la zambet la lacrima, de la gravitate la duiosie. Iata un pariu major al educatiei: sa-i antrenam pe copii sa savureze omenescul in intreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde castigi in dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal castigator. La animale, o pornire instinctiva vede in diferenta o adversitate. Pentru ca oamenii sa nu reproduca si ei acest comportament, este nevoie de o educatie corespunzatoare, altfel se intampla ceea ce vedem mereu: baietei de clasa a treia primara care se iau la bataie pentru ca „eu am spus intr-un fel iar el a spus altfel”.

De la omenesc, nu e decat un pas pana la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a darui, de a-i contamina pe altii de bucuria vietii. De a adopta in comportamentul tau prezumtia de solidaritate cu ceilalti oameni. Copiii care se formeaza in acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esential) vor putea fi mai greu antrenati in razboaie de tot felul.

9. Nevoia de cultura

Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultura stiintifica, literar-artistica, tehnologica, religioasa, filosofica etc. Culmi ale spiritualitatii umane, in matematica, astronomie, fizica, chimie, biologie, filosofie, literatura, muzica, arte vizuale, teatru, stiinte juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice si, mai recent, in film si in disciplinele informatiei si ale comunicarii stau marturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de patrundere, de imaginatie, de descoperire si de inventie. Dar cine beneficiaza de ele, cati sunt cei care au acces la aceste piscuri, le inteleg, isi pot umple sufletul si mintea de intelepciunea si frumusetea lor, se pot astfel inalta spiritual mult peste starea de animalitate? Cati sunt cei care ajung sa traiasca fiorul unui vers, al unei povesti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectura, al unei sculpturi, al unei ecuatii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativitatii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualitatii Watson-Crick a acizilor nucleici? Oare pe la urechile cator copii, adolescenti, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Cate priviri aflate in dimineata vietii ajung sa se desfete in prezenta unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brancusi? Va fi in stare educatia publica sa preia acest mesaj? Mai avem timp de asa ceva? Un timp de contemplare, de suprema emotie. Nu cumva eliberam pe banda rulanta diplome de diverse grade, fara acoperire culturala? Si daca nu au acoperire culturala, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decat, in cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Si daca nu prea au nevoi culturale, ce motivatie mai profunda pot da  vietii lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materiala, au totusi un statut de sclavi culturali. Sa nu-ti fie mila de ei?  Sa nu-i compatimesti? Nu cumva se afla aici sursa principala a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violentei verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultura al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume da un sens vietii lor?

10. Nevoia de transcendenta

Ne aflam aici la modul superior, de cea mai inalta complexitate, pe care o poate capata nevoia de a da un sens vietii. Etimologic, trans inseamna dincolo, iar verbul latinesc ce i se alatura s-ar traduce prin a te catara. Obiceiul copiilor de a se catara in copaci, pe garduri, pe stalpi exprima nevoia, tentatia de a se inalta, de a se departa de sol. Asa incepe transcendenta. Sa treci dincolo de limitele, de cadrul ce ti-au fost impuse prin nastere, sa nu ramai sclavul perceptiei senzoriale si empirice, sa incerci sa le depasesti. Asa au aparut geometria neeuclidiana, care sfideaza perceptia senzoriala a spatiului; fizica relativista, care transgreseaza perceptia empirica a timpului, energiei si miscarii; constientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situatiilor in care nu mai exista o diferenta clara intre subiect si obiect si dincolo de care urmeaza tacerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care incalca una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradictie, tert exclus; imaginarea unui calcul care depaseste frontiera Turing data de ideea obisnuita, elementara de calcul etc. Transcendenta este atat la destinatie cat si la origini. Distinctia kantiana dintre transcendent (dincolo de posibilitatile cunoasterii umane)  si transcendental (relativ la achizitii ale cognitivului uman care preced orice experienta; cunoasterea apriorica). Transcendenta matematica se refera, in acord cu Euler, la operatii care nu se pot realiza prin repetarea de un numar finit de ori a unor operatii elementare, aplicate numerelor intrewgi si unei variabile x. De aici, nu-i decat un pas pana la distinctiile profan-sacru, imanent-transcendent.  In aceeasi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenta in muzica, in viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.

Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante si dintre cele mai neglijate. Traim acum un moment al unui nou inceput. Voi, oameni ai scolii si ai universitatii, voi elevi si studenti, voi, parinti ai elevilor si studentilor, voi, oameni de cultura, intelectuali, ce ar fi sa valorificam  a doua nevoie evocata mai sus si sa ne improspatam?[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
patriotism, nationalism, patriot, national, roman, romanesc, international, global, universal, globalist

Ce inseamna sa fii patriot, sa fii national?

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/15824697.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/08/15824697.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ce inseamna sa fii patriot, sa fii national?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536778796999{margin-bottom: 0px !important;}”]A fi patriot in Romania este o chestiune cu multe intelesuri si extrem de putine responsabilitati. A fi cetatean roman, majoritatea dintre noi nu stim ce inseamna, ce presupune. Credem ca este de ajuns sa avem buletin romanesc, cu CNP-ul aferent noua si asta este. Sau, unii dintre noi chiar mai stim ceva din ceea ce inseamna sau presupune cetatenia romana, dar cam atat. Ei bine, nu este asa, in ceea ce priveste a fi patriot si a fi cetatean!

La un pericol de razboi iminent, nu stim nici cu cine vom lupta alaturi, nici impotriva cui, nici daca vom lupta. O natiune inchegata nu mai suntem pentru ca am pierdut simtul responsabilitatii unul fata de celalalt de mai bine de 30 de ani, in mare masa. A fi patriot presupune, in primul rand, a fi familial. Ori acest lucru se confunda astazi cu a fi eu patriot. Familia devine, astfel, o extensie a propriului eu al persoanelor, iar altruismul devine o optiune sora cu boala zilei de maine.

In acest articol ne vom propune sa analizam aceste doua notiuni, de patriot si national, in comparatie si cu notiunile de patriotism si nationalism. Credem ca e de maxima importanta acest lucru.

Inainte-vreme, cetateanul era omul cetatii, insa nu ne oprim a numi doar titlul de cetatean, ca si cand am vrea sa scriem o carte si punem doar copertile si ii scriem titlul, atat. Mergem mai departe si incondeiam fiecare pagina in parte. Putem scrie sute de pagini, iar volumul nostru despre statutul de cetatean ar fi un adevarat compendiu atat de educatie civica, legislativa, politica, sociala, poate chiar economica, insa, inainte de toate, se vrea a fi o carte de constiinta. Iar aceasta este substanta reala pe care o contine.

Deci, constiinta este baza oricarui civism, oricarui cetatean. Nu putem fi cetateni daca nu avem constiinta. Cine ar mai vorbi in locul nostru, cu gura noastra? Cine ar gandi in locul nostru? Cine ar mai trai viata in locul nostru? Cine am mai fi?

Cuvantul cetatean are ca si cuvant radacina, in familia sa de cuvinte, cuvantul cetate. Este aceasta un polis? Un oras? O fortareata? O cazarma? Un targ, un talcioc, un port maritim sau ce? Inainte-vreme, cetatea era o comunitate. Acele ingradituri care o inconjurau nu serveau pentru a apara familiile, oamenii din cetate de creaturile salbatice, inocente ale Mamei Naturi, nu. Serveau pentru a capta energii si pentru a le redirectiona catre inlauntrul cetatii pentru ca toti oamenii de acolo sa le foloseasca, sa le valorifice. De cele mai multe ori, ingraditurile formau rotocoale in jurul cetatii, cu dispunere radianta (de sus erau vazute ca un soare cu multe raze, precum Baghdadul acum mai bine de 1000 de ani), care aratau mai degraba ca niste cromlehuri, dolmene, megaliti sau monoliti, in limbaj celtic vorbind, precum cele de la Stonehenge, decat ca niste garduri mari de piatra. Aratau ca niste rune vertical asezate pentru a inconjura cetatea si pentru a capta, transforma si redirectiona catre interior energiile cosmice si telurice.

Ce minunat, nu-i asa? Cum arata orasele astazi?

Mergem mai departe si vedem ca orasul Knossos, din Creta Antica, era construit pe diferite nivele, aproape piramidal si imposibil de cucerit, dar si foarte solicitant fizic a trai in el. Cu siguranta, cetatenii acelui oras aveau capacitati fizice foarte bine puse la punct.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sunset-1140×664.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sunset-1140×664.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536778956900{margin-bottom: 0px !important;}”]Iata o macheta virtuala realizata de diferiti desenatori. Unii ar considera astazi ca era un oras cosmopolit.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”http://www.ancientpages.com/wp-content/uploads/2016/01/knossosmodel22.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.ancientpages.com/wp-content/uploads/2016/01/knossosmodel22.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536779802458{margin-bottom: 0px !important;}”]In Roma Antica, cetateanul roman era un om liber cu dreptul de a purta arma, dar si cu alte drepturi precum dreptul de a vota, dreptul la judecata etc.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”http://members.ancient-origins.net/sites/default/files/World-Without-Technology.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://members.ancient-origins.net/sites/default/files/World-Without-Technology.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537541898984{margin-bottom: 0px !important;}”]Drepturile ca drepturile, dar responsabilitatile? Cu totii avem drepturi insa cati ne cunoastem responsabilitatile si cati ni le indeplinim?

Dreptul este un dat. Ni se da, il primim (de cele mai multe ori), ni-l insusim, asumam etc. Insa responsabilitatea este o dare. Unii o numesc datorie. Acest cuvant e perceput prea dur de unii si altii, insa in realitate acesta inseamna daruire. Atunci cand datoria se transforma in daruire oamenii nu mai platesc dijme cosmice semenilor lor, ci bucuria este rasplata pe care ei natural o primesc fara sa o astepte, iar ceea ce dau mai departe le apartine in totalitate. Dau din inima, nu din minte (care socoteste cui ii mai este dator si tine cont ca trebuie platit cat mai repede posibil). Nu exista tensiune, nu exista obligatie, ci doar daruire pura.

Responsabilitatea are ca si cuvant radacina raspunsul. Opusul sau, ca mecanism de comportament, in nici un caz ca fel de a fi, este reactia. Raspunsul este constient, iar reactia inconstienta. Si exista diferite nivele de inconstienta, precum de constienta. Cateva dintre ele tocmai le-am mentionat: nivelul lui trebuie, nivelul datoriei pentru ca daca nu platim ni se va intampla ceva, nivelul fricii etc. Toate acestea sunt reactii, oricat de elevate intelectual ar parea. Toate acestea nu ne fac un bun cetatean, nici macar un bun stapan al casei. Ci un reactionar sau altul pe tapetul lumii.

Ce inseamna a fi patriot? Mergem la radacina si gasim patria. Astazi, acest cuvant este confundat cu patriotismul, la fel precum national cu nationalism. Exista diferente intre ele? V-ati intreba. Iar noi am raspunde: da, si ca de la cer la pamant. Ca sa explicam ne folosim de mentiunea de mai sus cu raspunsul si reactia. Una este constienta, cealalta inconstienta. A fi patriot este constient, pe cand patriotismul este o mimare inconstienta, o carcasa goala a felului de a fi patriot. Deci, a nu se confunda acestea doua!

Astazi patriotismul il gasim la aceia care protesteaza pentru ca li se taie drepturi. Oricat de legitim ar fi, dansii ignora faptul ca totul are cauze precum si efecte. Exista cel putin un motiv pentru care unora li se taie drepturi. Alti patriotisti, tot din ignoranta, ar considera ca poporului roman, de exemplu, de cateva sute de ani incoace i s-a facut foarte multe nedreptati. Oare? Care este cauza si care este efectul? De ce oare martirii inchisorilor, multi dintre aceia care au supravietuit, chiar si dintre cei care nu au supravietuit, daca nu chiar toti spuneau „sa nu ne razbunati!”. De ce oare? Reflectii, reflectii, reflectii!

Patriotismul il mai gasim la cei care se bat cu pumnii in piept si fac taras pe coate in fata bisericilor si mii de matanii in genunchi ca ei isi iubesc tara, insa arunca gunoaiele pe jos, la cativa metri de cosurile de gunoi, pe strada. Unde este felul de a fi patriot? Cat de mult isi iubesc tara daca nici lucrurile de baza, precum a scuti pamantul de deseuri menajere, nu sunt in stare sa indeplineasca?

Dreptul? Nu, intai responsabilitatea! Pentru a primi avem nevoie intai sa dam. Astfel ca simplu putem sa tragem concluzia ca, daca efectul este nefast in vietile noastre, conform analogiei ca ceea ce dam aia primim, inseamna ca am cauzat nefastitati, rele si necazuri altora. Aceasta este istoria pe care o stim si nu vrem sa o recunoastem.

Sau poate ca suntem un popor incercat si doar atat. Daca este asa, inseamna ca avem nevoie sa ne ridicam, sa nu ne mai prostim si sa punem osul la treaba. Sunt multe gunoaie pe strazi!

Patria inseamna trei lucruri: familia, limba si pamantul pe care calcam si pe care traim. Exact in aceasta ordine. Toate trei formeaza un trio creator de oameni. Fara acestea nu am exista. Am fi doar un gaz in atmosfera, poate, fara noima, fara identitate, fara valoare, fara sens, fara scop etc. Nu am fi. De ce venim aici? Doar pentru a fi carne si oase? Sau a ne identifica cu ele?

A fi patriotist este o imitatie. A fi patriot este o realitate pe care o traim. A fi patriot inseamna, cum spuneam, a fi familial, adica om de familie. Un astfel de om este constient ca are un tata, o mama si ca este un fiu sau o fiica. Cel care nu recunoaste pe acestia, cel care nu este constient de ei este nerecunoscator si fata de limba sa, pe care o poceste cu mizeriile intelectual-lingvistice pe care le scoate pe gura, si fata de Mama Natura care ii da pamantul pe care umbla si traieste. Astfel ca, acest trio este de nedespartit. Un nerecunoscator ajunge, in cele din urma, sa pangareasca aceste trei altare sacre.

Responsabilitatea intra in toate acestea trei: inlauntrul individului, in familie, in cetate. Daca suntem buni oameni (omenia fiind suma de valori omenesti, precum generozitatea, ingaduinta, blandetea, smerenia si modestia, altruismul, bucuria pentru binele aproapelui etc.) fata de noi insine si fata de ceilalti, automat suntem buni familisti (bun sot, buna sotie, bun fiu, ori fiica, bun tata, buna mama) indeplinindu-ne responsabilitatile fata de noi si fata de ei, ai nostri semeni si frati. Altminteri, suntem precum celulele anarhice care vor distruge bunul mers al lucrurilor. Ori, in ziua de astazi, noi, romanii, nu mai vrem conducatori infractori in fruntea tarii si atat. Pe cine punem in loc si ce? Ramane locul vacant, liber? Nu mai vrem sa fim condusi? Atunci sa conducem noi, iar aceasta implica responsabilitatea de a construi, nu de a distruge.

In momentul de fata, suntem distrugatori avand cea mai mare amprenta ecologica din Europa pe cap de locuitor. A venit timpul sa inversam aceste lucruri si sa ne intoarcem la strabuni ca sa le cerem iertare ca am distrus viitorul pe care ei ni l-au creat! A venit vremea construirii sau reconstruirii, iar aceasta se face lepadandu-ne, intai, de marlanie de partid sau de cartier, caci nici jungla nu e atat de perversa! A venit vremea sa fim patrioti, nu patriotisti, sa nu mai imitam responsabilitatea! A venit vremea sa fim NATIONALI, nu nationalisti! Sa incepem cu noi![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/1 Comment/by
miron costin, viata lumii, poezie de miron costin, miron costin bust, miron costin 1650, miron costin poem filozofic

Miron Costin – Viata lumii (poem din 1650)

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/miron-costin.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/miron-costin.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_blockquote font_family=”none”]Folclorul e o creatie colectiva.

Tudor Gheorghe.

Sueta seustv, vsa vseaceska sueta Eclisiastis, gla. (Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune).[/mk_blockquote][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Miron Costin – Viata lumii (poem din 1650)” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537286367565{margin-bottom: 0px !important;}”]

A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înșelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra și nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.
Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: „Viața iaste floara,
Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea”.
„Viiarme sântu eu și nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primenești și nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, și el fârșit are.
Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu așteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiața rumpe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.
Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe țările, vremea le sfârșește.
Îndelungate împărății vremea primenește.
Vremea petrece toate; nici o împărăție
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,
Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toți. Și multă nevoe
Au tras hândii și tătarii și Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înșelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
„Satură-te de moarte, Tiros, și te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmășiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească”. Așa jocurește
Împărățiile, lumea, așa le prăvălește.
Nici voi, lumii înțelepții, cu filosofia
Hălăduiți ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinți părinți ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte
Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,
Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.
Cine nu-l socotește, nu petrece bine.
Fârșitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârșituri amară.
Fârșitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,
Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:
Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.
O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii și zilile noastre.
Sfinții ingeri, ferice de viiața voastră.
Viețuim și viiața iaste neștiută,
Și până la ce vreme iasta giuruită,
Așa ne poartă lumea, așa amăgește.
Așa înșală, surpă și batjocorește.
Fericită viiața făr de valuri multe,
Cu griji și neticneală avuțiia pute.
Viețuiți în ferice, carii mai puține
Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate Mulți au rostu și mulți suntem și mulți te-așteaptă;
Lumea din primenele nu să mai deșteaptă.
Orice iaste muritoriul cu vreme să petrece;
Trece vremea și pre-ai săi toți îi părăsește.
Cei ce acum petrecem, pomenim alții
Trecuți; de noi cu vreme vor pomenii alții.
Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenușă
Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.
Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:
Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.
În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,
În viiarme, după care te afli în putoare.
Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
regele carol al doilea, regele carol 2, abdicarea regelui mihai

Cum comenta Carol al II-lea abdicarea Regelui Mihai

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/rege-carol-al-ii-lea-.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/rege-carol-al-ii-lea-.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cum comenta Carol al II-lea abdicarea Regelui Mihai” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537217461463{margin-bottom: 0px !important;}”]Carol al II-lea descrie, in jurnalul sau, astfel abdicarea fiului, Regele Mihai: „Marti, 30 decembrie 1947. O zi ingrozitoare, ce zi sfasietoare: la 5 d.a. dupa-amiaza, bietul si credinciosul Ribeiro telefoneaza ca Reuters a comunicat ca Mihaita a abdicat, azi, la 3. Vestea a cazut ca o maciuca pe capul nostru, am ramas, literalmente, traznit. Reprezentantul lui Reuters a si venit aci aducandu-mi telegramele, cari dau oaresicari detalii. La 3, a iscalit abdicarea si a dat o Proclamatie catre popor, iar unele vesti zic ca la 4 va parasi Bucurestiul.

A si fost proclamata Republica Democratica Populara, alias Sovietica. M-a apucat o furie auzind aceasta stire; cine dracul l-a pus pe Mihaita sa se intoarca, ca, dupa o saptamana, sa plece in conditiile cele mai urate si dand catre popor o proclamatie rusinoasa. Nu numai ca abdica pentru el si urmasii sai, dar spune, in proclamatie, ca lasa poporului grija de a-si alege felul cum doreste sa fie guvernat, considerand ca monarhia este un obstacol serios in calea dezvoltarii democratice a tarii. Ma sufoca ideea ca fiul meu, ca suveran, sa poata sa-si puie iscalitura sub un document astfel redactat. Toti luptam pentru a arata lumei ca forma democratica nu numai ca este compatibila cu Monarhia, dar ca si asta este, de fapt, mai garantata sub un suveran, decat sub un presedinte, care-i, totdeauna, un om de partid si iata ca, acuma, Mihaita declara, sub iscalitura, contrariul si, in acelasi timp, autentifica actul de nastere a Republicii, forma de stat care nu poate permite Romaniei de a trai.”

Fragmentul face parte din volumul al cincilea de insemnari zilnice ale lui Carol al II-lea, „Intre datorie si pasiune”, aparut la Editura Curtea Veche in 2001.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

/1 Comment/by

Ilie Badescu despre blandetea mijloacelor de spalare a creierelor

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://static2.evz.ro/image-original-605-388/cache/2018-05/14-ilie-badescu-465×390.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://static2.evz.ro/image-original-605-388/cache/2018-05/14-ilie-badescu-465×390.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ilie Badescu despre blandetea mijloacelor de spalare a creierelor” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1537212297263{margin-bottom: 0px !important;}”]Ilie Badescu (n. 9 mai 1948, Luncavita, judetul Caras Severin) este un sociolog si geopolitician roman, doctor in sociologie, profesor universitar si fost sef al catedrei de sociologie al Universitatii din Bucuresti, actual membru al Academiei Romane.

Este autorul mai multor studii si monografii, printre care „Tratat de geopolitica”, 2004, precum si coautor al cartilor „Geopolitica integrarii europene”, 2002, si „Sociologia si geopolitica frontierei” (in doua volume, 1995).

In 2002 a fondat „Revista de sociologie, geopolitica si geoistorie”. Este autor al cartii „Noologia” si unul dintre fondatorii domeniului cu acelasi nume. Este, de asemenea, impreuna cu Constantin Cojocaru si cu Florian Colceag, autor al Proiectului de CONSTITUTIE A CETATENILOR.

„Au fost taind un brad batran, fiindca facea prea multa umbra…” spunea Nicolae Iorga intr-un poem premonitoriu de exceptie. Asistam domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor romani neinregimentati , urmandu-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teama ca da. Noul ciclu politic al Romaniei, cel postdecembrist, a inceput printr-o operatie de marginalizare teribila a asa numitei generatii Labis, iar unii dintre acestia au fost chiar supusi unui tip aparte de epurare: institutii, reviste, edituri, au fost fie desfiintate, fie refondate, cu alte colegii, alta lista de personal, alte grupari, ceea ce i-a plasat pe multi in afara „institutiei”. Un caz aparte, de o dramatica celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Sararu, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit sa amintesc situatia cu totul dramatica a unora dintre scriitorii de exceptionala valoare, precum Paul Anghel, Ion Lancranjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizari care au culminat cu Raportul Tismaneanu in care au fost readusi pe liste scriitorii „proscrisi”, pentru care s-au intocmit liste de eliminare, probabil inca operative. S-a declansat operatiunea antiprotocronista, de un primitivism care aminteste „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetati oameni si opere, s-a incercat o eliminare in bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobarii publice grupuri intregi sub eticheta de „generatie expirata” desi cei loviti cu pietre proveneau din generatii diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia incheiau al cincilea deceniu de viata.

A urmat al treilea val de eliminari sub pretextul pensionarilor, ceea ce-a aruncat in afara institutiilor personalitati de remarcabila valoare, pe care nu-mi ingadui sa le nominalizez dorind sa le respect nevoia de minima discretie. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza si a-i tintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectati de un sentiment national mai raspicat, ori de apartenenta crestin-ortodoxa. La etichetele de nationalist, national-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adaugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, dupa numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, aceasta ultima eticheta fiind menita a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi si putem continua daca vreti…

Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultati si universitati prestigioase. Probabil ca multi dintre cei care-si scriu astazi memoriile detaliaza fenomenul. La multe dintre sciziparitatile sociale si politice, au fost adaugate altele cu scopul de a induce un fel de razboi al tuturor impotriva tuturor, o anarhie de mari proportii, pe orizontala si pe verticala societatii si, daca s-ar fi putut, sa energizeze o demoniaca rebeliune a omului impotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reusit in vremea comunista urma sa izbandeasca acum: ridicarea unei majoritati contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decat o dezbisericire, adica semanarea unui indiferentism religios. Discutia este lunga fiindca vremurile sunt teribil de posomorate.

Ce modele vor fi create in schimb pentru o generatie care, in principiu, ar trebui sa revigoreze fibra acestui neam?

Tinta acestor vremuri este generatia fara identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom” -sindromul cutiei de nisip- , adica inductia la scara popoarelor a unor modele de viata care amesteca uitarea de sine cu stari ludice capabile sa anuleze perceptia realista si grava, matura a lucrurilor.

Asemenea scheme de viata „in alianta cu raul pot energiza rebeliunea dezordonata a lumii”, ne previn doi sociologi crestini americani. Un fel de puteri decazute au pus stapanire pe starile sufletesti ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fara margini, al indreptatirii fara temei, al inchipuirii, debiliteaza lumea si viata, ne fac incapabili sa reactionam la nihlismul si anarhia acestui veac, sa recuperam sensul pozitiv al existentei. Duhul urat al banilor deformeaza fiinta colectiva dupa ce abia s-a iesit dintr-o alta teribila deformare indusa in lume de doctrina comunista. Marxistii, cum remarca un filosof modern, Karl Popper, sunt iubitori de violenta, la Lenin aceasta fiind legitimata prin teoria dictaturii de executie: executia burgheziei de catre proletariat.

In „Statul si revolutia”, Lenin legitimeaza crima colectiva, executia unei clase sociale de catre o alta clasa. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica si a legitima istoria. Notiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea, nu viata. Duhul destramarii ludice, al placerilor si pornografiei este una dintre cele mai teribile amenintari ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergenta unui altfel de stat in istorie pe care l-a numit „stat magic”, in care „spalarea creierului nostru” se realizeaza „prin mijloace blande”, precum: cultivarea unei sexualitati desantate, forme de viata care „excita simturile si imaginatia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „placeri ce zguduie simturile si mintea pana la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profetii, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribila decat cealalta, a statului posomorat al idolatriei ideologice, asa cum l-a imaginat Marx si l-a pus in practica Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic”?

Prin tradarea elitelor! Teribila este singuratatea popoarelor tradate de elitele lor prin conspiratia pacatului, a caderilor, si, iata, o avem talmacita in versetul acesta al lui Iezechiel: „Si oile Mele s’au risipit din lipsa de pastor… Pe fata intregului pamant s-au risipit, si nu era nimeni care sa le caute si sa le intoarca”. Ideologii statului magic pervertesc si sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majoritati posace, coercitive, care opreseaza minoritatile si indivizii. In consecinta, indivizii si minoritatile de toate tipurile trebuie decretate normalitati chiar daca acestea conduc la dezintegrarea majoritatilor si, mai grav, la dezagregarea unitatilor spirituale firesti. Cu ocazia alegerilor pentru presedintia americana, din 2008, California, Arizona si Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acuratetea unei definitii colective asupra familiei. Asa de puternic erau clatinate fruntariile etnomentale in derularile cotidiene ale vietii popoarelor incat acestea au fost nevoite sa recurga la referendum pentru a stabili ca definitia familiei sa ramana cea clasica: uniune consimtita in mod liber dintre un barbat si o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definitie „naturala” sau fireasca. Lucrul inca mai tulburator este ca un numar de state americane au trebuit sa faca uz de referendum pentru a restabili acuratetea unei definitii, care decurge dintr-un intreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme si scheme sociale pe care le regasim in mod obisnuit in modul cotidian de viata al membrilor acelor majoritati numite popoare.

Minoritatile aliate cu un anume tip de aparat statal reusesc sa conteste, sa rastalmaceasca definitii paradigmatice ale popoarelor si sa impuna alte definitii care creeaza confuzii, coboara tiparele fondatoare ale vietii comune la un talmes-balmes notional ce reaminteste promiscuitatea babeliana. In fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arata ca atunci cand Curtea Suprema din statul respectiv, de exemplu, legalizase casatoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja in conflict logico-normativ, volitional, spiritual, jurisprudential cu poporul mobilizat plebiscitar ca sa se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitara” pentru apararea de actiunile prin care un stat se arata dispus sa redefineasca notiunile fondatoare ale vietii comune in conformitate nu cu randuiala creata de Dumnezeu, ci cu principiul placerii anarhice, cu procedeul definitiilor arbitrare, al minoritatilor despotice. Scrutinul popular se afla, iata in conflict cu corectitudinea politica si cu subculturile jurnalismului magic.

Mai avem solutii salvatoare la indemana?

Solutia este la poporul imbisericit, adica readus la un tip de educatie care sa-l faca destul de puternic in fata inductiei anarhiei. Numai poporul despartit de Biserica lui Dumnezeu se afla in primejdia ratacirii, care este si cea finala, adica aceea care-i aduce pieirea. Aceeasi este lectia pe care ne-o transmite invatatura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu catre poporul Sau, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu intrucat se mentine in templu, adica unit in rugaciune, printr-o legatura pe care generic o numim Biserica sau Templu.

Pe de alta parte, manifestarile creatoare in sanul popoarelor sunt o dovada care ne spune ca Dumnezeu pastreaza perpetuu in lume mila fata de popoare, ca darul sau nu e retras niciodata popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenta sufleteasca, deci ca suma de protovirtuti, de preinclinatii spre bine, spre fapta cea buna, spre dreptate, ca tanjire dupa adevar si dreptate….

Incat doar popoarele poarta in mediul lor sufletesc, prin latentele difuze, sansa energiilor innoitoare, ceea ce si explica faptul ca popoarele gasesc usor calea spre Dumnezeu, chiar atunci cand sunt lipsite de scoli speciale in acest sens.

Segmente insemnate din elitele conducatoare ale statelor se revendica de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formatiuni sociale in forte, activitati si seductii capabile sa contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnita din framantatura placerilor. Aceasta framantatura disloca principiul etnospiritual caci nu mai are ce sa faca cu el si forta care desavarseste procesul este statul magic.

Traditiile si cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adica sunt daruri aduse la implinire, ceea ce arata ca Dumnezeu a binevoit in si prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se afla astazi sub amenintari multiple punand sub primejdie si infratirea popoarelor. Cea mai teribila amenintare este cea directionata contra proprietatii identitare a indivizilor si a popoarelor insele. Modernitatea a declansat un masiv proces de desproprietarire identitara ceea ce agraveaza criza mondiala actuala.

Rupti de traditii, de credinte, de sentimentele apartenentei, indivizii si grupurile devin vulnerabile in fata acestui nou tip de amenintari. Doctrina lansata de presedintele Truman, conform careia bunastarea materiala e totul si esenta libertatii este accesul la prosperitate materiala si nimic altceva, ca si comunismul lui Marx si Lenin, ca mancarea este totul si religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotriva la dezarmarea etnoistorica a generatiilor noi, postbelice si deci a popoarelor in fata unor asemenea promisiuni. Ne dam seama asadar ca salvarea vine de la o intoarcere in Biserica adica de la o reforma spirituala a elitelor si a popoarelor deopotriva. Solutia este spirituala si NU economica, asa cum se crede indeobste.

Sursa: cotidianul.ro.

Interviu realizat de Marcel Barbatei.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (18) – Amenintarea partidului rosu

[vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (18) – Amenintarea partidului rosu” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536485505736{margin-bottom: 0px !important;}”]O serioasa turburare socialista ameninta Europa. Cetatenii liberi, independenti si infratiti ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentati prin partidul rosu, incearca a rasturna toate formatiunile pozitive de stat, si daca n’o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totusi vor incerca s’o faca pe calea lor obicinuita a atentatelor, a scenelor de ulite, turburarilor etc, iar acele incercari incep a-si arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri ca victoria principiilor liberale-socialiste insemneaza moartea oricarii culturi si recaderea in vechea barbarie, vom combate tendentele lor, ori in ce punct s’ar fi ivind.

Lucrul sta astfel. Cultura omenirii, adica gramadirea unui capital intelectual si moral nu seamana cu gramadirea capitalelor in bani. E drept, ca cei ce traiesc astazi se folosesc de rezultatele dobandite de alti cugetatori inaintea lor, insa acele rezultate ei nu le capata deodata ca o stransura parinteasca, ci trebue sa si le aproprieze prin o noua munca intelectuala, prin studiu.

Civilizatia omeneasca se’ncepe oarecum din nou si din fundament cu orice generatie noua care, daca nu e silita a repeta anevoioasele cercetari, facute de parinti, totusi trebue sa-si castige prin propria memorie si judecata cunostintele lor. Prin urmare, cercul de oameni intr’adevar culti, cari conduc societatea si au fost in stare sa-si aproprieze suma de cunostinte gramadite de parinti, acest cerc e relativ foarte mic; imprejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate sa priceapa si sa aprecieze munca invatatilor, fara insa de-a produce ceva pe acest teren. In afara de aceste cercuri, e massa sau inculta sau pe jumatate culta, lesne crezatoare, vanitoasa si lesne de amagit, pe care oamenii cu cunostinte jumatatite, semidocti sau inculti cu totul, cauta a o asmuta asupra claselor superioare, a caror superioritate consista in nastere, avere sau stiinta. Cultura oricarei natii e impresurata de-o multime oarba, gata a recadea in orice moment in barbarie. Aceasta multime nu se recruteaza mai niciodata la tara, intre tarani, ci tocmai in orase, intre acei oameni produsi in conditii nefavorabile si traind in ele, cari-s crescuti inchirciti fiziceste si intelectual, cari n’au mintea clara si sanatoasa a omului nascut si crescut in conditii normale.

Socialismul industrial porneste de la o iluzie economica. El ignoreaza pe deplin faptul ca, chiar si de s’ar imparti averea toata, a claselor bogate intre cele sarace, chiar de s’ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenta nu se pot inmulti in infinit si ca nevoile sociale trebue neaparat sa consiste in renumita disproportie formulata de Malthus, conform careia populatia se’nmulteste in progresie geometrica, adeca in patrat, pe cand mijloacele de traiu se’nmultesc numai in progresie aritmetica. Contra acestei legi, in temeiul careia omul e condamnat la munca aspra, pentru a putea sa-si intretie existenta fizica, nu exista remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, ca are o existenta deosebita morala, ca are o cultura a mintii si a inimei, ale carii hranitoare sunt putin numeroasele clase avute. A le rasturna pe acestea sau a le face existenta imposibila, insemneaza a darama temelia culturei.

(Articolul aparut in TIMPUL, la 6 august 1878, fara titlu)[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
gheorghe leonida, statuia lui iisus din rio de janeiro, statuia lui iisus din brazilia, statuia lui iisus, rio de janeiro, brazilia

Statuia lui Iisus din Brazilia, realizata de un sculptor roman

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/gheorghe-leonida-statuia-lui-iisus-din-rio-de-janeiro-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/gheorghe-leonida-statuia-lui-iisus-din-rio-de-janeiro-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Statuia lui Iisus din Brazilia, realizata de un sculptor roman” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536324894127{margin-bottom: 0px !important;}”]Multi admira statuia Cristo Redentor din Brazilia, dar putini stiu ca cel care a realizat-o este un roman cu o poveste de viata interesanta. Celebra statuie a lui Iisus, amplasata la Rio de Janeiro, este opera sculptorului romanul Gheorghe Leonida.

S-a nascut la Galati, in 1892 intr-o familie instarita. Tatal sau era ofiter de cariera si a fost nevoit sa plece din Galati. Astfel Gheorghe a absolvit liceul la Bucuresti, apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase la sectia sculptura. Debutul sau ca sculptor l-a facut in anul 1915, la un salon national. In Primul Razboi Mondial a fost pe front. Dupa sfarsitul acestui conflict si-a continuat studiile, timp de trei ani, in Italia. A fost premiat pentru operele sale la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) si la Paris („Le Diable”).

In anul 1925, s-a mutat la Paris, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Cristo Redentor (Cristos Mantuitorul). Acesta l-a angajat pe Gheorghe Leonida sa sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus. Inceputa in 1926, intreaga lucrare a fost finalizata in 1931. S-a pastrat si astazi ca un adevarat simbol al Americii Latine. Statuia are o inaltime de 38 de metri (din care capul are 3,75 m) si o greutate de 1.145 de tone. In prezent, Cristo Redentor este considerata una dintre minunile lumii moderne.

Gheorghe Leonida s-a intors in tara, dupa terminarea partii sale din sculptura. In Romania a continuat sa sculpteze. S-a stins din viata in primavara anului 1942, la varsta de 49 de ani. Decesul s-a datorat faptului ca a cazut de pe acoperisul casei sale din Bucuresti, in timp ce culegea flori de tei.

Opera sa a fost foarte putin cunoscuta, deoarece regimul socialist nu i-a popularizat lucrarile, pe motiv ca a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel ca importanta sa contributie la minunea din Rio a ramas uitata de romani. O parte a lucrarilor lui Gheorghe Leonida se afla in prezent la Castelul Bran si la Muzeul National de Arta.

Sursa: stiinta-mister.ro.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_video max_width=”700″ link=”https://youtu.be/i1ATo5Tetsk” animation=”fade-in”][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
sabia lui stefan cel mare, stefan cel mare, sabie

Sabia lui Stefan cel Mare – Un mister ce inca dainuie

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-lui-stefan-cel-mare-poate-fi-vazuta-acum-la-muzeul-de-istorie-al-bucovinei-35952.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-lui-stefan-cel-mare-poate-fi-vazuta-acum-la-muzeul-de-istorie-al-bucovinei-35952.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Sabia lui Stefan cel Mare – Un mister ce inca dainuie” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536266710648{margin-bottom: 0px !important;}”]Despre Stefan cel Mare, s-a scris mult si inca se va mai scrie. De altfel, pe buna dreptate. Acest „atlet al lui Hristos” (numit astfel in urma victoriei zdrobitoare in fata turcilor la Vaslui in 1475, de catre Papa Sixtus al IV-lea oferindu-i cadou 2 lucruri: un steag de lupta si o spada), care a aparat credinta stramoseasca si a hotarelor Moldovei prin intelepciune, forta si chibzuinta timp de 47 de ani, va ramane un model de urmat chiar si pentru generatiile viitoare. Sacrul Eliade il numea: „cel mai mare conducator roman cunoscut vreodata!” Nu putem sa il contrazicem…

Cu toate ca o tara, ar trebui sa isi cinsteasca eroii neamului cum se cuvine si sa pastreze si promoveze orice obiecte personale ale acestora, aici se pare ca avem o buba.

Mai concret ma refer la celebra spada a lui Stefan cel Mare, care inca se afla la turci, autoritatile respective refuzand constant sa o inapoieze statului roman. Personal, o consider o mare pata asupra diplomatiei romane faptul ca nu au reusit nici pana acum sa o inapoieze. Vom incerca sa analizam mai jos cateva dintre povestile extrem de interesante despre ea. Sa vedem…[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”A fost doar una?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536266881056{margin-bottom: 0px !important;}”]Sunt multe teorii care au circulat despre sabia lui Stefan. Le vom analiza pe cele mai raspandite dintre ele.

In primul rand trebuie stiut ca voievodul Moldovei a avut mai multe asemenea sabii. O marturie recenta o avem despre o copie a sabiei originale din Turcia daruita Muzeului de Istorie a Bucovinei in cadrul unei expozitii ce a avut loc in data de 14 august 2017. Expozitia ce a prezentat o colectie de 250 de obiecte religioase si documente referitoare la istoria Moldovei si Basarabiei. Iar o alta despre o sabie geamana a celei din Istanbul. Potrivit directorului muzeului de istorie al Bucuvinei, domnul Emil Ursu: „Spada este practic sora geamana a celei cunoscute de romani de la Muzeul din Topkapi. Spada a fost descoperita la sfarsitul anilor ’70 intr-o locuinta din Curtea Domneasca din Vaslui.” Ea va fi expusa la Suceava pana in februarie 2018, urmand sa fie imprumutata mai multor muzee pana in data de 1 decembrie 2018, cand va fi prezentata la Alba Iulia, cu ocazia Centenarului Unirii.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Dar cum de a ajuns spada la turci?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536267018701{margin-bottom: 0px !important;}”]Exista mai multe supozitii, dintre care doua sunt cele mai credibile. In primul rand se presupune ca Stefan cel Mare si-a predat personal sabia turcilor, in momentul in care a acceptat sa plateasca tribut, iar cealalta varianta, si de departe acceptata, este jefuirea visteriei domnesti de catre turci. Acest eveniment s-ar fi intamplat dupa 1538, cand Petru Rares a fost alungat de campaniile de represalii ale lui Soliman Magnificul. Stefan Lacusta, domnul loial turcilor, i-a lasat pe otomani sa jefuiasca tezaurul, luand cu ei si spada voievodala. De atunci, spada lui Stefan cel Mare a stat in palatul sultanului.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-stefan-cel-mare-2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/sabia-stefan-cel-mare-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Dar ce stim concret despre ea?” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536268095049{margin-bottom: 0px !important;}”]Carol Konig, un expert in armament medieval, ne scrie despre spada urmatoarele: „Cu lama dreapta si doua taisuri, brate drepte sau usor curbate spre lama, cu o lungime de cca. 110 – 130 cm, este atestata prin descoperirile arheologice, prezenta ei in scenele cu militari de pe frescele bisericilor moldovenesti ridicate si pictate in parte in timpul domniei voievodului, si de o serie de izvoare scrise. Astfel, acest tip de arma este confirmat de spadele descoperite la Targu. Neamt, la Deleni (jud. Iasi), la Cetatea Neamtului, sau de cele pictate la biserica din Balinesti”.

Asadar, din ce reiese, spada lui Stefan este de origine moldoveneasca. Iar istoricul doctor Andrei Esanu ne povesteste in articolul „Spada lui Stefan cel Mare”, publicat in revista ”Accente” din Chisinau in 2004, urmatoarele:

„Lama dreapta cu doua taisuri cu lungimea de 125 cm; pe ambele fete ale spadei, in lungul lamei, sunt facute cate 3 sentulete, cel din mijloc – mai lung, este insotit de alte doua mai scurte, de o parte si de alta. Spada descrisa are varf in forma de triunghi. Manerul armei in forma de fus, numit de specialisti ‘de doua maini’, adica de apucat cu ambele maini, este infasurat cu fir argintiu, iar dupa alti istorici – cu fir de aur. Spada are garda cu brate drepte in forma de cruce, terminate cu butoni conici. Manerul cu cap in forma de disc, care avea in mijloc un medalion, probabil o fi fost o piatra scumpa sau un blazon, care a cazut, iar pe marginea discului este gravata urmatoarea inscriptie cu caractere slavone, pe o fata: ‘† I|an´ Stefan´ voevoda g’, pe revers este continuata inscriptia: ‘ospodar´ zemli Moldavskou’”.

Clar avem detaliata inscriptia spadei „Io, Stefan voievod, domn al Moldovei”. Aflam ca spada este destul de greu de manuit si pare a fi lucrata de niste armurieri iscusiti.

O alta varianta, acceptata ca fiind cea mai credibila, este cea a fauririi spadei in atelierele italienesti, genoveze, la comanda lui Stefan cel Mare. Practic, voievodul a dorit o spada facuta de cei mai buni armurieri ai Europei si a dat o comanda speciala. Istoricii se bazeaza pe corespondenta purtata de voievod cu genovezii, descoperita de Nicolae Iorga. „Este interesant ca documentul semnalat arata ca cel care a primit comanda, un oarecare Cristofor, asociatul atelierului care facea astfel de piese, a raspuns ca mesterii armurieri, necunoscand acest tip de spada, sa trimita pe cineva in Moldova pentru a se informa”, preciza Carol Konig. Un armurier genovez a fost trimis in consecinta, in Moldova pentru a studia modelul de spada moldoveneasca. In cele din urma, comanda voievodului ar fi fost onorata, genovezii predand o arma facuta cu un otel special, de Toledo, cel mai rezistent la aceea vreme in Europa.

De altfel, aceasta varianta se leaga mult si de unul din cadourile dauite de Papa Sixtus lui Stefan, o celebra spada faurita de armurierii genovezi special facuta pentru „atletul lui Hristos” la comanda Papei . Povestea incepe sa se lege.

Insa ultima varianta ce vine din partea specialistului perioadei „stefaniene”, Stefan Gorovei, rastoarna cele spuse mai sus. Acesta afirma ca nu a fost faurita de genovezi sau daruita de Papa ci a fost oferita din tata-n-fiu ca simbol al puterii din vremea intemeierii Moldovei. Istoricul spune ca sabia ar fi apartinut lui Dragos Voda, transmisa la incoronare, tuturor domnitorilor Moldovei. „S-ar putea ca si sabia de la Topkapi din Istanbul, pe care, dupa criterii heraldice sigure, am atribuit-o lui Dragos Voda sau lui Sas Voda, sa fi indeplinit un asemenea rol”, arata Stefan Gorovei in lucrarea sa „Musatinii”. De altfel, sabia era tinuta in mod ritualic, de un inalt slujbas, din neam de mari boieri, numit „spatar”, de la spata-sabie. In epoca lui Stefan cel Mare sunt atestati mai multi asemenea spatari, printre care si Seacas, Bodea sau Vranceanu. In aceste conditii, sabia nu a fost folosita efectiv in lupta, eliminand riscul ca o relicva importanta a dinastiei si un simbol regal sa se fi deteriorat sau pierdut.

In final avem o istorie fulminanta cu mai multe versiuni al acestui obiect valoros pe care speram totusi sa ajunga inapoi in bratele Tezaurului National.

„Poti inchide ochii, dar nu poti stinge soarele.”

Nicolae Iorga

[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536268155449{margin-bottom: 0px !important;}”]Surse:

  • Andrei Esanu – „Spada lui Stefan cel Mare”, articol publicat in revista „Accente” din Chisinau, in 2004;
  • Stefan Gorovei – „Musatinii” – Editura Albatros, Bucuresti, 1976.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 

/0 Comments/by
armata nazista, romania, 1940, raportul general al germaniei, germania, nazism, raportul general al armatei naziste

Raport nazist din 1940 despre Romania. Planul de colonizare pus in aplicare

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/1517283356_secret-nazi-army.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/1517283356_secret-nazi-army.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Raport nazist din 1940 despre Romania. Planul de colonizare pus in aplicare” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536000288435{margin-bottom: 0px !important;}”]Un raport german din anul 1940, cand la putere erau nazistii lui Adolf Hitler, stabileste strategia de actiune in Romania, la doua luni de la retragerea regelui Carol al II-lea si la putina vreme de la sosirea misiunii militare germane.

Documentul se gaseste la Arhivele Nationale ale Romaniei, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americana insa, din pacate nu a fost inregistrata provenienta acestuia. Raportul are multe erori, dar si multe observatii corecte. „Spatiul colonial”, despre care se vorbeste, „care nu este capabil sa traiasca intr-un mod propriu si este influentat de formele exterioare”, era constituit din state independente inca din 1330 (Tara Munteneasca) si 1359 (Moldova). Autorul raportului nu stie nimic despre asta si nici despre momentele de glorie europeana ale unor domnitori romani. Cunoaste, in schimb, foarte bine istoria Tarilor Romane de la 1710 incoace (inceputul perioadei fanariote) si pe aceasta cunoastere isi fundamenteaza toata analiza. Sub aceasta rezerva, raportul are o importanta documentara incontestabila si scoate la lumina adevarata parere a nazistilor fata de legionari, scrie George Damian.

Cat despre viitorul rezervat Romaniei, lucrurile scrise in raport sunt halucinante: „o colonie furnizoare de materii prime si forta de munca”. De ce? Pentru ca, mai scrie in raport, „exista destul capital in Reich, care cauta oportunitati si care, printr-o organizatie centrala de intermediere in mod planificat, sa fie orientat catre Romania”. (Miron Manega)[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Raport nazist din 1940 despre Romania. Planul de colonizare pus in aplicare” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1536600174964{margin-bottom: 0px !important;}”]Romania de pe cele doua parti ale Carpatilor reprezinta doua entitati deplin diferite. Transilvania si Banatul sunt marcate de Europa Centrala; Valahia, Moldova si tinuturile de la gurile Dunarii sunt mai degraba oriental-asiatice. Inca din secolul al X-lea, cultura taraneasca si oraseneasca a Imperiului a ajuns pana la arcul carpatic. De cealalta parte a Carpatilor nu s-a putut cladi ceva asemanator, de aici incepe un spatiu colonial care nu este capabil sa traiasca intr-un mod propriu si este influentat de formele exterioare.

Valahia si Moldova au fost dependente de imperiile german, turc si rus si din pacate la dorinta acestor puteri au devenit state „independente”. „Natiunea romana” nu este nici in ziua de azi nimic altceva decat o legenda a istoriografiei. Pana in secolul al XIX-lea nu a existat, de fapt, decat o viata vegetativa a micului popor de tarani si pastori valahi care numara cu putin peste un milion de oameni care niciodata nu au avut o clasa conducatoare proprie ci niste profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Inmultirea de zece ori a acestei populatii in secolele XIX si XX s-a reusit prin aparitia sistemului industrial european, care a transformat stepele in terenuri agricole. Aceasta mare sansa economica s-a transformat, ca la toti primitivii, intr-o crestere a populatiei. De aici a rezultat un numar mai mare si o clasa de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legatura cu pamantul si cu masele muncitoare; fara sa existe un popor si cu atat mai putin o natiune.

Putinul care are legatura cu vointa poporului vine din Transilvania. In cercurile romanilor emigrati aici ca forta de munca, in urma contactului strans cu cultura marcilor de granita ale Imperiului a aparut dorinta de a da o viata mai buna neamului propriu. Insa, pana in ziua de azi s-a ramas la stadiul de dorinta. Aceasta nu putea sa fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducatoare straina orientata doar spre castig a nimicit toate incercarile de imbunatatire. Faptul ca turcii, grecii, evreii si alti straini au devenit zeii idealului imbogatirii fara limite si acceptarea coruptiei ca sistem au facut ca aceste dorinte idealistice sa nu aiba nici o sansa. Abia revolutia din 1940 a dat ocazia unei renasteri a poporului roman pentru o viata de natiune independenta.

Ar fi o greseala acceptarea necritica a acestei teze a Garzii de Fier. Este adevarat ca miscarea lui Codreanu este cea mai puternica expresie de sanatate si vointa proprie care a aparut in randurile populatiei Romaniei. Putem astfel vedea ca exista aici substante ale unei rase vrednice. Este insa indoielnic ca acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat si a transforma o populatie intr-un popor.

In primul rand nu exista un conducator si nici o clasa conducatoare. Codreanu si 17.000 de comandanti subordonati au fost inlaturati si „poporul” nu s-a miscat. Revolutia nu a fost facuta de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune ca este un barbat curajos. Lovitura de stat i-a reusit deoarece inamicii sai au fost niste nemernici lasi. Si chiar si asa, Antonescu nu ar fi reusit nimic, daca prabusirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus in mana toate atuurile. Revolutiile adevarate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Romanie, insa, traieste de la inceput pe baza atotputernicei bunavointe a Axei, chiar si din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu impotriva unor puteri straine a trebuit Antonescu sa cheme trupele germane, ci impotriva propriei sale armate si impotriva rezistentei din cadrul aparatului de stat pentru ca, intr-adevar, nu avea la indemana forte proprii care sa-i fie alaturi. Intr-o tara ai carei ofiteri, functionari si intelectuali aproape fara exceptie sunt obisnuiti sa traiasca din tradare, acest barbat care, inainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o dusmanie crescanda. De asemenea trebuie evitata luarea drept realitate a viselor gardistilor. Noua Romanie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel putin cateva decenii.

Garnizoanele germane din Romania ii dau Reich-ului garantia ca nu vor aparea dezordini in sud-estul spatiului sau vital care ar fi paguboase din punct de vedere politic si pentru situatia aprovizionarii sale. Multumita capacitatii populatiei romanesti de a rabda de foame, mica supraproductie agrara a Romaniei va fi la dispozitia Reich-ului si petrolul isi va gasi drumul spre Reich cata vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi romanesti se pare ca vor fi asigurate lipsurile industriei germane.

Apare, acum, intrebarea daca Reich-ul trebuie sa se multumeasca cu atat. Nu ar fi mai degraba in interesul sau sa foloseasca pe deplin bogatiile naturale si forta de munca din aceasta tara apropiata? Recolta medie la hectar in Romania este doar putin mai mare decat jumatate din media Reich-ului, in ciuda faptului ca terenul este in general cu mult mai bun decat cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunitatile agricole ale Romaniei. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase cai prin care sa fie folosite puterile economice ale Romaniei si sa fie insufletite schimburile comerciale. Tratatul este in continuare in vigoare si piedicile politice care se opuneau punerii lui in aplicare au disparut. Fara indoiala ca mijloacele prevazute in tratat pot fi folosite acum mai bine, insa este nevoie de un discipol dornic de invatatura si care sa fie capabil de dezvoltare, asupra caruia sa se faca simtite efectele pedagogice. Insa aceasta viziune trebuie mai intai analizata in mod corect.

Intreaga dezvoltare istorica pasiva de pana acum a Romaniei vorbeste impotriva unei posibilitati de acest fel. Cunoscatorii tarii ne asigura ca populatia Romaniei nu este una ambitioasa si ca, in mod oriental-slav, se multumeste cu astampararea foamei in loc sa se straduiasca sa isi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moarta a bisericii ortodoxe ii intareste in aceasta atitudine. Faptul ca credinta ortodoxa se gaseste alaturi de ideea nationala si de cea de ordine in ideologia Miscarii Legionare ne face sa nu ne asteptam la nici un fel de schimbare.

Daca se doreste ca Romania sa nu fie doar pastrata, ci sa fie folosita pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca in locul proprietatilor taranesti minuscule, prost exploatate, sa apara mari mosii care sa fie administrate dupa metode moderne sub conducere germana. Apoi, trebuie ca forta de lucru care acum leneveste sa fie ocupata intensiv pe model colonial cu agricultura si trebuie alcatuite mari armate de muncitori care sa refaca sistemul de drumuri extrem de inapoiat. Industriile care necesita forta de munca intensiva trebuie sa fie transferate din Reich in Romania.

In acest fel i se va da poporului german din Romania o sansa de implicare care sa ii dea si constiinta ca joaca un rol important in cadrul Reich-ului. Poporul german din Romania a devenit de putina vreme o corporatie de drept public. Ei se pot alatura drapelului Reich-ului si pot sa isi satisfaca serviciul militar in regimente proprii. Prin aceasta se reuseste ca Reich-ul sa nu cedeze acest vechi post de granita, ci sa il pastreze si, cum este de dorit, sa il dezvolte. Tara de dincoace de Carpati poate, prin munca sasilor transilvaneni, sa primeasca din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german ofera o rezerva necesara de oameni cunoscatori ai tarii care sa fie folositi pentru rezolvarea problemelor de cealalta parte a Carpatilor.

Aceste sarcini pot fi indeplinite fara sa fie atinsa suveranitatea formala a Romaniei (caracteristicile cele mai importante ale suveranitatii oricum ii lipsesc acestui stat) si fara ca sa fie blocate posibilitatile de dezvoltare ale puterilor vrednice din randul populatiei romanesti. Modalitatea de actiune trebuie sa fie o impunere pe cale pasnica. Nu ar trebui sa fie dificil de obtinut sprijinul guvernului roman pentru infiintarea unor mosii model si, treptat, numarul acestor mari mosii sa fie crescut. De asemenea nu ar trebui sa fie intampinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germana a constructiilor de drumuri si canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industriala. Exista destul capital in Reich care cauta oportunitati si care printr-o organizatie centrala de intermediere in mod planificat sa fie orientat catre Romania.

Printr-o politica romaneasca bazata pe realitati – si nu pe programul imposibil de realizat al unei minoritati de gardisti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare, o mai buna supraveghere si alimentare ca pana acum, germanii vor primi conducerea in ceea ce priveste interesele Reich-ului si foloasele cuvenite pentru contributia si responsabilitatea lor politico-militara, fortele vrednice de origine romaneasca vor primi participarea la guvernare si administrare, conducerea productiei si a comertului.

Misiunea militara germana din Romania trebuie sa apere ordinea, astfel incat sa nu mai fie posibile dezordinile. Reich-ul german nu trebuie sa lase sa ii scape posibilitatile coloniale care se gasesc la usa sa.

4 noiembrie 1940

Cred ca ultima fraza spune cam totul: posibilitatile coloniale. Vechea idee expansionist-coloniala nu a disparut nici la jumatatea secolului XX, nici dupa. Asa cum bine stim, asistam astazi la un fel „modern” de colonizare, prin intermediul industriilor straine si a corporatiilor marilor magnati, jucatori ai finantelor internationale. Unde este Germania astazi? A castigat ea, oare, razboiul? A reusit sa colonizeze Romania, in cele din urma? Dar imperiul sovietic?

Asa cum bine stim, insisi nazistii au lasat sa le scape aceasta oportunitate coloniala din mana, dupa cum spunea si Goebels in Das Reich, cativa ani mai tarziu, ca „se va lasa sa cada o Cortina de Fier, la adapostul careia multe milioane de oameni vor fi lichidati”, dupa plecarea trupelor naziste din est. Dar oare pe mainile cui suntem astazi, in prag de centenar? Oare am fost un stat cu independenta la indulgenta bestiilor coloniale, imperial-expansioniste sau am fost o Tracie, o Valahie cat intreaga Europa? Cine au fost bravii nostri domnitori si unde este Jus Valachorum azi, atat de combatuta de copiii din flori ai cincinalistilor de stanga?

Sa reflectam…

Sursa: activenews.ro si certitudinea.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (17) – Opinia publica poate fi produsa in mod artificial

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (17) – Opinia publica poate fi produsa in mod artificial” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1535865406729{margin-bottom: 0px !important;}”]Pana la epoca fanariotilor ideea de stat a fost democratica si ne este destul sa citam ca tronul nu era de drept divin, adica nu era expresiunea unei idei absolute, ci se alegea de boieri si fruntasii tarii. Cu alte cuvinte, vointa nationala ca factor principal in alcatuirea si conducerea statului.

Sistemul electiv, care este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar in timpul pe cind aiurea domina ideea absoluta si pe cind Ludovic al XIV[-lea] zicea: „L’etat c’est moi!”. Simburele ideilor democratice ce a esistat la noi istoriceste se poate proba […]. Dezvoltarea acestui sambure insa s-a facut cu succes intr-o epoca prielnica, ca cea de astazi, universal liberala […].

Si noi sintem liberali in marginile pe cari ni le permite armonia intereselor nationale si existenta statului roman ca individualitate deosebita; si noi sintem democrati intru cit ajung a se esprima si a stapini interesele demosului roman. Ceea ce nu admitem e ca, in socoteala fiintei noastre nationale si a intereselor deosebitelor clase, libertatea sa fie o libertate de esploatare si democratia sa fie domnia unei populatii flotante si improductive, prin sufragiul stors de la aceste clase in contra a chiar intereselor lor bine intelese. De-ie-ni-se voie a ilustra cu exemple teoria aceasta.

Facultatea de-a imprumuta si de-a fi imprumutat cu procente uzurare, facultatea de a-si bea mintele si munca in circiuma, facultatea de a-si vinde si parcela pamintul, aceea de a-si vinde munca pe ani inainte, toate acestea sint desigur atribute ale deplinei libertati individuale, atribute cari in unele tari sint fara scadere a oricarui cetatean, in altele nu. Rezulta de-aci ca, daca statul ar sta sa piara prin uzul acestor libertati, el sa nu mai aiba dreptul de-a le pune vro ingradire?

Alaturi deci cu libertatea individuala, alaturi si deasupra instinctelor unei generatii intregi chiar, trebuie sa existe, pentru ideea statului, pentru mintuirea individualitatii sale nationale, putinta de-a se lupta in contra chiar a curenturilor nesocotite ale opiniei publice. Caci opinia publica nu se formeaza pe alte cai decit cea individuala. Precum individul poate fi amagit prin rationamente cu premise false si necontrolate, astfel si opinia publica poate fi produsa in mod artificial si viciata prin fraze a caror cuprins nu s-au supus unei amanuntite critice. De nu prin fraze si sofisme, cel putin prin erori de buna-credinta […].

Roma si Grecia a fost, in timpul infloririi lor celei mai mari, state oligarhice, in acelasi chip in care erau Venetia, Olanda, orasele republice din Italia. Din momentul in care sistemul opus al domniei maselor amagite au invins sistemul oligarhic, acele state au sovait, pierind intre tirania sabiei si dezordinea completa. In vremea lui Pompei cel Mare vechile si infloritoarele state grecesti devenisera cuiburi de banditi in prada unei destrabalate demagogii […].

In timpii nostri de glorie, coroana se mostenea inlauntrul unei singure familii, a celei domnesti. Basarabii au stapinit in Muntenia in mod esclusiv, in cele doua ramuri ale lor (Danulesti si Draculesti) pina la inceputul secolului trecut, in Moldova neamul Musatin se stinge cu sotia lui Alexandru Lapusneanu.Va sa zica iarasi oligarhie.

Sigur este ca romanii n-au cunoscut in tarile noastre absolutismul, dar tot astfel n-au cunoscut pina in zilele noastre nici demagogia. Caci deosebirea intre democratie si demagogie e tot atit de mare pe cit e intre monarhia absoluta si despotism, intre beiul de Tunis sau sahul Persiei si Frederic II din Prusia sau Iosif II din Austria. Puterea o aveau si unii si altii, dar cei dentii o priveau ca un atribut al individului lor, cei din urma ca un atribut al functiunii lor organice din viata statului. Unii zic: „Car tel est notre bon plaisir”, ceilalti: „Car telle est la raison d’etat” […].

Psicologia unei natiuni este ca si a individului. Atit mersul psicologic cit si istoria dovedesc ca o natiune, cu cit este mai libera, cu atit si constiinta individualitatei sale devine mai puternica […]. Poate-se cita vremea fanariotilor ca o epoca a dezvoltarii statului roman? A fost o epoca de suferinta a poporului nostru, nu insa o faza de dezvoltare a statelor lui, cari, guvernate de bei numiti de Poarta si mai rau decit pasalicurile, nu mai pastrasera decit unele urme formale ale vechei lor neatirnari si erau tratate ca provincii cucerite. Cind tara nu era libera nu putea fi vorba de dezvoltarea libertatilor cetatenesti. Am putea cita oare ca dezvoltare a statului polon suma de libertati publice ce le-ar primi locuitorii sub rusi?

Va sa zica nu poate fi vorba de fanarioti precum, pe de alta parte, nu trebuie a se confunda libertatea tarei, oricari ar fi organele cari-i formuleaza vointa, cu libertatile cetatenesti, adica cu masura in care fiece cetatean contribuie la formularea vointei tarii. Un stat absolutist poate fi liber, un stat democratic poate fi dependent, caci n-are a face una cu alta.

[…] Statul nostru nu are alta ratiune de a fi decit aceea ca e stat romanesc, deci dezvoltarea elementului romanesc este si cata sa fie tinta noastra de capetenie. Oricari ar fi masurile – fie cit de frumoase si mari – cari ar impiedica dezvoltarea acestui element, fie din consideratia pentru idei importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sint a se privi ca stricacioase si contrarii ideii statului nostru. Nu ne indoim ca, cu lista de fraze a programelor liberale cosmopolite, s-ar putea asemenea dezvolta citeva milioane de oameni pe suprafata acestui teritoriu, dar acesta n-ar mai fi Romania, ci America sau Belgia Orientului […].

Ratiunea de stat ne pare superioara tuturor ambitiilor nejustificate si intregului bagaj de fraze cosmopolite cu cari publicul nostru este ametit de douazeci si mai bine de ani incoace. Ceea ce voim, deci, e ca natia sa fie redata ei insasi, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevarate si generale sa contribuie la formarea vointei tarii, adeca a legilor ei, nu insa populatia flotanta de postulanti si advocati de-a doua si a treia mina, cu retetele lor, pretinse infalibile, de fericiri fagaduite si ne-mplinite. Vointa legala si sincera a tarii, o vointa nestoarsa si neindusa in eroare, iar nu instinctele vinatorilor de functii sa determine mersul statului. Singura discutie intre noi si adversari sinceri este, asadar, numai asupra marginii pina la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are sa faca concesii aspiratiunilor si ambitiei individuale. Si aceasta margine nu este trasa in mod absolut; caci, cu cit organizarea unei tari e mai veche, [mai] imbinata cu traditiile, mai puternica, cu atita arena ambitiilor poate fi mai larga, fara pericol pentru interesele generale.

Ne abtinem de-a cita nume intr-o discutie atit [de] teoretica, desi am putea ilustra maniera noastra de-a privi cu numele a sute de nulitati cari ajung in statul nostru a fi insarcinate cu gerarea afacerilor celor mai mari si mai delicate ale tarii, privind slujba ca pe o sinecura sau ca chestie de diurna, iar esenta ei ca pe o jucarie. Intrebam numai daca statul poate fi pus, fara pericol, la discretia unor asemenea elemente, cari nu traiesc decit din falsificarea spiritului institutiilor noastre si din amagirea opiniunei publice.

[TIMPUL, 2 martie 1885][/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by